Locul şi importanţa personajului în lecţia de literatură: mijloace de caracterizare

Prof. dr. Silvia Munteanu

Colegiul Tehnic „D. Ghika” Comăneşti

Supremaţia genului epic în raport cu cel liric şi dramatic, în virtutea vechimii şi a

legăturii sale genetice cu mitul, este reiterată de Hegel, pentru care epicul constituie un gen
nuclear; perspectiva pe care o propune filosoful în Prelegerile de estetică se apropie uimitor
de concepţia exprimată şi de Herder sau fraţii Grimm: „Opera epică pe care o reprezintă
legenda, cartea, biblia unui popor trebuie considerată ca o astfel de totalitate originară; fiecare
naţiune mare şi importantă posedă astfel de cărţi absolut prime în care se exprimă ceea ce este
spiritul lor originar. Prin urmare, aceste monumente nu sunt altceva decât bazele adevărate ale
conştiinţei unui popor şi ar fi interesant să se organizeze o colecţie de astfel de biblii epice,
deoarece seria epopeilor, când ele nu sunt opere de artă mai târzii, ne-ar înfăţişa o galerie a
spiritelor popoarelor”1.
În absenţa personajelor - fiinţe imateriale, existând în şi prin cuvinte - istoriile nu pot fi
gândite. În ciuda acestei imaterialităţi constitutive, imaginile pe care lectura le restituie au, de
cele mai multe ori, o deosebită concreteţe. Secretul se află în procedeele de individualizare -
procedee de desemnare, de calificare şi de prezentare - la care fac apel autorii pentru a da
viaţă fiinţelor de hârtie.
Definit de regulă ca „persoană care deţine o funcţie importantă în viaţa politică, socială,
culturală; personalitate” sau ca „persoană care figurează într-o operă literară; erou într-o operă
literară, muzicală, cinematografică sau plastică”2, personajul este un concept mult mai
complex, cu accepţiuni diferite şi aflat într-o continuă schimbare, ceea ce-l face greu
reductibil la o accepţie unanimă.
Etimologia termenului duce spre personnage, franţuzism venit la rândul său din
latinescul persona, unde însemna „deschizătură în masca actorilor antici, prin care ieşeau
vorbele.”3 Drumul parcurs de la sensul originar la disoluţia personajului contemporan
ilustrează în fapt evoluţia prozei şi, în special, a romanului, care a cunoscut metamorfoze
spectaculoase, pe care le vom urmări ulterior. În orice caz, personajul a ajuns să fie identificat
în mod curent cu persoana, cu o fiinţă umană, lucru evident eronat câtă vreme personajul nu

