Plumb

de George Bacovia

Discipol al lui Macedonski, în al cărui cenaclu s-a afirmat, Bacovia este exponentul cel
mai strălucit al simbolismului de la noi, marcând în spațiul lirismului românesc ”o experiență
artistică din cele mai originale, cu însemnate urmări pentru evoluția ulterioară a limbajului
poetic”, după cum spunea Dumitru Micu. Una dintre cele mai semnificative poezii ale
volumului de debut apărut în 1916 este ”Plumb”. Nu întâmplător această poezie sintetizează
motive și mijloace de expresie, stări poetice și viziuni definitorii pentru lirica bacoviană.
Această concentrare maximă explică, într-o oarecare măsură, impresia de lirism critic pe care
o lasă poezia la o primă lectură. În realitate nu e vorba aici de o încifrare simbolică, ci de o
anumită deconcertare a cititorului în fața profunzimii enigmatice a unei poezii aparent de o
rară simplitate. ”Plumb” este exemplară pentru sensul special al ”simplității bacoviene”, o
simplitate formală, savantă, rafinată, rod al decantărilor lirice succesive, al esențializării.
Poetul ”plumbului” obligă la o speculație ideatică asupra esențelor, ca impresioniștii. De aici,
aparența de poet care creează pe o singură coordonată sufletească și poetică, semnalată de
Eugen Lovinescu.
Citită independent, prima strofă ar oferi doar un tablou funerar simbolist obișnuit,
schițat cu mijloace desprinse din recuzita imagistică simbolistă.: ”Dormeau adânc sicriele de
plumb, / Și flori de plumb și funerar vestmânt - / Stam singur în cavou... și era vânt... / Și
scârțăiau coroanele de plumb.”
Strofa a doua, însă, prin minime schimbări, dezvăluie profunzimi lirice neașteptate.
Cadrul fizic schițat în prima parte devine acum proiecție metafizică, grație tocmai acelor mici
”trădări” ale simetriei: ”Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, și-am
început să-l strig - / Stam singur lângă mort... și era frig... / Și-i atârnau aripele de plumb.”
Straniul se insinuează treptat, începând cu detaliul enigmatic: ”dormea întors amorul
meu”, ca într-un tablou în care perspectiva inițial normală, naturală a lucrurilor se răstoarnă
prin revelația unui amănunt insolit. Amorul ”întors” pare un simplu detaliu, dar este un
detaliu care generează semnificații, schimbând imaginea de ansamblu asupra tabloului,
imaginea-cheie care deschide calea spre înțelegerea semnificațiilor întregului discurs liric.
Astfel că aparenta banalitate a versurilor, care păreau o preluare manieristă a șabloanelor
simboliste, se încarcă de neașteptate sensuri grave. Prin acest detaliu semnificativ, banalitatea
devine insignifianță elocventă. În acest sens, poezia ”Plumb” e tipică pentru clarificarea
substanței intime a lirismului bacovian. Sursele acestuia trebuie căutate tocmai în atitudinea
poetului față de canoanele simboliste. Dincolo de motivele, atitudinile, sugestiile și
sinesteziile simboliste, sensibilitatea poetului caută perspectiva din care să se exprime în
registrul grav, profund al meditației în fața universului și a legilor sale.
Ambiguitatea poeziei decurge, contrar așteptărilor, din folosirea unor notații cu
trimiteri la concret. Spunând: ”Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb...”,
profitând de schema repetiției (”coroanele de plumb”, ”amorul meu de plumb”, ”flori de
plumb”), poetul strecoară pe neobservate, în deplină consonanță formală cu restul textului, o
realitate obscură, a cărei nesiguranță semantică devine violentă tocmai în clipa în care se
folosesc termenii cei mai realiști: ”și-am început să-l strig - / Stam singur lângă mort...”.
Cuvintele care desemnează misterul beneficiază, în urma unei remarcabile tehnici de
compoziție, de o comunicare aparentă cu date contextuale foarte limpezi. Inerția lecturii face
ca aceste mici, dar sugestive schimbări în construcția poeziei, să scape cititorului.
