Un prim indiciu al apartenenței acestei poezii la curentul literar

simbolist este predominanța obsesivă a unei culori, și anume, violetul.

Titlul poeziei se compune dintr-un substantiv comun („amurg”), însoțit

de un adjectiv („violet”), iar împreună, cele două formează un epitet cromatic.
Încă din titlu, autorul stabilește clar care va fi starea predominantă în poezie,
prin descrierea amurgului din perspectiva culorii sale: violetul, o culoare adesea
asociată cu moartea și neantul, precum și cu universul spiritual.

O altă marcă a poeziei, ce demonstrează apartenența sa la curentul

simbolist, este prezența unui refren, a unui laitmotiv ce dă muzicalitate
versurilor și ilustrează chiar și mai accentuat obsesia pentru o anumită culoare.
Fiecare dintre cele trei strofe începe și se termină cu aceleași versuri:
„Amurg de toamnă violet…” și „Orașul tot e violet”.

Preferința pentru peisajele urbane este din nou un element specific

poeziilor simboliste, iar toate cele trei strofe se încheie cu o descriere a
mediului citadin prin laitmotivul „Orașul tot e violet”. Imaginea mulțimilor de
pe străzile orașului, conturarea neclară a acesteia ca o masă de oameni amorfă,
cufundată ca toate celelalte elemente ale urbei, în culoarea violet, este tipică unei
opere simboliste.

În cele din urmă, stările eului liric din această poezie se încadrează în
arealul stărilor reprezentate în lirica simbolistă. Aceste stări nu sunt exprimate
în mod direct, ele sunt sugerate prin imaginile vizuale și cromatica poeziei.
„Amurg de toamnă violet”, „odăjdii violete”, „Orașul e tot violet”. Epitetul
dublu „lume leneşă, cochetă” întregește zugrăvirea unei lumi iluzorii, volatile, în
care nimic nu dăinuie.

O oarecare nostalgie se resimte în fața câmpului pe care trec fantomele

trecutului„voievozi cu plete; / Străbunii trec în pâlcuri violete”. Tonul poeziei nu
este macabru, precum în alte opere bacoviene, ci este melancolic, pesimist și
pasiv.

Primele două strofe sunt caracterizate de lirism obiectiv, punându-se

accentul pe ambiguitatea lumii înconjurătoare, văzută prin prisma stranie a
conștiinței propriei finitudini. În ultima strofă, însă, avem de-a face cu lirismul
subiectiv, concretizat de verbul la persoana I, singular „văd”..

Prozodia poeziei „Amurg violet” determină simetria structurii, precum

și organizarea riguroasă a acestei opere. Ritmul este iambic, contribuind astfel la
crearea unei atmosfere melancolice, încărcate de conștiința sfârșitului. Măsura
versurilor este de 8-11 silabe, iar rima este îmbrăţişată.

În concluzie, poezia „Amurg violet” aparține unui simbolism târziu,

fiind reprezentativă pentru dezvoltarea acestui curent în cadrul literaturii
române.

Referitor la realitatea bacoviană ilustrată în poezie, criticul literar

Nicolae Manolescu a remarcat „repetiţia mecanică prin care Bacovia creează o
lume de marionete, de păpuşi de ceară, ce fac salturi groteşti ca nişte fiinţe
dezarticulate”. Astfel, în scrierile sale, Bacovia pune accentul pe
incompatibilitatea artistului cu lumea în care trăiește.