LRC Sintaxa - Cenac Oana (Gina Necula, Ionel Apostolatu)

Universitatea “Dunărea de Jos” din Galați
Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă

şi cu Frecvenţă Redusă
Limba română contemporană

Sintaxa
Gina Necula
Ionel Apostolatu
Facultatea de Litere
Specializarea:
Limba și literatura română – Limba și literatura engleză
Anul III, Semestrul 1
Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galaţi
Facultatea de Litere
LIMBA ROMÂNĂ
CONTEMPORANĂ. SINTAXA
Unităţi, relaţii, structuri sintactice
(repere teoretice şi exerciţii)
Lect. dr. Gina Necula

Lect. dr. Ionel Apostolatu
Galaţi
2010
Cuprins
CUPRINS
OBIECTIVE ......................................................................................................................... 5
INTRODUCERE – SINTAXA............................................................................................... 7
Capitolul 1
UNITĂŢI SINTACTICE ........................................................................................................ 9
1.1. Partea de propoziţie.............................................................................................. 10
1.1.1. Criterii de clasificare ...................................................................................... 10
1.2. Îmbinarea de cuvinte ............................................................................................ 12
1.3. Propoziţia............................................................................................................... 13
1.3.1.Trăsături fundamentale ale propoziţiei .......................................................... 13
1.3.2. Clasificarea propoziţiilor................................................................................ 14
1.4. Fraza....................................................................................................................... 19
1.4.1. Fraze cu structuri particulare ........................................................................ 20
1.4.2. Corespondenţa unităţilor sintactice ............................................................. 20
1.5. Enunţul................................................................................................................... 21
1.5.1. Clasificare ....................................................................................................... 22
1.5.2. Structura semnificativă a enunţului.............................................................. 22
1.5.3. Organizarea sintactică a enunţului ............................................................... 22
1.5.4. Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării ................................... 23
Capitolul 2
RELAŢII SINTACTICE ...................................................................................................... 29
2.1. Relaţia de dependenţă ....................................................................................... 29
2.1.1. Relaţia de dependenţă/subordonare............................................................. 29
2.2. Relaţia de nondependenţă ................................................................................... 34
2.2.1. Coordonarea copulativă ................................................................................ 36
2.2.2. Coordonarea disjunctivă ............................................................................... 36
2.2.3.Coordonarea alternativă ................................................................................. 37
2.2.4. Coordonarea adversativă .............................................................................. 37
2.2.5.Coordonarea opozitivă.................................................................................... 38
2.2.6. Coordonare concluzivă .................................................................................. 38
2.3. Relaţia de echivalenţă /apozitivă ......................................................................... 39
2.4. Relaţia de incidenţă .............................................................................................. 43
Capitolul 3
STRUCTURI SINTACTICE DEVIANTE ............................................................................ 47
3.1. Structurile incidente........................................................................................... 47
3.1.1. Aspecte sintactice .......................................................................................... 47
3.1.2. Aspecte semantico-funcţionale..................................................................... 47
3.1.3. Aspecte stilistice ............................................................................................ 47
3.2. Anacolutul ........................................................................................................... 48
3.2.1. Aspecte sintactice .......................................................................................... 49
3.2.2. Aspecte morfosintactice ................................................................................ 49
3.4. Izolarea................................................................................................................... 51
3.5. Repetiţia................................................................................................................. 51
Limba română contemporană. Sintaxa 3

Cuprins
3.5.1. Criterii de clasificare...................................................................................... 51

3.5.2. Structuri sintactico-semantice repetitive..................................................... 52
3.5.3. Funcţiile repetiţiei .......................................................................................... 52
3.6. Imbricarea ............................................................................................................. 52
APLICAŢII ........................................................................................................................ 53
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................ 61
4 Limba română contemporană. Sintaxa

Obiective
OBIECTIVE
Obiectivul general al disciplinei
Însuşirea structurilor de bază ale disciplinei în scopul dezvoltării gândirii strategice şi

analitice în domeniul comunicaţional.
Obiectivele specifice
1. Dobândirea de capacităţi performante în ceea ce priveşte teoria şi practica

analizei gramaticale, ca element esenţial în formarea şi ordonarea gândirii logice,
în cristalizarea şi consolidarea puterii de argumentare.
2. Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a terminologiei şi aparatului conceptual
asociate analizei gramaticale.
3. Formarea deprinderii de explicare şi argumentare a interpretărilor în practica
analizei gramaticale.
4. Însuşirea raţionamentului care ar trebui să stea la baza unei analize gramaticale
corecte.
5. Evidenţierea dinamicii inerente a sistemului limbii române prin relevarea (şi
explicarea) unor fapte şi structuri gramaticale cu statut deviant şi /sau ambiguu din
perspectiva normei, dar şi prin sublinierea polivalenţei funcţionale a unor unităţi ale
limbii.
6. Dezvoltarea capacităţii de a aplica eficient cunoştinţele în domeniul
comunicaţional.
7. Dezvoltarea competenţelor social-civice şi a atitudinilor de empatie culturală.

Introducere
INTRODUCERE – SINTAXA
În evoluţia lingvisticii ca disciplină ştiinţifică, secolul al XX-lea a

reprezentat o etapă de spectaculoasă dezvoltare, determinată de
diversificarea perspectivelor de abordare a faptelor, dar şi ca urmare a
deplasării atenţiei dinspre sistemul limbii „în sine şi pentru sine”
(Saussure) către procesul comunicativ: dacă în prima parte a secolului
interesul lingvisticii teoretice şi aplicative s-a concentrat, preponderent,
asupra organizării interne a limbii, asupra limbii ca sistem, cercetările
ultimei etape privilegiază aspectul funcţional, al limbii considerate din
perspectiva utilizării ei, ca instrument al comunicării (capitol din volumul:
Acad. Graur, S. Stati, Lucia Wald, Tratat de lingvistică generală, 1972, p.
221–233).
Teoretic, integrarea acestor numeroase informaţii într-o viziune
unitară s-a realizat prin asocierea aspectului descriptiv cu perspectiva
funcţională asupra limbii, în termenii gramaticii funcţionale, a cărei
caracteristică principală o reprezintă implicarea procesului de comunicare
în descrierea sistemului: fenomenul gramatical este studiat şi descris ca
parte componentă a sistemului, dar şi sub aspectul utilizării în activitatea
comunicativă, ceea ce impune numeroase reinterpretări şi completări.
Considerarea din această dublă perspectivă - a sistemului şi a
utilizării lui (a mecanismului şi a funcţionării) - impune ca unităţi
(lingvistice) fundamentale : cuvântul şi enunţul:
Cuvântul reprezintă o unitate care aparţine sistemului (este integrată
în sistem şi individualizată ca entitate prin multiplele tipuri de relaţii -
lexicale, sintactice, flexionare - la care participă), dar şi actului discursiv, în
măsura în care reprezintă materialul comunicării lingvistice.
Enunţul este unitatea de bază a comunicării, entitate a discursului.
Suport lingvistic (constituit din mijloacele oferite de limbă), enunţul face
posibil transferul de la un vorbitor la altul a unor informaţii exterioare
sistemului lingvistic, informaţii referitoare la ,realitate" în ipostaza ei
obiectivă, dar şi subiectivă, reală sau ipotetică, imaginară; prin enunţ se
realizează schimbul de informaţii, îmbogăţirea, completarea, corectarea
informaţiei, orice proces discursiv - dialog sau monolog - se întemeiază pe
această unitate lingvistică, care presupune existenţa sistemului (enunţul
se constituie din fapte de limbă), dar nu aparţine sistemului, nu face parte
din sistem, decât ca virtualitate, ca actualizare eventuală a uneia dintre
,schemele" compatibile cu posibilităţile de care dispune sistemul.
Această distincţie fundamentală explică organizarea de ansamblu a
noii Gramatici a limbii române, realizată de Academia Română,
repartizarea faptelor în cele două volume: - primul volum, Cuvântul,
grupează fenomenele aparţinând gramaticii cuvântului: privite în calitatea
lor de componente ale sistemului, unităţile lexicale sunt descrise sub
aspectul particularităţilor flexionare, combinatorii şi semantice, care
reprezintă modalităţi de implicare în discurs; - volumul al II-lea, Enunţul,
prezintă problematica gramaticii enunţului, descriind, sub aspect structural
şi funcţional, ansamblurile sintactice - din perspectiva organizării ierarhice
a enunţului şi ca organizare pragmatico-discursivă.
Abordarea sub aspect funcţional a fenomenelor gramaticale are
avantajul de a pune în evidenţă dependenţa comunicării (a enunţului) nu

Introducere
numai de sistem, ca ansamblu structural organizat reprezentând o limbă

dată, ci şi faţă de exigenţele selective ale informaţiei comunicate şi ale
contextului situaţional - cadrul spaţio-temporal, în care poziţia centrală
revine locutorului şi alocutorului. Reconsiderarea din această perspectivă
a fenomenului gramatical a pus în evidenţă profunda implicare a
componentelor contextului situaţional şi în organizarea sistemului. Astfel,
raportarea la locutor, de pildă, separă tranşant - semantic şi gramatical -
pronumele personale de celelalte categorii de pronume, iar corelarea cu
momentul realizării actului discursiv /comunicativ se impune ca reper
necesar al categoriei gramaticale a timpului (care situează cronologic
evenimentul), pentru a limita exemplificarea la situaţiile cele mai izbitoare.
Sintaxa şi morfologia
Asupra diviziunii propuse s-au emis diverse păreri de-a lungul
timpului, unii lingvişti considerând-o oportună, iar alţii contestând-o
vehement. Oricare ar fi optica asupra acestei distincţii, se poate afirma cu
siguranţă faptul că între cele două nu se poate face o distincţie clară şi
definitivă.
L. Helmslev este unul dintre lingviştii care arată că materia
repartizată de lingvistica tradiţională în morfologie şi sintaxă este
clasificată de teoria modernă în conformitate cu împărţirea limbii în două
planuri (conţinutul, expresia) şi două axe (paradigmatică şi sintagmatică).
Fenomenele denumite de tradiţie „morfologice” intră în studiul
dependenţelor paradigmatice, iar cele denumite „sintactice” intră în studiul
dependenţelor sintagmatice. Relaţiile paradigmatice (asociative sau “in
absentia”) se stabilesc între termeni care se substituie în acelaşi punct al
lanţului lingvistic. Relaţiile sintagmatice (“in praesentia”) se stabilesc între
termeni care se succedă în lanţul lingvistic. Aceeaşi unitate se angajează
simultan în relaţiile de succesiune şi de înlocuire, intrând într-o reţea al
cărei specific (ca tip de raport sau ca formă de manifestare) poate
constitui un criteriu formal, obiectiv de definire şi de diferenţiere a fiecărei
unităţi.
Opoziţia morfologie-sintaxă este o realizare a opoziţiei paradigmatic-
sintagmatic:
- sintaxa se ocupă de relaţiile dintre cuvinte ca membre ale unei
structuri;
- morfologia se ocupă de relaţiile dintre cuvinte ca membre ale
unei clase definite prin funcţia sintactică primară a membrilor
săi.
Există şi lingvişti care consideră că faptele sintactice ţin de planul
vorbirii, în vreme ce faptele morfologice ţin de planul limbii.

Unităţi sintactice
Capitolul I
UNITĂŢI SINTACTICE
Compartimentarea studiului limbii în fonetică, gramatică, lexic duce la

evidenţierea mai multor tipuri de unităţi lingvistice, fiecare cu specificul ei
calitativ. În funcţie de numărul nivelelor identificate şi de anumite detalii de
concepţie, studiile actuale propun diferite ierarhii de unităţi; cităm aici
numai câteva:
– fonem/morfem/cuvânt/parte de propoziţie/propoziţie/frază;
– fonem/morfem/cuvânt/îmbinare de cuvinte (sau
sintagmă)/propoziţie/ enunţ;
– fonem/monem/sintagmă/enunţ;
– sunet/formă/sens;
– fonem/morfem/glosem/enunţ;
– fonem/cuvânt/frază/enunţ.
În genere, structuraliştii (ca şi tradiţionaliştii) recunosc existenţa mai
multor tipuri de unităţi în cadrul aceluiaşi nivel, dar există diferenţe în ceea
ce priveşte unitatea fundamentală a fiecărui nivel:
– în fonologie: fonemul sau trăsătura distinctivă;
– în morfologie: cuvântul sau morfemul;
– în sintaxă: cuvântul, sintagma, propoziţia sau enunţul.
Sintaxa se ocupă cu studiul unităţilor sintactice, al relaţiilor care se
stabilesc între ele şi al funcţiilor pe care se actualizează, cele trei
elemente – unităţi, relaţii, funcţii- constituind coordonatele majore ale
demersului analitic la nivelul structurii sintactice. Cu alte cuvinte, sintaxa
are ca obiect unităţile sintactice privite dintr-o dublă perspectivă:
relaţională şi funcţională; perspectiva relaţională pune în evidenţă
trăsăturile trăsăturile de expresie, iar cea funcţională, trăsăturile de
conţinut. Astfel, studiul relaţiilor evidenţiază tipologia unităţilor sintactice,
iar studiul funcţiilor conduce la determinarea şi interpretarea unităţilor de
conţinut.
O ierarhie a unităţilor sintactice utilizată relativ frecvent conţine
următoarele entităţi: parte de propoziţie, sintagmă, propoziţie, enunţ, frază.
Există şi lucrări care abordează discuţia unităţilor sintactice ca variante şi
invariante.
Conceptul de parte de propoziţie a găsit interpretări variate, care se
grupează în două tendinţe principale, după cum urmează:
– Termenii propoziţiei sunt (a) cuvinte, sau (b) grupuri de cuvinte, în
structura cărora intră uneori şi propoziţii subordonate. O propoziţie
oricât de lungă se reduce astfel la un tipar care conţine două, trei,
patru, cel mult cinci părţi de propoziţie, fiecare fiind realizată prin
unul sau mai multe cuvinte.
– Enunţul se împarte mai întâi în propoziţii, în aşa fel încât fiecare
verb la mod personal să formeze centrul unei propoziţii. În
interiorul unei propoziţii, părţile ei se suprapun peste părţile de
vorbire „cu sens lexical deplin” şi peste grupurile prepoziţie +
nume, verb copulativ + nume predicativ. De aceea numărul părţilor
de propoziţie dintr-un text nu e cu mult inferior numărului părţilor
de vorbire. Predicatul e unic, subiectul e fie unic, fie multiplu
(format prin coordonare), dar celelalte părţi de propoziţie pot
apărea în număr nelimitat.

– Numeroşi structuralişti renunţă la terminologia tradiţională a

părţilor de propoziţie (subiect, complement etc.), din cauza
conţinutului lor vag, foarte greu– dacă nu imposibil – de definit în
termeni pur lingvistici.
– Gramatica tradiţională şi unele studii structuraliste încearcă să
îmbine o analiză formală a propoziţiei, care ţine seama de calităţile
morfologice ale cuvintelor şi de marcarea prin flexiune a relaţiilor
sintagmatice dintre ele, cu o analiză semantică (cf. unor concepte
ca autor al acţiunii”, rezultat al acţiunii” etc.).
– Oricâte divergenţe ar exista în problema sintagmei, concepţia care
se conturează cel mai clar şi pare să întrunească cele mai multe
adeziuni consideră sintagma o structură binară, formată dintr-un
termen regent şi unul subordonat (termenii sunt cuvinte – după
unii –, părţi de propoziţie – după alţii).
– Discuţia atât de îndelungată purtată în jurul conceptului de
propoziţie nu mai suscită un interes major în literatura de după al
doilea război mondial. Eşecul a fost pus pe seama logicismului
vechii gramatici, mai precis a încercării de a stabili un paralelism
logico-gramatical judecată-propoziţie, de unde şi ideea necesităţii
structurii subiect-predicat în orice propoziţie.
– Propoziţiei i-a luat locul enunţul (engl. utterance, sentence, fr.
phrase, enoncé), definit drept comunicare de sine stătătoare”, care
conţine un singur cuvânt sau oricât de multe cuvinte legate direct
sau indirect de un nucleu numit în genere predicat. În planul
expresiei, enunţul apare ca un corp fonetic precedat şi urmat de
pauze care se pot prelungi, teoretic, la infinit. Majoritatea
specialiştilor văd în enunţ o unitate a vorbirii, o unitate concretă,
ireductibilă la o invariantă. Totuşi unii preconizează reducerea
enunţurilor sonore concrete la „tipuri propoziţionale de bază”, la
scheme structurale în raport de opoziţie; acestea ar fi deci
variantele corespunzătoare enunţurilor.
Fiecare unitate lingvistică este definită prin raporturile pe care le are
cu celelalte unităţi dintr-un sistem dat sau prin locul sau poziţia în acest
sistem, unele unităţi se integrează altele sunt integratoare. Raportate la
propoziţie, partea de propoziţie şi îmbinarea de cuvinte apar ca unităţi
inferioare, fraza ca unitate superioară, iar enunţul ca unitate care le poate
substitui pe celelalte.
1.1. Partea de propoziţie

În terminologia modernă, îi corespund conceptele de poziţie
sintactică şi funcţie sintactică. În ierarhia unităţilor sintactice, partea de
propoziţie este unitatea minimală, în sensul că este purtătoare a unei
funcţii sintactice.
1.1.1. Criterii de clasificare:

1.1.1.1. după alcătuire (structură):
a. simplă = exprimată printr-un singur cuvânt plin semantic (cu sens
denotativ).

O parte de vorbire sau, în prezenţa instrumentelor gramaticale, din

două părţi de vorbire (şi cele exprimate prin forme verbale compuse sau
prin construcţii cu verb copulativ)
A fi student este o onoare.
b. dezvoltată (sau complexă) = exprimată prin:
− cuvinte compuse
− locuţiuni cu valoarea unor părţi de vorbire cu conţinut lexical de
sine stătător
− îmbinări de tipul: acum doi ani, de azi înainte, prima oară
etc.
Se includ aici şi câteva tipuri considerate ca punând şi probleme
specifice:
− construcţiile absolute (= construcţii circumstanţiale, participiale,
gerunziale şi infinitivale)
− sunt izolate,
− au o structură complexă, cu un subiect al lor, diferit de
subiectul propoziţiei:
Acestea zise, noi ne-am conformat.
- construcţiile infinitivale relative (infinitiv + pronume relativ sau
adverb relativ, cu diverse funcţii pe lângă infinitiv: subiect, complement
direct, circumstanţial etc.)
Nu-i cine înţelege. cine = subiect
N-are cine mă aproba. cine = subiect
N-are ce se întâmpla.
Nu-i ce vinde. ce = complement direct
Era de unde umple golurile.
N-ai ce mânca.
N-am cu cine-mi petrece.
Construcţiile sunt echivalente directe ale unor subiective sau
complemente directe cu verbul la conjunctiv - pe lângă a fi – rol de
subiect; pe lângă a avea “a exista, a se găsi” – rol de subiect; pe lângă a
avea – sensul curent - rol de complement direct; construcţii alcătuite dintr-
un cuvânt repetat: braţ la / de braţ, umăr la / lângă umăr, picior peste
picior etc. şi construcţiile cu pronume nehotărât unul şi altul: unul altuia,
unul pe/ spre / după altul etc.
− construcţii comparative marcate prin ca (şi), cât (şi), decât
funcţii de complement circumstantial de mod (comparativ), atribut, nume
predicativ.
− construcţii cu semiadverbe de restricţie, de intensificare, de
aproximare, explicative etc.
c. multiplă = realizată prin mai multe cuvinte pline legate printr-o
relaţie de coordonare (orice parte, cu excepţia predicatului, dar nu şi a
numelui predicativ).
Părţile multiple pun probleme specifice:
− acord, la subiectul multiplu
− repetarea sau nerepetarea unor cuvinte ajutătoare (prepoziţii,
articole, adverbe de comparaţie) la nume predicative, atribute
şi complemente.
d. dublate (reluate sau anticipate): subiect anticipat şi reluat /
complement direct anticipat şi reluat / complement indirect anticipat:
Vine ea o vreme mai bună.

Vremea ne influenţează ea pe noi.

