Amurg violet

                                                          de George Bacovia

    George Bacovia este considerat de critica literară cel mai însemnat reprezentant al acestui
curent literar din literatura română. Poet interbelic, apreciat pentru originalitatea sa, care
derivă dintr-un pesimism exacerbat cu care trăiește, claustrarea într-un mediu ostil și spaima
de moarte, creează o lirică a tristeți ireparabile. 

    Poezia ,,Amurg violet" apare în volumul de debut intitulat „Plumb", publicat în 1916. 

    Ea exprimă, în manieră simbolistă, corespondența între un peisaj exterior, prezentând un

tablou de natură, şi sentimente profund umane, prin care se schițează un peisaj interior
dominat de obsesia morții şi de lipsa speranţei. 
   
     Astfel, tema naturii este dublată de exprimarea concepției despre lume şi viaţă specific
bacoviană. Imaginarul poetic particularizează tema prin motive de factură simbolista:
amurgul, toamnna, oraşul, turnul, străbunii. 

     Titlul, repetat ca început al fiecărei strofe, este o metaforă-simbol, alcătuită din doi
termeni a căror asociere conferă semnificații profunde poeziei. În sens propriu, amurgul
desemnează perioada de timp fixată după apusul soarelui până la venirea nopții, când lumea
se afla în semiîntuneric, fiind sinonim cu inserarea şi crepusculul; conotația cuvântului
nuanțează o stare de incertitudine, de aşteptare, de instalare a duratei imaginare. Violetul
aparține unei palete cromatice intense, obsesive, sugerând implacabil moartea, ea fiind
ultima culoare din spectrul solar. Astfel, sfârşitul vieții este asociat sfârșitului zilei şi toamnei
învăluite într-o nuanță puternică şi obsedantă. 

    Poezia este structurată în trei catrene, fiecare dintre ele debutând cu un vers-cheie cu
rolul de accentuare a ideii poetice de factură simbolistă exprimată inițial prin titlu: "Amurg de
toamnă violet...". 

     Aparent, poezia se conturează ca un peisaj de toamnă, dar descrierea prezintă

discontinuitate, iar laitmotivul ,,violet,, sugerează asimilarea sufletească a peisajului exterior.
Motivul amurgului, al nopţii şi cel al visului sunt specifice liricii romantice; simbolismul însă le
conferă noi semnificații in plan sufletesc, prevestind o renunțare la sfera realului şi instalarea
reveriei halucinante. Lirismul pare obiectiv, in primele doua strofe, eul liric fiind resimțit de
lector ca o prezentă impersonală; în strofa a treia, lirismul se interiorizează prin apariția unei
mărci specifice, anume verbul la persoana I, singular ,,văd"; totuşi, eul liric își atribuie postura
de spectator resemnat la reprezentația pe care o dă propria sa imaginație. 

    Fiecare dintre cele trei strofe este construită pe același tipar care sugerează claustrarea:
primul și ultimul vers se repetă de trei ori, conferind muzicalitate textului poetic: ,,Amurg de
toamnă violet..." şi ,,Oraşul tot e violet". Între cele doua repere, care îmbină planul exterior al
naturii, simbolizat de amurg, toamnă, oraș, cu cel interior, sugerat de cromatica intensă, se
desfășoară universul imaginar poetic.
    Strofa întâi se axează pe simbolul plopului, simbol al permanenței, element al naturii şi
axă a lumii care face legătura între planul terestru şi cel cosmic. Copacii sunt
personificaţi, ,,apar în siluete", şi numiți metaforic ,,apostoli în odăjdii violete".   Ei se
identifică misionarilor creştini, care oficiază ritualul sugerat al înmormântării. 
   Cromatica imaginară a apusului se extinde la nivel macrocosmic, oraşul devenind, în
întregime, de culoare violet. 

    Strofa următoare face trecerea de la general la particular, ,,mulțimea", simbol pentru
ființele umane, devine ,,leneşă, cochetă", fiind devorată de semnele implacabile ale morții,
prezentă prin conotația aceleiaşi culori. 

   Ultima strofă se remarcă prin interiorizarea lirismului, proiectat in imaginar, acolo unde
sălăşluieşte o lume a halucinației. Turnul simbolizează un punct stabil de referință, un spațiu
al izolării poetice, fiind şi corespondentul plopilor din prima strofă, în sensul de axis mundi.
Eul liric este martor pasiv şi resemnat la fuziunea lumii reale cu lumea de dincolo la nivelul
imaginarului. Prezența motivului străbunilor, metaforic denumiți ,,voievozi cu plete", apariții
fantomatice, sursa incontestabilă a culorii violet, amplifică iminența morții, care cuprinde atât
realul, cât şi subconştientul eului resemnat. Este evidentă de fapt, de-a lungul întregii lirici
bacoviene, spaima obsesivă în fața trecerii către o altă dimensiune a existenței. 

   Parcurgând lirica simbolistă bacoviană, cititorul receptează poezia ca pe artă de a simți,

prin folosirea sugestiei, care să exprime fidel corespondența dintre elementele naturii şi
stările sufletești. Atmosfera poetică se țese cu ajutorul simbolurilor
recurente ,,amurg", ,,toamna", ,,violet", ,,oraş". Astfel, oraşul, mediul claustrant al târgului de
provincie, este spațiul în care se dezvoltă obsesii generatoare de moarte, sugerată prin
momentul fixat la sfârşitul zilei, în anotimpul predilect bacovian, al ploii nesfârşite, toamna, în
lumina apăsătoare a violetului. Repetiția acestor simboluri, cu rol de refren, le accentuează
semnificaţia şi conferă textului muzicalitate de factură simbolistă.     
    Din punct de vedere prozodic, se remarcă rima îmbrățisată, măsura de 8-11 silabe şi
ritmul variabil. 

    Imaginarul poetic bacovian reorganizează realul în funcţie de predispoziția sa interioară

dominată de un pesimism rar întâlnit. Repetiţia mecanică (N. Manolescu) specifică liricii sale
conferă impresia de artificial, care se extinde şi acaparează realitatea, devorând obsesiv şi
fără grabă fiecare detaliu al existenței, proiectând spiritul chinuit de himere într-o inevitabilă
prăbuşire interioară.