Limba internalizata sau sistemele lingvistice individuale ale emitatorului si

receptorului dobandesc valoare de comunicare prin fundamentul lor de cod comun

si prin adecvarea la situatia particulara a comunicarii. Aceasta adecvare se realizeaza
prin organizarea contexuala a mesajului la emitere si interpretarea lui contexuala la
receptare. Lingvistica interactionala sau pragmatica se ocupa nu de formele
lingvistice in sine, ci de activitatile lingvistice, relatia forma-sens e multivoca. Intr-
o simgura enuntare pot fi voci diferite. Intre emitator si receptor exista raporturi ce
sunt presupuse in momentul dialogului care nu ne sunt date explicit de enunt, ci sunt
implicite, cunoasterea lor fiind necesara pentru decodarea mesajului.
Definindu-se din perspectiva dimensiunii semantice a textului, contextul
lingvistic este expresia unui context extralingvistic intrucat priveste relatia semn-
referent. Contextul lingvistic fixeaza denotatia actualizand unul din multiplele
sensuri pe care le are cuvantul in planul paradigmatic al limbii. In enuntul cu aceste
numere se pot face operatiile de adunare, scadere etc., prezenta termenilor, scadere,
adunare fixeaza sensul de operatie aritmetica al cuvantului adunare in opozitie cu
alte contexte, cum sunt: la adunare au participat mii de oameni. Analiza contextului
lingvistic e gramaticala, ea evidentiaza tinand seama de relatia gandire-expresie,
raportul dintre unitatiile enuntului si mijloacele de realizare a acestor raporturi,
mijloace considerate din perspectica sistemului lingvistic. Dar acelasi enunt
reprezinta concomitant contextual lingvistic si contextual stilistic al unui semn.
Contextul stilistic sau dimensiunea stilistica exprima un raport mai complex decat
contextual lingvistic, anume dintre semn, referent, cod, emitator, receptor. In enuntul
“Pe campii tacerea isi deschise ochii umezi de roua, scuturand o talanga”,
comunicarea nu e doar expresia unei simple constatari, ci e expresia modului in care
a fost perceput fenomenul de sensibilitatea artistului. Sensul stilistic al contextului
se bazeaza pe o alta ierarhizare a mijloacelor de expresie decat cel lingvistic.
Subiectul stilistic, acela ce exprima sentimentul scriitorului nu coincide cu subiectul
grammatical fiind adesea doar partial sau indirect exprimat sau numai sugerat in
contextual comunicativ.
Contextul stilistic dezvolta conotatiile semnului lingvistic. Contextul
lingvistic caracterizeaza stilurile non-artistice ale limbii, iar contextul si subtextul
stilistic caracterizeaza studiul limbii literare artistice. In plan sintagmatic (in context
verbal), semnele actualizand sistemul primesc marti stilistice explicite. Sistemul
include si procedee stilistice de tipul metonimiei, antitezei, elipsei, considerate in
esenta lor abstracta. Exista in planul paradigmatic al limbii si o specializare stilistica
a semnului, adica elemente linvistice caracterizate prin marci stilistice implicite.

1
Aceste marci implicite confera semnelor valori stilistice care se actualizeaza odata
cu semnele determinand o identitate stilistica a textului. Ele evoca diferite medii
sociale, domenii socio-culturale sau diferite atitudini general umane. Aceste semen
cu marci stilistice implicite care preexista actului comunicativ se pot inscrie in
continuitatea stilistca a celorlalte semne din context dezvoltand identitatea stilistica
a textului, subliniindu-si ele insele statutul stilistic; sau pot intra in opozitie cu
contextul, situatie in care primesc sim arci stilistice explicite. Transferarea semnelor
marcate implicit in contexte ce nu le sunt propria lasa sa se vada mai clar nuanta
stilistica a cuvintelor, intrucat, de obicei, prin imbinarea unor unitati ale limbii cu
nuanta stilistica asemanatoare se creeaza ideea neutralitatii textului. De aceea
lingvistii au apelat descriind particularitatile stirilor la procedeul transferarii faptelor
de limba din anumite tipuri de contexte in altele. In literatura artistica, prezenta in
opozitie cu contextul a elementelor lingvistice cu marci stilistice implicite poate
raspunde unor intentii estetice variate. Ea poate fi un mijloc de caracterizare a
personajelor si un procedeu al comicului verbal.