L-am văzut pe colegul tău ieri.
I-am scris Mariei aseară.
1.1.1.2. după importanţa lor exclusiv gramaticală (poziţia

ocupată în relaţiile sintactice dÎn interiorul propoziţiei):
a. principale
- subiectul
- predicatul
cele socotite ca reprezentând minimul necesar pentru existenţa unei
propoziţii şi nucleul ei de organizare.
Formează propoziţii singure sau pot strânge în jurul lor alte părţi de
propoziţie organizate ca GN sau GV.
Se definesc una prin alta sau altfel spus se raportează una la alta
în aşa – numita relaţie de interdependenţă sau inerenţă
O ierarhie funcţională situează predicatul pe primul plan = este
indispensabilă în organizarea propoziţiilor.
Argumente în favoarea predicatului:
- prin el se realizează în mod obişnuit predicaţia care este esenţa
propoziţiei. Un termen cu valoare de nume, capabil de a avea funcţie de
subiect, nu-şi poate dobândi această calitate decât dacă e însoţit de un
cuvânt care să comunice ceva despre el, adică de un predicat verbal sau
nominal.
Verbul – predicativ sau copulativ – are capacitatea de a situa în timp
- nu poate fi multiplu
- întrebarea referitoare la el se răsfrânge asupra întregii
propoziţii, dându-i acesteia caracter de interogativă totală
- doar negarea lui dă caracter negativ propoziţiei de întregime.
b. secundare
Se subordonează unor părţi principale, altor părţi secundare sau
chiar unor cuvinte izolate (v.atributul pe lângă vocativ).
Se definesc în raport cu termenul determinat (regent), care este
calificat de obicei din punct de vedere morfologic.
regentul: substantiv sau substitut ← atribut
regentul: verb, adverb, adjectiv, interjecţie ← complement
În cazul e.p.s. –ului, unul dintre regenţi se caracterizează şi sintactic.
= „partea secundară de propoziţie care însoţeşte un verb, exprimând o
caracteristică sau o acţiune simultană cu acţiunea verbului şi referitoare
la nume (sau construcţii echivalente) cu diferite funcţiuni pe lângă acel
verb” (GA,II,21).
GALR renunţă la distincţia principale/secundare atunci când discută
funcţiile sintactice (eliminând din discuţie conceptul parte de propoziţie şi
folosind doar termenul enunţ).
1.2. Îmbinarea de cuvinte

Îmbinările denumesc obiecte, acţiuni, însuşiri, exprind sensuri unice,
dar analizabile, alcătuite din cel puţin două cuvinte cu sens lexical deplin.
Accepţii:
a) grup de cuvinte alcătuind într-un enunţ dat o unitate de sens.
Stati (Teorie, 86) găseşte utilitatea acestor unităţi semantico-intonaţionale
doar în arta oratoriei, a declamaţiei şi a lecturii expresive.

b) îmbinare de două părţi de propoziţie (inclusiv sau exclusiv grupul

subiect+predicat).
c) grup sintactic binar, format dintr-un determinat şi un determinant,
indiferent de gradul de complexitate a termenilor.
Stati (Teorie, 86) consideră că “enunţul este o sintagmă formată dÎn
termeni care sunt şi ei sintagme, ai căror termeni sunt tot sintagme şi aşa
mai departe până ajungem la termeni ale căror părţi nu mai au caracter de
unităţi sintactice.
Accepţia după care un enunţ se prezintă ca o ierarhie de sintagme
este dezvoltată din ideile lui Ferdinand de Saussure, fiind proprie
lingvisticii structurale.
Dat fiind că prin accepţiile sale acoperă realităţi diverse, termenul
sintagmă este, de regulă, evitat în sintaxa tradiţională.
Unii autori consideră că poate fi menţinut ca termen neutral pentru
segmentul de vorbire în legătură cu care apare intuiţia că nu poate fi
analizat la prima vedere:
În faţa anumitor oameni îmi scot pălăria.
grupul = permite două interpretări: fie o perifrază verbală predicativă
cu semnificaţia “mă plec” (mă închin) fie un verb predicativ + un
complement şi un pronume atribut.
Sintagma este alcătuită dintr-un centru şi determinanţii acestuia.
În funcţie de centru, se disting: sintagmă nominală (centru = subst,
pron., num.), sintagmă verbală (centru = verb la mod. predicativ; verb la
modul nepredicativ), sintagmă adjectivală (centru = adjectiv), sintagmă
adverbială (centru = adverb), sintagmă interjecţională ( centru = interjecţie)
În prezent, autorii de sintaxe nu mai reţin unitatea îmbinare de
cuvinte.
1.3. Propoziţia
Conceptul de propoziţie transpune în plan lingvistic conceptul de
judecată din plan logic, de unde preia atât dihotomia subiect-predicat, cât
şi sfera lor de extensiune.
Definiţie: „Propoziţia este cea mai mică unitate a sintaxei care poate
apărea de sine stătătoare şi care comunica prÎn cuvinte cu indici de
predicaţie o judecată logică sau o idee cu caracter afectiv ori voliţional”
(GA,II,1963, p. 17).
1.3.1.Trăsături fundamentale ale propoziţiei

Propoziţia se defineşte prin următoarele trăsături fundamentale:
predicaţia, modalitatea, calitatea (conformitatea), structura (Diaconescu,
Unităţi..., p. 100).
1. Predicaţia este actul prin care un lanţ sintagmatic este ridicat la
rangul de propoziţie. Predicaţia se manifestă prin indici de
predicaţie:
Indici de predicaţie:
- verb predicativ / locuţiune verbală la un mod predicativ
(personal), orice timp, orice diateză.
- adverb / locţiune adverbială predicativă
- interjecţiile predicative

- verb copulativ (purtător al mărcilor gramaticale: mod, timp,

persoană, număr + nume predicativ (purtător de informaţie
semantică)
2. Modalitatea este actul prin care se indică atitudinea vorbitorilor
faţă de obiectul comunicării. Modalitatea, ca proprietate
fundamentală a propoziţiei, exprimă opoziţia dintre diversele forme
de comunicare şi obiectul comunicării propriu-zise în raport cu
atitudinea subiectului vorbitor, cu scopul pe care îl urmăreşte prin
actul de comunicare. După modalitatea sau scopul comunicării,
propoziţiile se clasifică în: enunţiative şi interogative.
3. Calitatea este proprietatea inerentă de a confirma sau de a infirma
ceea ce se instituie în act de comunicare. Propoziţiile se împart în
afirmative şi negative după calitatea comunicării.
4. Structura reprezintă organizarea propoziţiei. În componenţa sa, o
propoziţie prezintă o structură de bază/primară şi o structură
derivată/secundară. Structura de bază a propoziţiei se
organizează în jurul unui nucleu predicativ explicit sau implicit şi
include în componenţa sa toate unităţile sintagmatice dominate
direct de baza predicativă, iar structura derivată rezultă din
expansiunea structurii de bază, faţă de care îndeplineşte o funcţie
de determinare, constituind totodată un mod de amplificare
structurală a propoziţiei, în plan ierarhic.
Narcisa Forăscu (Dificultăţi, p. 79) discută statutul propoziţiei pornind
de la un exemplu: Am să-ţi telefonez când mă întorc din vacanţă. este o
frază compusă din două părţi, reunite în jurul câte unui verb predicat: Am
să-ţi telefonez şi când mă întorc din vacanţă. Aceste grupuri de cuvinte
care împreună formează o frază sunt numite «propoziţii». Fraza de mai
sus este deci compusă din două propoziţii legate între ele printr-un raport
de subordonare (vezi acest cuvânt): Am să-ţi telefonez este propoziţia
principală, cea care are independenţă, iar când mă întorc din vacanţă.
este subordonată principalei, adică depinde de aceasta din punct de
vedere gramatical.
O frază poate fi formată din două sau mai multe propoziţii, dintre care
cel puţin una este principală. Dar într-o frază pot fi mai multe principale.
Fraza: Am telefonat de mai multe ori, dar nu a răspuns nimeni. este, de
asemenea, formată din două propoziţii, ambele principale, deci se află pe
acelaşi plan sintactic şi sunt legate între ele printr-un raport de coordonare
(vezi acest cuvânt).
1.3.2. Clasificarea propoziţiilor

1. Clasificarea propoziţiilor după scopul comunicării, conţinutul
exprimat şi expresivitate are la bază faptul că în procesul vorbirii
comunicarea (locutorul) urmăreşte fie să-l informeze pe interlocutor
(alocutor) fie să ceară de la aceasta informaţii asupra unui lucru
necunoscut. Conţinutul e determinat de intenţia de comunicare, iar
espresivitatea, de atitudinea locutorului faţă de comunicare şi faţă de
destinatar.
Clasificare:
1.1. enunţiative / delarative/asertive
1.2. interogative
1.3. imperative
1.4. exclamative

1.1. În cazul propoziţiilor enunţiative, locutorul oferă alocutorului

informaţii, îi comunică un eveniment din realitate, distincţia
exclamativ/neexclamativ realizându-se prin intonaţie, în aspectul
vorbit, sau prin punctuaţie specifică, în aspectul scris.
Oamenii sunt răi./Oamenii sunt răi!
1.2. În cazul propoziţiilor interogative, locutorul solicită informaţii de
la alocutor, deci alocutorului i se cere un răspuns verbal.
Clasificare:
1.2.1. propriu-zise – cele care solicită o informaţie de la
alocutor.
1.2.2. retorice – fac o aserţiune sub forma unei întrebări.
1.2.3. false interogative - se situează între enunţiative şi
interogative, ca o categorie de mijloc fiind interogative prin
formă şi intonaţie, dar enunţative prin conţinut.
Ei, apoi! minte ai, omule? (Creangă)
De asta ne arde nouă acum?
Acest tip de interogative au scop persuasiv, de implicare a
alocutorului în răspuns, de inducere a răspunsului de către locutor.
1.2.4. totale, atunci când întrebarea vizează predicatul, fiind
chestionată întreaga propoziţie prin nucleul ei verbal, iar
răspunsul care se aşteaptă este o afirmare sau o negare: da,
nu, ba, fireşte.
1.2.5. disjunctive – întrebarea vizează predicatul şi presupune
selecţia uneia dintre alternativele propuse: Vii sau nu vii?
1.2.6. parţiale – întrebarea vizează un constituent (altul decât
predicatul) şi aşteaptă ca răspuns specificarea variabilei din
întrebarea: Cine eşti?, Când vii?
1.2.7. directe – când sunt principale, deci când întrebarea se
adresează direct, independent de un regent oarecare.
1.2.8. indirecte – când sunt subordonate, deci când întrebarea
este reprodusă în dependenţă de un regent: A întrebat dacă vii.
sau, neliterar, A întrebat că dacă vii.
Există şi o categorie intermediară între interogativele directe şi cele
indirecte: interogativele directe legate - M-a întrebat că “unde plecaţi ?”
GA, II, 1963, p.21 include interogativele indirecte într-o categorie
intermediară, mixtă (alături de retorice): “propoziţiile interogative indirecte
şi cele retorice sunt propoziţii enunţiative deoarece nu cer informaţii, ci
informează”.
În funcţie de conţinutul modal (conţinut modal = felul cum consideră
locutorul acţiunea) şi de realizarea acestuia prin forma verbului,
propoziţiile enunţiative şi cele interogative sunt subclasificate în:
a. reale (sau propriu-zise) - exprimă un fapt prezentat de locutor
ca real şi se construiesc întotdeauna cu indicativul;
b. optative - exprimă dorinţa de a se realiza sau de a se realiza o
acţiunea sau o stare şi se construiesc cu condiţionalul;
c. potenţiale – exprimă acţiuni sau stări posibile, fără precizări
privitoare la realizarea acţiunii (exprimă posibilitatea în viitor
sau irealitatea în trecut) şi se construiesc cu condiţionalul sau
indicativul imperfect;
d. dubitative - exprimă o acţiune nesigură, nehotărâtă, îndoielnică
sau bănuită sau incertitudinea în legătură cu cele enunţate ori
întrebate şi se construiesc cu prezumtivul.

Clasificarea se bazează în mare măsură pe un element morfologic,

şi anume pe modul verbului din cadrul predicatului.
1.3. imperativele sunt propoziţii adresate, orientate spre alocutor.
Ele transmit un ordin, un îndemn, un sfat, o rugăminte, o
recomandare şi cer alocutorului un răspuns în act (alocutorului i
se cere să facă ceva).
În sintaxa românească, tipul imperativ este subordonat celui
enunţiativ, ca subtip în clasificarea după conţinutul modal şi realizarea
acestuia prin forma verbului.
Dacă se stabileşte că scopul unei comunicări este ori de a informa,
ori de a cere informaţii, rezultă clar că propoziţia imperativă nu intră în nici
unul din aceste două tipuri, întrucât scopul ei nu este de a informa
(adică nu informează pur şi simplu pe interlocutor asupra voinţei
vorbitorului), ci de a provoca un răspuns în acţiune: Du-te!, Vino!, Adu-mi
cartea!”
Dacă se acceptă că “ şi ea comunică ceva, un ordin şi că are numai
caracter enunţiativ [...] atunci s-ar putea spune că şi interogativa
informează asupra dorinţei de a afla ceva” (Gabrea, Observaţii, 50)
Teodorescu, Curs şi Dimitriu, Gramatica socotesc întemeiată
distinţia: “enunţiativă, termen de referire, nu cere nimic de la convorbitor,
interogativa şi imperativa opunându-se enunţiativei, întrucât fiecare
pretinde ceva de la convorbitor, şi anume: propoziţia interogativă cere un
răspuns verbal, iar propoziţia imperativă cere un răspuns în act (prin
acţiune) (Gabrea, Observaţii, 50).
Mărci:
- modul verbului:
- imperativ sau alte forme verbale cu valoare de imperativ cum ar
fi:
- indicativ prezent: Scrii acum!
- Conjunctiv prezent: Să înveţi bine!
- infinitiv: A se verifica zilnic!
- supin: De verificat zilnic!
În cazul modurilor:
- se observă diferenţe pragmatice în funcţie de contextul de utilizare
imperativ – nemarca / conjunctiv – voinţă puternică dÎn partea vorbitorului
/ indicativ prezent – rapiditate / infinitiv şi supÎn – specializate stilistic:
impersonalizare a ordinului prÎn trecerea emiţătorului în plan secundar;
- imperativele – întotdeauna principale conferă caracter imperativ
întregii fraze.
False imperative = imperativă ca formă şi enunţiativă ca fond.
Este acesta cazul propoziţiei enunţiative reliefat, cu un imperativ
dramatic de tipul Cartea se deschide la foaia 80, şi eu trage-i tare şi
desluşit.
- interjecţii, vocative mă(i), bă(i), fă, bre etc.
Ioane, domnule/stimate domnule profesor
- interjecţii de adresare = care însoţesc sau substituie un vocativ.
- asocierea cu interjecţii de îndemn: Hai, învaţă!
1.4. Exclamativele exprimă spontan o emoţie puternică sau o
apreciere afectivă a locutorului în legătură cu un fapt care l-a
surprins, l-a emoţionat, etc.
Mărci:
- conturul intonaţional descendent, exclamativ;

Facultativ, dar frecvent pot apărea şi alte mărci:

1.4.1. cuvinte exclamative pronume, adjectiv, adverb, conjuncţii,
interjecţia - plasate la început
Ce n-aş da să…! (pronume)
Ce viaţă! (adjectiv)
Ce-a oftat! Ce frumos! (adverb)
Că bine mai zici! (complement)
Dacă (de) ar zice mai iute iarna! (conjuncţii)
cât (de) Cât ştii!
cum (de) Cât de inteligent eşti!
cum (de) Cum vorbeşte de frumos!
Cum de te pricepi!
Cuvintele exclamative, atunci când există, reprezintă vârful conturului
intonaţional
1.4.2. fără cuvinte exclamative speciale:
Deştept eşti!
Ambele tipuri au în comun:
- inversiunea: Harnică fată!
- elipsa – se reduce la grupul sintactic cu încărcătura afectivă cea
mai puternică, adesea un grup nominal:
Ce carte interesantă !
Ce bune e că ai reuşit!
Ce bine că ai reuşit
Bine că ai reuşit!
Ai reuşit!
- prezenţa unor tipare sintactice de gradare şi de intensitate a
adjectivelor sau adverbelor: Ce de oameni au venit azi! Cât de
frumoasă se făcu!
- se construiesc cu:
indicativ – Ce bine e aici!
condiţional- optativ: - Ce-aş bea o cafea!
Nuanţele exclamative – variante; se dezambiguizează contextual:
Ai reuşit!
Ah!
Intensitatea aspectului exprimat este marcată suplimentar prin
elemente nonverbale (mimică, gesturi).
2. Clasificarea propoziţiilor după structură:
Acesta este criteriul care a stârnit cele mai multe polemici pentru că
gramatica tradiţională propune, la acest capitol, o împărţire a tipurilor de
propoziţii în: analizabile – cele a căror structură poate fi identificată şi
neanalizabile – cele care nu evidenţiază o structură. În categoria
neanalizabilelor sunt incluse adverbele de afirmaţie sau negaţie ( Da., Nu.
Ba. Fireşte.) şi interjecţiile (Ei!, Au!, Vai!). Problema care rămâne
nerezolvată prin această clasificare este aceea a terminologiei - sunt
numite propoziţii enunţuri care nu prezintă toate elementele specifice
propoziţiei: predicaţia şi structura. Pentru a rezolva această situaţie,
Corneliu Dimitriu (Tratat, pp. 223-225) propune folosirea conceptului de
substitut de propoziţie sau de frază pentru denumirea secvenţelor
amintite, considerând că rolul lor este acela de a substitui o întreagă
propoziţie sau frază pe care locutorul o are în minte, dar pe care nu o mai
rosteşte, alocutorul fiind însă capabil să o reconstituie/subînţeleagă. Alte
gramatici, printre care şi GALR, preferă să renunţe cu totul la unitatea

sintactică propoziţie, pentru a evita confuziile pe care le-ar crea

eventualele clasificări tradiţionale.
3. Clasificarea propoziţiilor după aspect
Aspectul afirmativ sau negativ al propoziţiei este dat de forma
verbului. Astfel, o propoziţie ca:
Să nu-ţi pară rău pentru o zi pierdută.
este o propoziţie negativă, deoarece negaţia se referă la verb, în
timp ce:
Nu pentru o zi pierdută să-ţi pară rău.
este o propoziţie afirmativă.
 Cuvintele de negaţie
Pentru a exprima negaţia se folosesc cuvinte specifice, care însoţesc
părţile de propoziţie pe care vrem să le negăm: adverbele nu, ba (popular)
şi adverbul şi conjuncţia nici, adverbe şi locuţiuni adverbiale: deloc, defel,
niciodată, nicăieri, pronume: nimeni, nimic, nici unul (vezi aceste cuvinte).
Forma negativă a verbului la modul gerunziu, participiu şi supin se
construieşte cu prefixul ne-: neştiind, necunoscut, de neconceput.
 Negaţia poate fi:
3.1. Negaţie totală - aceea care se referă la predicatul propoziţiei şi,
prin aceasta, la întreaga propoziţie. Astfel:
Nu a venit autobuzul şi deci nu am prins trenul.
este forma negativă a enunţului: A venit autobuzul şi deci am prins
trenul.
Într-un limbaj preţios apar uneori exprimări de tipul a fi + infinitiv:
Mă tem de a nu fi ratat ocazia (= mă tem că am ratat ocazia).
Se temea de a nu-l fi supărat (= se temea că l-a supărat).
Mai frecventă este însă aici utilizarea conjunctivului:
Se temea să nu-l fi supărat.
Se temea să nu fi ratat ocazia.
3.2. Negaţie parţială
Priveşte negarea unei alte părţi a propoziţiei, dar propoziţia nu
devine negativă:
Nu pentru asta m-am supărat pe tine.
Vine nu mâine, ci poimâine.
Am aflat de la Radu, dar nu astăzi, ci ieri.
3.3. Negaţie dublă sau multiplă
Construcţia obişnuită a propoziţiilor negative se face prin dublarea
sau chiar triplarea negaţiei. Aceasta se realizează prin utilizarea lui nu
pentru a nega verbul şi a unuia dintre celelalte mijloace pentru a-l dubla:
Nu vine nimeni în vizită astăzi?
Nu mi-a spus niciodată ce s-a întâmplat.
Nimeni nu l-a văzut niciodată.
Totuşi, uneori, verbul negat poate fi însoţit de pronume sau adjective
pronominale pozitive. Acest lucru este posibil însă numai în propoziţii
interogative negative:
Nu m-a căutat cineva? (= nu m-a căutat nimeni?)

