ELEMENTE DE NARATOLOGIE

PREZENTARE GENERALĂ

I. NARATOLOGIA:
• disciplină care se ocupă cu studierea mecanismelor si a structurilor narației; analiza modernă a narației;
• termenul a fost introdus în anul 1969, de catre Tzvetan Todorov, în lucrarea „Gramatica Decameronului”;
• textul narativ (una dintre cele mai elaborate si riguroase forme de enunț) a fost descris pe baza unei teoretizări
construite după modelul lingvistic al unei limbi;
• naratologia franceză (Tzvetan Todorov, Roland Barthes, Claude Bremont, Gerard Genette, Julia Kristeva, A J Greimas)
face distincția între istorie, povestire-narație și narațiune-narare;
• histoire, istorie-semnificantul sau conținutul narativ, secvența evenimentelor reale sau fictive relatate;
• recit, narație, povestire, diegeză – enunțul/ discursul/ textul narativ propriu-zis
II. NARATOR:
▪ vocea predominantă într-un text narativ;
▪ se situează în opozitie cu termenul de „autor” = o entitate reală (scriitorul căruia îi aparține opera);
▪ este „autorul textual”, entitatea fictivă care relatează textul;
▪ relația autor – narator:
▪ se confundă într-o narație obiectivă (Liviu Rebreanu, „Răscoala”);
▪ se diferențiază în romanul de analiză (Marcel Proust, „În căutarea timpului pierdut”, Camil Petrescu, „Ultima
noapte de dragoste,întâia noapte de război”);
▪ romanul epistolar are mai mulți naratori care se suprapun succesiv cu diferite personaje, toate dominate de
același autor,care rămâne permanent în afara rolului de narator;
Gerard Genette distinge mai multe tipuri de narator:
• autodiegetic: naratorul care relatează propria experiență ca personaj central al istoriei povestite;
➢ mărcile gramaticale si semantice ale unui astfel de text: uzul persoanei I singular/plural, focalizarea internă, frecvența
monologului interior, organizarea subiectivă a secvenței temporale (Daniel Defoe – „Robinson Crusoe”);
• heterodiegetic: naratorul relatează o istorie despre alte personaje, prezentând un univers străin de el însuși; mărcile
gramaticale și semantice: uzul persoanei a III-a singular/plural, secvența temporală lineară nealterată de intervenții
subiective, relatarea în stil indirect (Balzac, Tolstoi, Ch.Dickens, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu);
• homodiegetic: naratorul care relatează o istorie provenită din propria sa experiență; poate fi unul dintre personajele
povestirii, însă niciodată cel principal; se deosebeste de naratorul heterodiegetic prin faptul că relatarea sa nu
dovedește accesul direct la istoria povestită, iar de cel autodiegetic, prin faptul că nu este un personaj principal al
propriei narații, care nu se referă la el însuși; mărcile gramaticale si semantice: uzul persoanei a III-a, alterările
temporale (analepsele, prolepsele), focalizarea externă (Dostoievski, Conan Doyle)
Prezenţa naratorului în acţiune generează deosebiri între tipurile de narator care folosesc persoana I sau
persoana a III-a. Astfel, se pot distinge:
- naratorul-personaj (participă la acţiune, de cele mai multe ori este personaj principal)
- naratorul-martor (ia parte la acţiune în calitate de personaj secundar, este prezent la momentele mari ale acţiunii,
are statut mai degrabă de observator decât de participant activ)
- naratorul „colportor” (relatează o acţiune la care n-a participat, dar în care se implică afectiv, cunoscând-o bine din
mărturia unui apropiat care a trăit-o direct şi în numele căruia pretinde că vorbeşte)
În funcţie de implicarea sa în faptele prezentate, naratorul poate fi:
-narator creditabil (infailibil) acţionează şi vorbeşte în conformitate cu regulile care ordonează ordinea operei. El
dezvăluie ceea ce ştie despre faptele relatate. De multe ori, mărturia unui narator creditabil e completă sau contrazisă
de cea a altor naratori. Naratorul creditabil spune ce ştie despre anumite fapte în timp ce le relatează, înainte sau după
desfăşurarea acestora.
-naratorul necreditabil nu dezvăluie tot ce ştie despre întâmplările relatate, el nu divulgă anumite fapte sau detalii.
Omisiunea poate fi intenţionată sau involuntară, conştientă sau inconştientă.