Stilurile limbii se deosebesc si din punctul de vedere al posibilitatiilor de
corelare, combinare a elementelor limbii prin rolul contextului in marcarea stilistica
a semnului. Stilurilor nonartistice le este specific contextul lingvistic, iar contextul
stilistic caracterizeaza limba artistica, contextul extralingvistic constand in corelatele
auxiliare ale comunicarii caracterizeaza stilurile orale.
Problema determinarii marcilor stilistice explicite se pune in mai mare masura
pentru stadiul contemporan al evolutiei limbilor, caci in limbile contemporane sunt
mai putine unitati lingvistice cu valoare stilistica precisa in plan paradigmatic.
Exista doua moduri in care dobandim semnificatie lingvistica: cu ajutorul
dictionarului si al contextului lingvistic si stilistic. Definitia sau dictionarul este un
mod savant de a introduce o semnificatie, ea fiind posibila doar in conditiile
independentei de context. Aceasta acontextualitate a semnificatiei semnului in stilul
stiintific e una relativa, caci orice notiune contine un reziduu nedeterminat ce nu
poate fi lamurit decat treptat printr-un proces practic infinit cu ajutorul unor noi
contexte. In tendinta ei de rafinare definitia incearca sa-si anexeze si unele aspecte
dependente de contextele acelea care pot fi reduse intr-un numar mic de parametri.
Acontextualitatea semnificatiei semnului in stilul stiintific sta in legatura cu
univocitatea lui semantica, cu absenta polisemiei si cu caracterul denotativ in care
semnul verbal trimite direct la referent. Cu totul diferita e situatia limbii artistice a
limbajului poetic caracterizat prin omonimie si poisemie maxima. Prin anularea

2
sensurilor denotative ale cuvintelor si devierea lor spre conotatie, toate acestea
explica natura esential contextuala a semificatiei poetice prin capacitatea ei de a se
elibera de tirania contextului si de a dobandi o existenta independenta de el,
independenta care sa poata fi consmenata intr-un dictionar. Poetul tinde sa instaureze
contexte noi a caror disponibilitate semantica e proportionala cu gradul de
incompatibilitate a faptelor de limba asociate. Intelegerea poeziei presupune
capacitatea de a uita semnificatia de dictionar si de a adopta semnificatiile create de
contextul textului poetic creat. Lectura textului poetic este o negare a lecturii
lingvistice, o recitire a textului in lumina principiului metaforic.
Contextul din literatura artistica prinde expresia intr-o vasta si inepuizabila
retea de asoctiatii din diferite planuri si in diferite sisteme de referinta in care sunt
implicate latente verbale, emotii, valori, literatura fiind o totalitate de semnificare a
referintelor spiritului autorului si ale cititorului, ale contextului virtual total. In
acceptiune restransa, contextul stilistic al operei artistice reprezinta mediul lingvistic
in care se realizeaza si se reveleaza functia expresiva a imaginii, reprezinta inasi
structura unitara, complexa si originala a creatiei artistice, structura prin care faptul
limgvistic devine fat de stil.
Faptele de stil nu traiesc prin ele insele ca fapte de expresie individuala, ci
prin aceea ca sunt parti ale unui intreg ce trebuie reconstituit printr-o imagine unitara
la capatul analizei. Textul poate functiona ca metafora ale carei semnificatii trebuie
raportate la o anumita viziune artistica. Artistul creeaza cu ajutorul intregului.
Functia estetica a limbii se realizeaza prin colaborarea mijloacelor de
expresie. In raza structurii stilistice a operei, semnele lingvistice isi pierd identitatea
din planul paradigmatic si se convertesc in valori expresiv estetice dezvaluind
continutul comunicarii artistice sub forma unui raport nou intre materialul sonor,
sens, semnificatie.
Componentele texului poetic intra in relatii semnatice, fonetice, unele cu
altele si alactuiesc o unitate stilistica in care fiecare element i se subordoneaza.
Exista un fel de presiune a contextului semantic, gramatical, fonetic, asupra
cuvintelor ale carui virtuti expresive sunt teoretic nelimitate. Orice fapt de limba
poate deveni poetic pentru ca pertinenta lui se stabileste prin functia lui in context.
Numai prin integrarea lor in context, cuvintele isi evidentiaza valorile expresive.