Nu ai vreo cunoştinţă la minister? (= nu cunoşti pe nimeni la

minister?)
Înlocuirea pronumelor negative cu pronume pozitive nu este însă
admisă când propoziţiile sunt enunţiative. Nu vom spune deci niciodată:
*Nu am ceva de citit. (corect: Nu am nimic de citit).
*Nu cunosc vreun doctor (corect: Nu cunosc nici un doctor).
Negarea unei propoziţii afirmative se poate realiza şi prin alte
mijloace decât nu, ca de exemplu prin fără sau fără să:
L-am jignit fără intenţie (= nu am avut intenţia să-l jignesc).
Am auzit discuţia fără să vreau (= nu am vrut să aud discuţia).
dar folosirea lor nu este legată de propoziţiile negative.
Narcisa Forăscu (Dificultăţi, p. 134) vorbeşte despre un tip aparte de
negaţie care se întâlneşte în stilul publicistic: procedeul negării unui
antonim pentru a afirma contrariul:
Rezolvarea nu este deloc simplă (= este grea).
De asemenea, se mai pot utiliza cuvinte formate cu prefixe negative sau
privative: in-, ne-, non-:
El este foarte neatent (= nu este deloc atent).
În limbajul familiar, afectiv negaţia se mai poate exprima prin
interjecţii ca aşi, nţ sau expresii ca da de unde, aiurea, nici poveste, nici în
ruptul capului, Doamne fereşte, pe dracul, mai mult de-o grămadă, mai
mult de-o groază, care apar mai ales în dialog, ca răspuns la o întrebare:
- A recunoscut că el este vinovatul?
- Ei, pe dracul! (= bineînţeles, n-a recunoscut).
Aceste exprimări nu sunt admise de limba literară şi trebuie evitate.
Dubla sau tripla negaţie este o construcţie obişnuită în limba română.
Totuşi, ea trebuie deosebită cu atenţie de construcţiile în care două negaţii
se anulează una pe alta, rezultând o afirmaţie:
El nu era nevinovat (= el era vinovat).
Nu putea să nu răspundă la scrisoare (= a răspuns la scrisoare).
Nu e lipsit de interes să iei legătura cu el (= este interesant să iei
legătura cu el).
Utilizarea fără grijă a dublei negaţii poate duce la confuzii, obţinându-
se astfel contrariul efectului dorit.
1.4. Fraza
Fraza este unitatea sintactică cu relevanţă la nivel frastic, rezultând
din relaţionarea a cel puţin două unităţi de nivel inferior de tip
propoziţional. În ierarhia sintactică, fraza reprezintă unitatea maximală.
Realizarea unei raze ca unitate sintactică maximală este condiţionată, pe
de o parte, de existenţa a cel puţin doi constituenţi cu calitatea de
propoziţii, pe de altă parte, de capacitatea integratoare a propoziţiilor pe
baza unei relaţii sintactice, într-o unitate de nivel superior.
Diaconescu (Unităţi, p. 157) consideră că fraza se defineşte, din
perspectiva trăsăturilor de ordin structural, ca „o unitate sintactică

superioară propoziţiei, rezultată din integrarea unităţilor de nivel inferior,

pe baza principiului stratificării; între frază şi constituenţii săi (propoziţiile)
este un raport de integrare, fiecare distribuindu-se la niveluri sintactice
diferite. [...] În baza corespondenţei structurale a unităţilor sintactice, o
propoziţie poate fi transformată, prin expansiune, într-o frază: Hainele
împrumutate nu ţin de cald >Hainele care sunt împrumutate nu ţin de cald;
după cum prin contragere, o frază poate fi transformată într-o propoziţie: A
întârziat pentru că a plouat > A întârziat din cauza ploii”.
Ca obiect al analizei, fraza se descompune în constituenţi de tip
propoziţional, marcaţi prin indici relaţionali şi funcţionali specifici, fără a
avea ea însăşi capacitatea de a actualiza o funcţie sintactică. Din acest
motiv, fraza este considerată unitate a discursului.
Fiind o unitate sintactică relaţională, putem distinge mai multe tipuri de
unităţi frastice. Diaconescu (Unităţi, p. 158) identifică trei tipuri de fraze:
1. fraza subordonativă – alcătuită din propoziţii legate prin relaţia
de subordonare;
2. fraza adordonativă/coordonativă – alcătuită din propoziţii care
se dispun pe acelaşi plan, fiind legate prin raport de
coordonare;
3. fraza supraordonativă – alcătuită din propoziţii dispuse în
planuri diferite ale comunicării (în cazul structurilor incidente).
1.4.1. Fraze cu structuri particulare:

1.4.1.1. Frazele intercalate sunt grupuri de propoziţii subordonate,
aşezate între componentele altor propoziţii: – Dă-i / cui îl cunoşti / şi / cui
merită / tot sprijinul tău. Astfel de propoziţii apar fie izolate prin pauze
marcate cu ajutorul virgulelor, fie neizolate, dar rostite cu o intonaţie mai
coborâtă.
1.4.1.2. Frazele incidente sunt grupuri de mai multe propoziţii,
aşezate în interiorul unor fraze de bază, care aduc informaţii suplimentare
sub forma unor explicaţii, apreieri, completări. Frazele incidente nu au
legătură sintactică necesară cu fraza de bază: Am căutat peste tot şi eu, şi
soţia, / dar / – prinde orbul, / scoate-i ochii / – n-am găsit nimic.
1.4.1.3. Frazele izolate au la bază un procedeu sintactic prin care
vorbitorul evidenţiază legătura mai slabă dintre propoziţii sau adaugă un
spor de afectivitate enunţului: Ştia de mult că nu e bine ce face. Şi ştia şi
el că ar trebui să o ajute să se schimbe.
1.4.2. Corespondenţa unităţilor sintactice

După Diaconescu (Sintaxa, p. 210) „una dintre trăsăturile de bază a
unităţilor sintactice o constituie raportul de corespondenţă care se
stabileşte între ele, ca manifestare a unităţilor structurale”.
Corespondenţa unităţilor sintactice se realizează în cadrul unui
sistem determinat, pe baza paralelismului relaţional şi funcţional care se
stabileşte între două niveluri aparţinând aceleiaşi ierarhii. În cadrul
raportului de corespondenţă, partea de propoziţie se corelează funcţional
cu propoziţia, iar sintagma se corelează relaţional cu fraza. Părţile de
propoziţie şi propoziţiile sunt unităţi funcţionale, purtătoare de funcţii
(atribut – atributivă), în timp ce sintagma şi fraza sunt unităţi relaţionale şi
reprezintă sfera de manifestare a relaţiilor sintactice.

Expansiunea se realizează în cazul transformării unei părţi de

propoziţie în propoziţie prin introducerea unui indice de predicaţie şi a unui
relator frastic, iar contragerea se realizează în cazul transformării inverse,
prin renunţarea la cele două elemente menţionate mai sus.
Diaconescu (loc. cit) afirmă că raportul discutat se manifestă între
părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate corespunzătoare, ca unităţi
funcţionale, iar între sintagmă şi frază, ca unităţi relaţionale. Numai părţile
de propoziţie dependente şi propoziţiile subordonate se pot corela în
planuri paralele, ca expresie a relaţiilor de determinare sau de
subordonare. Relaţiile de coordonare nu au calitatea de a participa la
organizarea ierarhică a unităţilor sintactice şi de aceea unităţile
coordonate nu pot fi corespondente din punct de vedere structural.
 Observaţii:
În acest punct constatăm faptul că raportul de corespondenţă
asociază unei părţi de propoziţie principale, o propoziţie subordonată şi,
deci, secundară, aşa cum se întâmplă în cazul raportului subiect –
subiectivă.
Nu se angajează într-un raport de corespondenţă nici predicatul, întrucât
acesta nu implică prezenţa unui antecedent (a unui regent), fiind în
incidenţă zero; ceea ce apare la nivelul frazei ca propoziţie subordonată
predicativă este corespondentul numelui predicativ, care este o parte de
propoziţie dependentă.
 Aspecte de corespondenţă
- atât partea de propoziţie, cât şi propoziţia subordonată se
realizează ca determinanţi ai aceluiaşi termen regent, având bază
de expansiune comună (Om curajos >Om care este curajos);
- partea de propoziţie şi propoziţia subordonată corespunzătoare se
realizează ca expresie sintactică a aceleiaşi relaţii de dependenţă
atât la nivel sintagmatic, cât şi la nivel frastic (Dorinţa de a învăţa
> Dorinţa să înveţe);
- atât partea de propoziţie, cât şi propoziţia subordonată
corespunzătoare îndeplinesc aceeaşi funcţie sintactică faţă de
termenul regent; unitatea funcţională fiind asigurată de referinţa la
acelaşi regent şi de prezenţa aceleiaşi relaţii de determinare în
care sunt angrenate cele două unităţi corespondente;
- paralelismul dintre cele două unităţi este relevat şi de prezenţa
unor elemente comune în componenţa relatorilor sintagmatici (din
cauză de > din cauză că);
- blocarea relaţiei de corespondenţă este împiedicată prin
menţinerea aceleiaşi cantităţi informative
Vin cu prietenul meu. > !Vin cu cine pot.! (nu se mai poate discuta
despre corespondenţă în astfel de cazuri).
1.5. Enunţul
Gramaticile moderne propun termenul de enunţ, fie ca o altă unitate
sintactică, pe lângă parte de propoziţie, propoziţie, frază, fie ca unică
unitate a sintaxei, aşa după cum propune GALR. Acceptând enunţul ca
unică unitate a sintaxei se elimină discuţiile controversate pe care le ridică
corespondenţa unităţilor gen: propoziţie şi frază.
Enunţul este unitatea de bază a comunicării, entitate a discursului.
Suport lingvistic (constituit din mijloacele oferite de limbă), enunţul face

posibil transferul de la un vorbitor la altul a unor informaţii exterioare

sistemului lingvistic, informaţii referitoare la ,realitate" în ipostaza ei
obiectivă, dar şi subiectivă, reală sau ipotetică, imaginară; prin enunţ se
realizează schimbul de informaţii, îmbogăţirea, completarea, corectarea
informaţiei, orice proces discursiv - dialog sau monolog - se întemeiază pe
această unitate lingvistică, care presupune existenţa sistemului (enunţul
se constituie din fapte de limbă), dar nu aparţine sistemului, nu face parte
din sistem, decât ca virtualitate, ca actualizare eventuală a uneia dintre
,schemele" compatibile cu posibilităţile de care dispune sistemul.
Unitate de bază a comunicării reprezentată printr-o secvenţă
fonică asociată cu o semnificaţie în vederea transferului de
informaţie.
Ca unitate comunicativă, enunţul se caracterizează prin
referenţialitate şi prin corelare pragmatică a unei secvenţe fonice cu o
informaţie.
Ca realizare lingvistică, enunţul reprezintă asocierea secvenţei
fonice, delimitată prin pauze, cu un anumit contur intonaţional.
1.5.1. Clasificare
1.5.1.1. Enunţuri nestructurate
Enunţurile nestructurate = sunt secvenţe fonice care se identifică cu
unitatea lexicală (cuv. Sau locuţiune) şi sunt neanalizabile: - interjecţii,
subst. (Atenţie! Linişte!), adv. (Jos!) + INTONAŢIE care îi conferă
referenţialitate (spre deosebire de unitatea lexicală respectivă).
= comunică o informaţie privind reacţia vorbitorului faţă de un fapt
extralingvistic.
1.5.1.2. Enunţuri structurate = sunt grupări de 2/3 unităţi lexicale
asociate semantic şi sintactic şi referenţializate prin
INTONAŢIE;
= se organizează în jurul unei forme verbale la mod personal care
ancorează referenţial structura lingvistică şi determină configuraţia
lingvistică de ansamblu a comunicării (verbul are poziţie privilegiată
datorită informaţiei gramaticale specifice asociate flexionar, care îi conferă
statutul de marcă principală a referenţializării).
1.5.2. Structura semnificativă a enunţului

Ca unitate a comunicării, enunţul este dependent de „referinţa” a
cărei expresie o reprezintă şi de posibilităţile lingvistice combinatorii oferite
de sistem. În organizarea oricărui enunţ interferează 2 planuri:
informaţional şi sintactic.
1.5.3. Organizarea sintactică a enunţului

Componentele lexicale ale enunţului structurat se asociază prin
afinităţi semantico-referenţiale şi sintactice, constituind ansambluri
coerente informaţional, unităţi sintactic organizate, cu grade dif. de
autonomie.
Organizarea componentelor enunţului se realizează prin relaţiile
sintactice.

1.5.4. Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării

În procesul comunicării, vorbitorii produc diverse acte de vorbire.
Scopul comunicativ al acestor acte de vorbire este semnalizat prin
structuri sintactice specializate (propoziţii şi fraze) şi prin intonaţie.
Structurile sintactice pot fi:
- enunţiative/asertive: Copiii sunt cuminţi.
- interogative: Sunt copiii cuminţi?
- imperative: Copii, fiţi cuminţi!
- exclamative: Ce copii cuminţi!
Selecţia structurilor sintactice prin care un vorbitor realizează un act
de vorbire depinde de mai mulţi factori:
1. contextul ( participanţii la actul de comunicare, relaţiile dintre
aceştia, locul unde are loc schimbul verbal, momentul, etc.);
2. strategia discursivă adoptată de interlocutori;
3. forţa persuasivă a enunţului.
1.5.4.1. Enunţuri asertive
- sunt enunţuri prin care locutorul comunică alocutorului o informaţie
din realitatea extralingvistică. Acest tip de enunţuri reprezintă enunţurile
fundamentale ale oricărei limbi naturale:
 au scopul de a informa;
 au caracter structurat.
Structura enunţurilor asertive - se pot delimita în funcţie de diverşi
factori:
- implicarea/nonimplicarea afectivă a locutorului împarte enunţurile
asertive în obiective/neutre (intonaţie de închidere, de continuitate,
enumerativă, parantetică şi de suspensie) şi
subiective/exclamative;
Funcţiile enunţurilor asertive: exprimă adevărul.
Enunţurile asertive pot fi exprimte uneori prin construcţii interogative
retorice: I-am spus să nu spună nimic nimănui. Crezi că m-a ascultat?
Tot asertive sunt şi enunţurile prin care se realizează acte de
solicitare de informaţii introduse prin vb. ca a întreba, a se interesa – Ea a
întrebat dacă mai vine cineva.
Enunţuri asertive care funcţionează în cadrul actelor directive: Ei,
poate răspunzi la întrebare!
Din punct de vedere pragmatico-discursiv, enunţurile asertive pot
exprima o opţiune, o mărturisire, o constatare sau o descriere a unui fapt,
un avertisment, o predicţie, dirijare dinspre locutor spre alocutor.
1.5.4.2. Enunţuri imperative
- exprimă un ordin, o comandă, un îndemn, o interdicţie, intenţia
comunicativă a locutorului fiind de a-l determina pe alocutor să
acţioneze într-un anume fel (nu poartă obligatoriu valoare de
adevăr ca cele asertive).
- pot avea caracter structurat: Du-te mai repede la şcoală! sau
nestructurat: Hai!
2.1. Structura enunţurilor imperative:
Enunţurile imperative se pot structura direct sau indirect (cu sau fără
medierea altor acte – enunţurile imperative indirecte sunt formulate în
cadrul unor acte mediate/asertive: Vrei să taci?).

Modurile verbale predicative din structura enunţurilor imperative: 1.

structuri realizate prin forme verbale la moduri personale: imperativ
(Pleacă!), indicativ (Vii repede!), conjunctiv (Să vii repede!); 2. structuri
realizate prin forme verbale nepersonale: infinitiv (A se agita înainte de
utilizere!), supin (De învăţat!). În imprecaţii se foloseşte foarte frecvent
condiţionalul: Luate-ar...! Duce-te-ai...!
o specifice enunţurilor imperative sunt formulele de adresare
reprezentate de de nominale le V. sau de interjecţii (Doamnă P,
..., Măi,...).
o prin trecerea la vorbirea indirectă se pierde caracterul imperativ.
2.2. Funţiile enunţurilor imperative: acte directive, prin care locutorul
urmăreşte să îl determine pe alocutor să acţioneze într-un anumit mod.
1.5.4.3. Enunţuri exclamative
Construcţii de tip afectiv ce exprimă o stare afectivă a locutorului –
simultan cu reacţia afectivă, locutorul transmite sau solicită alocutorului o
anumită informaţie.
3.1.Structura enunţurilor exclamative:
- se structurează în funcţie de factori diverşi: contur intonaţional,
organizarea sintactică marcată prin elemente adjectivale sau adverbiale
asociate cu tipare sintactice de gradare şi intensitate + interjecţii şi
elemente exclamative + modificări de topică.
Frumoasă femeie (elipsă)!
Uite vezi! ăsta e cusurul tău. – independente
Şi numai aşa se putea linişti biata mama de răul nostru, biată
să fie de păcate!
– incidentă
Arză-l-ar focul! – modificări de topică
Cât de frumoasă s-a făcut!, Că proastă mai eşti!, Unde nu
începe să plouă!
elemente exclamative
Cum de şi-a permis? – întrebări
Of! Ce m-ai obosit! – interjecţii
- prin trecerea din vorbirea directă în vorbire indirectă enunţurile
exclamative îşi pierd caracterul exclamativ.
3.2. Funţiile enunţurilor exclamative:
- exprimă reacţii, atitudini.
1.5.4.4. Enunţuri interogative
- structuri sintactice specializate pentru a formula întrebări;
- prezintă particularităţi structurale şi intonaţionale specifice (sintaxă
interogativă)
- comportament specific în comunicare (structuri sintactice prin care
se performează acte de vorbire);
- vorbitorii pot formula o întrebare cu scopul de a face o aserţiune nu
de a pune o întrebare: Cine a mai pomenit aşa ceva?
4.1. Pentru a obţine o construcţie interogativă, limba română
utilizează trei procedee.
4.1. 1. Interogaţia fără element interogativ.
În acest caz, tonul este mai ridicat la sfârşitul propoziţiei, indiferent
de ordinea cuvintelor:
Tata ştie? = Ştie tata?

