Opera epică

1. Naratorul corespunde unei entități fictive care povestește, este emițătorul

evenimentelor, intermediar între autor și evenimentele povestite; se deosebește de
autor.
Narator obiectiv: există două niveluri de obiectivitate: narator omniscient,
omniprezent, obiectiv (știe totul despre personajele sale), narator obiectiv implicat
(intervine în operă prin comentarii, empatizează cu unul dintre personaje, aprobând
acțiunile acestuia, poate folosi persoana a II-a sau proverbe).
Subiectivitatea naratorului se poate concretiza în: narator- personaj, narator-martor
(povestește ceva la care nu a participat direct), narator-mesager sau colportor
(transmite o acțiune ce i-a fost relatata de altcineva).

2. Personajul literar (provenit din franceză, personnage, din lat.

persona- „mască de teatru”, „rol”, „actor”) reprezintă instanța narativă, fictivă ce
săvârșește acțiunea.
Teoreticienii literari i-au acordat diverse denumiri: actor, actant, erou. În
lucrările de specialitate, alături de termenul personaj literar, se operează şi cu alte
categorii: arhetip (tipar vechi al unui lucru sau fiinţe), prototip (modelul exemplar),
tip (personajul reprezentativ pentru o tagmă: avarul, arivistul), erou (un model eroic,
religios sau etic), nonerou (antipod al eroului, o replică dată tuturor tipologiilor
anterioare).
Personajul are un rol fundamental în creaţia literară epică și dramatică; este
firul conductor al acțiunii; alături de conflict și subiect reprezintă elementul
fundamental al romanului. Operele rămân vii în mintea cititorului prin personajele lor;
cititorii se pot identifica cu acestea; „eroul este personajul urmărit cu maximă tensiune
și atenție de către cititor”.
Portretul fizic se construiește pe o componentă exterioară; trăsăturile ce aparțin fizionomiei
personajului, vestimentației.
Portretul moral evidențiază calități, defecte, trăsături morale / etice.
Portretul complex al personajului literar informează despre identitatea acestuia,
anticipează evoluția sau explică un simbol.
Caracterizarea directă este redată prin: discurs descriptiv de tip portret; poate fi
realizată de către narator, alte personaje, autocaracterizare.
Caracterizarea indirectă este redată prin discurs bazat pe sugestie; poate fi realizată
prin: comportamentul personajului; acte de comunicare verbală, paraverbală; raportul
personaj- sine- lume; statutul socio-intelectul; mediul în care trăiește; numele, prenumele,
porecla; limbajul folosit și particularitățile sale.
 3. Acțiunea : reprezintă totalitatea evenimentelor dintr-o operă epică, la care participă un
personaj; se desfășoară în timp și spațiu (termenul cronotop definește timpul si spațiul
acțiunii). Se desfășoară pe momentele subiectului.

4. Modurile de expunere: narațiune, descriere, dialog, monolog, relatarea.

Narațiunea este modul de expunere predilect genului epic. Ea presupune: un narator, o
acţiune și personaje. Procedeele de legare a secvenţelor narative sunt: înlănţuirea (adițiune) –
dispunerea cronologică a întâmplărilor; alternanţa (împletire) – prezentarea alternativă a două
povestiri; intercalare (inserția) – includerea unei povestiri în interiorul alteia sau povestire în
povestire.
Descrierea este modul de expunere ce presupune un discurs descriptiv. Se identifică
descrierea portret (statică și dinamică), descrierea tablou.
În opera epică, descrierea îndeplinește anumite funcții (J. M. Adam, F. Revaz, 1999: 37-
38):
▪ de crearea a lumii, prin descrierea spațiului acțiunii,a personajelor etc

▪ marcând un punct de vedere al naratorului, personajului, exprimând stare de spirit a

celui ce descrie

▪ pauză narativă (anticipativă asupra evoluției intrigii)

Dialogul este modul de expunere ce constă în schimbul de replici între personaje,

redând caracterul scenic al textului epic.
Funcțiile dialogului în opera epică:
▪ funcția fatică: replicile personajul au rolul de a menține contactul creând o comunicare

autentică;

▪ funcția informațională: de transmitere a unor mesaje;

▪ funcția dramatică: subliniind prin replici contradictorii tensiunea și conflictul operei;

dramatizarea epicului și caracterizarea peronajelor

Monologul reprezintă o replică a unui personaj, fără a avea în mod obligatoriu un
destinatar prezent. Dacă monologul este neverbalizat (se constituie din gândurile personajului)
se consideră monolog interior.

Pentru exemplificarea monologului în opera epică, trebuie să identifici trăirile

personajului, motivul pentru care recurge la monolog și construcția acestuia (prop enunțiative,
exclamative, interogative)