Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
 Eu nu strivesc corola de minuni a lumii Lucian Blaga
(planul eseului)
Context: Poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga a fost publicată în
deschiderea volumului de debut ,,Poemele luminii” în 1919.
 Textul face parte din seria artelor poetice moderne din perioada interbelică, alături de
„Testament” de Tudor Arghezi și „Joc secund” de Ion Barbu.
 Blaga – reprezentant de seamă al modernismului românesc, în a cărui operă se întâlnesc
și influențe expresioniste
Reper I: Modernismul:
-influențe expresioniste (exacerbarea eului liric)
-diversitatea tematică, stilistică și de viziune
-metaforismul (cunoașterea luciferică, metafora revelatorie), intelectualizarea emoției,
ingambamentul
-inovații formale (prozodia) și de conțiunt
 Poezia aparține modernismului prin
-influențe expresioniste (exacerbarea eului, vitalitate, exuberanță, problema cunoașterii)
-înnoirea tematică și de viziune
-metaforismul (metafora revelatorie)
-intelectualizarea emoției (planul filosofic dublează planul liric)
-înnoirile prozodice (vers liber, ingambament, ritm interior, fluxul ideilor, frenezia
sentimentelor)
 Artă poetică – autorul își exprimă concepția despre poezie și despre lume, creație,
cunoaștere; Meditație filosofică și Confesiune elegiacă pe tema cunoaterii
 Artă poetică modernă – interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică la relația
poet-lume, poet-creație; Textul poate fi citit în cheie argumentativă: teza/antiteza/sinteza
 T1: Influențe expresioniste
 T2: Metaforismul
Reper II: Tema – cunoașterea – metafora „lumina”; atitudinea poetică în fața marilor taine ale
Universului.
 Viziunea despre lume este modernă, Blaga pledează pentru păstrarea misterului,
susținând că există două modalități de cunoaștere, de reportare la mister: cunoaștere
paradiziacă de tip rațional („lumina altora”) și cunoașterea luciferică, poetică, intuitivă.
 Lirismul este subiectiv prin exprimarea directă a viziunii asupra lumii + mărci lexico-
gramaticale ale eului liric „eu”, „nu strivesc”, „nu ucid”, „iubesc”, cezura/pauza afectivă.
 Motivele poetice sunt misterul și lumina – elemente de recurență și metafore emblematice
pentru opera poetică blagiană, având o dublă semnificație: cunoașterea și iubirea.
 i1: Versul incipit „Eu nu strivesc...”
 i2: Ultmiul vers – enumerația de metafore revelatorii
Reper III: Titlul-explicația termenilor
 Structura-3 secvențe lirice ample + comentariu
 Relații de simetrie/opoziție
 Niveluri:
-lexico-semantic
-morfologic
-prozodic
Concluzie:
 Cunoașterea poetică este un act de contemplație și iubire
Poezie-metaforă, arta poetică „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” consfințește
idealul autorului „de a se bucura că nu știu”, preferând potențarea misterului prin poezie și
renunțând la drama omului care, în căutarea răspunderilor, se îndepărtează de condiția sa de
ființă sacră, trăind într-un univers inunat de sacralitate.
În concluzie, arta poetică ce deschide volumul „Poemele luminii” devine o emblemă a
modernismului nterbelic printr-o serie de particularități de structură și de expresivitate: viziunea
asupra lumii, intelectualizarea emoției, influențele expresioniste, noutatea metaforei, tehnica
poetică, înnoirile prozodice.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - Lucian Blaga

Context
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga a fost publicată în anul
1919 în deschiderea volumului de debut „Poemele lumiii” și face parte din seria artelor poetice
moderne ale literaturii române interbelice, alături de „Testament” de Tudor Arghezi și „Joc
secund” de Ion Barbu. Lucian Blaga este unul dintre reprezentanții de seamă a modernismului
românesc, în a cărui operă se întâlnesc și influențe expresioniste. Anterioară operei filosofice, dar
anticipând principiile formulate ulterior, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
aparține primei etape a creației blagiene. Opera propune o nouă viziune asupra poeziei pe care
Blaga o vede ca pe un spațiu al experiențelor esențiale, ca un mijloc de revelare a tainelor.