III. NARATAR:
▪ al patrulea termen al perechilor autor/cititor/narator/naratar;
▪ perechea narator/naratar denumește entități fictive, „de hârtie” (Roland Barthes);
▪ nu coincide cu cititorul virtual al narației;
▪ are, asemeni naratorului, o existentă strict textuală, greu de identificat și rar menționată în text;
▪ este mai usor determinabil într-un text epistolar, unde se confundă cu destinatarul scrisorilor, al căror autor
este naratorul.
IV. PERSONAJUL
Personajul este o categorie fundamentală a operelor epice şi dramatice; el ocupă locul principal în sistemul
operei literare, alături de alte categorii teoretice precum istorie şi discurs, spaţiu şi timp etc.
Construcţia personajului se realizează prin asocierea a două dimensiuni: una socială, exterioară, alta
psihologică, interioară.
Personajul suferă o schimbare în evoluţia naraţiunii. Personajul literar din Antichitate şi până în secolul XX se
caracterizează prin consecvenţă, unitate interioară şi verosimilitate. Personajul literar în secolul XX tinde să-şi piardă
consecvenţa, scriitorii explorând cu predilecţie lumea lui interioară, cu contradicţiile ei intensificate prin analiză.
- în literatura din Antichitate şi din Evul Mediu, eroul este un personaj legendar, cu caracter exemplar, calităţile sale
excepţionale situându-l deasupra celorlalţi oameni.
- personajul din secolul XIX este înfăţişat dintr-o perspectivă obiectivă, în relaţiile sale exterioare cu lumea
- personajul modern din secolul XX este atipic. El este prizonierul propriei sale lumi pe care o vede, o comentează, o
critică, o analizează din exterior. Subiectivitatea constituie pentru el realitatea primordială.

Personaj şi narator – relaţia dintre personaj (el din poveste) şi narator (el / eu din discurs) se concretizează în trei
tipuri de viziuni narative:
- narator > personaj (viziune „din spate”). Naratorul ştie mai mult decât personajul, iar superioritatea sa se
concretizează prin:
- cunoaşterea dorinţelor secrete ale personajului
- cunoaşterea simultană a gândurilor mai multor personaje
- nararea unor evenimente care nu sunt percepute de către un singur personaj
- narator = personaj (viziune „împreună cu”). Naratorul ştie tot atât cât personajele sale, el nu poate explica
evenimentele înainte ca înseşi personajele să găsească o explicaţie a acestora. Naraţiunea recurge la persoana I sau
la persoana a III-a; naratorul poate urmări unul sau mai multe personaje, identificându-se cu privirea acestora (ele
devin personaje-reflector)
- narator < personaj (viziune „din afară”). Naratorul ştie mai puţin decât oricare dintre personaje, el descrie numai ce
vede şi ce aude, însă nu pătrunde în conştiinţa nici unui personaj.
Personajul-narator relatează fapte în care este implicat ca protagonist. Este narator necreditabil pentru că,
intenţionat sau involuntar, oferă o perspectivă subiectivă a celor relatate.
Personajul-reflector este „purtătorul de cuvânt” al autorului, înzestrat cu o capacitate superioară de a simţi şi de a
înţelege. Faptele sale sunt dezvăluite prin intermediul gândurilor, trăirilor şi reacţiilor sale. Personajul-reflector
interiorizează acţiunea. El poate ocupa o poziţie centrală (personaj-principal) sau marginală (personaj secundar sau
episodic) în naraţiune.
Naratorul omniscient domină universul operei; el ştie totul despre personajele sale şi întâmplările pe care le relatează,
poate dezvălui chiar şi gândurile ascunse ale personajelor. Omniscienţa naratorului se realizează fie prin intervenţii
directe şi explicaţii, fie prin comentarii şi generalizări făcute dintr-o perspectivă neutră.
Suprapersonajul este o realitate cu funcţie simbolică (un loc, un eveniment, un obiect), care are o valoare centrală în
opera literară; determină acţiuni importante şi se află în relaţie cu personajele principale cărora le configurează
destinul. Exemple: catedrala din romanul Notre-Dame de Paris, groapa din romanul omonim al lui Eugen Barbu, palatul
domnesc din nuvela Doamna Chiajna de Al. Odobescu.