Din reflexul lor reciproc sr aprind intelesuri noi, dand sens in planul conotativ al
discursului poetic, socierilor incongruente. Expresivitatea figurilor este conditionata
in contextul mai larg in care se constituie ca imagini. Intre diferitele metafore ale

3
poemului se instaleaza sugestiile ce merg spre simboluri. Un element afectat de o
modificare semantica isi pastreaza aceasta calitate implicand-o in reteaua de
intelesuri ale textului si obligandu-ne sa tinem seama de aparitia ei anterioara.
Relatia dintre componentele sistemului originar de semne se stabileste astfel
incat ele devin semne de gradul ll. Semnificatul poate indeplini rolul unui
semnificant pentru un alt semnificat. Ambiguitatea semantica a semnelor minimale
devine sugestiva din perspectiva textului global. In orice text exista un punct de
relevanta care se manifesta la toate nivelele textului, semantic, lexical, gramatical,
fonetic.
Structura textului poetic a fost asemanata cu o retea ale carei elemente sunt
ordonate de un sens global exprimat sau neexprimat. Acest sens global porneste din
constiinta artistului vizand conceptia lui despre lume. Sfera de semnificatie a textului
depaseste suma de semnificatii individuale ale semnului si anuleaza suprapunerea
mesaj-text caracteristica stilului stiintific sau limbii comune. Textul artistic cuprinde
sensuri mai adanci care trebuie citite printre randuri.
Gradul de intensitate stilistica subtextului poate varia pe o curba ascendenta
avand ca extreme subtextul deschis in care cuvintele coincid cu semnificatia
generala a comunicarii si o exprima, si subtextul inchis, elocvent tocmai prin ceea
ce nu ni se spune. O punem in general organizarii stereotipe si conventionale a
textului stiintific, ineditul expresiei artistice careia, pe de alta parte, nu-i sunt straine
fenomene de recurenta.
Textul poetic isi exercita influenta asupra autorului castigandu-si un fel de
autonomie.
Mesajul literar nu poate rezulta decat dintr-o succesiune de elemente marcate.
Predispozitia poetica a unor cuvinte, nu le face invulnerabile fata de efectul de
nivelare al contextului. Variabilitatea este una dintre cele mai importante trasaturi
ale contextului stilistic. Aceasta poate explica de ce o unitate stilistica primeste sau
isi pierde efectul stilistic in functie de pozitia sa in text.
Anomaliile verbale ale contextului stilistic pot fi accidentari expresive ale
traseului ritmic dominant, schimbari in frazarea versurilor etc.
Interpretarea stilistica a operei artistice devine o analiza contextuala ce
urmareste atat descoperirea normei interne a textului, cat si descoperirea devierilor
de la izomorfism, a acelor elemente care rup lantul.

4
 Stilul din perspectiva factorilor comunicarii

Stilul cunoaste o suita de definitii, precum: alegere a semnelor; alegere si

combinare a semnelor; abatere de la norma; efect al structurarii unui mesaj; expresie
necesara impusa de referent. Din perspectiva emitatatorului, stilul este definit ca
alegere si combinare a semnelor. Alegerea si combinarea semnelor alaturi de
deviere, este drept principiu de gradul I al mecanismului de constituire si manifestare
a stilului.
Dumitru Irimia vorbeste si de un principiu de gradul II ce se refera la
specializarea stilului existenta in limba. Alegerea din planul paradigmatic al limbii
este concomitant selectiei lingvistica si optiune stilistica. De exemplu: vorbitorul
poate allege intre a vorbi, a cuvanta, a spune etc. Intr-o anumita imprejurare, e firesc
un enunt de tipul: I-a indrugat diverse lucruri. Selectia in cazul enuntului da teste
lingvistica, intrucat cuvantul satisfice conditia fundamentala de ordin semantic, dar
selectia este in enuntul dat si una stilistica: “ a indruga” inseamna mai mult decat “a
spune”. Termenul este colorat afectiv, exprimand o atitudine negative. In alte
imprejurari, selectia acestui cuvant poate fi inadecvata stilistic. O atitudine pozitiva
fata de referent nu permite un enunt ca “a indruga un discurs interesant.” Alegerea
este act lingvistic si stilistic. Psihologii spun ca optiunea ca situatie fundamentala a
conduitei umane consta in cumpanire, alegere si renuntare pentru ca nimic nu ne
garanteaza faptul ca am ales bine. In limba, optiunea inseamna, de asemenea
cumpanire, alegere si renuntare, adica sacrificare a altor posibilitati. Aceste alte
posibilitati raman insa intr-un stoc de informatii lingvistice ale vorbitorului deloc
inactiv, ci sustinator al actelor verbale, caci el decide alternativa in imprejurarea data.