Reper I:
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se înscrie în modernism, curent literar
manifestat, cu predilecție, în perioada interbelică, care își propune detașarea de valorile
trecutului, ale cărui trăsături (influențe expresioniste, înnoirile tematice, diversitatea tematică,
stilistică și de viziune, inovații formale și de conținut, metaforismul) sunt teoretizate de Eugen
Lovinescu și promovate, în special, prin intermediul cenaclului și revistei „Sburătorul”.
Opera blagiană se încadrează în modernism prin: influențele expresioniste (exacerbarea
eului creator, vitalitatea, exuberanța, problematica cunoașterii), înnoirea tematică (noutatea de
viziune), metaforismul (metafora revelatorie), intelectualizarea emoției (planul filosofic al
poemului dublează planul liric) și înnoirile prozodice (vers liber, ingambament, ritm interior,
respectă fluxul ideior și frenezia sentimentelor).
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă
aici, prin mijloace aristice,concepția despre poezie și despre raportul poetului cu lumea, creația și
cunoașterea, din perspectiva unei esetici moderne și datorită dispunerii acesteia în deschiderea
volumului de debut. De asemenea, este o meditație filosofică și o confesiune elegiacă pe tema
cunoașterii.

Poezia este o artă poetică modernă pentru că interesul autorului este deplasat de la tehnica
poetică (Arghezi) la relația poet-lume și poet-creație. Textul poate fi citit într-o cheie
argumentativă: teza (eu nu strivesc...)-antiteza (lumina altora sugrumă) - sinteza (căci eu iubesc).

Structurată sub forma unui monolog confesiv, cu valențe reflexive și descriptive, unitar și
compact, în care versurile – articulate prin tehnica ingambamentului – sunt dispuse în jurul
câtorva nuclee de sens ce compun secvențe poetice, textul suport devine expresia
concepțieipoetului despre cunoaștere, exprimată artistic prin cele două metafore aflate în relație
de antinomie: „lumina mea”/„lumina altora”
În primul rând, poezia ilustrează unele dintre influențele expresioniste pe care le aduce în
peisajul literar al vremii volumul „Poemele luminii”: exacerbarea eului creator ca factor decisiv
în raportul interrelațional stabilit cu cosmosul, sentimentul absolutului, interiorizarea și
spiritualizarea mesajului, tensiunea lircă. Regăsim în „Poemele luminii” un Blaga solar, avid de
corporalitate, vitalist, dionisiac și senzorial: „şi tot ce-i neînţeles se schimbă-n neînţelesuri şi
mai mari sub ochii mei -”
În al doilea rând, textul balgian se înscrie în esteica modernistă prin cultivarea metaforei.
Astfel, se remarcă numeroase metafore revelatorii, în special din câmpul semantic al misterului:
„corola”, „vraja nepătrunsului ascuns”, „largi fiori de sfânt mister”, „taina nopții”, „ne-nțeles”.
Rolul poetului este de a potența tainele lumii prin trăirea interioară și prin contemplarea formelor
concreteprin care ele se înfățișează. Rolul poeziei este acela ca, prin mit și simbol, elemente
specifice creației, creatorul să pătrundă în tainele Universului, sporindu-le. Concepția poetului
despre cunoaștere este exprimată artistic prin opoziția dintre metaforele revelatorii „lumina mea”
(cunoașterea luciferică) și „lumina altora” (cunoașterea paradiziacă). Rolul poetului nu este de a
descifra tainele lumii și de a ucide astfel („Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”),
ci de a adânci misterul prin creație „eu cu lumina mea sporesc a lumii taina”. Astfel, creația
poetică apare ca un mijlocitor între eu și lume.

