„EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII”

de LUCIAN BLAGA

-modernismul-

Modernismul este curentul literar, manifestat, cu predilecție, în perioada

interbelică, ale cărui trăsături sunt teoretizate de Eugen Lovinescu și promovate, în
special, prin intermediul cenaclului și al revistei „Sburătorul”. Orientarea artistică
promovează o înnoire a literaturii, prin desprinderea de trecut și prin crearea unei
modalități de exprimare. În ceea ce privește poezia, sunt formulate următoarele
deziderate: crearea unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor sufletești și
înlăturarea totală a obiectivității, ambiguitatea limbajului, prin utilizarea, în primul
rând, a metaforei, inovația formală, prin renunțare la prozodia tradițională.
Lucian Blaga este o personalitate de tip enciclopedic a culturii române,
remarcându-se ca poet, dramaturg și filosof. El aparține perioadei interbelice a
literaturii, deschizând calea noului curent literar promovat de Eugen Lovinescu,
anume modernismul.
Ceea ce îl particularizează pe Blaga în primul rând este capacitatea sa de a-și
crea propriul sistem filosofic, transpunând liric conceptele originale ale acestuia. În
centrul universului, el plasează noțiunea de mister, asupra cărui se exercită două
tipuri de cunoaștere: paradisiacă și luciferică. Cea paradisiacă se fundamentează pe
raționamente logice, fiind de factură științifică, având ca principal țel dezlegarea
misterului; ea este, de fapt, o cercetare minuțioasă a obiectelor, care ajunge în
profunzimea sensurilor, fiind limitată însă de barierele fixate de Marele Anonim.
Cunoașterea luciferică, de natură poetică, are drept scop potențarea misterului,
transformarea sa într-un mister amplificat. Spre deosebire de omul de știință, poetul
pătrunde mai ușor în miezul tainei, cu ajutorul imaginației, sporindu-i farmecul și
semnificația. Creația este deci revelatoare de mister, poetul fiind liantul între realitate
și lumea tainelor cu sursă originară.
Universul liric blagian se deschide cu poezia programatică „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii”, publicată în volumul de debut, intitulat sugestiv, „Poemele
luminii”, apărut în 1919. Ea sintetizează conceptele exprimate de filosoful Blaga,
redându-le într-un limbaj artistic impresionant. De altfel, întreg volumul se axează pe
metafora luminii, a cunoașterii, în primul rând prin iubire, cea mai importantă cale
către definirea poetică a misterelor universului.
Poezia este deci o artă poetică, specie a genului liric în care se evidențiază un
ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume și viață a poetului, despre
menirea artei sale în univers, într-un limbaj care îl particularizează. Ea se constituie
ca o meditație confesivă modernistă, exploatând idei filosofice, asupra destinului
privilegiat al creatorului. Sunt, de asemenea, evidente influențele expresioniste asupra
liricii lui Blaga, prin afirmarea deplină a eului Poetic, prin întoarcerea către mit și
simbol, către spiritualitatea originară , prin cultivarea manifestărilor sufletești
plenare. Lirismul subiectiv se manifestă prin redarea în manieră lirică a ideilor
filosofice integrate în „Trilogia Cunoașterii”, prin asumarea rolului celui care creează
cu scopul de a potența misterele universului prin contemplație și prin filtrarea lor
imaginativă. Procedeele artistice moderniste, care pot fi identificate în text, sunt:
ambiguitatea limbajului realizată, în primul rând, prin frecvența metaforei revelatorii
(care, spre deosebire de cea tradițională, poate să exprime în mod artistic concepte
sau idei de factură filosofică), adâncirea lirismului subiectiv, folosirea procedeului
poetic inovator al ingambamentului (constă în prelungirea ideii poetice în următorul
vers al unei strofe), noutatea prozodiei, prin folosirea versului liber care oferă
discursului poetic o muzicalitate interioară deosebită și o cursivitate a ideilor.
Tema poeziei este creația și rolul acesteia pus în legătură cu concepția
filozofică blagiană despre cunoaștere. Astfel, un prim exemplu constă în seria
enumerativă de metafore simbol din versul „în flori, în ochi, pe buze sau morminte”-
termeni care devin particularizări ale tainelor universale cu un sens aparte în
contextul relației dintre tema creației și cea a cunoașterii. Termenul „flori” devine o
metaforă pentru frumusețea naturală, pură, pentru viață sau pentru lumea naturală în
varianta ei estetică; cuvântul „ochi” devine o metaforă asociată unui prim nivel de
cunoaștere în sensul oglindirii universului interior al omului, al conștiinței de sine, al
raționalității; cuvântul „buze” are o semnificație bivalentă: conotează atât gestul
sărutului ca manifestare a iubirii, cât și intenția firească a ființei umane de a comunica
prin cuvânt, iar ultimul termen metaforic „morminte”, pe lângă trimiterea la marea
taină a morții e și o sugestie a transcenderii spre un alt nivel al cunoașterii. Se observă
că ordinea enumerării acestor metafore simbol nu este una întâmplătoare, deoarece
primul și ultimul termen, ca sugestie a vieții și morții, încadrează două atitudini
esențiale ale umanului- cunoașterea și comunicarea. O altă idee poetică ilustrativă
pentru tema abordată ni se relevă prin apelul la comparația amplă între un termen
concret al lumii naturale- lumina lunii și un termen abstract- cunoașterea luciferică:
„și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/.../mărește și mai tare taina nopții/ așa
îmbogățesc și eu prin întunecata zare/ cu largi flori de sfânt mister”. Cuvântul cheie
este verbul „a îmbogăți” prin care înțelegem că, în viziunea blagiană, finalitatea
actului poetic presupune îmbogățirea sau sporirea misterului și cultivarea unei
atitudini de protejare a acestuia.
Titlul poeziei este o metaforă revelatorie, care sintetizează artistic noțiunea
filosofică de cunoaștere luciferică. Se remarcă prezența mărcilor gramaticale
specifice eului liric, anume pronumele personal „eu”, cu care se deschide universul
ficțional blagian și prin care lirica sa capătă conotații expresioniste, și verbul „nu
strivesc ”, care sporește, prin negație, taina perfecțiunii universului, redată prin
metafora „corola de minuni a lumii”. Misterul văzut a o corolă exprimă simbolic
echilibrul perfect al elementelor care compun lumea, pe care poetul le privește prin
prisma imaginației, refuzând categoric calea rațională.
Poezia se remarcă prin inovația formală de factură modernistă, prin care se
renunță la elementele tradiționale prozodice în favoarea dezvoltării ideilor artistice.
Poezia este alcătuită din 20 de versuri, alternând versurile scurte cu cele lungi. Lucian
Blaga folosește versul liber, cu măsură variabilă și ritm interior. De asemenea, se
remarcă și utilizarea tehnicii ingambamentului la nivel prozodic, care permite o mai
mare libertate de exprimare a ideilor și de construire a unor imagini artistice
reprezentative.
Astfel, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga
aparține modernismului, iar în viziunea blagiană, adevăratul mister este cel care
rămâne nepătruns, iar actul creației poetice are rolul de protejare și potențare a lui
(„sporesc a lumii taină”).