Este absolut obişnuită marcarea interogaţiei prin simpla ridicare a

tonului. Este vorba de interogaţia „totală”, adică cea la care se răspunde
prin da sau nu. Chiar dacă fraza este mai lungă, dacă există o singură
interogaţie „totală”, tonul este mai ridicat la sfârşitul întregii fraze:
Nu e destul că m-ai minţit de atâtea ori până acum?
Diferenţa dintre fraza enunţiativă şi cea interogativă fără element
interogativ este dată exclusiv de intonaţia ascendentă.
Plasarea subiectului înainte sau după verb, depinde de cuvântul pe
care vrem să-l punem în evidenţă. Deşi româna are o topică destul de
liberă, în principiu, cuvântul care ocupă primul loc în frază este reliefat. De
exemplu, diferenţa dintre:
Răsare luna? şi Luna răsare?
este subtilă. În primul caz, sensul este „răsare sau nu luna?”, iar în al
doilea caz este „luna sau soarele răsare?” Uneori, între cele două
propoziţii cu ordinea inversată nu este nici o diferenţă:
Când pleacă trenul? = Trenul când pleacă?
E gata masa? = Masa e gata?
Inversiunea subiectului este posibilă şi în alte enunţuri, când
vorbitorul vrea să pună în evidenţă primul cuvânt al frazei:
Ştii tu cât efort am depus pentru asta?
Pentru a insista asupra întrebării, se utilizează frecvent adverbul
oare.
Inversiunea subiectului, dublată de adverbul oare sau vreodată se
întâlneşte şi în cazul interogativelor cu sens dubitativ, în care vorbitorul se
întreabă, se îndoieşte de ce spune:
Ştie el oare care este situaţia?
S-a gândit ea vreodată la consecinţe?
Exprimarea subiectului prin pronume personal nu este obligatorie,
mai ales atunci când acesta este cunoscut interlocutorilor.
4.1.2. Interogaţia cu element interogativ.
Se mai numeşte şi interogaţie „parţială”. În limba literară, elementul
interogativ (care, cine, ce, unde, când, cum, cât) este plasat la începutul
propoziţiei, care de obicei, este scurtă:
Cine a venit? Ce faci acolo?
În acest caz, intonaţia nu urcă spre sfârşitul propoziţiei ci este
descendentă. Cuvântul interogativ se află în vârful curbei melodice şi el
este suficient pentru a da frazei un caracter interogativ.
Plasarea elementului interogativ la sfârşitul frazei nu este imposibilă.
Ea poate apărea în limbajul familiar colocativ:
Şi asta se va întâmpla când?
Şedinţa are loc unde?
Această exprimare nu este recomandabilă.
4.1.3. Interogaţia cu element disjunctiv (sau, ori)
Elementul disjunctiv se află întotdeauna în vârful curbei melodice:
Tu vorbeşti serios sau glumeşti?
Interogaţia este uneori utilizată pentru a exprima o îndoială cu
valoare negativă:
Cine ar fi crezut asta despre el? (= nimeni n-ar fi crezut).
Cine ar fi afirmat altceva? (= nimeni n-ar fi afirmat altceva).
Combinaţia dintre o interogaţie şi o negaţie în aceeaşi propoziţie
(interogativ-negativă) echivalează adesea cu o afirmaţie întărită:
Nu ţi-am spus eu? (= ţi-am spus, nu-i aşa?)
Cine nu ştie că totul e o minciună? (= oricine, toată lumea ştie…)

4.2.Structura enunţurilor interogative:

- există 3 tipuri structurale de enunţuri interogative: - totale,
parţiale, alternative
Comportamentul Trecerea din

in cadrul Organizarea Conturul vorbirea directa
Tipul structurii
perechii de sintactica intonational în vorbirea
adiacenta indirecta
A. Interogative Se solicită un Comună cu a Ascendent; Subordonarea faţă
totale răspuns de tipul enunturilor asertive; un cuvant din de regent prin
da/nu inversiunea subiect cadrul conjuncţia non-
-predicat enuntului circumstanţială
poarta dacă
,,emfaza
interogativa"
B. Interogative Se solicită un Prezenţa unui Descendent Subordonarea faţă
partiale răspuns prin care cuvânt de regent prin
alocutorului i se interogativ(pronume pronume / adverbe
cere sa dea o / adverb relativ-interogative
valoare variabilei interogativ);
din întrebare inversiunea subiect
- predicat
C. Interogative Se solicită un Coordonarea Compus Subordonarea fata
alternative răspuns prin care adversativa intre ascendent - de regent prin
alocutorului i se doua propoziţii sau descendent conjunctia
cere să facă o între doua parti de noncircumstanţială
selecţie între propozitie dacă
doua / mai mulle
elemente
prezentate de
locutor în
întrebare
– Ţi-e frig? / - Da./Nu. – intonaţie ascendentă, marcată grafic prin

semnul întrebării
- unul dintre cuvinte poartă „emfază interogativă”
- dacă emfaza vizează predicatul propoziţiei principale, răspunsul
exprimă dezacordul sau acordul cu răspunsul în ansamblu;
- dacă emfaza vizează predicatul propoziţiei subordonate,
răspunsul exprimă dezacordul sau acordul cu un fragment din
enunţ.
Ce faci mâine?
Vii luni sau marţi?Pleci sau mai stai? – sunt structuri bazate pe
coordonarea disjunctivă
4.3. Mecanisme sintactico-semantice:
Elipsa: Cum [se explică] de ai întârziat?, Cine [zici că minte], eu?
Tematizarea: Cu pixul vrei să scrii? – deplasarea unui conctituent
din poziţia standard la începutul enunţului.
Dislocarea: De citit, cine a citit?- mutarea unui constituent şi
separarea lui de restul enunţului.
Scindarea: Cine [a fost cel care] a zis asta? – ruperea unei propoziţii
în două, prin introducerea verbului „a fi”.
Izolarea: Te duci la el? Sau îi dai telefon?, Ai văzut? Că n-a venit
nimeni.
Modalizarea: Oare a venit?, Poţi să vii?, Cine să fi fost la uşă?,
Pleci? – marcarea atitudinii vorbitorilor prin adverbe, verbe de
modalitate, intonaţie.

Negaţia: N-a venit?

4.4. Funcţiile enunţurilor interogative:
- funcţionează ca acte de vorbire de tipul „întrebare”
- structuri constrânse pragmatic.
4.4.1. Enunţuri interogative folosite ca acte de vorbire de tipul
„nonîntrebare”:
- interogative retorice: Când nu te-am ajutat eu pe tine?
- interogative ofertă/sugestie: Să răspund eu? Să te ajut?
- interogative de reproş: Nu trebuia să vii la 7?
- interogative de respingere/rejective: Ce curs? Care curs?
- interogative de ameninţare: Mai pupi tu invitaţie la film?
- interogative ecou: Am cumpărat.... – Ce ai cumpărat?
4.4.2. Acte de întrebare cu sintaxă noninterogativă:
- structuri declarative: Ţi-ai luat pantofi noi... [când, de unde, cât]
- structuri imperative: Zi dacă ţi-e frig! (Ţi-e frig?)
- structuri exclamative: Nu-i frumoasă! – Da, e frumoasă.


Relaţii sintactice
Capitolul 2
RELAŢII SINTACTICE
Relaţia lingvistică exprimă raporturile, legăturile care se stabilesc

între unităţile lingvistice, indiferent că este vorba de unităţi nedotate cu
semnificaţie (între foneme) sau de unităţi care au calitatea de semn
lingvistic (între morfeme/moneme, sintagme, propoziţii) (DŞL).
La nivelul metalimbajului lingvistic, termenii raport şi relaţie sunt
întrebuinţaţi ca aflaţi în sinonimie totală, cu o frecvenţă de utilizare
comparabilă (Secrieru, p. 51). Opţiunea pentru unul sau altul dintre aceşti
termeni pare să se coreleze cu distinţia sintaxă tradiţională / sintaxă
modernă -structuralistă şi generativ – trasformaţională (Iordan, Lrc, 1956;
GA II, 1963; Avram, Gramatica…etc folosesc termenul de raport, iar
Guţu Romalo, Sintaxa…; Pană Dindelegan, Sintaxa… etc. pe cel de
relaţie).
Relaţia, ca pivot şi liant al organizării comunicării prin limbaj, este
unitatea a două laturi: una care “conjugă comunicarea, enunţul ca fapt al
vorbirii şi faptul comunicat, realitatea pe care o are în vedere, la care se
referă” şi alta care “leagă unul de celălalt componentele enunţului” (Guţu
Romalo, Sintaxa…, p.35).
Prima latură, numită şi relaţia referenţială îndeplineşte o funcţie
logică, asigurând coerenţa faptelor enunţate, fără de care un enunţ nu
există în calitate de comunicare.
Se poate spune deci că, din perspectivă logico-semantică, relaţiile
sintactice reprezintă “interpretarea lingvistică a unor raporturi logice, prin
care se reflectă în planul gândirii conexiuni extralingvistice, extrinseci
(între “obiecte”) şi intrinseci (interioare “obiectelor”, de tipul parte întreg,
conţinut – formă, substanţă – calităţi, statice sau dinamice etc.) (Irimia,
Gramatica, p. 330).
Cea de a doua latură, numită şi relaţie internă sau relaţie
structurală, e cea care organizează enunţul, plasându-i componentele şi
conferindu-i, ca urmare, caracterul de structură purtătoare de informaţie.
Relaţia internă sau structurală, întâlnită în enunţuri analizabile sau
decompozabile (formate din doi sau mai mulţi termeni) reprezintă ceea ce
în mod curent se numeşte raport sau relaţie sintactică.
Relaţiile sintactice constituie modalitatea prin care nivelul lexical se
integrează în nivelul sintactic.
Având în vedere diversitatea terminologiei întâlnite în abordarea
relaţiilor, cât şi numărul diferit de relaţii discutate în funcţie de fiecare
autor, trebuie să facem menţiunea că nu ne propunem aici să prezentăm
toate discutate în gramatici ci doar unele, care apar la mai mulţi autori.
2.1. Relaţia de dependenţă

2.1.1. Relaţia de dependenţă/subordonare
Este relaţia fundamentală în funcţie de care se organizează
informaţia care se comunică. După felul în care intră în relaţie elementele
participante la respectivul tip de raport sintactic, se poate vorbi despre
dependenţă bilaterală şi dependenţă unilaterală.

Relaţii sintactice
2.1.1.1. Relaţia de dependenţă bilaterală/interdependenţă este o

formă specială de dependenţă între doi termeni care se presupun reciproc
(Sb.+ P.) şi formează nucleul unui enunţ structurat. Fiecare dintre termeni
impune celuilalt anumite restricţii referitoare la categoriile gramaticale
implicate în realizarea funcţiei respective. Interdependenţa sau dependeţa
bilaterală (între subiect şi predicat: ambii răspunzând negativ testului
omisiunii, subiectul este întotdeauna presupus) reprezintă “forma de
dependenţă maximă”.
2.1.1.2. Relaţia de dependenţă unilaterală: în structuri binare şi
ternare:
- asociază 2 termeni: regentul (care nu poate fi omis) şi adjunctul
( care este omisibil fără să dezorganizeze comunicarea).
- se poate manifesta şi în structuri cu 2 regenţi: NP (Casa este
mare.), complement secundar (Îl învaţă poezia.), predicativ
suplimentar (El vine preot la noi în sat.), circumstanţial
opoziţional (În loc de el a venit soră-sa.), cumulativ (Pe lângă
el a venit şi soră-sa.), sociativ (Plec împreună cu ceilalţi.), de
excepţie (În afară de el n-a mai venit nimeni.).
G.A. L.R. discută poziţia sintactică de atribut circumstanţial ca pe o
relaţie de dependenţă complexă: Băiatul, speriat, a luat-o la goană. – adj.
este subordonat sintactico-semantic subst., dar depinde semantic şi de
verb.
Spunem că un cuvânt este subordonat altuia (regent) sau o
propoziţie se subordonează alteia (regentă), când acestea depind
gramatical de cuvântul sau de propoziţia respectivă.
2.1.1.3. Modalităţi specifice de realizare a relaţiei de dependenţă:
După nivelul lingvistic la care acţionează, mijloacele care participă la
exprimarea relaţiilor de dependenţă pot fi fonetice, morfologice şi
sintactice.
1.3.1. Mijloacele fonetice care participă la exprimarea relaţiilor de
dependenţă, atât la nivel sintagmatic, cât şi la nivel frastic, sunt accentul,
intonaţia şi pauza (mijloace proyodemice), componente inerente
comunicării orale, precum şi semnele ortografice şi de punctuaţie,
ocurente în comunicarea scrisă.
1.3.1.1. Accentul pune în evidenţă o anumită silabă, prin durată,
înălţime şi intensitate. De exemplu, în enunţul: Iar cérul este tatăl meu, Şi
mumă-mea e márea. – funcţia de subiect este deosebită de cea de nume
predicativ prin accentul care evidenţiază cuvântele cerul, respectiv marea.
Tot prin accent se diferenţiază subiectul de vocativ: Ileana citeşte vs.
Ileana, citeşte!
1.3.1.2. Intonaţia, ca variaţie melodică a timbrului vocal, este
prezentă în orice act de comunicare orală şi participă nemijlocit la
semnificaţiei. La nivel sintactic, intonaţia constituie unicul mijloc de
diferenţiere a enunţurilor asertive de cele interogative: Ai ajuns acasă. vs.
Ai ajuns acasă?, a enunţurilor interogative de cele exclamative: Cine a mai
văzut aşa ceva? vs. Cine a mai văzut aşa ceva!
1.3.1.3. Pauza, ca marcă a limitei unei articulaţii a discursului, se
manifestă în zonele de incidenţă ale unităţilor sintactice, asigurând
împreună cu accentul şi intonaţia decupajul şi receptarea analitică a
enunţului. Astfel, în cazul frazei: Când a plecat el avea zece ani. -
decupajul se poate face în mai multe feluri rezultând semnificaţii diferite:
Când a plecat el / avea zece ani. sau Când a plecat / el avea zece ani.

Relaţii sintactice
Pauza poate funcţiona şi ca indice extern de predicaţie: Vorba lungă,

boală curată.
1.3.1.4. Ortografia şi punctuaţia operează ca un sistem de semne,
stabilite prin convenţie şi care au rolul de „auxiliar grafic al sintaxei” (GA
63, II, p. 483). Semnele de punctuaţie marchează situaţiile gramaticale
care intră sub incidenţa intonaţiei şi a pauzei, în aspectul vorbit, iar cele
ortografice, cum e cazul cratimei, ajută la deosebirea unităţilor omofone.
Atât semnele de punctuaţie, cât şi cele de ortografie reprezintă indicatori
operaţionali în procesul de analiză în procesul de segmentare şi în cel de
interpretare a funcţiilor sintactice, cu condiţia ca acestea să fie corect
folosite în textul scris.
Punctul marchează sfârşitul unei propoziţii sau al unei fraze prin
coborârea intonaţiei şi instituirea unei pauze:
Aci Moromete se opri. Acest om avea într-adevăr un glas care se
auzea de la un kilometru chiar şi când şoptea.
Solidară cu punctul este, în această situaţie, şi majuscula, ca semn
al începutului unei fraze sau a unei propoziţii independente.
Virgula, ca marcă a unei pauze scurte, serveşte ca mijloc de
delimitare a două propoziţii, a unor construcţii incidente sau care conţin
vocative precum şi a două unităţi cu aceeaşi funcţie sintactică.
Alina a venit seara.
Alina, a venit seara!
Două puncte şi linia de dialog indică vorbirea directă în opoziţie cu
cea indirectă cu relevenţă în procesul de receptare sau în cel de analiză
sintactică.
Adu-ţi aminte: - Unde l-ai întâlnit?
Adu-ţi aminte unde l-ai întâlnit.
Cratima, ca semn ortografic, ajută în operaţia de interpretare a unor
unităţi omofone:
Scrieţi numele!
Scrie-ţi numele!
1.3.2. Mijloacele morfologice au ca formă de menifestare variaţia de
expresie a cuvintelor, adică flexiunea. Modalităţile prin care mijloacele
morfologice se implică în exprimarea relaţiilor sintactice de dependenţă,
atât la nivel sintagmatic, cât şi la nivel frastic, sunt recţiunea şi acordul.
1.3.2.1 La nivelul propoziţiei: prin acord, recţiune, joncţiune
(prepoziţii) şi topică.
a. Flexiunea – (schimbarea formei cuvântului), de exemplu, cazurile
oblice la substantive sau pronume marchează dependenţa unui cuvânt de
altul (culoarea cerului, povestesc copilului, citesc cartea, meseria lui).
b. Acordul – adică potrivirea de formă (gen, număr, caz, persoană)
între cuvântul subordonat şi regentul său (casă albă, copii sănătoşi). Un
tip special de acord (reciproc) se realizează între subiect şi predicat.
Acesta din urmă impune subiectului cazul nominativ, iar predicatul se
acordă în număr şi persoană cu subiectul (el scrie, ei scriu).
Raportul sintactic dintre subiect şi predicat are unele particularităţi,
motiv pentru care este considerat un raport de interdependenţă: predicatul
stă la persoana şi numărul pe care îl impune subiectul (Noi mergem la
şcoală, Tu eşti inteligent); când numele predicativ este un adjectiv, acesta
se acordă cu subiectul în gen şi număr (Rezolvarea este dificilă, Copiii
sunt cuminţi). Pe de altă parte, subiectul stă la cazul nominativ, caz pe
care îl impune predicatul. Cu alte cuvinte, fiecare dintre cele două părţi
principale de propoziţie impune celeilalte o anumită formă, ceea ce face

Relaţii sintactice
să se vorbească de un raport de interdependenţă. Acest acord strict

gramatical este singurul care corespunde definiţiei acordului formulate mai
sus.
Acordul după înţeles.
Uneori, când subiectul propoziţiei este un substantiv colectiv, urmat
de un determinant la plural indicând membrii acestei colectivităţi se dă
prioritate înţelesului şi verbul se acordă cu acest al doilea substantiv, care
impune ideea de pluralitate:
Mulţimea beneficiarilor au reclamat că lucrările nu s-au terminat la
timp.
Majoritatea elevilor au răspuns foarte bine la examen.
Când subiectul este pronumele fiecare, însoţit sau nu de o
determinare la plural, el poate fi acordat cu un predicat la plural, dacă în
propoziţie există un complement distributiv:
Au sădit fiecare câte un pom în grădina şcolii.
Când subiectul este nici unul (echivalent cu toţi) verbul poate sta la
plural:
Nici unul nu ştiam poezia pe dinafară.
Acordul prin atracţie.
Uneori predicatul nu se acordă cu subiectul lui, cum ar fi normal, ci
cu un alt cuvânt mai apropiat ca poziţie de predicat şi care se impune
atenţiei. Este vorba, în acest caz, de acord prin atracţie:
De exemplu, există tendinţa de a acorda verbul nu cu subiectul său,
ci cu numele predicativ:
*Subiectul piesei erau trandafirii (şi nu era trandafirii – cum ar fi
corect).
*Două milioane de lei este o sumă mare (şi nu sunt o sumă mare
– cum ar fi corect).
Aceste construcţii sunt greşite. În ciuda acestui fapt, ele sunt din ce
în ce mai frecvente astăzi:
*În ce privesc declaraţiile martorilor, acestea coincid.
*Ce-s cu banii aştia pe masă?
Acordul după înţeles şi mai ales cel prin atracţie sunt abateri de la
normele limbii literare, deşi există unele situaţii când acestea sunt tolerate:
A fost odată un moş şi o babă…
c. Recţiune - adică subordonatul stă la forma flexionară pe care o
impune regentul său (telefonez colegilor (dativ), redactez o scrisoare
(acuzativ)). În recţiune termenul regent impune termenului dependent
anumite restricţii gramaticale (cazuale şi de selectare a prepoziţiilor).
Relaţia de interdependenţă presupune şi recţiune (vb. impune nominalului
cazul N); o serie de verbe au regim special prin care impun anumite
cazuri: a conta pe, a depinde de; subordonarea faţă de un adj/adv uneori
impune cazul D: drag cuiva, util cuiva. G A L R menţionează şi unele
adverbe care cer atât D cât şi Ac: El se purta aidoma tatălui său/El se
purta aidoma cu tatăl său.
1.3.3. Mijloace sintactice
1.3.3.1. juxtapunere – sau simpla alăturare a celor două cuvinte, fără
element de legătură (Radu, fratele meu…, plecăm mâine). Spunem că
doi termeni sunt juxtapuşi atunci când sunt plasaţi unul lângă altul, fără ca
între ei să existe un element de coordonare sau de subordonare. Aceşti
termeni pot fi cuvinte, grupuri de cuvinte sau propoziţii:
De pe faleză admiram cerul, marea, apusul de soare.
El intră ca o furtună, se repede la telefon, formează un număr.

Relaţii sintactice
El a ajuns foarte târziu: avusese o pană de cauciuc.

