Tema : IMAGINEA ARTISTICĂ A OMULUI ÎN OPERA LITERARĂ

PERSONAJUL LITERAR ŞI TIPURILE PRINCIPALE DE PERSONAJ

Subiectele prelegerii:
1. Conceptele de personaj, erou, tip,
caracter literar
2. Tipurile principale de personaj
3. Modalităţi de caracterizare a
personajului
 Bibliografie obligatorie:
1. Wolfgang Kayser, Opera literară. O introducere în ştiinţa
literaturii, B.,1979.
2. Rene Wellek & Austin Warren, Teoria literaturii, B., 1967.
3. Vladimir Iak. Propp, Morfologia basmului, B., 1970.
4. Val. Panaitescu, Terminologie poetică şi retorică,
Iaşi,1994 (p. 134-138).
5. Oswald Ducrot & Jean-Marie Schaeffer, Noul dicţionar
enciclopedic al ştiinţelor limbajului, B., 1996 (p. 485-
491).
6. Noemi Bomher, Iniţieri în teoria literaturii, Iaşi, 1994 (p.
64-72).
7. Dumitru Tiutiuca, Teoria operei literare, Galaţi, 1992 (p.
59-64).
8. Gabriela Duda, Introducere în teoria literaturii, B., 1998.
9. Ignat Bociort,Curs de teorie a literaturii, aici: Tipologia
umană a operei literare.
10. Al. Bistriţianu, C. Boroianu, Introducere în studiul
literaturii, B., 1968 (p. 64-75).
• Locul central într-o operă literară
revine imaginii artistice a omului. În
imaginea artistică se concentrează
fondul tematic şi ideatic al operei
literare şi conţinutul umanistic al
operei literare.
• Imaginea artistică a omului în opera
literară este definită prin mai multe
concepte: personaj, tip literar,
caracter, erou literar, antierou,
personalitate etc.
I. CONCEPTELE DE PERSONAJ, EROU, TIP,
CARACTER LITERAR
1. Personaj – fr., lat., gr. „persona” – „mască de
teatru”, „rol”. Personajele unei opere literare sunt
oamenii, implicaţi în acţiunea relatată. P. este rodul
unei ficţiuni artistice a autorului care este integrat
prin intermediul limbajului în sistemul de imagini şi
de interacţiuni al operei literare.
Uneori metaforic, personaje pot fi considerate fiinţe
supranaturale, fantastice, inumane: animale (în
fabule), unele obiecte, fenomene ale naturii (ex.:
„codru” din poezia lui Eminescu, „clopotniţa”,
„ciutura” la Ion Druţă, „Concert din luncă”, „Istoria
ieroglifică”: animalele, păsările alte vieţuitoare cu
rol alegoric sunt personaje).
Teoreticienii de orientare formalistă şi structuralistă
pun accent în definirea personajului pe funcţie şi
relaţie.
V. Propp în „Morfologia basmului” a definit personajul
ca pe o identitate subordonată subiectului, ca pe o
grupare de funcţie. Această idee a fost exprimată de
structuraliştii şi naratologii francezi, definind
personajul din punct de vedere al funcţiei pe care îl
joacă în dezvoltarea acţiunii. Wolfgang Kayser în
„Opera literară…” a definit personajul ca pe un
element structural alături de spaţiu şi acţiune.
Aceste clasificări funcţionale ale personajului care
relevă rolul său în dezvoltarea acţiunii şi naraţiunii
nu sunt concludente atunci când e vorba de locul şi
funcţionalitatea personajului în romanul
contemporan.
V. Propp atenţiona asupra faptului că modelul
pe care l-a propus despre sistemul său
funcţional nu poate fi extins asupra romanului
şi a prozei moderne, în care personajul nu
poate fi redus nicidecum la o funcţie a
subiectului.

2. Erou – fr., lat., gr. – „semizeu”, personajele

principale ale epopeilor homerice şi tragediilor
antice (în acţiune se implicau şi zeii). Ahile,
Ulise aveau pe unul dintre părinţi om, pe altul
zeu. Treptat noţiunea de erou s-a extins şi
asupra oamenilor de obârşie pur-umană.
Atributul originii umane e înlocuit cu fapte şi
calităţi remarcabile, eroice.
Noţiunea de erou a devenit o expresie a
categoriei estetice – eroicul (prin
extensiune – orice om prin caracterul
său exemplar, ieşit din comun este
numit erou literar).