Istorie şi discurs:
- istorie (diegeză), termen care desemnează într-o operă literară „conţinutul” ei narativ (evenimentele reale sau fictive
relatate în text), constituite într-un univers autonom, cu legi proprii, corespondent planurilor vieţii.
- discursul constă în relatarea unui eveniment sau a unei serii de evenimente şi implică instanţele comunicării narative:
un narator (care face relatarea), un cititor (care ia cunoştinţă de cele relatate), şi un mod de a face cunoscute
evenimentele şi personajele.
- acţiunea şi personajele, elemente constitutive ale istoriei, sunt plasate într-un anumit spaţiu şi evoluează într-un
anumit loc şi timp.
- naraţiunea ca istorie are în centrul ei acţiunea şi personajele aflate în anumite raporturi
- naraţiunea ca discurs implică două categorii: timpul şi modalităţile:
- timpul naraţiunii exprimă raportul dintre timpul istoriei şi timpul discursului
- modalităţile naraţiunii prin care se aduce la cunoştinţă istoria sunt prezentarea şi reprezentarea:
- prezentarea constă în povestirea evenimentelor
- reprezentarea constă în punerea în scenă a evenimentelor prin intermediul personajelor.
 Cele două modalităţi (prezentarea şi reprezentarea) au origini diferite: drama şi cronica. În dramă,
evenimentele se desfăşoară în faţa receptorului (nu numai în spectacolul piesei, ci şi în timpul lecturii ei). În cronici,
autorul relatează faptele, personajele nu vorbesc.

În textul narativ se disting:

- timpul din istorie, cu caracter pluridimensional (cosmic, mitic, legendar, istoric, psihologic) = timpul istoric
- timpul din discurs, cu caracter unidimensional = timpul naratorului
- timpul lecturii, al perceperii textului = timpul cititorului
Timpul din istorie este timpul pe care îl trăiesc personajele: faptele se derulează într-un moment anume, cu o anumită
durată, într-o anumită ordine.
Timpul din discurs este determinat de succesiunea frazelor, a capitolelor, de momentul în care se situează naratorul,
de rapiditatea (viteza) cu care povesteşte.
Transgresarea timpului reprezintă o caracteristică a universului de tip fantastic şi constă în încălcarea legilor
temporale specifice ordinii naturale a lumii prin fenomene de îngheţare, accelerare, încetinire, inversare, comprimare,
dilatare.

Tipul narativ desemnează centrul de orientare a cititorului pe baza opoziţiei narator/actor:

- tipul narativ auctorial desemnează drept centru de orientare a atenţiei cititorului naratorul în calitatea sa de creator
al naraţiunii
- tipul narativ actorial desemnează drept centru de atenţie a cititorului personajul-actor.
În aceeaşi operă literară, cele două tipuri de naraţiune se pot îmbina.

Punctul de vedere auctorial constă în prezentarea universului operei din perspectiva naratorului. Naratorul poate
prezenta universul operei cu sau fără revelarea vieţii interioare a personajului, deci poate avea o percepţie internă
sau externă a realităţii. În naraţiunea la persoana a III-a de tip auctorial această percepţie este nelimitată, omniscientă.
Naraţiunea la persoana a III-a se caracterizează prin existenţa unui narator care nu este prezent în istorie ca actor.
Perspectiva actorială presupune un eu central care structurează discursul prin intermediul subiectivităţii şi permite
anexarea unui nou teritoriu romanesc: psihicul uman (conştientul şi inconştientul).
Naraţiunea la persoana a III-a se caracterizează prin existenţa unui narator care nu este prezent în istorie ca actor.
(perspectivă auctorială)
Naratorul obiectiv în romanul realist face o relatare voit neutră şi impersonală a evenimentelor la care iau parte
personajele. El nu intervine în desfăşurarea acţiunii prin comentarii sau explicaţii.
Naratorul la persoana I se caracterizează prin existenţa unui narator care este prezent în istorie şi ca personaj (actor).
(perspectivă actorială)