1.3.3.2. joncţiunea – legătura se realizează prin prepoziţii care
preced cuvântul subordonat (floare de cireş, vine spre casă, apare la
geam, vorbeşte despre tine).
1.3.3.3. aderenţa – mijlocul prin care o unitate sintactică dependentă
intră în relaţie cu un regent, prin simpla laăturare, fără a implica prezenţa
unor mărci gramaticale sintetice sau analitice. Se manifestă numai la nivel
sintagmatic şi angajează, în general, părţi de propziţie exprimate prin părţi
de vorbire neflexibile. Prin aderenţă se exprimă, spre exemplu,
dependenţa unui adverb faţă de un regent verbal, nominal sau adjectival:
Toamna se numără bobocii.
Vorbeşte repede.
Mersul cu faţa înapoi îl ameţeşte.
Era condus de sentimente profund umane.
1.3.3.4. topica – sau ordinea cuvintelor poate marca funcţia sintactică
a acestora, de exemplu, în: Lupul vede oaia. - lupul este subiectul (în
nominativ), iar oaia este complement direct (în acuzativ). În: Oaia vede
lupul, raporturile sunt inversate.
1.3.2. La nivelul frazei:
Ca elemente de relaţie specifice frazei, pronumele şi adverbele rel au
statut de conectori şi se clasifică în relativizatori (determină „încastrarea”
propoziţiilor relative în structura sintactică a propoziţiilor regente) şi relatori
(realizează legarea unor propoziţii relative periferice de regente).
Absenţa conectorilor este suplinită prin marcarea subordonării prin
intonaţie şi pauză (Vrei să te ajut, ajută-mă!, Fie pâinea cât de rea, tot mai
bine-n ţara mea.)
La nivelul frazei, propoziţiile sunt legate de regentă prin:
a. conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale subordonatoare:
Vrem să plecăm în excursie la munte.
Mi-a spus că a reuşit la examen.
N-a venit astăzi, din cauză că este bolnav.
b. pronume şi adjective relative sau nehotărâte compuse cu cele
relative:
Nu se ştie cine a spart geamul clasei noastre.
Arată-mi care este camera de oaspeţi.
Adu-mi orice cărţi crezi tu că m-ar interesa.
c. adverbe relative sau nehotărâte compuse cu cele relative:
Nu mi-a spus unde a plecat.
Vin să te văd când ieşi din spital.
Telefonează-mi oricând ai nevoie de mine.
d. rar, raportul de subordonare în frază se poate realiza prin
juxtapunere, deci fără element de legătură:
Bate-mă, tot nu-ţi spun secretul (= chiar dacă mă baţi, tot nu-ţi
spun secretul).
Dai banii, iei marfa (= dacă dai banii, iei marfa).
În aceste cazuri, raportul de subordonare este marcat şi de o
intonaţie specială.

Relaţii sintactice
2.2. Relaţia de nondependenţă

Relaţia de nondependenţă/coordonare se stabileşte între
minimum 2 unităţi situate la nivelul aceleiaşi structuri sintactice.
Propoziţiile şi elementele dintr-o propoziţie sunt în coordonare când
se află din punct de vedere sintactic pe acelaşi plan (deci nu depind
gramatical unul de altul) şi sunt legate între ele printr-o conjuncţie
coordonatoare: şi, sau, nici, dar, ori, ba, ci, iar, însă, aşadar, deci, fie etc.
Atât la nivelul propoziţiei, cât şi la nivelul frazei, coordonarea se realizează
prin aceleaşi mijloace:
- conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale coordonatoare:
I-am telefonat de multe ori, dar nu l-am găsit.
Solicitările de adeverinţe, precum şi reclamaţiile, se depun la
primul ghişeu.
- juxtapunere, adică alăturarea elementelor coordonate:
Din piaţă am cumpărat fructe, zarzavaturi şi ce mai era necesar.
L-am căutat peste tot, nu dau de el, nu ştiu unde ar putea fi.
Elementele coordonate sunt, în principiu, din aceeaşi clasă
gramaticală (de ex., substantiv + substantiv, adjectiv + adjectiv, adverb +
adverb, propoziţie + propoziţie) şi au aceeaşi funcţie sintactică:
Sora şi fratele meu sunt studenţi.
Cred că el este bolnav sau foarte obosit.
Am căutat, dar nu am găsit nimic.
Se întâmplă însă ca o propoziţie să fie coordonată cu un cuvânt din
regentă, care are aceeaşi funcţie sintactică cu aceasta: Iată un eveniment
neprevăzut şi care poate răsturna situaţia.
Coordonarea între un complement direct şi o subordonată introdusă
prin să este, de asemenea posibilă, dar nu este foarte frecventă: Îţi cer
linişte şi să mă laşi un timp să mă gândesc.
Deşi literară, această exprimare este de obicei evitată, iar vorbitorii
preferă să spună: Îţi cer linişte şi timp să mă gândesc.
De obicei, propoziţiile aflate în coordonare cu şi sunt de acelaşi tip:
fie enunţiative, fie interogative, fie exclamative: Ţi-am spus cum s-a
întâmplat şi trebuie să mă crezi (şi nu *Ţi-am spus cum s-a întâmplat şi
crede-mă!) sau Am auzit ce-ai spus şi mă întreb cum vei proceda (şi nu
*Am auzit ce-ai spus şi cum vei proceda?).
Uneori, conjuncţiile se repetă, fiind în corelaţie, pentru a sublinia
ideea de coordonare : şi…şi, ba…ba, nici…nici, fie…fie, sau…sau : Am
cumpărat şi mere şi struguri. Îl găseşti fie la facultate, fie acasă.
Uneori, mai ales în limbajul ştiinţific sau didactic, conjuncţiile şi /sau
apar împreună, pentru a exprima coordonarea sau o altă eventualitate:
Dacă cineva are o casă şi/sau mai multe terenuri de construcţie, legea
spune că….
Prezenţa lui dar, în calitate de element coordonator adversativ poate
induce modificări sintactice şi/sau semantice secvenţelor care îl precedă,
cum ar fi:
- tautologia:
De cunoscut îl cunosc, dar nu i-am vorbit niciodată.
- repetiţia:
Omul, prost, prost, dar îşi cunoştea interesul.
- inversiunea subiectului cu predicatul:
Zice el, dar nu are dreptate.

Relaţii sintactice
Există situaţii în care dar exprimă un raport conclusiv, nemaiputând fi

substituit cu însă şi având sensul „deci”:Să plecăm dar (= deci să plecăm).
„Trăsături universal valabile – spune Stati (Teorie…,p.166) – n-au
fost încă descoperite (topica părţilor de propoziţie, posibilitatea inversării
ordinii propoziţilor ş.a. pot fi considerate indici formali în anumite limbi), iar
criteriul formal folosit în mod curent este diferenţa dintre mijloacele
introductive”.
În cazul lipsei elementului introductiv, gramaticile tradiţionale disting
coordonarea de subordonare numai sau aproape numai după înţeles.
GA (II, 1963, p.233) dă următoarea indicaţie: „De câte ori e posibilă
interpretarea unor propoziţii juxtapuse drept coordonate, această
interpretare trebuie preferată, întrucât pe de o parte se bazează pe
existenţa unor situaţii sigure de folosire a juxtapunerii în coordonare, iar
pe de alta este mai uşor de demostrat, operaţia de “subînţelegere” a unei
conjuncţii fiind aici mult mai simplă”.
În distingerea coordonării de subordonare trebuie avut în vedere
“felul cum este formulată comunicarea, construcţia ei gramaticală”,
deoarece, “altminteri, în ce priveşte înţelesul se pot găsi (Avram,
Gramatica…, p. 239) asemănări între unele unităţi concrete coordonate şi
altele subordonate (de exemplu, nuanţe cauzale, finale, temporale sau
condiţionale la unităţile coordonate copulativ), sau chiar între unele
raporturi – ori specii de unităţi – ,în ansamblul, din cele două categorii
opuse în principiu (raportul de coordonare copulativ şi cel de
subordonare cumulativ; raportul de coordonare adversativ şi cel de
subordonare concesiv sau opoziţional; raportul de coordonare conclusiv
şi cel de subordonare consecutiv)”.
“Atingerile semantice” dintre unele coordonate şi unele subordonate
(între adversative şi concesive) şi între concluzive şi consecutive au fost
semnalate, cu mult înainte, de către Al.Graur, care vedea în acest fapt
dovada că nu există limite tranşante între coordonare şi subordonare.
Relaţia de coordonare se întâlneşte deopotrivă între unităţile
propoziţiei, ale frazei sau chiar între fraze.
Specificul acestei relaţii rezidă în aceea că “unităţile aflate în
conexiune sunt situate pe aceeaşi treaptă, cu alte cuvinte nu sunt
ierarhizate sintactic, şi asta pentru că, în acest caz, nu există dependenţă
gramaticală” (Teodorescu, Curs…, p.81).
Aserţiunea că relaţiile de coordonare se pot stabili între oricât de
mulţi termeni, fiind, aşadar, seriale, vizează, în fapt, coordonarea
copulativă şi, parţial, disjunctivă, nu însă şi coordonarea adversativă şi cea
concluzivă, care sunt binare.
Coordonarea se realizează între unităţi (părţi de propoziţie /
propoziţii) de acelaşi fel (omogene) – frecvent sau feluri diferite
(eterogene) – mai rar (şi dacă se referă la acelaşi cuvânt / regentă).
În cazul unităţilor de feluri diferite, variată şi firească este numai
coordonarea copulativă, celelalte raporturi fiind slab reprezentate.
La nivelul frazei, coordonarea se poate realiza şi între o propoziţie
secundară şi o parte de propoziţie a regentei.
Mijloacele de expresie ale relaţiei de coordonare sunt joncţiunea
(conjuncţii coordonatoare şi, rar, elemente prepoziţionale sau adverbiale),
juxtapunerea şi, ca mijloc însoţitor, intonaţia.
După natura logică a relaţiei dintre unităţile care se leagă, lucrările de
sintaxă împart coordonarea în subtipurile:

Relaţii sintactice
2.2.1. Coordonarea copulativă

Coordonarea copulativă se realizează între unităţi care se asociază
simultan sau succesiv.
Mijloacele de realizare sunt:
a) joncţiunea, materializată prin: conjuncţiile şi, nici (folosite şi
corelative, respectiv adverbial), locuţiunile conjuncţionale atât…
cât şi, ca şi, dar şi, nu numai…, ci(şi), precum şi, prepoziţia cu,
locuţiunile prepoziţionale şi cu, împreună cu adverbele darămite,
necum, plus;
b) juxtapunerea
c) combinarea joncţiunii cu parataxa.
În cazul propoziţiilor, cele cu acţiuni simultane au, în general, topică
liberă (exceptând pe cele în care apar corelativele atât… cât şi, nu
numai… ci şi sau reliefarea unor gradaţii), iar cele cu acţiuni succesive
au topică fixă, impusă de logică:
Zâmbi către cei din jur şi muri liniştit.
*Muri liniştit şi zâmbi către cei din jur.
Faptul că între propoziţiile copulative - mai ales când exprimă acţiuni
succesive – pot exista nuanţe de sens caracteristice subordonării (Du-te
şi te culcă-finală / Mă supăr şi plec – condiţională, Daţi-mi un exemplu
concret şi vă aprob – condiţională şi finală) , “nu schimbă calitatea
formală de coordonate copulative a propoziţiilor respective” (Avram,
Gramatica..., 329).
Exemplele citate se înscriu între situaţiile care evidenţiază
dificultatea interpretării categorice a unor propoziţii juxtapuse.
Putem întâlni cazuri în care conjuncţia şi să preceadă o incidentă
ducând astfel în eroare: Ideile unui regim, chiar dacă nu le urmăreşti în
presă şi în discursuri (şi eu nu le urmăream)plutesc în aer, ţi se insinuează
fără să vrei... (M. Preda, Viaţa ca o pradă).
2.2.2. Coordonarea disjunctivă

Coordonarea disjunctivă se realizează între unităţi ale căror
conţinuturi se exclud reciproc, fiind, altfel zis, supuşi unei opţiuni.
Când sunt mai multe unităţi (de regulă sunt două), tot una singură
indică valabilul momentului dat.
a.conjuncţiile sau, ori, fie şi locuţiunea conjuncţională fie că, folosite
între termeni sau corelate
b. juxtapunerea combinată cu joncţiunea, când termenii sunt mai
mult de doi: Greşeala poate să fie a mea, a d-tale ori a d-sale.
Topica unităţilor disjunctive este liberă, dar, când una e pozitivă, iar
cealaltă negativă, apare preferinţa pentru ordinea pozitiv-negativ:
Citeşti sau nu citeşti ?
De observat că – aşa cum se precizează şi în GA (II,1963, p.246) –
„cu cât numărul unităţilor sintactice coordonate disjunctiv este mai mare,
cu atât opoziţia, raportul de excludere reciprocă slăbeşte, ajungând să se
confunde cu raportul copulativ”, cum demonstrează exemple de felul
următor:
Când uităm un obiect, o întâmplare, e din cauză că am avut
interes s-o uităm, sau pentru că ne-a fost dezagreabilă
întâmplarea, sau am fi vrut să ascundem obiectul.

Relaţii sintactice
O apropiere de raportul copulativ avem – se spune în acelaşi loc al

lucrării citate mai înainte – “şi atunci când unităţile coordonate sunt numai
două, dacă nu există obligaţia de a alege o singură situaţie”, ca în
exemplul:
Doriţi să vă hodiniţi, ori doriţi să gustaţi ceva, vă rog să porunciţi.
(Sadoveanu) la care răspunsul ar putea fi doresc şi una şi alta
sau nici una, nici alta.
Rezultă că, în exemple cum sunt cele de mai înainte, opţiunea pentru
raportul disjunctiv se justifică prin faptul că unităţile respective sunt simplu
construite.
2.2.3.Coordonarea alternativă
Coordonarea alternativă apare la Irimia (Gramatica…, p. 499-500).
Deşi o tratează ca tip distinct, Avram (Gramatica…, p.320 şi 331),
nu uită să-i precizeze poziţia intermediară între raportul copulativ şi cel
disjunctiv, în sensul că după înţeles se leagă de cel copulativ, iar după
construcţie de cel disjunctiv (vezi p.239): Spunea ba una, ba alta.
2.2.4. Coordonarea adversativă

Coordonarea adversativă se manifestă între unităţi prezentate ca
aflându-se în opoziţie, fără excludere.
Opoziţia se realizează doar între doi termeni, funcţiile sintactice fiind,
de obicei, aceleaşi sau, rar, diferite (Învaţă noaptea, dar bine).
a. joncţiunea, respectiv prin conjuncţiile dar, iar, însă, şi: “Era pe
când nu s-a zărit, / Azi o vedem şi nu e” (Eminescu), cărora li se adaugă
locuţiunile conjuncţionale numai că, în schimb (Irimia, Gramatica…,
p.501-502), adverbul cât, corelat sau nu cu atât: Nu mi-e ciudă de
pagubă, cât de prostia mea; Nu atât greşeala, cât nepăsarea ta mă
supără (Avram, Gramatica…,p. 320).
b. juxtapunerea – rar, când unul dintre termeni este negativ: Nu
carte, bani îi trebuie; N-a telefonat, a scris (Avram, Gramatica…p.320 şi
331)
În Gramatica pentru toţi (p.332), Mioara Avram face următoarea
precizare privitoare la elementele de legătură:
“Adverbe ca dimpotrivă, totuşi şi locuţiunile adverbiale cu toate
acestea, în schimb pot apărea ca mijloace de întărire a opoziţiei atât la
coordonarea adversativă realizată prin juxtapunere (N-am neglijat,
dimpotrivă m-am interesat zilnic) – situaţie în care sunt confundate uneori
cu elemente joncţionale - , cât şi la cea realizată prin conjuncţii, alături de
care sunt mai mult sau mai puţin redundante (ci dimpotrivă, dar/însă în
schimb, dar/însă/şi totuşi/ cu toate acestea).”
De menţionat că dar însă nu este o conjuncţie compusă, ci o
construcţie pleonastică.
Topica unităţilor adversative este fixă, respectiv cea precedată de
elementul relaţional ocupă locul al doilea.
Dintre conjuncţii, spun aproape toate lucrările de sintaxă, cea mai
folosită în raportul adversativ este ci.

Relaţii sintactice
2.2.5.Coordonarea opozitivă
E menţionată de Irimia (Gramatica…, p.502-506), care o conideră ca
având drept marcă proprie conjuncţia ci, căreia i se adaugă şi, iar (numai
când al doilea termen are formă negativă) şi nu atât… cât:
Nu e,l ci fratele lui e cel care trebuie să răspundă.
Nu atât filmul, cât cartea m-a impresionat.
2.2.6. Coordonare concluzivă

În cadrul acestei relaţii, cea de a doua unitate exprimă concluzia
rezultată din conţinutul celei dintâi.
Se stabileşte doar între doi termeni, exprimându-se prin:
a. joncţiune, cu aşadar, (şi)deci, (şi)prin urmare, în concluzie, ca
atare, (care)va să zică etc.; elemente având un statut controversat
(conjuncţii, locuţiuni conjuncţionale sau adverbe),
b. juxtapunere - numai între propoziţii (Eşti major, descurcă-te
singur);
c. pauza.
Unitatea care exprimă concluzia are topică fixă: nu poate sta decât
pe locul al doilea.
După Şerban (Teoria…,p.105-107), nu poate exista un astfel de
raport între termenii propoziţiei, deoarece construcţiile cu deci, adică,
aşadar etc. sunt apoziţionale sau referenţiale, în terminologia adoptată
de autor.
De menţionat că şi GA (II, 1963, p.225) şi Avram (Gramatica…,
p.321) recunosc faptul că, de cele mai multe ori, partea de propoziţie
concluzivă are şi sens explicativ faţă de coordonata ei.
Aspecte comune mai multor tipuri de coordonate
În utilizare, mijloacele joncţionale enumerate se diferenţiază, fiind,
în anumite cazuri, preferate, limitate sau chiar restricţionate.
În plus, mai pot fi observate şi situaţii ca următoarele:
 nerepetarea unor componente comune (părţi de propoziţie:
Cumpăr şi vând marfă bună,
constituenţi identici din structuri asemănătoare:
Am ascultat şi înţeles întreaga poveste
sau a elementului introductiv subordonator (Înţeleg că ştii, dar
nu vrei să ştii / dar nu vrei să spui);
 realizarea coordonării doar între elementele relaţionale în cazul
subordonatelor diferite care au acelaşi predicat:
A sosit1 / când2 / şi unde nu credeam3
Este iubit1 / deşi2 / sau pentru că este sever3.
2.1. Modalităţi specifice de realizare a relaţiei de coordonare:
joncţiune, joncţiune (parataxă).
2.1.1. Joncţiunea: copulativă (indică o asociere: şi- în enunţuri de
factură orală este asociată frecvent relaţiei semantice de scop/consecutiv:
Du-te şi cumpără pâine./Şi atunci ea i-a tras una şi s-a înroşit pe loc-, cât
şi, precum şi, cum şi; uneori se pot asocia propoziţii circumstanţiale de tip
diferit: Din moment ce ne-am terminat treaba şi dacă toţi suntem de acord,
putem lua o scurtă pauză.), disjunctivă (alegere, selectare: sau, ori, fie,
au), adversativă (opoziţie: iar, dar, însă, ci, or, ba, numai cât), concluzivă

Relaţii sintactice
(urmare, consecinţă: aşadar, deci, carevasăzică/vasăzică, ca atare, de

aceea, în concluzie, în consecinţă, prin urmare; pot fi uneori precedate de
conjuncţia copulativă şi: A greşit şi deci trebuie ajutat să se îndrepte.). Se
pot discuta şi tipuri aparte de coordonare: coordonarea alternativă (Ba
râde, ba plânge.), coordonarea opozitivă – subtip al celei adversative (Îi
spunea toate acestea nu pentru a-l speria, ci pentru a-l convinge.).
Conjuncţiile corelative includ, uneori, adverbe: atât...cât şi, nu
numai...ci şi, aci...aci, acum...acum, când...când, ba...ba, nici...nici.
2.1.2. Juxtapunerea: în absenţa conectorilor, coordonarea este
redată de pauză marcată grafic prin virgulă
2.2. Relaţia dintre coordonare şi subordonare
Nu se pot stabili limite tranşante din punct de vedere al informaţiei pe care
o transmit: A plecat la timp, dar tot a pierdut trenul. – Deşi a plecat la timp,
tot a pierdut trenul.
2.3. Relaţia de echivalenţă /apozitivă

Relaţia de echivalenţă/apozitivă se stabileşte între cel puţin 2 termeni
cu identitate referenţială, oricare dintre ei fiind omisibil.
Alăturarea a 2 unităţi coreferenţiale poate corespunde unei relaţii de
echivalenţă: Capitala, Bucureşti, ..., sau de dependenţă: Oraşul
Bucureşti...
În construcţii de tipul Cartea Mariei, prietena mea, ..., deşi relaţia
este de echivalenţă în plan semantico-referenţial, nu poate fi omis decât
termenul nemarcat sintactic.
Apoziţia este un cuvânt sau o construcţie mai largă, care reia şi
explică, detaliază un alt cuvânt:
Câinele lui, un lup, îl însoţea pretutindeni.
Am plecat cu Alexandru, vărul meu dinspre mamă.
Gramaticile tradiţionale tratează apoziţia în capitolul Atribut,
numind-o atribut apoziţional. Deşi în cele mai multe cazuri cuvântul reluat
şi explicat este un substantiv, apoziţia depăşeşte sfera atributului, adică
termenul explicat poate fi un adverb, un verb, un adjectiv etc:
L-am auzit lamentâdu-se, adică plângându-se de felul cum era
tratat.
L-au găsit a doua zi tot acolo, adică în şanţ.
Şi deodată a apărut el: nenorocitul, hoţul, condamnatul, cel
dispreţuit de toţi.
Gustul fructului era ciudat, adică dulce-amărui.
Cât priveşte cazul, de regulă, apoziţia care explică un substantiv sau
un pronume este în cazul nominativ. Mai rar, ea poate repeta cazul
cuvântului explicat, dar această exprimare este învechită, populară sau
apare în limbajul poetic:
I-a lăsat o casă moştenire lui Radu, lui fecioru-meu.
Uneori apoziţia este anunţată de un adverb explicativ: adică, anume,
bunăoară, ca:
Am doi fraţi, anume Radu şi Mircea.
Ai putea să-mi dai un ajutor, bunăoară la spălat vasele.
Astfel de situaţii se întâlnesc în limba familiară, vorbită.
Explicaţia sau detalierea unui cuvânt poate fi uneori extinsă la nivelul
unor propoziţii, juxtapusă sau legată de principală fie prin conjuncţii (ca,
să, ca…să), pronume relative (mai ales ceea ce) sau adverbe relative:

Relaţii sintactice
Mi-a venit o idee: împachetăm şi plecăm imediat.

