MODERNISMUL, Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Modernismul este un curent literar constituit la sfârșitul secolului al XIX-lea, promovat în literatura
română de Eugen Lovinescu prin revista ”Sburătorul”, în ale cărei pagini apar creațiile unor poeți, precum:
Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu. Prin intermediul acestei reviste se promovează o orientare bazată pe
ideea sincronizării cu literatura și cultura Occidentului, prin imitație, dar și adaptare. Modernismul
presupune atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiționale și se bazează pe ”ruptura” față de trecut și pe
negarea valorilor din etapa anterioară.
Lucian Blaga a fost poet, dramaturg şi filozof din perioada interbelică, a cărui creaţie se încadrează în
modernism. Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii deschide volumul debutului blagian, Poemele
luminii, din 1919, este o artă poetică, un exemplu de îmbinare a poeziei cu filosofia, idei susținute prin
viziunea pur subiectivă asupra lumii (reflexivitate), metaforism (ex. ”vraja nepătrunsului ascuns”),
imagism și lirism orfic. Lucian Blaga are un sistem filosofic propriu, în cadrul căruia conceptul fundamental
este acela de mister. În viziunea filosofului, cunoaşterea umană este limitată de către o instanță supremă,
numită Marele Anonim, care a instituit cenzura transcendentă, limitându-i accesul la cunoaștere. Prin urmare,
lumea este plină de mistere ce formează farmecul universului. Autorul identifică două tipuri de cunoaştere: cea
paradiziacă, o cunoaştere de tip logic, raţional, prin care sunt elucidate misterele şi pe care poetul o respinge, şi
cea luciferică, o cunoaştere de tip magic, mistic, prin care misterele sunt protejate, chiar îmbogăţite.
Poezia prezintă particularităţile prozodiei moderniste: discurs astrofic, versuri albe şi libere, scrierea
cu majusculă doar la începutul frazei lirice, aspect care asigură continuitatea ideii în cadrul unei secvenţe,
asocieri neobişnuite de cuvinte, metaforă încifrată, lirism accentuat. Poezia este alcătuită din 20 de versuri
libere, cu metrică variabilă și cu măsură inegală, al căror ritm interior redă fluxul ideilor și frenezia
sentimentelor. Eufonia versurilor sugerează amplificarea misterelor. Blaga recurge la verslibrism și la tehnica
ingambamentului.
Un element de compozițe al operei este titlul, care este enunțiativ, conotat stilistic printr-o litotă,
punând în evidenţă ideea centrală a textului, şi anume că misiunea poetului este să protejeze misterele din
univers: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, accentuându-se relația ”eu-cosmos”. Titlul este o amplă
metaforă revelatorie care simbolizează ideea cunoașterii luciferice. Morfologic vorbind, este alcătuit din două
mărci ale eului liric: pronumele personal ”eu” și verbul la persoana I ”nu strivesc”. Metafora ”corola de minuni
a lumii” definește perfecțiunea universului (”corola”, cercul sunt simboluri ale echilibrului perfect), rolul
poetului fiind acela de a adânci tainele universului. Titlul este reluat în incipitul poeziei, accentuând ideea
enunțată și detaliind-o, sensul său fiind îmbogățit prin seria de antiteze și prin metaforele revelatorii, fiind, de
asemenea, completat și de versurile finale: ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ .../căci eu iubesc/ și flori și
ochi și buze și morminte”. Încă de la începutul textului reiese viziunea despre lume conform căreia poezia este
un act de creație, iar iubirea o cale de cunoaștere a misterelor lumii prin trăirea nemijlocită a formelor
concrete. Metafora centrală este corola de minuni a lumii, semnificând învelişul de frumuseţi al lumii
alcătuit din misterele ce se sustrag cunoaşterii umane.
Un alt element de structură al operei este reprezentat de relaţiile de opoziţie/antiteză pe baza cărora
poezia este construită. Astfel, putem distinge între două tipuri de cunoaştere sugerate de metaforele revelatorii:
lumina altora, semnificând cunoaşterea logică, raţională prin care misterele sunt revelate (cunoaşterea
paradiziacă) şi pe care poetul o respinge, şi lumina mea, semnificând cunoaşterea magică, mistică, prin care
misterele sunt protejate şi îmbogăţite (cunoaşterea luciferică).
Structural vorbind, poemul este alcătuit dintr-o strofă polimorfă ce cuprinde trei secvențe lirice
corespunzătoare textului argumentativ (teză, antiteză, sinteză). Ipoteza (primele cinci versuri) exprimă refuzul
creatorului de a fi părtaș la distrugerea misterelor cosmice prin exces de raționalism. Partea cea mai amplă
(argumentația) prezintă în opoziție cunoașterea paradiziacă cu cea luciferică. Concluzia este reprezentată de
subordonata cauzală, prin care eul liric își exprimă atașamentul pentru mistere, pe care le protejează prin iubire.