Ideea combinarii apare ca o explicitare necesara a tezei despre stil ca alegere,
caci era firesc sa se observe ca selectia singura nu duce la un enunt caracterizat
unilateral al definirii stilului numai ca aleger. Cele mai frecvente defintii au in vedere
alegerea si combinarea deopotriva. Ideea combinarii semnelor este subliniata de acei
lingvisti care vad in stil o calitate structurala a textului. In acest sens sunt importante
clarificarile aduse de Roman Jakobson privitoare la limbajul poetic, dar nu exclusiv
la acest limbaj. Comportamentul verbal presupune doua moduri principale de
aranjament sau doua operatii fundamentale si anume selectia si combinarea.
Selectia se realizeaza pe baza unor principii de echivalenta, asemanare sau
deosebire prin considerarea sinonimiei sau antonimiei ca si alegerea, combinarea ei
lingvistica si stilistica. Combinarea depinde de specificul interventiei in text a
5
functiilor limbii. Ea este previzibila in textul stiintific, acesta fiind dominat de
functiile referentiala si metalingvistica si este imprevizibila in textul artistic, unde
intervine functia poetica a limbii asociata cu functia ei expresiva.
Recunoscand o functie poetica a limbii, Roman Jakobson observa ca
interventia acesteia proiecteaza principiul echivalentei de pe axa selectiei pe axa
combinarii, adica din planul paradigmatic al limbii in planul sintagmatic al textului.
Astfel se realizeaza sinonimia metaforica in poezie care este o sinonimie
contextuala.
Alegerea si combinarea semnelor ne intereseaza mai intai ca raport intre
constructorul mesajului si totalitatea posibilitatilor lingvistice din care el isi extrage
partile constitutive.
Stilul e partea limbii comune actualizata de un artist, e punerea in actiune a
elementelor furnizate de limba. Textul conditioneaza alegerea prin semnele deja
introduse sau ce urmeaza a fi introduse in structura lui. Combinarea semnelor
depinde in conditii obisnuite de compatibilitatea semantica a faptelor de limba. Pot
fi associate substantivul privighetoaresi verbul a canta, dar enuntul privighetoarea
canta la pian este absurd. Enunturi de acest fel sunt totusi posibile in textul artistic
care nu se supune distinctiei comune dintre adevar si fals. Astfel de combinari
“anormale”: albastru-frunza; ou-dogmatic, sunt obisnuite in lirica moderna.
Combinarea semnelor alese depinde de capacitatea relatiilor sinactice de a reflecta
exact raportul extralingvistic. In cazul poeziei, care e o structura rezultata din
convergenta tuturor procedeelor expresive, alegerea si combinarea se manifesta intr-
un cadru mai complex decat in vorbirea comuna. El include nu doar planul semantic
si sintactic al expresiei, ci planul fonetic si prozodic al acesteia. In autonomia lui,
textul poetic se bazeaza si pe o eufonie semnificativa exprimata prin caracterul
motivate sau obligatoriu al semnelor in dublu sens ca legatura obligatorie intre
semnificat si semnificant si ca prezenta obligatoriu necesara a semnului in text. Pe
masura ce se constituie, textul isi creeaza restrictii stilistice care sunt respectate in
mod obligatoriu in desfasurarea lui ulterioara conditionand orice noua selectie si
combinare. Asemenea normei interne, exclud posibilitatea ca intr-un text stiintific
sa fie introduse elemente caracteristice conversatiei curente, elemente dialectale,
familiare, sau, dimpotriva ca tonul intim al unei scrisori particulare sa fie tulburat de
formulele stilistice administrative. Aceste norme interne sunt numite de
sociolingvistica norme de coocurenta si se definesc ca elemente ce specifica relatiile
dintre unitatile ce apar succesiv in cadrul discursului. Incalcarea acestor norme

6
interne poate fi cauzata de lipsa de competenta lingvistica a vorbitorului, dar poate
fi si intentionata si astfel o sursa de efecte stilistice bazata pe informatiile
suplimentare a elementelor lingvistice imprevizilibe din text. O alta conditionare a
alegerii se refera la capacitatea semnelor de a exprima un anumit continut semantic,
o idee despre realitatea extralingvistica si despre emitatorul mesajului, este vorba
despre referent si functia referentiala a limbii.