A venit cu o propunere: să renunţăm la cumpărarea casei şi să
luăm o maşină.
M-a minţit cu neruşinare, ceea ce m-a înfuriat.
Ca şi în cazul apoziţiei, propoziţia cu această valoare poate fi
anunţată sau nu de un adverb explicativ:
A început să se poarte ciudat, adică încearcă să mă evite.
S-a pregătit temeinic pentru concert, adică a exersat şi a
compus piese noi.
Referindu-ne la locul apoziţiei, trebuie menţionat faptul că atât
apoziţia cât şi propoziţia cu această valoare se plasează întotdeauna după
cuvântul pe care îl explică.
Apoziţia a generat, de-a lungul anilor, în literatura de specialitate o
serie de controverse. Fenomen lingvistic complex, ea a cunoscut mai
multe abordări, după cum relaţia dintre termenul de bază şi termenul
apozat a fost interpretată ca fiind de natură sintactică, semantică sau
pragmatică.
2.2. Pespective de abordare a apoziţiei
2.2.1. Pespectiva sintactică
În majoritatea abordărilor tradiţionale, apoziţia a fost considerată o
unitate sintactică şi, potrivit celor două raporturi sintactice dintr-un enunţ, a
fost apropiată de subordonare, respectiv de coordonare.
2.2.1.1.Subordonarea
Între cei doi termeni ai sintagmei apozitive se consideră că există o
relaţie de dependenţă unilaterală; termenul în apoziţie intră în relaţie cu
enunţul numai prin intermediul bazei, de care depinde. Apoziţia este,
aşadar, atribut substantival în cazul Nominativ, indiferent de cazul
termenului determinat sau acordat în caz cu acesta. (GA, II, 1963:128).
2.2.1.2. Coordonarea
Identitatea sintactică a termenilor, distribuţia identică, posibilitatea
intervertirii lor sau posibilitatea inserării unei conjuncţii coordonatoare sunt
argumente care apropie construcţiile apozitive de cele coordonate.
(Coteanu – subordonatele explicative)
2.2.2. Perspectiva semantică
Admiţând natura non-sintactică a raportului dintre termenii unei
sintagme apozitive, susţinătorii perspectivei semantice teoretizează
independenţa constituenţilor. Aceştia apar într-un raport negramatical,
non-sintactic, argumentat printre altele, la nivelul expresiei, de poziţia
parantetică în care apare apoziţia. Apoziţia nu este actant, nu este funcţie
(subordonată), ci duplicatul, termenului prim şi a funcţiei acestuia.
2.2.2.1. Nondependenţa (apoziţia în ipostaza de comentariu al unui
referent fixat)
Termenii relaţiei apozitive desemnează acelaşi referent realizând o
echivalenţă referenţial-sintactică (Guţu Romalo, Sintaxa, 162).
P. Diaconescu (p. 97) defineşte apoziţia ca un tip de reluare: fiind o
reluare a bazei, apoziţia nu intră în raporturi sintactice propriu-zise de
subordonare sau coordonare cu aceasta.
2.2.2.2.Adordonarea (apoziţia ca tip de expansiune semantică)
Orice enunţ presupune un proces de ordonare a cuvintelor relizat
prin două relaţii:
- adordonarea (unităţile se distribuie în structuri lineare) şi -
subordonarea (unităţile se integrează în structuri ierarhice) - I Diaconescu
(Relaţii, 127-205).

Relaţii sintactice
Termenul de adordonare îşi găseşte un corespondent în conceptul

de non-dependenţă, teoretizată de Guţu-Romalo (1973: 41-45) reunind
coordonarea şi apoziţionarea. Deşi forme ale aceloraşi legături
asintagmatice, afuncţionale, aceste două relaţii sunt foarte diferite:
apoziţionarea reuneşte unităţi identice, din punct de vedere referenţial, în
timp ce coordonarea reuneşte unităţi diferite. În funcţie de conţinutul său şi
de mijloacele de expresie, apoziţionarea poate fi realizată prin apoziţie,
reluare sau repetiţie.
2.2.3. Perspectiva pragmatică
Perspectiva interpretativă revine, însă, din ce în ce mai frecvent, în
câmpul cercetărilor privind apoziţia. Apoziţia este considerată un tip de
relaţie contextuală, care implică planul extralingvistic, termenii sintagmei
întâlnindu-se prin comunitatea referentului (Irimia, Gramatica, p. 510).
În cercetările recente, apoziţia începe, aşadar, să fie considerată ca
un fapt eminamente discursiv. Pentru a-i determina rolul, este imposibil de
conceput exclusivitatea perspectivei frastice; utilizarea ei variază
considerabil de la un tip de discurs la altul, în funcţie de locutor.
2.2.4. Perspective noi de abordare a apoziţiei
2.2.4.1. În cercetările actuale, sunt reconsiderate criteriile tradiţionale
şi se restrânge câmpul sintagmelor apozitive la cele adnominale (cu
incidenţă nominală). Noua perspectivă presupune şi o definiţie distinctă,
după cum urmează:
 Apoziţia ca predicaţie
a) predicaţie externă (un argument poate primi calitate
predicativă şi în exteriorul sintagmelor nominale);
b) predicaţie secundă (apoziţia este element subordonat
predicaţiei primare);
c) predicaţie non-focalizantă (structuri neemfatizate, neintegrate
sintactic);
 Apoziţia ca relativă redusă
- apoziţia este un tip de predicaţie atributive (se redă printr-o
parafrază cu „a fi”);
 Apoziţia ca act discursiv
- apoziţia codifică atitudinea locutorului faţă de propriul mesaj;
- apoziţia este un act de limbaj, o strategie discursivă care
comandă selecţia lexico-semantică;
2.2.4.2. Trăsături sintactico-semantice
Apoziţia este o expresie denominativă disjunctă, formată dintr-un
suport autonom sintactic şi semantic şi un aport, termen descriptiv,
detaşat.
Aportul, termenul apozat, prezintă următoarele caracteristici:
funcţionează într-un grup endocentric, este un determinant suprimabil,
nonrestrictiv (complinire exterioară bazei), un termen descriptiv detaşat,
reprezintă o predicaţie cu incidenţă nominală şi provine dintr-o relativă prin
reducerea copulei şi a relatorului pronominal.
2.2.5. “False apoziţii”: elevul X
În cercetările mai recente din lingvistica franceză sunt delimitate
apoziţiile neizolate, „închise”; ele presupun un prim termen generic, cu
sferă noţională largă şi un al doilea care restrânge această sferă.
Diferenţele dintre cele două elemente ale sintagmelor apozitive sunt
multiple şi pot fi dispuse corespunzător.
a) Suportul

Relaţii sintactice
 este autonom, din punct de vedere sintactic;

 ocupă o poziţie referenţială în enunţ;
 în planul informaţional admite o expansiune de natură
semantică nonrestrictivă (care să nu restrângă validitatea
predicaţiei primare);
 la nivel pragmatic presupune, din partea receptorului mesajului,
intuiţia unui scenariu interpretativ, contextual.
b) Aportul
 este un termen descriptiv detaşat;
 constituie o “celulă referenţială” alături de suport având o referinţă
virtuală);
 nu poate modifica vericondiţionalitatea predicaţiei primare
(ocupă o poziţie periferică în structura argumentală a
enunţului);
 este modalizabil;
Părinţii, aproape/probabil/întrucâtva unicul său sprijin, îl aşteptau.
 poate fi antepus sau postpus:
- apoziţii la dreapta
L-a revăzut pe Alex, prietenul meu.
- apoziţii la stânga (frontale): au doar subiectul ca argument şi rol
sintactic şi discursiv special: de deschidere frastică;
Prieten de nădejde, Radu m-a ajutat.
 are funcţia generală de a predica proprietăţile controlorului său
(indice iconic al domeniului controlorului său);
 poate fi însoţit de mărci grafematice (virgula (,), două puncte (:),
semnele citării (“ ”), parantezele rotunde ( ), liniuţe de pauză (- …-
), punctele de suspensie (…) semnul egal (=), prozodemice
(pauza, accentul) sau de „apozeme” (selectate în funcţie de
semnificaţiile modale ale apoziţiei în raport cu baza).:
Tot satul: oameni, copii, câini se strânsese. (Caragiale)
Toată suflarea omenească – de la copii până la bătrâni – a
fost prezentă.
Tipuri de apozeme:
- argumentative: bunăoară, ca de exemplu, precum;
Păsările răpitoare, bunăoară uliul, vulturul, au văzul foarte
dezvoltat.
- metalingvistice: cu alte cuvinte, altfel spus, mai bine zis, mai
exact, pe româneşte;
Neparticiparea ta, mai bine zis absenţa nemotivată, l-a supărat.
- de specificare: de obicei, de regulă, în general, în particular, în
realitate, de fapt, în speţă, în fond, mai ales, mai cu seamă, mai
exact, mai precis, îndeosebi, în special;
Elevii, mai ales cei mici, au fost entuziasmaţi.
- explicative : respectiv, anume, adică, sau;
Acidul acetic sau oţetul intra în compusul chimic.
Sau îşi pierde calitatea de conjuncţie coordonatoare disjunctivă şi
devine adverb într-o structură apozitivă, marcând identitatea semantică
dintre apoziţie şi bază.
- modalizatoare: poate, probabil, cu siguranţă, în mod sigur, desigur,
probabil;
Un coleg, probabil un student mai bun, l-a depăşit.

Relaţii sintactice
Vorbitorul transpune baza care aparţine unui alt registru stilistic, în

propriul său registru, printr-un verb de tip “dicendi” - a zice, a spune: aş
zice, cum se zice, s-ar putea spune:
Sentimentul de disponibilitate şi chinuitoare hotărâre, s-ar
putea spune de nedeterminare, rămase acelaşi. (Ivasiuc)
Fuga de la faţa locului, s-ar fi cuvenit să zic laşitatea, nu este
de iertat.
A redactat o lucrare slabă, o capodoperă că să zic aşa.
Unitatea sintactică Dunărea, din sintagma fluviul Dunărea stă
întotdeauna în cazul Nominativ, mai precis într-un fals Nominativ, ceea ce
explică şi denumirea de falsă apoziţie. Invariabilitatea atestă că termenul
respectiv nu stă sub semnul regimului cazual, impus de termenul prim.
Puşcariu consideră că aceste construcţii cad sub incidenţa unui „casus
generalis”, „non- casus”(Hodiş, 1990:16).
Acest tip de apoziţie are la bază, prin urmare, o relaţie restrictivă, de
incluziune: luna mai, vocala a, cifra trei. Baza este gen, iar unitatea
apoziţie - specie. Din punct de vedere semantic, construcţie îndeplineşte o
funcţie denominativă. Astfel, în calitatea de bază apare, prin urmare, orice
substantiv (apelativ) individual:
- nume de filiaţie sau de rudenie naturală:
bunicul Manole, unchiul Vasile, mătuşa Mărioara;
- nume de adresare oficială sau familiară:
domnul Popescu, tanti Maria, conu’ Iancu;
- nume profesiuni:
doctorul Popescu, inspectorul Neamţu, poetul Coşbuc;
- nume de locuri:
continentul Europa, judeţul Vîlcea, lacul Amara;
- nume de instituţii sau asociaţii sociale, politice sau culturale:
Editura Univers, Universitatea Craiova;
- nume de opere:
poemul Luceafărul, romanul Răscoala;
- nume care desemnează diviziuni temporale:
secolul douăzeci, anul 1821;
- sintagme aparţinând stilului ştiinţific:
modul indicativ, punctul P.
2.4. Relaţia de incidenţă

Multe gramatici tratează incidenţa ca pe o relaţie sintactică aparte,
motiv pentru care deschidem aici această problematică deşi incidenţa va
mai fi menţionată şi în celelalte capitole, în conformitate cu gramaticile mai
noi (G A L R), care discută problema ca pe un tip aparte de structură
sintactică.
Inserţiile incidente au intrat relativ târziu în atenţia specială a
sintacticienilor noştri.
GA, II, 1963 este prima lucrare care tratează cuvintele şi construcţiile
incidente într-un capitol aparte.
Dicţionarele lingvistice străine şi româneşti precizează că e vorba de
elemente parantetice, fără cuvânt de subordonare sau, altfel spus,
nelegate sintactic, incluse în componenţa altei structuri pe care o întrerup.
Ceea ce numim elemente parantetice se prezintă sub formă de cuvânt,
îmbinare de cuvinte, propoziţie (principală sau secundară) şi chiar frază.

Relaţii sintactice
De o relaţie sintactică aparte, numită relaţie sintactică zero sau

raport de incidenţă, s-a început a se vorbi odată cu lucrările: Trandafir,
Probleme… şi Dimitriu, Gramatica…
Iordan – Robu, LRC, vorbesc de o relaţie de interdependenţă
bilaterală mediată iar Diaconescu, Sintaxa…de o relaţie de
adordonare.
Referirile la elemente incidente, făcute de GA,II, 1963 şi Avram
(Gramatica…, p.326-327) reţin cam aceleaşi aspecte:
- perturbă caracterul unitar al unei propoziţie sau fraze;
- nu se leagă sintactic de propoziţia sau fraza în care apar;
- reprezintă o comunicare marginală, de sine stătătoare, aflată pe
alt plan faţă de comunicarea de bază, în sensul că vorbitorii sunt
diferiţi (povestitorul şi un personaj) sau că vorbitorul unic introduce
în comunicarea sa elemente de adresare, de atitudine, de
explicaţie.
Pentru cei mai mulţi autori, elemenle incidente nu pot fi concepute în
mod logic ca unităţi sintactice “de sine stătătoare” şi nici nu pot fi detaşate
de context, cum spune GA, II (p.422).
Argumentul este următorul: în comunicarea de sine stătătoare,
aprecierea, gradul de convingere, explicaţia (adică tocmai ceea ce
justifică incidenţele) nu mai pot fi acceptate ca atare, întrucât sunt
concepte care presupun o relaţie; se fac în legătură cu ceva, în cazul
nostru cu conţinutul unei părţi sau al întregului din comunicarea de bază.
Scoasă din context, adică în absenţa enunţului primar, incidenta
devine “un segment de vorbire fără stabilitate” (Diaconescu) sau rămâne
suspendată “ca expresie a unui enunţ destructurat”: [“Aveam cinsprezece
ani, dar îmi simţeam gândirea milenară ] (sentiment miraculos care se
micşorează pe măsură ce începem să trăim) [ şi îmi dădeam seama că la
capătul viu al acestui fluviu care înainta spre necunoscut eram eu”]
(Preda).
Articulaţi în limitele unităţii enunţării, termenii implicaţi în relaţia de
incidenţă sunt (Irimia, Gramatica…, p.520) “enunţuri cu grade diferite de
autonomie”.
După Irimia (loc. cit.), situaţia se prezintă în felul următor:
- termenul primar, baza enunţării, este indispensabil autonomiei şi
integrării enunţului complex;
- termenul secund poate lipsi, fără consecinţe asupra enunţului
primar; absenţa lui reduce enunţul complex la enunţul primar
(simplu):
“Cine sunt eu?” [ fu cea dintâi cugetare ce-i veni în minte.]
- absenţa termenului primar duce la una din următoarele două
situaţii:
a. nu are consecinţe asupra autonomiei termenului secund ca în
exemplul:
[“Mi-am spus că poate el e refugiat ardelean ]
(de fapt nu ştiam de unde e, crezusem că e bucureştean)
[şi n-am vrut să-l jignesc, m-am aşezat şi eu în faţa lui”]
b. subminează autonomia termenului secund, ca în exemplul:
[ “Cine sînt eu ? “ ] fu cea dintâi cugetare ce-i veni în minte.
Se poate spune deci că nu întotdeauna incidenta reprezintă o
comunicare de sine stătătoare.
În ce priveşte expresia, relaţia de incidenţă se manifestă prin
mijloace prozodemice: pauza - mijlocul principal şi intonaţia.

Relaţii sintactice
După unii autori, legătura sau articularea enunţurilor implicate într-o

relaţie de incidenţă se poate face şi prin elemente joncţionale, unele
proprii coordonării, altele proprii subordonării (Irimia, Gramatica…, p.522):
„Aici vrând-nevrând trebuie să mă urmezi – şi aceasta îţi va fi
pedeapsa – într-o lungă controversă”.
„Numai în grădina ursului – dacă-i fi auzit de dînsa – se află salăţi
de aceste”.
Fiind vorba de planuri diferite, se înţelege că elementele de relaţie
nu mai pot avea relevanţa întâlnită la coordonare şi subordonare
(Diaconescu, Sintaxa…, p.390).
De fapt, nu e greu de observat că, în enunţurile în care termenul
incident e precedat de conjuncţie, pauza anulează caracterul
coordonator sau subordonator al acesteia (Irimia, Gramatica…, p.523).
Elementele joncţionale aflate la începutul incidentei sunt, într-un fel,
suspendate, deoarece trebuiau să realizeze legătura de coordonare sau
subordonare cu o unitate tot incidentă, pe care vorbitorul n-a mai
exprimat-o.
O situaţie aparte ar putea s-o reprezinte aşa-numita “incidentă
legată” la dreapta (Irimia, Gramatica…, p.523).
Ne pregăteam să trecem dunărea cu bacul (căci de curând îl
puseseră iar în funcţiune).
Destul de des, în articularea enunţurilor e preferat un procedeu
semantic, respectiv utilizarea unui pronume sau adverb prin care se reia
termenul implicat în comentariu:
“Acesta se întreabă sincer cum un om aşa de mediocru ca
arhitectul – asta era spaima lui – poate fi profesor - în
învăţământul superior” (Călinescu)
“Bisisica – aşa o botezase Achim când o învăţase să
împungă ca berbecii – ieşise din cârd şi ridicase fruntea spre
popă” (Preda).
Formula reluării termenului implicat în comentariu prin pronume sau
adverb caracterizează îndeosebi sintaxa limbii vorbite (Diaconescu,
Sintaxa…, p.390).
Într-o propoziţie sau frază poate exista un cuvânt, un grup de cuvinte
sau o propoziţie care nu au nici o legătură sintactică cu restul enunţului,
reprezintă o comunicare de sine stătătoare, care se află pe alt plan
sintactic faţă de restul frazei:
Nu ştiam, mi-a răspuns el, că a fost arestat.
Nu cred, zău, că el este de vină.
Vorbitorul introduce în frază cuvinte sau propoziţii de explicare sau
de atitudine. Acestea se numesc construcţii incidente.
O propoziţie incidentă ca zise el, cred eu, mă gândesc se reduce
adesea la un verb şi la subiectul acestuia, care este frecvent plasat după
verb, este inversat:
Tu ai dreptate, zise el, nu e om cinstit.
N-o să regreţi, cred eu, că am dreptate.
Verbul unei propoziţii incidente este foarte frecvent un verb de
declaraţie de tipul a spune, a zice, a răspunde, a declara sau de opinie, de
tipul a crede, a gândi, a presupune.
În uzajul literar sensul „a spune” este uneori implicit în sensul
verbului folosit:
Ia te uită, se miră el, mai eşti încă aici? (= spuse el cu mirare).