Eroul literar este personajul care în
relaţie cu celelalte personaje are o
poziţie specială fie ca personaj de
excepţie, fie ca personaj principal
care este urmărit cu maximă atenţie
şi simpatie de cititor. Astfel în
prezentarea eroului autorul
programează această diferenţă de
perspectivă, o atitudine deosebită,
privilegiată faţă de erou în raport cu
alte personaje.
Eroul ca personaj de excepţie s-a perpetuat
în literatură de la eroul de epopee, la eroul
de basm, la eroul din romanele cavalereşti
şi de aventură, la eroul romantic, dar într-
un sens oarecum diferit de eroul de
excepţie din literatura anterioară. Eroul
romantic este perpetuat nu prin fapte
eroice, ci printr-o dimensiune spirituală
excepţională, pe planul acţiunii poate fi
chiar pasiv, să refuze principial angajarea
în viaţa socială a timpului, el reprezintă o
dimensiune a fiinţei umane care depăşeşte
cu mult condiţia omului obişnuit.
În literatura realistă şi în cea naturalistă eroul
îşi pierde tot mai mult caracterul său
excepţional şi devine un personaj
principal, un catalizator al mesajului de
idei al operei care ne interesează prin
destinul şi caracterul lui uman obişnuit.
B. Tomaşevski în „Teoria literaturii” scrie că
fabula ca sistem de motive se poate lipsi
de erou şi caracterizarea sa. Eroul este un
procedeu de înşirare a materialului, o
motivare personificată a legăturii dintre
motive.
Prezenţa eroului ca personaj principal a fost
negată şi de teoreticienii „Noului roman”,
ei ajung până la negarea vitalităţii
personajului ca o componentă a operei
literare.
Majoritatea teoreticienilor şi criticilor literari
continuă să releve importanţa acestei
noţiuni, mai ales în ceea ce priveşte
dezvăluirea conţinutului valoric sau
axiologic în dezvăluirea imaginii artistice a
omului în literatură.
Această noţiune presupune raportarea
personajului la un ideal valoric şi moral al
vieţii umane. Unii folosesc noţiunea de
erou ideal, personaj care întruchipează un
ideal de om.
4. Tipul literar – fr., lat., gr. „un zeu
exemplar”. În terminologia curentă acest
termen e folosit cu 2 accepţii:
a) Tipul literar denumeşte personajul care
întruneşte în modul cel mai plenar şi
expresiv trăsăturile caracteristice ale unei
categorii sociale, morale sau psihosociale,
eroul are un alt grad de generalizare
artistică.
b) Tipul literar – caracter invariabil,
permanent, prin prezentarea căruia se
renunţă la individualizarea
personajului.
Ex.: Ion din romanul lui L. Rebreanu
reprezintă chipul parvenitului; Ştefan
Gheoghediu din „Ultima noapte de
dragoste…” – chipul gelosului,
inadaptatului.
Tipul avarului la Moliere, Plaut, G.
Călinescu, Gogol (Pliuşkin).
Caracterul literar – or. gr., lat., parvenit din fr.
„semn gravat, pecete, amprentă”, a obţinut
sensul de: ansamblu de trăsături morale prin
care se defineşte modul de a fi al unui individ.
Noţiunea vine de la filosoful Teofrast
„Caractere” tradusă de Labruier cu titlul
„Caracterele sau moravurile acestui veac” – o
galerie de portrete care ilustrau noţiunea de
chip în sensul de caracter invariabil, general,
propriu unor categorii sociale tipice, emoţionale.
Noţiunea de caracter a suferit o evoluţie esenţială
în romanul realist din sec. XVIII-XIX, definind o
imagine artistică a omului care exprimă unitatea
dintre tipicitatea şi individualitatea umană a
personajului.
II. TIPOLOGIA PERSONAJULUI
I. Având în vedere „gradul” şi „modalităţile”
de transfigurare a realităţii (obiectiv-
subiectiv)
1. Personaj pur fictiv
(ex.: Dinu Păturică, Tănase Scatiu, Ştefan
Gheorghidiu, Felix).
2. Personaj cu rădăcina într-o existenţă
umană atestată istoric
(ex.: Gelu, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Petru
Rareş, Horia, Bălcescu, V. Alecsandri, M.
Eminescu).
3. Personaj-scriitorul însuşi
(ex.: Nică din „Amintiri din copilărie” de Ion
Creangă).