Acceptand optimist faptul ca relativitatea comunicarii nu este
incomunicabilitatea, putem aduce in discutie principiul corespondentei dintre cuvant
si idee al alegerii nu ca preferinta, ci ca adaptare la un continut si totodata la
imprejurarile specifice ale comunicarii. Acest principiu este cuprins in conceptul
antic de “prepon” din care grecii si apoi latinii (decorum “potrivire, adecvare”) au
facut un element esthetic ce prezideaza arta cuvantului, dar care conditioneaza de
fapt eficacitatea oricarei forme de comunicare umana. In stilistica moderna, acordul-
referent-idee poetica e numit uneori expresivitate Expresivitatea este calitatea
fundamentala a limbii artistice, un acord perceput de citator ca pregnant si desavarsit
intre mijloacele lingvistice individuale si sensul comunicarii artistice.
Potentiala si difuza in limba vorbita, expresivitatea devine tendinta actualizata
in arta cuvantului, rezultata dintr-un proces intentionat de selectie si absorbtie a
limbii, vizand scopuri estetice. In conceptul antic “prepon” vs” decorum” nu
cuprinsa doar ideea conditionarii alegerii si combinarii semnelor de catre referent, ci
si ideea conditionarii acestor acte de catre destinatar.
Alegerea si combinarea oglindesc si un mod specific de desfasurare a functiei
conative sau de apel. Ele depind de ceea ce emitatorul urmareste in legatura cu
destinatarul mesajului, de directia in care vrea sa-l influenteze, de natura relatiilor
dintre protagonistii comunicarii. Vorbirea este privita ca o lupta in care fiecare isi
apara punctul de vedere si gandirea. Mesajele se nasc datorita unui impuls si cu un
scop ce conditioneaza alegerea, pentru ca stilul este o manifestare a individului in
societate. Stilul este rezultat al unei alegeri si combinatii a faptelor de limba, dar al
unei alegeri si combinatii determinate de acest cadru psihosocial la care limba isi
adapteaza functiile particulare ce decurg din functia ei de comunicare.
Alegerea si combinarea semnelor sunt conditionate atat de sistem, cat si de
norme. Sistemul unei limbi istorice conditioneaza alegerea in mod obiectiv si
subiectiv.
Conditionarea obiectiva tine de structurile interne ale sistemului, adica de
posibilitatile lui, de virtualitatile lui expresive.
7
 In desfasurarea activitatii lingvistice orice vorbitor alege numai in limitele
registrului de posibilitati oferite de limba istorica. Pentru a exprima ipoeza, de
exemplu, un vorbitor al limbii romane poate utiliza numai urmatoarele mijloace:
- Prezumtivul
- Semiauxiliarele de modalitate
- Adverbele de modalitate
- Unele constructii sintactice cu verbe ce contin ideea de ipoteza: cred,
presupun, banuiesc.
Ansamblul de semne si relatii de opozitii functionale ce constituie sistemul,
exista ca amprente psihice in constiinta membrilor unei comunitati lingvistice. In
general aceleasi, aceste aprente psihice difera totusi de la un vorbitor la altul.
Stilul nu este o punere in actiune a faptelor de limba ca realitati exterioare
emitatorului, desi limba are existenta obiectiva. Stilul e o punere in actiune a limbii
internalizate, adica a ceea ce exista in constiinta lingvistica a fiecarui vorbitor.
Dupa cum arata Eugen Coseriu, sistemul nu se impune vorbitorului mai mult
decat se impun culorile pictorului, libertatea alegerii si combinarea semnelor este
limitata de norma prin cadrul traditiei de realizare a sistemului pe care aceasta o
descrie.
Intr-o definitie foarte larga, norma ar putea fi inteleasa ca o concretizare
traditionala a sistemului. Norma inseamna imitatie lingvistica, adica alegere si
combinare de semne intr-un mod consacrat. Orice text presupune o succesiune de
imitatie si creatie lingvistica. Orice vorbitor accepta norme, isi economiseste
eforturile si realizeaza convergenta necesara cu receptorul, adica intersubiectivitatea.
In acelasi timp, vorbitorul refuza conventiile lingvistice asigurand expresiei sale
noutate si originalitate.