Reperul II: Tema poeziei este cunoașterea, desemnată de metafora „lumina”, dar și
atitudinea poetică în fața marilor taine ale universului. Cunoașterea lumii în panul creației poate
fi posibilă numai prin iubire: „Eu nu strivesc.../căci eu iubesc/și fori și ochi și buze și morminte”.
Motivele poetice prin care se concretizeaz sunt misterul și lumina, motiv central în
poezie și metaforă emblematică pentru Lucian Blaga, inclusă și în titlul volumului de debut cu
dublă semnificație: cunoașterea și iubirea.
Viziunea despre lume se circumscrie orizontului misterului, un concept central la Blaga,
în opera filosofică și în cea poetică. Între filosofia și poezia lui Lucian Blaga există o circulație a
conceptelor. Atitudinea poetului față de cunoaștere poate fi explicată cu ajutorul terminologiei
filosofice ulterior constrite în trilogia cunoașterii (1933).
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică
trasmisă în mod direct și la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității: verbe și pronume la
persoana I singular („eu iubesc”, „nu strivesc”, „nu ucid”), adjectivul posesiv („calea mea”,
„ochii mei”), topica și pauza afectivă.
Ideea poetică exprimă atitudinea poetului filosof de a proteja misterele lumii, din iubire și
prin iubire.
O imagine poetică ilustrativă pentru viziunea despre lume și implicit pentru tema
textului o reprezintă incipitul. Versul - incipit reia titlul, accentează ideea că eul liric este adeptul
cunoașterii luciferice. Pronumele personal „eu”, reluat de cinci ori în poezie, este așezat orgolios
în fruntea primei poezii a volumuli de debut al lui Blaga, corespunzând influențelor expresioniste
(exacerbarea eului), evidențiază roulu eului liric de centru creator al propriuui univers poetic.
Aceasta este de asemenea o marcă a confesiunii. Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă
refuzul cunoașterii de tip rațional și opțiunea pentru cuoașterea luciferică. Metafora revelatorie
„corola de minuni a lumii”, imagine a perfecțiunii, a absolutului, semnifică prin ideea de cerc, de
întreg, misterele universale.
 O altă imagine poetică sugestivă pentru tema cunoașterii o reprezintă ultimul vers al
poeziei, enumerația de metafore revelatorii care evidențiază câteva dintre temele creației poetice,
dar și dintre cele mai frumoase mistere: „flori”, ce reprezintă natura, viața, frumosul, „ochi”,
simbol al sufletului uman, al spiritualității, „buze”, cu dublă semnificație de sărut, iubire, dar și
de cuvânt, rostire poetică și „morminte”, ce semnifică moartea, care însă în opera blagiană nu
este sfârșitul dramatic, ci reprezintă „marea trecere” într-o lume superioară. Seria de metafore
revelatorii întregește titlul: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii […]/căci eu iubesc/și flori și
ochi și buze și morminte”.

Reperul III: Titlul, adevărată declarație poetică, are o structură analitică, luând forma
unei propoziții enunțiative, care are în centru, ca subiect, pronumele personal „eu”, ipostază a
unui spirit creator ce-și asumă o condiție insolită în relație cu datele exterioare ale uiversului.
Metafora revelatorie „corla de minuni a lumii” – sugestivă prin ideea de perfecțiune ivită din
asimilarea tainei cu ordinea și armonia - propune protejarea misterului („nu strivesc”) ca o sursă
a frumosului absolut.
Poezia este alcătuită din trei secvențe lirice, care compun un discurs subiectiv,
interiorizat, exprimând sensibilitatea exacerbată a eului. Întreaga creație se axează pe noțiunea de
mister, asupra căreia se exercită cele două tpuri de cunoaștere antitetice.