4. Personaj care implică anumite date din
viaţa scriitorului
(ex.: Titu Herdelea din „Ion” şi „Răscoala”; Emil
Codreanu din „Adela”)
5. Alte ipostaze
a) p.-personificări de animale sau elemente
din regnurile vegetal şi animal
(ex.: mioara din „Mioriţa”, calul din „Toma Alimoş”,
câinele din „Baltagul”)
b) p. parodic (ex.: Don Quijote ş.a.)
c) p. alegoric (ex.: Vulturul, Leul din „Istoria
ieroglifică”)
d) p. parodic-alegoric-simbolic (ex.: Moş
Martin, Coţofana, Vulpea, Bursucul, Cocoşul
din „Viziunea viziunii” de Marin Sorescu)
e) p. fabulos (ex.: balaurul, zmeii din
basme)
f) p. – marionetă (care acţionează prin acte
nejustificabile, ex.: personajele lui Urmuz)
g) suprapersonajul (nu e un individ, ci un
loc, eveniment, devenite metafore, ex.:
„Groapa” de Eugen Barbu, loc în jurul
căreia gravitează o lume).
II. Având în vedere „gradul” şi „modul” în
care autorul se proiectează în personajul
său fictiv, acesta poate fi o:
proiecţie – intermediu prin care autorul îşi
exprimă ideile şi gusturile sale (ex.: Dan, Toma
Nour)
dedublare – personajul reprezintă, în acelaşi
timp, două ipostaze diferite care vieţuiesc în
autor (ex.: Ioanide a lui G. Călinescu)
demultiplicare – personaje care reprezintă
fiecare un aspect dintre altele posibile ale
autorului (ex.: Ilie Moromete, Nicolae Moromete
sunt ipostaze ale lui Marin Preda)
sublimare – proiecţie umană fictivă cu
rol compensator pentru autor (ex.:
Felix Sima a lui G. Călinescu)
antiteză – tip uman pe care autorul îl
condamnă (ex.: Picrohole al lui
Rabelais)
individualitate proprie – care
acţionează şi vorbeşte în
conformitate cu personalitatea
atribuită de autor, acesta dispărând
îndărătul personajului (ex.: Tartuffe).
III. După locul ocupat în ansamblul
naraţiunii
p. principale (Vitoria Lipan din „Baltagul”)
p. secundar (Nadina din „Răscoala”)
p. episodic (mulţimea din „Alexandru
Lăpuşneanul”)
IV. După amploarea construirii
p. complex (rotund) ex.: Petrini din „Cel mai
iubit dintre pământeni”
p. unilateral (plat) ex.: Moţoc, Rusanda din
„Alexandru Lăpuşneanul”
V. După semnificaţia etică
1. p. pozitiv (Tudor Şoimaru, Petru Rareş ş.a.)
2. p. negativ (Dinu Păturică)
VI. După cum se constituie şi evoluează
p. individual (cu trăsături asemănătoare unei
singure persoane: Apostol Bologa)
p. colectiv:
– corul (în teatrul antic)
– grupul (ca personaj): Harap Alb şi tovarăşii săi de
călătorie
– masele (masele din „Răscoala”)
p. cinetic (în mers) numit şi „homo viator” (ex.:
Gulliver)
VII. Îmbinând criteriile sociale cu cele uman-
caracterologice, se disting următoarele
categorii şi subcategorii de personaje
1.Tipuri general-umane (concepute ca exponenţi ai
anumitor categorii umane sau sociale cu trăsăturile
lor colective):
a) personaje reprezentând tipuri de naţiuni
(turcul, evreul, francezul)
b) personaje reprezentând profesii, ocupaţii,
situaţii (preotul, profesorul, medicul, farmacistul,
soldatul, ofiţerul, călugărul, ţăranul, detectivul,
tiranul, valetul, curtezana)
c) personaje care reprezintă anumite poziţii
sociale şi morale (gentlemanul, fata bătrână)
d) personajul care reprezintă tipuri cu
infirmităţi sau vicii (orbul, cocoşatul, cartoforul)
2. Tipuri legendare, supranaturale
a) Tipuri imaginare şi legendare
(provenite din poveşti vechi): dracul,
vrăjitorul, căpcăunul, vampirul,
arlechinul
b) Tipuri de personaje legendare
- de origine biblică (Cain, Iuda, Estera)
- de origine greacă (Ulise, Oedip,
Prometeu)
- de origine istorică (Cleopatra, Cidul, N.