Relaţii sintactice
Ce-ai păţit, se nelinişti el, nu te simţi bine? (= spuse el cu

nelinişte).
În limba vorbită apar frecvent cuvinte sau propoziţii incidente care nu
comunică nimic, sunt golite de sens, ca:
- Domnule!
- Soro!
- Mă rog.
- Nu-i aşa?
- Ce mai?
Se recomandă evitarea acestora, întrucât este neelegantă şi încarcă
inutil comunicarea. În textul scris, inserţiunea incidentă este marcată prin
semne grafematice: virgula, punctul şi virgula, linia de pauză, parantezele
rotunde sau drepte.

Structuri sintactice deviante
Capitolul 3
STRUCTURI SINTACTICE DEVIANTE
3.1. Structurile incidente

Reprerintă inserţia unei structuri sintactice parantetice (nelegate
sintactic) într-un enunţ pe care îl întrerupe şi îl suspendă.
3.1.1. Aspecte sintactice:

Discontinuitate sintactică, mesaj subsidiar. Componenţa celor 2
structuri sintactice care se întâlnesc este foarte diferită din punct de
vedere al numărului de constituenţi, al relaţiilor sintactice angajate, al
tipologiei enunţului.
Uneori, construcţia incidentă poate fi inclusă într-o altă structură
incidentă: Savantul naturalist presimţi gradul aproape incalculabil al
voracităţii raţelor, [...], luă fără întârziere treizeci de raţe bine crescute
(adică nu bine educate – sunt fiinţe incapabile de o bună educaţie! – ci
bine dezvoltate la corp) şi le închise într-un ţarc pe toate la un loc. (I.L.
Caragiale).
Structurile incidente pot fi:
a. - simple (formule incidente vocative: Cartea mea, fiule, e-o
treaptă.) sau dezvoltate.
b. - independente sau legate (În sfârşit, ca să nu-mi uit vorba- toată
noaptea cea de dinainte de plecare...)
Incidentele legate pot fi realizate prin:
- coordonare: Mă tot întreb – şi cu asta închei- dacă...
- subordonare: Astfel, după cât spunea gazda noastră, din ce
apucase şi el şi după cât ştia şi din spusele bătrânilor, viaţa se
scurgea liniştită în acest colţ împădurit. (Sadoveanu)
c. – imbricate (împletite cu enunţul primar) – Dar ea [pupăza],
sărmana, se vede că se mistuise de frica mea prin cotloanele
scorburii pe undeva.
3.1.2. Aspecte semantico-funcţionale:

Tipologia semantică identifică mai multe tipuri de structuri incidente,
dintre care amintim:
a. vocative ale substantivelor proprii sau ale substantivelor comune
(domn, doamnă, mamă, tată); adjective substantivizate (drag,
scump, frumos);
b. interjecţii: măi, bre;
c. verbe: a zice, a grăi;
d. modalizatori adverbiali: desigur, neapărat, obligatoriu, etc.
3.1.3. Aspecte stilistice

Structurile incidente sunt specifice, în mod deosebit, vorbirii familiare,
populare, aspectului neîngrijit al limbii, dar şi stilului beletristic şi retoric,
purtând valoare emfatică, în acest caz.
Structura incidentă reprezintă o comunicare de sine stătătoare,
care se află pe alt plan sintactic faţă de restul frazei . Într-o propoziţie sau

frază poate exista un cuvânt, un grup de cuvinte sau o propoziţie care nu

au nici o legătură sintactică cu restul enunţului: Nu înţelegeam, zise ea
vădit afectată, de ce nu m-ai căutat. Aceste situaţii sunt motivate de
nevoia vorbitorului de a introduce în enunţ cuvinte sau propoziţii de
explicare sau de atitudine.
Cele mai frecvente construcţii incidente sunt alcătuite dintr-un verb şi
subiectul acestuia, plasat după verb (zise el, cred eu, mă gândesc). Verbul
unei propoziţii incidente este foarte frecvent un verb de declaraţie de tipul
a spune, a zice, a răspunde, a declara sau de opinie, de tipul a crede, a
gândi, a presupune.
În limba vorbită apar frecvent cuvinte sau propoziţii incidente care nu
comunică nimic, fiind golite de sens (- Domnule!, - Mă rog), motiv pentru
care se recomandă evitarea lor.
3.2. Anacolutul
Anacolutul este o construcţie greşită, care constă în ruperea logicii
sintactice a frazei. Vorbitorul începe fraza într-un fel, se întrerupe pentru a
spune altceva, apoi continuă fără o legătură sintactică cu prima parte a
frazei:
*Mama, când am plecat, i-a părut foarte rău.
*Cine mă caută, nu sunt acasă.
*Copilul, când l-a văzut aşa furios, a început să-i bată inima
repede.
Exemplele de mai sus sunt construcţii greşite. Corect este:
Mamei, când am plecat, i-a părut foarte rău.
Pentru cine mă caută nu sunt acasă.
Copilului, când l-a văzut aşa furios, a început să-i bată inima
repede.
Această greşeală de construcţie apare cu precădere în limba vorbită,
familiară şi este evitată în scris. Când apar totuşi astfel de construcţii în
scris, autorul urmăreşte un efect stilistic, reproduce vorbirea cuiva.
Anacolutul este o construcţie greşită, care constă în ruperea logicii
sintactice a frazei. Vorbitorul începe fraza într-un fel, se întrerupe pentru a
spune altceva, apoi continuă fără o legătură sintactică cu prima parte a
frazei.
Ca fenomen sintactic de discontinuitate, deviere de la normele
sintaxei literare, anacolutul „reprezintă o „fractură” la nivelul organizării şi
al coerenţei unui enunţ, constând în întreruperea, reluarea, de obicei la
distanţă, şi modificarea construcţiilor sintactice după alt tip structural.
Anacolutul presupune izolarea fonetică şi sintactică a unei părţi a
enunţului, cu unele consecinţe pragmatice şi stilistice legate de
tematizarea şi focalizarea elementului izolat” (GALR, p. 421).
Exemplele de genul: Eu, care v-am ajutat atât de mult, să-mi
mulţumiţi. sau Băiatul, când a înţeles ce urma să se întâmple, au început
să-i clănţăne dinţii. sunt construcţii greşite în care subiectul avut în vedere
iniţial de către vorbitor este abandonat, iar predicatul intră în
interdependenţă cu un alt subiect.
Această greşeală de construcţie apare cu precădere în limba vorbită,
familiară şi este evitată în scris. Când apar totuşi astfel de construcţii în
scris, autorul urmăreşte un efect stilistic, reproduce vorbirea cuiva.

3.2.1. Aspecte sintactice

Întreruperea construcţiei sintactice se produce prin intercalarea unuia
sau mai multor elemente:
El, iar privind de săptămâni
Îi cade dragă fata. (Eminescu)
Împăratul a dat de ştire prin crainicii săi în toată lumea că oricine s-a
afla să-i facă, de la casa aceluia şi până la curţile împărăteşti, un pod de
aur pardosit cu pietre scumpe şi fel de fel de copaci, pe de o parte şi pe de
alta, şi în copaci să cânte tot felul de păsări, care nu se mai află pe lumea
asta, aceluia îi dă fata.
În sintaxa orală, întreruperea este involuntară, condiţionată afectiv şi
emotiv de circumstanţele actului de comunicare precum şi de lipsa
planificării prealabile a enunţului.
Există şi situaţii în care anacolutul se manifestă de mai multe ori în
cuprinsul aceluiaşi enunţ:
Omul, după ce văzuse toate astea, nu-i mai păsa, încât vecinul său
tot nu-i venea să creadă.
3.2.2. Aspecte morfosintactice

În funcţie de modificările morfosintactice, putem discuta despre
următoarele tipuri de anacolut:
a. Anacolutul cazului (antipalagă) se manifestă prin nerespectarea
restricţiilor de caz
Dar tu Ilie al lui Cocoşilă, ce-ţi dădu nea Gheorghe când te
însuraşi?
b. Anacolutul persoanei priveşte relaţia dintre subiect şi predicat
Eu, dom’ judecător, dumeneaei zice, pardon, iar ai venit, mă
porcule?
c. Anacolutul numărului indică discontinuitatea
Când ma întorc aud florăreasa zicându-mi:
- Da’ ce doriţi, fata?
d. Anacolutul elementelor relaţionale este creat prin neglijarea
conectorilor, rezultând astfel amestecul construcţiilor subordonate
cu cele coordonate
Statul cum a devenit acuma, eu după cum văz că se petrece, că
nu sunt prost, înţeleg şi eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu
sistema asta, care, cum te gândeşti, te-apucă groaza, monşer,
groaza! (Caragiale)
3.3. Elipsa
Apare într-o propoziţie când unul sau mai multe cuvinte sunt omise,
dar prezenţa lor nu este absolut necesară pentru înţelegerea sensului
enunţului, deoarece ele se deduc din context sau receptorul se află în
posesia aceloraşi informaţii ca şi emiţătorul şi, astfel, fraza poate fi uşor
reconstituită:
- Ai vorbit ieri cu Maria? – Vorbit. (Am vorbit ieri cu Maria).
- Dacă vouă vă convine, atunci şi mie (= şi mie îmi convine).
Se poate vorbi şi de existenţa frazelor eliptice care se utilizează mai
ales în vorbirea curentă, unde situaţia concretă de comunicare ne permite
să înţelegem cuvintele care lipsesc. Fără elipse, frazele ar fi uneori prea

lungi şi cu prea multe explicaţii sau precizări. De cele mai multe ori,
elipsele se produc din nevoia de concizie şi pot fi exploatate de către
scriitori, pentru obţinerea unor efecte stilistice: Scris în cartea vieţii este şi
de veacuri şi de stele / Eu să fiu a ta stăpână, tu [să fii] stăpân al vieţii
mele. (M. Eminescu)
Multe exemple de elipsă se găsesc în proverbe: Aşa cap, aşa căciulă
sau Vorbă multă, sărăcia omului; dar tot despre elipsă este vorba şi în
stilul telegrafic (eliptic prin definiţie, din nevoia de economie): Ajuns cu
bine. Sosesc luni seară tren precum şi în anunţurile de la mica publicitate:
Licenţiat Ştiinţe juridice, experienţă 5 ani, doresc angajare.
Există elipsă într-o propoziţie când unul sau mai multe cuvinte sunt
omise, dar prezenţa lor nu este absolut necesară pentru înţelegerea
sensului enunţului, deoarece ele se deduc din context, iar fraza poate fi
uşor reconstituită:
- Ai fost aseară la teatru? – Am fost.
Până astă primăvară mi-a scris săptămânal, dar acum, nimic (=
nu scrie, nu primesc nimic).
Dacă dumneavoastră sunteţi mulţumit, atunci şi eu (= şi eu sunt
mulţumit).
O frază care conţine o elipsă este o frază eliptică. Se utilizează
frecvent fraze eliptice, mai ales în vorbirea curentă, unde situaţia concretă
de comunicare ne permite să înţelegem cuvintele care lipsesc. Fără
elipse, frazele ar fi uneori greoaie. Pe de altă parte, elipsele se produc din
nevoia de concizie şi pot fi exploatate de către scriitori, pentru obţinerea
anumitor efecte stilistice:
Iarna la munte şi vara, la mare (= iarna mergem la munte şi vara
mergem la mare).
El a rupt-o la fugă şi ursul, după el (= el a rupt-o la fugă şi ursul s-
a luat după el).
Stilul telegrafic este eliptic prin definiţie, din nevoia de economie.
Afacere încheiată. Urmează scrisoare.
De asemenea, în enunţurile de la mica publicitate frecvenţa elipselor
este foarte mare, tot din nevoia de economie:
Şcoală de şoferi cu începere imediată.
Tânără, studii superioare, 3LS, PC, experienţă comercială, doresc
angajare serioasă contabilitate, management.
Înfiinţări, deschideri societăţi, acte adiţionale, modificări actele
firmei, inclusiv partea financiar-contabilă.
Ca fenomen sintactic specific oralităţii, omisiunea, voluntară sau
involuntară, din structura unei construcţii exprimate, a unuia sau mai
multor componente recuperabile semantic (subînţelese), reprezintă
realizarea trunchiată a unui enunţ. Recuperarea semantică şi sintactică se
realizează în cadrul contextului verbal şi nonverbal.
Cauzele cele mai frecvente care argumentează apariţia elipsei sunt
tendinţa spre economie în vorbire şi afectivitatea sporită.
Fenomenele specifice prin care se manifestă elipsa sunt:
a. Brahilogia – subînţelegerea unor componente ale enunţului deja
exprimate în context:
Atunci iepurele sare, dracu [sare], după el.
La soare te poţi uita, dar la dânsa ba.
b. Elipsa propriu-zisă – enunţul nu mai poate fi reîntregit decât
parţial:
[Unii] Dintre aceştia vin la petrecere.

Vede [multe/unele] de aceste în călătoriile sale.

În aspectul vorbit se remarcă tendinţa de lexicalizare a construcţiilor
eliptice:
de calitate [superioară]
are temperatură [mare]
[alegeri] locale
Dă [examen] la facultate.
E într-a doua. (clasa)
3.4. Izolarea
Este un procedeu sintactic prin care vorbitorul evidenţiază legătura
slabă dintre apoziţie şi propoziţia în care se află elementul explicat, dintre
propoziţiile subordonate şi regentele lor sau, dimpotrivă, importanţa
acordată subordonatei:
Paşii lui erau egali, nu trădau nimic din emoţia care îl stăpânea. Dar
pe faţa lui puteai citi o mâhnire profundă.
3.5. Repetiţia
Este procedeul sintactic care constă în folosirea unui cuvânt sau a
unui grup de cuvinte de două sau mai multe ori la rând cu scopul de a se
exprima durata, intensitatea, cantitatea, calitatea, succesiunea, distribuţia,
repartiţia, progresia, alternanţa, periodicitatea, exclusivitatea,
reciprocitatea sau aproximaţia.
 Toată săptămâna, frig şi frig.
 Vecinul lor era un om înalt-înalt.
 Nu se mai văzuseră de ani şi ani.
 Amintirile îl copleşeau rând pe rând.
 Au împărţit bunurile jumătate-jumătate.
 L-a tăiat bucăţi-bucăţele.
3.5.1. Criterii de clasificare

3.5.1.1. după realizarea lingvistică se identifică:
- repetiţii identice
Era gata-gata să plece.
- repetiţii modificate
gol-goluţ
3.5.1.2. după distanţa dintre termeni se identifică:
- repetiţii imediate
- repetiţii la distanţă
Vine când vine.
3.5.1.3. după fixitatea structurii repetitive se identifică:
- repetiţii libere (create ad-hoc)
- repetiţii fixate
3.5.1.4. după intenţionalitate se identifică:
- repetiţii neintenţionate
- involuntare (ezitările)
- inconştiente (ticurile)
- repetiţii intenţionate (au valoare de subliniere)
3.5.1.6. după calitatea de locutor sau interlocutor a vorbitorului se
identifică:

- autorepetiţii
- heterorepetiţii (reluarea de către alocutor a unui element din
mesajul anterior al locutorului).
3.5.2. Structuri sintactico-semantice repetitive

Repetiţiile prezintă un anumit grad de gramaticalizare prin folosirea
unui tipar structural.
3.5.2.1. Structuri repetitive unitare
an de an
cât de cât
umăr la umăr
Unele structuri repetitive fixe sunt rezultatul elipsei:
Vai de mine şi [vai de] mine.
Dac-o fi şi [dacă] o fi.
3.5.2.2. Structuri repetitive neunitare:
Termenii repetiţiei constituie fiecare unităţi distincte (tautologii) prin
care se repetă aceleaşi elemente, dar cu funcţie sintactică diferită.
Tautologia este o repetiţie de tip special ce constă în repetarea unei
părţi de propoziţie sau a unei propoziţii prin aceleaşi cuvinte şi cu acelaşi
înţeles, dar cu funcţie sintactică diferită.
 (1)Frate,(2) frate, dar brânza-i pe bani.- (1) – subiect, (2) – nume
predicativ;
 Eu îs bun(1)/, cât îs bun(2). – (1) – principală, (2) – temporală.
3.5.3. Funcţiile repetiţiei:

a. asigurarea coeziunii textuale;
b. intensificarea semantică
A cumpărat tot, tot, tot.
c. repetiţia în dialog are rolul de a – răspunde la întrebare:
- Vrei?
- Vreau.
- prefaţează răspunsul:
- Când ai venit?
- Când am venit ...
- creează contexte argumentative
- Care amic?
- Care amic, care amic... Ştii tu!
3.6. Imbricarea
Imbricarea reprezintă împletirea propoziţiei subordonate cu
propoziţia regentă. GALR (Enunţul, p. 733) defineşte fenomenul ca fiind
„suprapunerea parţială a două unităţi sintactice ale frazei aflate în relaţie
de dependenţă, prin integrarea unui component sau a unui grup de
componente în ambele structuri propoziţionale. Componenta sau grupul
de componente, inclus(e) atât în regentă, cât şi în subordonată,
amalgamează cele două construcţii sintactice ale căror limite nu pot fi
stabilite decât convenţional”.
Aceasta / este bine / să o înţelegem.
De duşmani / ar trebui / să te temi.