1
Gabriela Duda, Introducere în teoria literaturii, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura All Educaţional, 2006, p. 185.
2
*** Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura „Univers Enciclopedic”, 1998, p.
782.
3
Constanţa Bărboi, Silviu Boatcă şi Marieta Popescu, Dicţionar de personaje literare pentru gimnaziu şi liceu,
Bucureşti, Editura „NOVA 2001”, 1995, p. 467.
este întotdeauna un om. Din necesităţi didactice, personajul este asimilat cu protagonistul
şi/sau eroul, o altă greşeală ce s-ar cuveni îndreptată prin nuanţări. Dacă personajul este o
figură prezentă în text, protagonistul ocupă un loc central în desfăşurarea acţiunii şi în
transmiterea mesajului artistic, iar eroul trimite la o vârstă mitică a omenirii, aceea a faptelor
de vitejie şi a întâmplărilor ieşite din comun, ceea ce face imposibilă existenţa eroilor în
literatura contemporană. Locul lor a fost luat de anti-eroi, într-o viziune parodică, specifică
postmodernismului şi altor curente care se manifestă în prezent în literatură, dar şi în celelalte
arte.
Personajul se pierde în negura timpului. El are vechimea legendelor şi a miturilor, iar
începuturile sale certe pot fi situate în legătură cu apariţia primelor texte epice din
Mesopotamia. În afara epopeilor asiatice, trebuie menţionată Biblia, cartea care a jucat un rol
decisiv în evoluţia umanităţii, având consecinţe multiple asupra dezvoltării culturii şi
civilizaţiei. Personajele ei au slujit drept sursă de inspiraţie, de interpretare, de reinterpretare
sau de parodiere pentru numeroşi scriitori, antici sau moderni.
Pentru a urmări evoluţia personajului de-a lungul timpului, Salvatore Battaglia propune
identificarea acelor tipare, modele culturale, care individualizează dezvoltarea fiecărei epoci.
Astfel, după ce discută despre personajul antic, şi acela al Evului Mediu, el trece la personajul
modern, al cărui reprezentant definitoriu îl consideră pe Hamlet, ale cărui oscilaţii şi nelinişti
sufleteşti îl transformă într-un prototip, într-un punct de plecare pentru personajele moderne
din secolele următoare: „Antichitatea grecească a văzut personajul luând forma eroului
înrădăcinat în mit. Vergilius este primul care i-a dat dimensiuni universale. De-a lungul
Evului Mediu, personajul nu mai este atât un erou, cât mai degrabă un martor care integrează
necontenit realitatea în propria-i conştiinţă. Noul personaj pe care romanticii îl opun eroului
clasic este Hamlet al lui Shakespeare. Hamlet este modelul artei moderne, al adevărului
dramatic, al naturii şi al umanităţii”4.
Alţi teoreticieni însă consideră că personajul devine cu adevărat important în literatura
Renaşterii, afirmaţie discutabilă, cum de altfel sunt şi altele, dat fiind faptul că „personajul”
este un concept extrem de mobil şi chiar eterogen. Cert este că, fiind o artă figurativă,
literatura are în plan central personajul. Odată cu romanul clasic, personajul literar devine
semnificativ pentru o categorie umană: „… el are o individualitate, trăsături fizice şi morale,
se conturează într-o anumită atmosferă, într-un cadru social”5. Literatura secolului al XIX-lea
aduce o înflorire fără precedent a personajului, dând naştere unei galerii imense de tipuri

4
Salvatore Battaglia, Mitografia personajului, Bucureşti, Editura „Univers”, 1976, p. 41.
5
*** Dicţionar de terminologie literară, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 244.
umane, semnificative pentru anumite categorii. Balzac şi mai apoi realiştii vor acorda o
atenţie crescândă acestor personaje-tip, ilustrative pentru diverse grupuri sociale. În romanul
modern, alături de modificări de structură, asistăm la un proces de disoluţie a personajului,
care îşi pierde identitatea şi ajunge chiar să dispară. Ceea ce i-a făcut pe unii să vorbească
despre moartea personajului. Începutul secolului al XX-lea vede personajul ca pe un flux de
emoţii pe care autorul trebuie să le consemneze. Mai apoi, după al Doilea Război Mondial,
asistăm la demitizarea personajului, care începe a-şi pierde din însemnătate mai ales datorită
„noului roman”, care îl consideră o categorie perimată. Implicit, el se dizolvă. Sau, alteori, ia
chipul anti-eroului.
Dacă iniţial personajul era văzut din perspectivă mimetică, drept o reprezentare a unui
prototip, a unui model uman, căruia îi copiază o parte mai mare sau mai mică a însuşirilor, în
ultimele decenii ideea pare depăşită, locul ei fiind luat de teorii moderne, care înclină să vadă
în el o paradigmă verbală. Pentru adepţii teoriilor tradiţionaliste, personajul este o unitate de
sine stătătoare, capabilă de o existenţă autonomă în economia textului. El chiar există, iar
acţiunea contribuie la caracterizarea lui. În mod paradoxal, părintele teoriilor moderne este
Aristotel care vedea personajele drept agenţi sau performeri ai acţiunii. Sugestiile sale au fost
reluate şi dezvoltate mai ales după al Doilea Război Mondial de către Şcoala franceză,
formalişti şi structuralişti.
Pornind de la structura narativă a basmului, V. I. Propp6 stabileşte existenţa unor „sfere
de acţiune”, cărora le circumscrie personajele. Astfel, potrivit teoreticianului rus, ar exista
următoarele roluri: eroul, falsul erou, ticălosul, donatorul, cel care ajută, cel care aduce şi cel
căutat. Nu trebuie omis faptul că există situaţii când acelaşi rol poate fi îndeplinit de mai
multe personaje, dar şi situaţia când unul şi acelaşi personaj evoluează de la un rol la altul în
interiorul aceleiaşi naraţiuni.
Spre deosebire de Propp, Greimas introduce termenii de „actant” şi „actor” pentru a
desemna personajele. Ele nu mai sunt circumscrise unor sfere de acţiune, ci îndeplinesc roluri.
Diferenţa între „actant” şi „actor” ar fi aceea că primul termen este o unitate a naraţiunii, în
vreme ce al doilea este o unitate a discursului. Potrivit lui Greimas numărul actanţilor s-ar
reduce la şase, încadraţi în următoarea schemă:

EMIŢĂTOR → OBIECT → RECEPTOR

↑

6
Cf. V. I. Propp, Morfologia basmului, Bucureşti, Editura „Univers”, 1970.
 AJUTOR → SUBIECT → OPONENT7

Un alt teoretician, Philippe Hamon, subordonează şi el personajul acţiunii, dar într-un

mod diferit, considerând că personajele îndeplinesc roluri actanţiale date de anumite
paradigme verbale. El distinge trei categorii distincte de roluri:
a) roluri actanţiale sociale - lor li se asociază paradigme verbale precum „a munci”, „a
asculta”, „a călători”;
b) roluri actanţiale socio-psihice - lor li se asociază paradigme verbale precum „a ajuta”, „a
învăţa”, „a deprinde”;
c) roluri actanţiale psihice - lor li se asociază paradigme verbale precum „a fi”, „a avea”, „a
iubi”, „a deveni”.
O altă modalitate de receptare a personajului literar este aceea de a vedea textul ca o
plasă, ca o reţea de fire narative, iar personajele drept noduri de la care pornesc legături spre
alte puncte nodale. Din această perspectivă, personajul se defineşte în funcţie de relaţiile pe
care le stabileşte cu alte personaje. El îşi pierde individualitatea, reducându-se la capacitatea
de a interacţiona cu alte personaje, deci, cu alte roluri.
Desemnarea eroilor se realizează explicit prin nume şi, uneori, prin apelativele
naratorului: eroul nostru, prietenul nostru etc. Numele este primul însemn al eroului, şi prin
ele sunt exprimate, de cele mai multe ori, aspecte esenţiale ale individualităţii sau condiţiei
sale (Harap-Alb,). Prezenţa unor nume generice sau absenţa numelui (fiul cel mic al craiului)
sunt în aceeaşi măsură semnificative şi indică rolul eroului sau categoria căreia îi aparţine.
Procedeele de calificare conduc înspre conturarea identităţii fizice, a profilului moral
(exprimat prin atitudini, gânduri, gesturi, surâs etc.) şi social (marcat prin vestimentaţie,
locuinţă, limbaj etc.). Prezenţa aspectelor legate de portretizare este uşor recunoscută de elevi,
dar şi absenţa acestor aspecte este semnificativă. Modalităţile de prezentare, căile prin care
parvin informaţiile despre personaje, fac şi ele obiectul caracterizării. E vorba de informaţiile
oferite direct de narator, de cele transmise prin intermediul altor personaje, de cele
comunicate de personajul însuşi, în monologuri sau dialoguri; e vorba de datele transcrise în
fapte, reacţii sau atitudini şi pe care cititorul trebuie să le descopere şi să le interpreteze.
Recunoaşterea modalităţilor de prezentare este un gest important, dar un gest care îşi pierde
relevanţa atunci când nu este integrat în portretizare.

7
A. J. Greimas, Despre sens, Bucureşti, Editura „Univers”, 1975, p. 68.
 Scriitorul poate apela, în creaţia sa, la diferite procedee şi modalităţi de caracterizare a
unui personaj. Caracterizarea directă se realizează prin vocea auctorială (portretul literar) sau
din opiniile altor personaje. Caracterizarea indirectă reiese din acţiunea care implică
personajul, din comportamentul şi reacţia sa faţă de împrejurări. Semnificative pot deveni, în
conturarea personajului, mediul de viaţă, numele personajului, limbajul.
În receptarea unei opere literare, epice sau dramatice, „cititorul/spectatorul poate
parcurge trei etape: 1. subiectul şi compoziţia; 2. lumea personajelor; 3. stilul; acesta este
sensul aprofundării, iar procesul didactic trebuie să respecte următoarele cerinţe: lectura să se
bizuie pe citirea conştientă; fiecare element să fie privit în interdependenţă cu repere din
celelalte două etape; demersul metodic să vizeze tot timpul semnificaţiile evoluţiei
personajului, precum şi procedeele literare de caracterizare”8.
Teoria lui E. M. Forster şi-a câştigat un loc central în studiul personajului, devenind o
contribuţie esenţială, prin studierea conceptului în funcţie de măsura în care el evoluează sau
nu de-a lungul textului. Termenii introduşi de teoreticianul american, „flat” şi „round”, au
intrat rapid în circulaţie, fiind deja consacraţi în discuţiile despre personaj.