Bălcescu)
VIII. Având în vedere criterii funcţionale se
disting după Cl. Bremond următoarele
tipuri de „roluri”
1. pacientul: a) beneficiar b) influenţator
2. agentul: a) voluntar b) involuntar
3. influenţatorul (informatorul, tăinuitorul,
seducătorul, obligatorul, interdictorul,
sfătuitorul)
4. amelioratorul
5. denigratorul
6. dobânditorul
7. retribuitorul
IX. Având în vedere perspectiva estetică
din care este construit se disting:
1. p. literar clasic-aristotelian (plăsmuire
în limitele verosimilului şi ale
necesarului, realizat din perspectiva
unor deziderate precum:
caracterele să fie alese (distinse)
vorba sau fapta personajului să
oglindească o atitudine
potrivirea (ex.: bărbăţia nu s-ar potrivi cu
firea femeii)
asemănarea
statornicia (ex.: Antigona, Oedip, Electra)
2. p. literar clasic (din clasicismul sec.
XVII)
inspirat din antichitatea greco-romană,
legende
dominat de raţiune, simţul onoarei şi a al
datoriei
concordanţa caracterului, pe toată
evoluţia sa cu firea, mediul geografic,
epoca istorică, vârsta
etalează o singură trăsătură morală
3. personaj romantic
provine din toate mediile sociale
e sfâşiat de stări interioare antagonice,
construit antitetic
prezintă caractere excepţionale în situaţii
excepţionale
e complex: se transformă, suferă mutaţii
spectaculoase
aparenţa fizică adesea contrastează cu
esenţa morală
Tipuri descoperite de romantism:
Inadaptaţii activi (răzvrătiţi)
Titanul: om superior, sete de cunoaştere, putere de
sacrificiu, desăvârşire morală (Prometeu de
Bayron, Faust de Goethe)
Demonul: revoltat (în operele lui Lermontov,
Eminescu)
Geniul: personalitate excepţională, fantezie
extraordinară şi putere de pătrundere pe măsură
(Hyperion, Toma Nour)
Inadaptaţii pasivi
(Dan al lui A. Vlahuţă, Evghenii Oneghin al lui Puşkin,
Adolphe al lui B. Constant)
Alte tipuri: visătorul, mesianicul, binefăcătorul, copila
inocentă, sadicul, dezabuzatul (poate fi un
solipsist, ratat, abulic, cinic: Peciorin al lui
Lermontov)
4. Personajul în realism:
provine din toate straturile sociale şi
toate vârstele
prezintă caractere tipice în împrejurări
tipice
e în permanentă transformare, în raport
cu mediul social, politic
în general, evoluţia lui se desprinde din
portret, comportament şi mediul în
care trăieşte
Tipuri în realism:
Parvenitul: Dinu Păturică
Zgârcitul: Gobsec, Hagi Tudose
Dendyul: Maxime de Trailles, Henry de Marsay
(Balzac)
Snobul:
Ratatul: John Barton din „Muray Brton”
deElisabeth Gaskell

5. Personajul naturalist:
provine din diverse medii sociale
comportamentul şi acţiunile lui sunt determinate de
cauze ereditare, instincte, obsesii
6. Personajul în viziune modernă:
în simbolism, personajul nu are biografie precisă, o
esenţă caracterologică cognoscibilă, este expresia
unei sensibilităţi
proza comportamentală (behavioristă) pune accentul
pe comportamentul personajului şi ignorează
trăirile interioare
proza de orientare analitică sondează viaţa intimă,
zonele abisale ale personajului prin analiză,
autoanaliză, înregistrarea fluxului conştiinţei
trăsăturile lui nu se desprind direct din acţiune, ci din
intersecţia unor proiecţii diverse
în unele cazuri se face resimţită absenţa lui ca personaj
(cum e ipoteticul procuror-şef din „Procesul” lui
Kafka), se face resimţită aşteptarea (ex.: Godot al
lui Beckett)
în literatura română actuală personajul e prezentat atât
în acţiune, cât şi în frământările lăuntrice (ex.: Ilie
Moromete, Petrini ai lui M. Preda; Pintea din „Vocile
nopţii” de A. Buzura).
III. MODALITĂŢI DE CARACTERIZARE A
PERSONAJULUI
- caracterizare propriu-zisă
- directă (de autor, autocaracterizare)
- indirectă
- (onomastică, portretul fizic şi moral,
biografie, gesturi, mimică, acţiuni,
limbaj, fapte, reacţii, vestimentaţie,
mediu social, prin prezentarea formaţiei
intelectuale, prin natură în acord sau
dezacord cu stările sufleteşti,
caracterizarea de către alte personaje)
Vă pup crâncen!!!???