Prima secvență (primele cinci versuri) exprimă concentrat refuzul cunoașterii logice,
raționale, prin verbe la forma negativă: „nu strivesc”, „nu ucid”. Enumerația de metafore
revelatorii, cu multiple semnificații, desemnează temele poeziei lui Blaga: „flori”- viața,
efemeritatea, frumosul, „ochi” – cunoașterea, contemplarea poetică a lumii, „buze”- iubire,
„morminte”- tema morții, eternitatea. Cele patru elemente pot fi grupate simbolic: „flori”-
„morminte” ca limite temporale ale ființei, „ochi”-„buze” ca două modalități de cunoaștere:
spirituală – afectivă sau contemplare – verbalizare.
A doua secvență lirică (versurile 6-18) este mai amplă și explică sursa dublei antiteze
între noțiunile de „eu” și „alții”, „lumina mea” și „lumina altora”. Această secvență poetică este
o frază amplă construită din sintagme expresive, sugestive și având la bază verbe simetric
antitetice. Modalitatea de cunoaștere a oamenilor de știință, numită metaforic „lumea altora”,
distruge misterul, „vraja nepătrunsului ascuns”, rațiunea este văzută ca dăunătoare, nefiind
capabilă de a produce revelația, suprimând farmecul universului înconjurător.
Comparația amplă, așezată între linii de pauză oferă o explicație asupra modalității
poetice de a contepla universul. Demersul poetic este asemănat cu efectul de semiobscuritate
produs de lună, o sursă a misterului. Plasticizarea ideilor poetice se realizează cu ajutorul
imaginarului poetic blagian: „lună”, „noapte”, „zare”, „flori” ,„mister”. Verbele „sporesc” și
„îmbogățesc” au rolul de a reda amplificarea superlativă a tainei nopții, pe care o transformă în
mod creator în „ne-nțelesuri și mai mari”, sub ocrotirea „luminii luciferice”.
Ultima secvență poetică (ultimele două versuri) are rol concluziv, deși este exprimată
prin raport de cauzalitate „căci”. Cunoașterea poetică este un act de contemplație („tot ... se
schimba ... sub ochii mei”) și de iubire („căci eu iubesc/și flori și ochi și buze și morminte”.
La nivel lexico-semantic, observăm că terminologia abstractă, lexicul împrumutat din
sfera cosmicului și a naturii este organizat „ca forme sensibile ale cunoașterii” (Ștefan
Munteanu).
Câmpul semantic al misterului este realizat prin structuri lexicale cu valoare de metafore
revelatorii: „tainele”, „nepătrunsului ascuns”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „sfânt mister”,
„ne-nțeles”, „ne-nțelesuri și mai mari”.
 Opoziția lumină – întuneric relevă simbolic relația cunoaștere poetică, luciferică (prin
iubire și creație) – cunoaștere logică, rațională, paradiziacă.
La nivel morfologic, repetarea cuvântului-cheie „eu” susține definire relației creator-
lume. Seriile verbale antitetice redau atitudinea față de mister ilustrate lacele două ipuri de
cunoaștere: „lumina altora” – „sugrumă”, adică „strivește”, „ucide”; „lumina mea” – „sporesc”,
„mărește”, „iubește”.
Din punct de vedere stilistic, axa generatoare a discursului concentrat pe confesiunea
eului este metafora luminii, recurentă în lirica lui Blaga, fiind un simbol al cunoașterii.
Concluzie: Poezie-metaforă, arta poetică „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
consfințește idealul autorului „de a se bucura că nu știu”, preferând potențarea misterului prin
poezie și renunțând la drama omului care, în căutarea răspunderilor, se îndepărtează de condiția
sa de ființă sacră, trăind într-un univers inunat de sacralitate.
În concluzie, arta poetică ce deschide volumul „Poemele luminii” devine o emblemă a
modernismului nterbelic printr-o serie de particularități de structură și de expresivitate: viziunea
asupra lumii, intelectualizarea emoției, influențele expresioniste, noutatea metaforei, tehnica
poetică, înnoirile prozodice.