Poezia ”Plumb” nu este o simplă abordare a temei morții, ci exprimă și obsesia
bacoviană a sfârșitului. Spațiul închis al cavoului, cu ”sicrie de plumb”, ”coroane de plumb”,
”funerar vestmânt”, devine un decor artificial apăsător, în contrast cu naturalețea sfârșitului
fizic al ființei. Sentimentul morții nu se exteriorizează la Bacovia în decorul funebru, ca la
simboliștii minori, nici în previziunile funeste ale ”poeților decadenți” francezi (Verlaine,
Rimbaud, Laforgue, Rollinat), ci devine stare de spirit intensificată până la viziunea ce
modelează exteriorul. Prin această potențare și proiecție cosmică a trăirilor eului, Bacovia
depășește cadrele simbolismului.
Prezentă și în ”Plumb”, convertirea Erosului în Thanatos, asocierea eroticii cu moartea
reprezintă o viziune bacoviană definitorie. Poetul aspiră să ajungă prin muzica interioară, a
ideilor, la inefabil, la metafizic: ”Urmărind muzicalul, simbolismul tindea, pe urmele lui
Baudelaire, să intre în metafizic, în structura ocultă a inefabilului, adică să facă poezie de
cunoaștere”, observa George Călinescu.
În prima strofă, repetarea în toate rimele a vocalelor închise în și u, cu posibilități de
articulare prelungită, susține partitura eufonică a vântului. În receptacolul reprezentat de
cavou, suflul vântului și sunetul coroanelor de plumb amplifică reverberația sinistră. Diftongii
descrescători ou și au (dormeau, cavou, scîrâțâiau), terminați în același u prelung,
onomatopeic, sugerează aceleași valori acustice în consonață cu deprimarea sufletească. În
strofa a doua, poetul va defini pe deplin sensul singurătății: ”stam singur în cavou”, într-un
decor construit artificial de om, care devine ”Stam singur lângă mort”. Tensiunea solitudinii
crește, ducând la disperare, crisparea eului ajunge la paroxism și cere eliberarea prin strigăt.
Astfel, visului sumbru de la început, de factură impresionistă, îi urmează revolta exprsionistă,
strigătul.
Ciclul trăirilor sufletești din poezia ”Plumb” este de fapt specific pentru definirea stării
poetice bacoviene. Aceasta e marcată de parcurgerea obsesivă a etapelor descrise: însingurare
(proces voluntar), solitudine (damnare), recluziune (spațiu închis), crispare (tentativa de
eliberare), disperare (tragism), însingurare. Sub apăsarea de plumb a singurătății, ființa
alienată în căutarea esenței sale se plasează pe o orbită existențială închisă. Poetul reia acest
ciclu închis, monoton, cu obstinație, nutrind convingerea că nu se poate salva decât prin
poezie, ca unic remediu împotriva alienării prin pozitivism și superficialitate.
Din punct de vedere cromatic, poetul care se declara obsedat de un ”subiect de
culoare” și care a încercat să obțină sugestii in cultivarea impresionistă a unor pete de culoare
(galben, violet, verde crud), ori din alternanța altora (alb / negru / alb / roșu) realizează în
”Plumb” o esențializare și o sinteză. Plumbul evocă o sinteză (culoarea gri), dar el sugerează
și o senzație complexă de apăsare, de zbor oprit (”Și-i atârnau aripele de plumb”). Ideea
fundamentală a poeziei, moartea, este sugerată prin semnificațiile cuvântului ”plumb”.
Metafora cu valoare de simbol susține ideea, traducând stări de spirit transpuse în imagini
bazate pe ”corespondențele” din natură, viață, cosmos, marcând o reacție de inadaptare la
mediul social. Printr-o analogie, cavoul poate fi considerat chiar orașul în care trăiește poetul,
alături de o lume meschină.. Plumbul, speranță a alchimiștilor, devine la Bacovia simbolul
dezolării, devenind plumbul aripilor. Metalul supus oxidării, degradării semnifică simbolic
disperarea, claustrarea, desemnează sensul depresiv al trăirii poetice.
În opinia mea, poezia ”Plumb” relevă înțelesul particular al artei bacoviene: apelul la
arsenalul de motive și tehnici simboliste, la modelul poeților ”blestemați” (Poe, Baudelaire,
Rollinat ș.a.) rămâne doar un reper exterior, demn de a fi luat în considerație numai pnentru a
măsurta distanța ce-l separă pe poetul nevrozelor de tradiția constituită.