Sub raport tematic, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o artă poetică, pentru că autorul îşi
prezintă concepţia despre menirea poetului în univers și despre misiunea artei sale. Se încadrează în lirismul
gnoseologic, pentru că abordează tema cunoaşterii. Este o artă poetică modernă, deoarece interesul autorului
este deplasat de la tehnica poetică la relația poet-lume și poet-creație. Viziunea despre lume este tragică,
întrucât cunoaşterea totală, spre care tinde dintotdeauna omul, întâmpină obstacolul de netrecut al cenzurii
transcendente instituite de Marele Anonim.
Prima secvență ilustrativă pentru tema și viziunea despre lume (primele 5 versuri) este exprimată
concentrat prin verbele ”nu strivesc” și ”nu ucid (cu mintea)” la forma negativă, care marchează atitudinea eului
liric față de tainele lumii – refuzul cunoașterii logice, raționale. Verbele se asociază metaforei ”calea mea”, ce
ilustrează destinul poetic asumat. Enumerația locurilor sacre, pline de mister: ”în flori, în ochi, pe buze ori
morminte” echivalează cu metafora ”dizolvantă” ”corola de minuni a lumii”, căci acestea înglobează cele patru
arhetipuri: frumusețea naturii, a vieții, efemeritatea (”flori”), cunoașterea, contemplația poetică a lumii,
profunzimea sufletului și spiritul cognitiv (”ochi”), iubirea sau rostirea poetică - Eros și Logos - (”buze”), marea
taină a morții, eternitatea (”morminte”). Substantivele „flori”, „ochi”, „buze” și „morminte” sunt simboluri ale
misterelor, răspândite în toate regnurile: vegetal, uman și mineral.
A doua secvență (versurile 6-18), are la bază relațiile de opoziție dintre eu-ceilalți, lumina mea-
lumina altora. Lumina este un termen cheie al textului, o metaforă simbol pentru cunoaştere, instrument al
misterului, laitmotiv al volumului Poemele luminii. Poetul sancţionează gestul altora de a suprima misterele din
univers prin cunoaşterea logică. Ideea este exprimată prin metafora verbală sugrumă. Prin conţinutul lui
noţional, acest verb sugerează violenţa (idee valabilă și pentru nu strivesc, nu ucid). Acestui gest i se opune
atitudinea protectoare a poetului faţă de minunile lumii: eu cu lumina mea sporesc a lumii taină. Misterele se
află pretutindeni, ne înconjoară, aşa cum sugerează enumeraţia de factură expresionistă, obţinută prin asocierea
unor elemente între care nu există o legătură logică evidentă, generând obscuritate, categorie negativă,
definitorie pentru lirica modernă: în flori, în ochi, pe buze ori morminte, reluată în finalul poeziei, într-o formă
uşor modificată. Plasticizarea ideii poetice se realizează cu ajutorul elementelor imaginarului poetic: lună,
noapte, zare, fiori, mister care nu distrug, ci potențează tainele universului (neînțelesul, care se transformă în
neînțelesuri și mai mari). Comparaţia amplă din versurile: Şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu
micşorează, ci tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii/ aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi
fiori de sfânt mister conţine o valoroasă imagine artistică a textului. Criticul literar E ugen Lovinescu a observat
că poetul Lucian Blaga este un artist al imaginilor şi foloseşte frecvent procedeul comparaţiei prin care alătură
un termen material şi unul intelectual. Aici, termenul intelectual este îmbogăţirea „întunecatei zări” cu „largi
fiori de sfânt mister”, respectiv, cunoaşterea de tip luciferic, iar termenul material este lumina lunii, care
amplifică vraja nopţii.
Finalul textului (versurile 19-20) constituie a treia secvență, ce are un rol concluziv, deși e introdusă
prin conjuncția ”căci”, reluându-se parțial versuri cheie ale poeziei: căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi
morminte; se creează un polisindeton* ce reiterează temele majore ale creației, imaginate ca o ”corolă de
minuni”. Versurile ilustrează motivul pentru care poetul își propune să protejeze și să îmbogățească misterele –
Erosul, iubirea devenind o forță cosmogonică și mijloc de comunicare și de protejare a misterelor Universului.
În concluzie, această ars poetica expresionistă, ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, reprezintă o
viziune idealistă asupra lumii și un crez estetic exprimat încă din titlu, ce sugerează melancolia creatoare și
sentimentul misterelor cosmice, care provoacă o fascinație cutremurătoare.