Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga
-artă poetică modernă-
Perioada interbelică lansează în literatura română o serie de scriitori care îmbrățișează curentele
moderne, aduse de schimbarea culturală și în spațiul autohton.
Modernismul este orientarea culturală ce cuprinde creații literare în care își face simțită prezența expresia
artistică a unui spirit cu idei și concepții noi, atitudinea modernistă fiind, prin definiție, anticlasică, antiacademică
și anticonservatoare.
În peisajul literaturii române interbelice, Lucian Blaga este Filosoful, alături de Tudor Arghezi,
Meșteșugarul de cuvinte și de Ion Barbu, Poetul. Blaga descinde din Eminescu, având în comun cu acesta vibrația
la sentimentul cosmic, fiorul metafizic și existența unui plan filosofic secundar: sistemul de gândire al filosofului își
pune amprenta asupra liricii sale, așa cum limbajul metaforic se regăsește în filosofia poetului.
Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii deschide primul volum de versuri al lui Lucian Blaga –
Poemele luminii (1919) – fiind o poezie-program ( un manifest poetic), o ”ars poetica” modernă în care autorul își
exprimă propriile convingeri despre arta literară și aspectele esențiale ale acesteia, despre rolul scriitorului și
rostul creației sale, viziunea lui asupra lumii. Este o meditație lirică asupra cunoașterii marilor taine ale
Universului și ilustrează conceptele filosofice ulterior definite în volumul Trilogia cunoașterii(1933): cunoașterea
luciferică (minus cunoașterea, care potențează misterul) și cunoașterea paradisiacă (plus cunoașterea , care
descifrează misterul).
Încadrarea în estetica modernistă este validată prin: influențele expresioniste (exacerbarea eului creator,
sentimentul absolutului, interiorizarea și spiritualizarea peisajului, tensiunea lirică), intelectualizarea emoției,
înnoirea metaforei (metafora plasticizantă și cea revelatorie), inovația prozodică (versul liber și ingambamentul).
Tema, specifică modernismului, este cea a cunoașterii, desemnată de metafora ”lumina”, dar și de
atitudinea poetică în fața marilor taine ale Universului. Cunoașterea lumii în planul creației poetice este posibilă
numai prin iubire: ”Eu nu strivesc .../ căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte.
Titlul conține o metaforă revelatorie (”corola de minuni a lumii”) și exprimă atitudinea poetului izvorâtă
din iubire, de protejare a misterului. Pronumele eu, reluat în poezie de cinci ori, evidențiază rolul eului liric, de
centru creator al propriului univers poetic, denunțând, de asemenea, o influență expresionistă (exacerbarea eului
creator) și o marcă a confesiunii. Verbul la forma negativă nu strivesc exprimă refuzul cunoașterii de tip rațional și
opțiunea pentru cunoașterea luciferică, poetică. Titlul este reluat în incipitul poeziei, iar sensul său, îmbogățit prin
seria de antiteze și de metafore, se întregește cu versurile finale: ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ .../ căci
eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte.
După cum se observă din temă și din titlu, viziunea despre lume a poetului se confundă cu viziunea despre
poezie, accentul căzând atât asupra raportului dintre poet și creație (perspectivă poetică), cât și asupra celui dintre
poet și lume (perspectivă filosofică). Conform acestei viziuni, creația poetică nu este posibilă fără iubire, fără
implicare afectivă, ea fiind un liant între poet și lume, dar rolul poetului nu este acela de a descifra tainele lumii
prin intermediul creației sale, ci de a le spori, menținând misterul.
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se exprimă prin mărcile eului liric: verbe și pronume la
persoana I singular (eu iubesc, nu strivesc, nu ucid), adjectivul posesiv de persoana I (calea mea, ochii mei), topica
și pauza afectivă/ cezura. Discursul liric se construiește în jurul relației de opoziție dintre cele două tipuri de
cunoaștere, care se realizează prin antiteza eu/ alții, lumina mea/ lumina altora, prin alternanța motivului luminii și
al întunericului, evidențiate prin conjuncția adversativă dar. Motivele poetice (elementele recurente), misterul și
lumina, sunt emblematice pentru lirica blagiană, având o dublă semnificație: cunoașterea și iubirea.