Aplicaţii
APLICAŢII
1. Precizaţi care dintre enunţurile următoare conţin construcţii pasive:

a. Mă doare capul.
b. Mă roade pantoful.
c. Alimentele au fost alterate de căldură.
d. Mă supără minciuna.
e. Nu se vrea descoperirea adevărului.
f. Situaţia s-a vrut a fi în favoarea gazdelor.
g. Este interzis de folosit de către copii asemenea substanţe.
h. Astăzi s-a citit raportul comisiei de disciplină.
i. Documentaţia se află depusă la primărie.
2. Relaţia de determinare este marcată în enunţul: Bravo studenţilor!
prin:
A. joncţiune ;
B. recţiune ;
C. aderenţă ;
D. acord ;
E. nu există relaţie de determinare.
3. Relaţia de determinare este marcată în enunţul: A plouat mult.
prin:
A.joncţiune ;
B.recţiune ;
C. aderenţă ;
D. acord ;
E.nu există relaţie de determinare.
4. Identificaţi fenomenul sintactic: Satul Broştenii fiind împrăştiat mai
ca toate satele de la munte, nu se ruşina lupul şi ursul a se arăta ziua
mare prin el. (Creangă)
A.tautologie ;
B.anacolut ;
C. elipsă.
5. Numiţi fenomenul sintactic care afectează primul cuvânt din
următorul enunţ: Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin
inimă.
A) anacolut;
B) pleonasm;
C) tautologie;
D) elipsă;
E) contragere.
6. În enunţuri de tipul: Se pleacă cu autobuzul. Se călătoreşte cu
avionul. Se vine cu trenul, subiectele sunt:
A. incluse;
B. subînţelese;
C. nu există;
D. pronumele se, ca excepţie în ce priveşte cazul subiectului;

Aplicaţii
E. cu autobuzul, cu avionul, cu trenul, ca excepţie în ce priveşte

cazul subiectului.
7. Precizaţi funcţia sintactică a cuvintelor subliniate în enunţul
următor: Subsemnatul, Popescu Marin, vă rog să binevoiţi a-mi aproba
cererea de eliberare a paşaportului.
A. subiect multiplu;
B. subiect + atribut substantival apoziţional;
C. apoziţii;
D. substantive în vocativ, fără funcţie sintactică;
E. substantiv în vocativ, fără funcţie sintactică + apoziţie.
8. Precizaţi felul propoziţiilor din fraza: Dacă vede lupul şi vede că
nu mai găseşte nimic, îşi pune în gând una: aşază cele două capete cu
dinţii rânjiţi la fereşti, de ţi se păreau că râd; pe urmă unge toţi păreţii cu
sânge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iesă şi-şi caută de
drum.
A. circumstanţială de timp, circumstanţială de timp, directă,
principală, apozitivă, consecutivă, subiectivă, apozitivă,
circumstanţială de scop, apozitivă, apozitivă;
B. circumstanţială de timp, circumstanţială de timp, directă,
principală, atributivă, consecutivă, subiectivă, principală,
circumstanţială de scop, principală, principală;
C. circumstanţială de timp, principală, directă, principală, apozitivă,
consecutivă, directă, apozitivă, circumstanţială de scop,
apozitivă, apozitivă;
D. condiţională, principală, directă, principală, apozitivă,
consecutivă, directă, apozitivă, circumstanţială de scop,
apozitivă, apozitivă;
E. condiţională, condiţională, directă, principală, apozitivă,
consecutivă, subiectivă, apozitivă, circumstanţială de cauză,
apozitivă, apozitivă.
9. Transformaţi (prin pasivizare) următoarele enunţuri, astfel încât
subiectele să devină complemente de agent, apoi, acolo unde este posibil,
transformaţi (prin expansiune) complementul de agent într-o subordonată
corespunzătoare :
 Maria nu mă luă în seamă.
 Grozav m-a mai supărat vestea primită.
 Muzicienii inspiraţi provoacă armonii divine.
 Ţinea copilul cartea cu palme tremurânde.
 Cine a deschis uşa?
 Toţi mi-au citit poezia.
 Nimeni nu l-a remarcat..
 Cineva i-a prezis viitorul.
 Specialiştii i-au lăudat mult lucrarea.
 Nefumătorii au propus o lege de interzicere a fumatului în
public.
10. Identificaţi tipul de structură sintactică deviantă din enunţurile
următoare: „Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!" (G. Coşbuc)
a) Înainte de pornire trebuie să meargă calul tău şi cu turturica
mea, să-mi aducă trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă
moartă de unde se bat munţii în capete. Şi de-a veni turturica

Aplicaţii
mea înainte cu smicelele şi apa, ie-ţi nădejdea despre mine,

căci nu merg. Iar de-ai avea noroc ş-a veni calul tău mai întâi şi
mi-a aduce cele poroncite, să ştii că merg cu tine oriunde mi-i
duce.
b) De vândut pământul, vi l-am vândut, de învăţat să fumaţi, v-am
învăţat, de băutură mai învăţaţi şi singuri.
c) Nu prea înţelegea, era adevărat, de ce Paraschiv în loc să se
bucure că grâul ieşise cum nu-şi aduceau ei aminte să se fi
făcut vreodată, arăta mereu posomorât şi secera ca şi când ar fi
tras la jug.
d) Zăpadă, nezăpadă, oricum plecăm la munte.
e) – Da’ ce-ai uitat, dragul tatei?
- De uitat, n-am uitat nimica, tată, dar, ia, prin dreptul unui pod,
mi-a ieşit un urs groaznic, care m-a vârât în toţi păreţii.
f) Vara ca vara, dar iarna-i cel mai greu!
g) Dascălul nu ne mai primea în şcoală, Irinuca nu ne putea
vindeca, pe bunicul n-ave cine-l înştiinţa, merindele erau pe
sfârşite, rău de noi.
h) Spânul neputându-le strica hatârul, cheamă ăe Harap Alb de
faţă cu dânsele şi-i învoi aceasta însă cu tocmală, ca în tot
timpul ospăţului sp steie numai la spatele stăpânu-său şi nici
măcar să-şi ridice ochii la ceilalţi meseni, că de l-oiu vede
obrăznicindu-se cumva, acolo pe loc îi şi taie capul.
i) Şi potecile, ca orice lzcru în lumea asta, trebuiau să aibă la
urmă un capăt şi un sfârşit.
11. Indică propoziţia principală regentă din fraza:
„Fata care cânta la pian, cu însuşirea pe care o au femeile de a vedea fără
să privească, observase pe tânărul cu ochelari, care sta în pervazul uşii
de alături şi singur asculta cu sfinţenie ce cânta ea." (I. Al. Brătescu-
Voineşti).
a) Fata care cânta la pian, cu însuşirea...
b) Fata...observase pe tânărul cu ochelari...
c) Fata...cu însuşirea...de a vedea...observase pe tânărul cu
ochelari...
d) Fata...observase pe tânărul cu ochelari...şi singur...
12. Se dau enunţurile: 1. Aşa era pe vremea aceea. 2. Auzi, măi
leneşule? 3. Dar tot de noroc să se plângă cineva ... 4. Ba, răspunse
leneşul. 5. Ce-a zis? întrebă cucoana. 6. Dar muieţi-s posmagii? Există cel
puţin o propoziţie simplă în toate enunţurile indicate în seria:
a) 2, 4, 5, 6;
b) 1, 2, 3, 4;
c) 4, 5, 6;
d) 2, 4, 6.
13. Între propoziţiile din fraza: Muntele, că-i munte, şi tot are doruri
multe. se stabileşte un raport de:
a) coordonare copulativă ;
b) coordonare adversativă ;
c) coordonare prin juxtapunere;
d) subordonare.

Aplicaţii
14. Identifică propoziţia principală regentă din fraza: În sat la noi,/

Biserica, de veche ce era,/ În anul când a fost cutremur de pământ/ S-a
prăbuşit cu turlele-n şosea... (I. Minulescu).
a) În sat la noi/ Biserica de veche ce era...
b) Biserica.../ S-a prăbuşit cu turlele-n şosea...
c) În sat la noi,/ Biserica, de veche.../ În anul.../ S-a prăbuşit cu
turlele-n şosea...
d) În sat la noi,/... când a fost cutremur de pământ...
15. În enunţul Vrei, vii; nu, nu., există:
a) 1 propoziţie;
b) 2 propoziţii;
c) 3 propoziţii.
16. Prin contragerea ultimei propoziţii subordonate din fraza: Şi ori oi
putea izbuti, ori nu, dar îţi făgăduiesc că, odată pornit de la casa dumitale,
înapoi nu m-oi mai întoarce, să ştiu bine că m-oi întâlni şi cu moartea în
cale. (Ion Creangă ), se obţine un:
a) atribut;
b) complement direct;
c) nume predicativ;
d) subiect.
17. Texte de analizat sintactic (felul propoziţiilor şi relaţiile dintre ele):
a) Alt chip nu este să mă convingi că n-ai minţit, decât să-mi aduci
pe fată şi ea să jure că toate au fost precum le spui.
b) Îl aşteptase cu sufletul la gură să se întoarcă şi să-i
povestească tot, iar el, în afară că a rupt pantofii de atâta mers,
nu a făcut nimic altceva.
c) Toată ziua nu lucrează altceva decât mănâncă şi bea.
d) În afară de ce au gândit, mulţimile au acţionat aşteptând altceva
decât ceea ce au înţeles diplomaţii că trebuie să facă, să
strângă averi.
e) O tulburare izbucni fără ca administraţia să o poată înăbuşi,
adică să stăpânească oamenii în afară că ei porniseră la
răscoală.
f) În afară că nu venise la timp, nu greşise cu nimic, dar plăcerea
ei era să-i amintească de fiecare dată că undeva îi scăpase
ceva.
g) Eteriştii nu făcură altă vitejie decât să prindă pe Tudor şi să-l
omoare la miezul nopţii.
h) O fi puţină, o fi amară – e pâine.
18. În enunţul: Împăratul se cruci văzându-l că se întoarce viu şi
nevătămat, cuvintele subliniate îndeplinesc funcţia sintactică de:
A. complemente circumstanţiale de mod;
B. nume predicative;
C. elemente predicative suplimentare;
D. atribute adjectivale.
19. În enunţul: Al alteia, bietul, e gata de drum, subiectul este:
A. al alteia – excepţie propriu-zisă de la cazul subiectului;
B. excepţie aparentă de la cazul subiectului;
C. bietul;
D. inclus;

Aplicaţii
E. subînţeles.
20. Identificaţi construcţiile sintactice ocurente în enunţurile
următoare:
a) Ipate se trezeşte într-o zi cu socru-său că vine şi-l cheamă la
nunta unui frate al femeii sale.
b) Auzisem eu din oameni că dacă vrei să nu te muşte câinii şi să
te lese în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos la
pământ şi să-i laşi să te latre cât le place, fără să te urneşti din
loc, căci ei bat cât bat şi, de la o vreme, te părăsesc şi se duc.
c) E neîndoielnic că oricare i-ar fi condiţia şi oricare situaţia
cuvântului, scriitorul nu trebuie să părăsească omul, chiar dacă
omul, sătul de propriile sale fapte, n-ar dori să i se pună în faţă
o oglindă şi să-şi vadă în ea chipul. Nu întotdeauna e plăcut să
te vezi aşa cum eşti.
d) Se uită la mine cu coada ochiului când mă vede că nu mai pot
să mai rabd şi mă apuc eu să fac ordine.
e) Cine e puternic nu rezistă să nu te facă să simţi această putere.
f) Şi dacă e nevinovat, şi eu te cred că dumneata crezi, dar totuşi
trebuie văzute motivele lor, atunci îţi promit eu că n-o să
păţească nimic…
21. În fraza: Tovarăşul ista al meu, pe care îl vezi că şade cu nasul
în jos, e ruşinos ca o fată mare, dar la altele se pricepe ca o catană
bătrână; o să-l vezi la masă, cum întoarce capul când înghite şi cum se
şterge la gură când bea, ca să nu se cunoască c-a băut, propoziţiile
subliniate sunt:
A. ambele circumstanţiale de mod;
B. ambele completive directe;
C. ambele predicative suplimentare;
D. prima completivă directă şi a doua circumstanţială de mod;
E. prima circumstanţială de mod şi a doua completivă directă.
22. În fraza: Mama a trăit până acum cinci ani şi a murit cu durerea
în suflet de a mă vedea rămânând om de rând (Zamfirescu), cuvintele
subliniate sunt, în ordine:
A. complement circumstanţial de mod, nume predicativ, atribut
adjectival;
B. complement circumstanţial de mod, complement circumstanţial
de mod, atribut adjectival;
C. element predicativ suplimentar, nume predicativ, atribut
adjectival;
D. complement circumstanţial de mod, nume predicativ,
complement circumstanţial de mod;
E. element predicativ suplimentar, complement circumstanţial de
mod, atribut adjectival.
23. Identificaţi tipul de propoziţii:
a) „Se spărseseră sticlele şi acum se scurgea rămăşiţa vinului. Ce
să facă? La muşteriu cu cioburi de sticlă nu putea merge. Să
fugă? Unde să se ducă? Să se-ntoarcă la prăvălie!... N-are să-l
omoare doar...” (Caragiale).
b) „- Ce avea preotul pe suflet? Ce să aibă? Lucru greu de înţeles,
fireşte; aşa de greu că d. Stavrache, mai întâi n-a voit să
crează. Cum s-a putut?... Omul cu greutate, proprietarul cu

Aplicaţii
atâtea acareturi şi cuprins, mai bogat decât lumea din prejur –

frate-său preotul – să fi fost capul bandei de tâlhari!...”
(Caragiale).
c) „Aşa că vezi, relua Moromete în glas cu o admiraţie de sine
neacoperită faţă de generozitatea lui, eu te las pe tine să
trăieşti ... Dar rău fac, că tu vii pe urmă şi-mi spui mie că nu mai
am nici un rost pe lumea asta ... Şi ce-o să mănânci, mă,
Bâznae? Ce-o să mănânci mă tâmpitule?” (Marin Preda).
d) „Când îl văzu cu sapa în mână ud de sus până jos începu să
strige la el să se întoarcă numaidecât în casă, nu-şi dădea
seama că putea să răcească şi să moară?” (Marin Preda).
24. Identificaţi cuvintele şi construcţile incidente:
a) „Dacă ar fi aşa, că din cauza păcatelor nu poţi dormi – continuă
el cercetând uşor vechimea ulucii – ar însemna că Paraschiv al
meu, care, când se apucă să doarmă, doarme până iese apa
de sub el, ar însemna ... că e omul cu inima cea mai curată de
pe pământ” (Marin Preda).
b) „Iaca de ce nu: drăgăliţă Doamne, ermn şi eu acum holtei, din
păcate! [...] şi mai bine să rămâi pe loc, Ioane, chiteam în
mintea mea cea proastă, decât să te plângi nemângâiat şi să te
usuci, de dorul cui ştiu eu, văzând cu ochii!” (Ion Creangă).
25. Identificaţi tipul de deviere sintactică:
a) „Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti
b) Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti” (Mihai
Eminescu).
c) „Şi eu, fuga, şi ea, fuga, până ce dăm cânepa palancă la
pamânt” (Ion Creangă).
d) „Învaţă, că de nu...”
e) „- Mă supăr dacă nu imi spui!
f) Ei şi?”
g) „Eu nu mă tem că nu mai găsesc cartea, eu ... mi-e de bani,
înţelegi!”
h) „Să vă fie casa casă
i) Să vă fie masa...”
j) „Joacă-te! Joacă-te! Că altceva mai bun nu ai de făcut!”
k) „Moşia moşie, foncţia foncţie, coana Zoiţica coana Zoiţica ...”
(I.L. Caragiale).
l) „Feciorul Tarsiţii Popescu văduva lui Popa Sava de la Caimata
care a răsturnat-o răposatu Pache când a făcut bulevardul ăla
nou” (I.L. Caragiale).
m)„Oşlobanu prost, prost, dar să nu-l atingă cineva cu cât e negru
sub unghie, că-şi azvârle ţărâna după cap ca buhaiul” (Ion
Creangă).
n) „Căutând vreun locşor unde să se adăpostească [...] feciorul,
mai îndrăzneţ, se apropie de uşa sălii de aşteptare şi puse
încetinel mâna pe clanţă. Era încuiată. Zări în stânga uşii o
bancă, o ială şi în sfârşit se lasă alături pe lespedea de piatră
dinaintea pragului. Bătrânul îşi lasă sarcina pe bancă şi se
cocoloşi şi el lângă fecior”.
o) Acum, de-o fi vreunul din dumneavoastră de n-a ascultat ce-am
spus, eu n-am ce-i face, că a doua oară nu mai spun, să mă
taie.

Aplicaţii
p) Mă invitaţi sau nu, eu vin oricum şi poate că nici nu singur

q) Fiind convins că n-are ce vedea acolo, mai ales că totul era în
ruină, a renunţat să-şi mai ia două zile de concediu. Desigur că
mă interesa nu numai preţul, ci şi ce credea el despre această
afacere, mai ales că circulau tot felul de zvonuri.
r) I-am auzit certându-se, dar n-am putut interveni de teamă să n-
o văd iar venind, tristă şi abătută, spre mine ca spre unica ei
salvare.
s) Când soarele răsfrânt în furnir mă orbea, făcându-mă să văd
pete mov, mă-ntorceam cu faţa la perete.

Aplicaţii

Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
Dumitru Bejan, Gramatica limbii române. Compendiu, Editura Echinox, Cluj-Napoca,

1995.
Ioan S. Cârâc, Introducere în semantica propoziţiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.
Gh.Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1994.
Ion Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Editura Albatros, Bucureşti, 1982.
Ion Diaconescu, Sintaxa limbii române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995.
Ion Diaconescu, Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Construcţie şi analiză,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Editura Institutul European,
Iaşi, 2003.
D.D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, Clusium,
1997.
Gramatica limbii române, vol. I-II, Editura Academiei Române, 1963.
Gramatica actuală a limbii române, Enunţul, Editura Academiei Române, 2005.
Al. Graur, S. Stati, Lucia Wald, Tratat de lingvistică generală, 1972.
G. Gruiţă, Acordul în limba română, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981.
G. Gruiţă, Gramatica normativă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
Valeria Guţu-Romalo, Sintaxa limbii române, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1973.
Valeria Guţu Romalo, Corectitudine şi greşeală (Limba română azi) Editura Ştiinţifică,
1972.
Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom, 1997.
A. Merlan, Sintaxa limbii române, Editura UAIC, Iaşi, 2001.
G.G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale, Excelsior, Cluj, 1999.
Gabriela Pană-Dindelegan.
M. Secrieru, Nivelul sintactic al limbii române, Editura Axa, Botoşani, 1998.
Sorin Stati, Teorie şi metodă în sintaxă, Bucureşti, 1967.
V. Şerban, Sintaxa limbii române. Curs practic, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică
Gh. D. Trandafir, Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale,
Scrisul Românesc, Craiova, 1982.
Valentin Ţurlan, Limba română contemporană. Sintaxa (note de curs).

LRC Sintaxa - Cenac Oana (Gina Necula, Ionel Apostolatu)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LRC Sintaxa - Cenac Oana (Gina Necula, Ionel Apostolatu)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea “Dunărea de Jos” din Galați

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă

Limba română contemporană

Lect. dr. Gina Necula

Limba română contemporană. Sintaxa 3

3.5.1. Criterii de clasificare...................................................................................... 51

4 Limba română contemporană. Sintaxa

Obiectivul general al disciplinei

Însuşirea structurilor de bază ale disciplinei în scopul dezvoltării gândirii strategice şi

1. Dobândirea de capacităţi performante în ceea ce priveşte teoria şi practica

Limba română contemporană. Sintaxa 5

În evoluţia lingvisticii ca disciplină ştiinţifică, secolul al XX-lea a

Limba română contemporană. Sintaxa 7

numai de sistem, ca ansamblu structural organizat reprezentând o limbă

8 Limba română contemporană. Sintaxa

Compartimentarea studiului limbii în fonetică, gramatică, lexic duce la

Limba română contemporană. Sintaxa 9

– Numeroşi structuralişti renunţă la terminologia tradiţională a

1.1. Partea de propoziţie

1.1.1. Criterii de clasificare:

10 Limba română contemporană. Sintaxa

O parte de vorbire sau, în prezenţa instrumentelor gramaticale, din

Limba română contemporană. Sintaxa 11

Vremea ne influenţează ea pe noi.

1.1.1.2. după importanţa lor exclusiv gramaticală (poziţia

1.2. Îmbinarea de cuvinte

12 Limba română contemporană. Sintaxa

b) îmbinare de două părţi de propoziţie (inclusiv sau exclusiv grupul

1.3.1.Trăsături fundamentale ale propoziţiei

Limba română contemporană. Sintaxa 13

- verb copulativ (purtător al mărcilor gramaticale: mod, timp,

1.3.2. Clasificarea propoziţiilor

14 Limba română contemporană. Sintaxa

1.1. În cazul propoziţiilor enunţiative, locutorul oferă alocutorului

Limba română contemporană. Sintaxa 15

Clasificarea se bazează în mare măsură pe un element morfologic,

16 Limba română contemporană. Sintaxa

Facultativ, dar frecvent pot apărea şi alte mărci:

Limba română contemporană. Sintaxa 17

sintactică propoziţie, pentru a evita confuziile pe care le-ar crea

18 Limba română contemporană. Sintaxa

Nu ai vreo cunoştinţă la minister? (= nu cunoşti pe nimeni la

Limba română contemporană. Sintaxa 19

superioară propoziţiei, rezultată din integrarea unităţilor de nivel inferior,

1.4.1. Fraze cu structuri particulare:

1.4.2. Corespondenţa unităţilor sintactice

20 Limba română contemporană. Sintaxa

Expansiunea se realizează în cazul transformării unei părţi de

Limba română contemporană. Sintaxa 21

posibil transferul de la un vorbitor la altul a unor informaţii exterioare

1.5.2. Structura semnificativă a enunţului

1.5.3. Organizarea sintactică a enunţului

22 Limba română contemporană. Sintaxa

1.5.4. Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării

Limba română contemporană. Sintaxa 23

Modurile verbale predicative din structura enunţurilor imperative: 1.

24 Limba română contemporană. Sintaxa

Este absolut obişnuită marcarea interogaţiei prin simpla ridicare a

Limba română contemporană. Sintaxa 25

4.2.Structura enunţurilor interogative:

Comportamentul Trecerea din

– Ţi-e frig? / - Da./Nu. – intonaţie ascendentă, marcată grafic prin

26 Limba română contemporană. Sintaxa