V. FOCALIZAREA reprezintă perspectiva din care evenimentele unei naraţiuni sunt aduse la cunoştinţa cititorului de
către autor. Ea implică şi concentrarea evenimentelor prin revenire, insistenţă etc.
▪ mecanismul gramatical (în special, cel sintactic) care, în cadrul discursului, face dintr-un component / grup
de componente focusul (primplanul) informațional, plasând restul enunțului în fundal;
▪ modalitate de construire a textului literar prin care autorul realizează ți propune o anumită perspectivă /
punct de vedere asupra povestirii;
▪ concept introdus, în studiul naratiei, de către Gerard Genette;
▪ este o restricție de câmp vizual, o selecție a informației narative în raport cu omnisciența autorului (după
care omniscient devine lectorul);
▪ trei tipuri narative de bază corespund celor trei tipuri de focalizare:
a) textul cu narator omniscient: focalizare zero (narație nonfocalizată)
- descrie realitatea din perspectiva naratorului omniscient (care vede şi ştie tot)
- oferă o viziune globală
b) narația cu „punct de vedere”, care prezintă o omniscientă selectivă – focalizare internă
- urmăreşte gândurile personajului şi pătrunde în conştiinţa acestuia
- dă cititorului impresia că percepe şi judecă fiinţele şi lucrurile
- recurge la verbe de percepţie (a vedea, a auzi, a simţi, a dori, a crede)
c) naratia obiectivă – focalizare externă.
- înregistrează evenimentele asemenea camerei de luat vederi
- aduce în faţa cititorului fapte brute, fără să le însoţească de judecăţi şi comentarii
- nu are acces la gândurile, trăirile personajului
Efectele focalizării:
1. Focalizarea externă:
- produce efectul de neutralitate, obiectivitate, prin absenţa înregistrării emoţiei
- nu orientează reacţiile cititorului
2. Focalizarea internă:
- permite accesul cititorului la psihologia personajului
- oferă posibilitatea de a înţelege psihologia personajului din interior
- creează complicitatea cititorului cu personajul, mergând până la identificarea cu acesta (împărtăşirea emoţiilor)
3. Focalizarea zero:
- furnizează cititorului cele mai numeroase informaţii
- dă impresia cititorului că domină povestirea.

Într-o naraţiune, planul temporal poate fi caracterizat după următoarele criterii:

- raportul dintre discurs şi istorie
- ordinea (cronologia) în care sunt dispuse evenimentele în discurs faţă de ordinea lor în istorie
- durata evenimentelor prezentate

Raportul dintre naraţiune şi istorie:

- naraţiunea poate fi ulterioară istoriei
- naraţiunea poate fi simultană cu istoria

Ordinea evenimentelor în discurs:

- naratorul respectă ordinea cronologică lineară a evenimentelor din istorie
- naratorul face anticipări, povestind dinainte ceea ce în istorie s-a desfăşurat ulterior
- naratorul face întoarceri în trecut pentru a relata evenimente ce au avut loc anterior în istorie.

Construcţia în abis constă în inserarea într-o naraţiune a unui text (titlu, moto, citat, mică istorisire) care o rezumă
sau îi concentrează elementele semnificative. Este, aşadar, un procedeu de oglindire a textului în el însuşi, o formă de
auto-reflectare.

GENURILE sunt tiparele de bază ale literaturii, determinate de modalitatea în care scriitorul se comunică pe sine în
opera literară.
Genul epic desemnează un mod de comunicare indirectă a autorului, prin prezentare şi reprezentare a unor
evenimente. Naraţiunea este specifică acestui tip de comunicare literară.
Genul liric denumeşte un mod de comunicare aparent directă a autorului.
Genul dramatic implică o comunicare indirectă a autorului, prin reprezentare, cu ajutorul personajelor.