Din punct de vedere structural, poezia are trei secvențe lirice și subliniază: atitudinea poetului față de
cunoaștere (I: versurile 1-5); opoziția ”lumina mea” – ”lumina altora” (II: versurile 6-18) și explicația pentru
atitudinea din prima secvență (III:versurile 19-20).
Prima secvență exprimă concentrat refuzul cunoașterii logice, raționale, paradisiace, prin verbe la formă
negativă: nu strivesc, nu ucid (cu mintea). Enumerația de metafore revelatorii desemnează temele poeziei lui Blaga:
flori – viața/ efemeritatea/ frumosul, ochi – cunoașterea/ spiritualitatea/ contemplarea poetică a lumii, buze-
iubirea/ rostirea poetică, morminte - moartea/ eternitatea. Cele patru elemente pot fi grupate simbolic: flori-
morminte ca limite temporale ale ființei, ochi – buze ca două modalități de cunoaștere ( spirituală – afectivă sau
contemplare – verbalizare).
A doua secvență se construiește pe baza unor relații de opoziție (eu-alții; lumina mea-lumina altora), ca o
antiteză între cele două tipuri de cunoaștere, paradisiacă și luciferică. Conjuncția adversativă dar , reluarea
pronumelui personal eu, verbul la persoana I singular, aspect afirmativ, sporesc, afirmă opțiunea poetică pentru
modelul cunoașterii luciferice.
Prin comparația amplă, de sorginte romantică, introdusă prin -ntocmai cum, cunoașterea este asemănată cu
lumina lunii, care are rolul de spori misterele nocturne. Plasticizarea ideilor poetice se realizează cu ajutorul
elementelor imaginarului poetic blagian: lună, noapte, zare, fior, mister. Câmpul semantic al misterului cuprinde
cuvinte/ sintagme cu potențial revelator: tainele, nepătrunsul ascuns, a lumii taină, intunecata zare, sfânt mister, ne-
nțeles, ne-nțelesuri și mai mari.
Ultimele două versuri constituie o a treia secvență poetică, cu rol de concluzie, redată însă prin raport de
cauzalitate (căci). Cunoașterea poetică este un act de contemplație (tot...se schimbă...sub ochii mei) și de iubire
(căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte).
Prozodia se remarcă prin inovațiile specifice modernismului: versul liber, tehnica ingambamentului și
decanonizarea strofică. Textul poetic este alcătuit din 20 de versuri libere (cu metrică variabilă), al căror ritm
interior redă fluxul ideilor poetice și frenezia sentimentelor. Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la
fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel morfosintactic, repetarea cuvântului-cheie eu validează definirea relației
creator-lume, susține discursul confesiv, nevoia de autodefinire în raport cu lumea, cu alteritatea. Seriile verbale
antitetice redau atitudinea față de mister, ilustrată prin cele două forme de cunoaștere: lumina altora – sugrumă,
ucide; lumina mea – sporesc, iubesc. La nivel lexico-semantic este definitorie sfera semantică a misterului, relevată
prin metafore revelatorii, dar și opoziția lumină – întuneric pentru a revela conținutul textului: cunoașterea poetică/
logică. Esențială este stilistica ce epatează orin metafora revelatorie din titlu (corola de minuni a lumii), în jurul
căreia gravitează întregul discurs poetic. Inversiunile largi fiori și sfânt mister sugerează intensitataea trăirii și
dimensiunea esențială a misterului pentru condiția umană.
Creatorul liric are capacitatea poetică de a transmite ideile abstracte, îmbrăcându-le în cuvinte, dându-le o formă
materială, fără a distruge fiorul liric.
În opinia mea, concepția despre poezie a lui Lucian Blaga se circumscrie problematicii cunoașterii. La
rândul ei, cunoașterea este înțeleasă prin raportare la mister, pe două căi: descifrare (cunoaștere paradisiacă) și
încifrare (cunoaștere luciferică). Rolul poetului este acela de a spori misterele lumii prin creație. Sintagma calea
mea relevă, în această artă poetică, destinul poetic asumat printr-o viziune proprie asupra lumii.
În concluzie, arta poetică Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga aparține modernismului
printr-o serie de particularități de structură și de expresivitate: viziunea asupra lumii (subiectivismul),
intelectualizarea emoției, influențele expresioniste, înnoirea metaforei, tehnica poetică, inovațiile prozodice.