EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII, de LUCIAN BLAGA

Tema şi viziunea despre lume

Trăsături ale modernismului
Prof. dr. LUMINIŢA DIMA

Teoretizat de istoricul și criticul literar Eugen Lovinescu, modernismul românesc

marchează sincronizarea plenară a literaturii române cu literatura europeană, determinată
de ,,spiritul veacului” (Saeculum) și de principiul de progres. Lirica modernistă se definește
cu precădere prin cultivarea unei poezii filozofice, de meditație estetică (artele poetice) și
existențială, prin înnoirea tematicii, a viziunii și a limbajului poetic, prin inovarea sintaxei
poetice, prin diversificarea registrelor stilistice și a elementelor de versificație (versul liber).
Trinitatea lirică modernistă este reprezentată de Tudor Arghezi, Lucian Blaga și Ion Barbu.
Cei trei mari poeți aparțin prin consens mișcării moderniste, însă îi deosebește modul de
raportare la tradiție. Astfel, Tudor Arghezi, poetul meșteșugar (,,poeta faber”), ilustrează
modernismul clasic, el realizând o sinteză între tradiție și inovație. Lucian Blaga, filosoful –
poet și poetul-filozof, reprezintă modernismul cu substrat metafizic, de orientare
expresionistă. Ion Barbu, poetul matematician, se încadrează în modernismul extrem,
cultivând poezia ermetică. Nota distinctivă a modernismului lui Lucian Blaga provine din
dublarea gândirii poetice de gândirea filozofică. Astfel, cunoașterea și creația sunt marile
teme ale liricii filozofice blagiene. Reprezentativă este poezia ,,Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii’’ care inaugurează volumul de debut al autorului ,,Poemele luminii’’, 1919.
Mai întâi, ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’’ este o artă poetică modernistă
explicită, în care poetul își exprimă într-o manieră inedită concepția despre sensurile
cunoașterii, despre relația creatorului cu universul și despre mijloacele de care dispune spre
a-și îndeplini vocația și menirea. Atât în centrul poeziei, cât și în centrul sistemului filozofic
al lui Blaga se află conceptul de mister. Pentru poetul din Lancrăm lumea este o imensă și
perpetuă taină. Făptura umană ființează într-un orizont al misterului care, în esență, rămâne
necunoscut (Blaga este un filozof agnostic). Omul năzuiește să reveleze misterele protejate de
Marele Anonim care instituie ,,cenzura transcendentă”, împiedicând revelarea lor ultimă.
Potrivit lui Lucian Blaga, menirea poetului este să amplifice tainele, așa cum mărturisește în
volumul de aforisme ,,Pietre pentru templul meu’’ (1919): ,,Câteodată datoria noastră în fața
unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-
un mister și mai mare”. Astfel, poemul ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’’ este o ,,ars
poetica”, dar și o ,,ars philosophica’’ relevante pentru trăirea ființei umane în orizontul
misterului.
Apoi, titlul, autentică declarație poetică, impresionează prin fermitatea refuzului eului
creator de a distruge misterele. Reluat în incipitul poemului, producând un efect de insistență
asupra atitudinii eului liric în fața tainelor universului, titlul propozițional ,,Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii’’ este emblematic nu numai pentru poezia și pentru volumul pe care
îl deschide, ci și pentru întregul univers liric al poetului. Metafora revelatorie ,,corola de
minuni a lumii’’ sugerează armonia și frumusețea misterioasă a lumii. În plus, incipitul
modern, de tip ex-abrupto, este relevant pentru puternica individualizare a vocii lirice, pentru
caracterul monologic și confesiv al discursului poetic.
În continuare, discursul liric este construit unitar, într-un singur grupaj de versuri
libere (inegale și fără rimă) în care ideea poetică este explicitată în trei secvențe lirice
1
articulate prin tehnica ingambamentului, relevând modernitatea prozodică. Prima secvență
lirică (primele cinci versuri) este un amplu enunț în care eul poetic își evidențiază atitudinea
protectoare în fața misterului: ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid/ cu mintea
tainele, ce
le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Enumerația ,,în flori, în
ochi, pe buze ori morminte” dezvăluie, prin cele patru simboluri, aspectele esențiale ale
existenței și ale cunoașterii. Florile semnifică frumusețea efemeră și cunoașterea senzorială,
ochii deschid perspectiva cunoașterii contemplative, buzele simbolizează taina sărutului –
cunoașterea prin eros – , dar și a rostirii logosului, în timp ce mormintele amintesc de ,,Marea
trecere’’, sugerând misterul ontologic ultim, moartea.
Mai departe, profilul expresionist al eului liric privilegiat este pus în evidență prin
antiteze: ,,nu strivesc”, ,,nu ucid”/,,îmbogățesc” și ,,lumina mea”/,,lumina altora”. A doua
secvență poetică redă poziționarea diferită în fața acelorași mistere: ,,Lumina
altora”/,,sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric,/ dar eu,/ eu cu lumina
mea sporesc a lumii taină”. Simbolul central este lumina, văzută în două reprezentări opuse
,,lumina mea”/ ,,lumina altora”, structură antitetică relevantă și la nivelul sintaxei poetice prin
conjuncția adverativă ,,dar”. Metafora ,,lumina mea” simbolizează cunoașterea luciferică,
intuitivă, având drept scop păstrarea și potențarea misterului, iar ,,lumina altora” sugerează
cunoașterea paradisiacă, rațională, ce tinde spre eliminarea tainelor lumii. Prin comparația
amplă ,,şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna…” este potențată ideea lumii ca taină, sugerând
opoziția cu lumina soarelui, a rațiunii, a logicii distructive. Ideea de mister este dezvoltată
printr-un sistem de imagini sugestive, redate în termeni negativi derivați: ,,ne-nțeles’’, ,,ne-
nțelesuri’’, ,,nepătrunsul ascuns’’. Îmbogățirea ,,întunecatei zări’’ ,,cu largi fiori de sfânt
mister’’ și metamorfozările tainei în mistere ,,și mai mari’’ revelează amplificarea tainelor
grație cunoașterii luciferice.
În sfârșit, ultimele două versuri redau motivația atitudinii eului liric – iubirea: ,,Căci eu
iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”. Astfel, iubirea este înțeleasă ca principiu al
cunoașterii, ca participare la misterul universal. Verbul ,,a iubi” este sinonim aici cu ,,a
cunoaște”. Adevărata cunoaștere, în viziunea lui Blaga, este cunoașterea luciferică, bazată pe
iubire.
Așadar, poemul ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’’ este o artă poetică
modernistă și o artă filozofică reprezentative pentru lirismul reflexiv, gnoseologic al poetului
pentru care lumea este taină indescifrabilă. Metamorfozele revelatorii, relația eului cu lumea,
comunicarea misterelor prin iubire, îngemănarea creației și a cunoașterii, sentimentul
absolutului, ingambamentul și noutatea formei prozodice ilustrează modernismul de factură
expresionistă al acestei poeziei emblematice pentru întreaga lirică a lui Lucian Blaga.