Plan general de caracterizare a unui personaj literar

1. Date generale despre autor şi operă:

1.1. Cele mai importante creaţii ale autorului şi tematica operei sale;
1.2. Tema operei analizate.
2. Locul personajului în operă (personaj principal/secundar/episodic).
3. Raportul între realitate şi ficţiune în prezentarea personajului:
3.1. Personaj creat după un model real;
3.2. Personaj imaginar.
4. Prezentarea trăsăturilor fizice şi morale ale personajului, cu argumente.
5. Mijloace de caracterizare folosite de autor:
5.1. Mijloace directe:
5.1.1. Descrierea făcută de autor;
5.1.2. Prezentarea făcută de alt personaj;
5.1.3. Autocaracterizarea.
5.2. Mijloace indirecte:

8
René Wellek şi Austin Waren, Teoria literaturii, Bucureşti, Editura „Univers”, 1967, p. 206.
 5.2.1. întâmplările în centrul cărora se află personajul;
5.2.2. limbajul şi gesturile personajului;
5.2.3. atitudinea acestuia faţă de alte personaje;
5.2.4. comportamentul altor personaje în relaţiile cu personajul
caracterizat;
5.2.5. atitudinea autorului faţă de personaj;
5.2.6. antiteza cu alt personaj al operei;
5.2.7. alte modalităţi de expresivitate artistică;
5.2.8. cadrul în care este surprins personajul;
5.2.9. modurile de expunere semnificative: dialogul, monologul,
monologul interior.
6. Concluzii

BIBLIOGRAFIE

*** Dicţionar de personaje literare pentru gimnaziu şi liceu, Bucureşti, Editura „NOVA
2001”, 1995
*** Dicţionar de terminologie literară (coord. Emil Boldan), Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1970
Angelescu, Mircea, Portretul literar, Bucureşti, Editura „Univers”, 1975
Battaglia, Salvatore, Mitografia personajului, Bucureşti, Editura „Univers”, 1976
Bărboi, Constanţa; Boatcă, Silvestru; Popescu, Marieta, Dicţionar de personaje literare
(pentru gimnaziu şi liceu), Bucureşti, Editura NOVA, 1994
Booth, W.C., Retorica romanului, Bucureşti, Editura „Univers”, 1976
Ciocârlie, Corina, Pragmatica personajului, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1992
Duda, Gabriela, Introducere în teoria literaturii, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura All
Educaţional, 2006
Genette, Gerard, Discours du recit (essaies de methode), Editions du Seuil, Paris, 1972
Forster, E. M., Aspecte ale romanului, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1968
Greimas, A. J., Despre sens, Bucureşti, Editura „Univers”, 1975
Kayser, Wolfgang, Opera literară – o introducere în ştiinţa literaturii, Bucureşti, Editura
„Univers”, 1979
Lintvelt, Jaap, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere, Bucureşti, Editura
„Univers”, 1994
Perez, Herta, Ipostaze ale personajului în roman, Iaşi, Editura „Junimea”, 1979
Popa, Marian, Homo fictus. Structuri şi ipostaze, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968
Popovici, Vasile, Eu, personajul, Bucureşti, Editura „Cartea românească”, 1988
Popovici, Vasile, Lumea personajului, Cluj-Napoca, Editura „Echinox”, 1977
Propp, V. I., Morfologia basmului, Bucureşti, Editura „Univers”, 1970.
Ricardou, Jean, Noi probleme ale romanului, Bucureşti, Editura „Univers”, 1988
Todorov, T., Poetică şi stilistică. Orientări moderne, Bucureşti, Editura „Univers”, 1972
Wellek, René; Austin Waren, Teoria literaturii, Bucureşti, Editura „Univers”, 1967