Vorbitorul isi creeaza semnele conform normelor in vigoare si nu le poate
selecta. In confruntarea dintre traditia lingvistica si inovatie, vorbitorul se inscrie pe
o anumita pozitie, situandu-se intre ansamblul de libertati oferite de sistemul limbii
si ansamblul de constrangeri impuse de norma. In functie de aceasta pozitie,
dimensiunea stilistica a textului se organizeaza intr-o identitate spefifica stilistica.
Aceasta identitate exprima un raport intre general si individual, adica intre vorbire
si societate.
In limba exista mai multe niveluri de generalitate, comportant valori
consacrate sau norme specifice, nivelurice configureaza structura si arhitectura
8
limbii. Mai multe tipuri de norme se confrunta cu ansamblul de libertati ale
sistemului in comunicare.
Dincolo de infinitatea realizarilor verbale concrete, textele se grupeaza dupa
specific si ponderea manifestarii normelor. Textele stiintifice se aseamana prin larga
utilizare a normelor si se caracterizeaza prin conventionalism si stereotipie. Textele
artistice se caracterizeaza prin noutatea expresiva ce reuseste sa se opuna fortei de
constrangere a normei in alegerea si combinarea semnelor. Asemenea sistemului,
norma conditioneaza alegerea si combinarea semnelor in mod obiectiv si subiectiv.
Este un process in care intervine si atitudinea vorbitorului fata de norma.
Gradul de cunoastere a normei sociale de catre vorbitori si modul specific in
care norma e aplicata (acestea fiind deduse din aspectele repetate ale activitatii lui
verbale) se reflecta in norma individuala. Norma individuala constrange alegerea si
combinarea semnelor in masura in care vorbitorul nu poate sau nu vrea sa se opuna
deprinderilor sale lingvistice. Aceasta este o forma naturala de manifestare a
economiei verbale. Alteori, poate fi vorba de o fidelitate intentionata fata de sine,
motivate estetic. Ideea de sistem si conceptul de functie i-au determinat pe
reprezentantii scolii lingvistice de la Praga sa vada limba ca o formative complexa
de straturi differentiate, ca un sistem complex, alcatuit din sisteme functional-
stilistice particulare. Aflate in structura stilistica a limbii pe diferite trepte de
generalitate, aceste sisteme sunt nuclee generatoare de variatii stilistice. Ele exprima
echilibrul prin care se caracterizeaza aceste sisteme cand sunt actualizate in vorbire.
Sistemul stilistic se deosebeste prin gradul de determinare extralingvistica.
Norma generala a limbii literare este comparativ cu normele sistemului
particular, ce alcatuiesc limba particulara indiferenta fata de specificul activitatii
umane. O indiferenta relativa, caci la randul lui, sistemul limbii literare prin norma
generala corespunzatoare e conditionat social si cultural, spre deosebire de cel mai
inalt nivel de abstractizare al structurii stilistice care este diasistemul.
Prin diferitele sisteme ce alcatuiesc structura stilistica si prin ansamblul de
norme corespunzatoare lor, orice limba poarta marca specifica a intrebuintarii ei in
diferite situatii de comunicare, situatii ce sunt de o diversitate infinita, dar se inscriu
intr-un numar finit de situatii tip.
Semnele lingvistice si-au dezvoltat spectrul semantico-stilistic in functie de
aceste situatii tip si aproape in orice sistem ce alcatuieste ierarhia stilistica a limbii
;sunt consacrate ca atare de normele acestor sisteme. Se realizeaza o opozitie de tipul
regional vs. comun, neliterar vs. literar, netru vs. specializat.
9
 In diferite limbi, anumite semne pastreaza o nuanta stilistica proprie lor ca
unitate a limbii si nu ca unitate ce apare in context. Sunt unitati ale sistemelor
functionale. Aceste semne configureaza in planul paradigmatic serii sinonimice,
adica serii de sintagme lexicale, dar si gramaticale, frazeologisme etc.
Aceste sintagme sunt fapte de limba echivalente in raport cu o notiune, dar
sunt differentiate prin note particulare ce marcheaza deosebirile semantice obiective,
apoi pe cele semantice subiective.
Dativul adnominal de tipul “nepot mamei” ;” semnelor vremii profet” a
caracterizat limba veche. In sec al xix-lea, valoare stilistica neutral are constructia
cu genitivul “ nepot al mamei”, dativul adnominal devenind poetic. Un enunt
precum” Dau apa la cai” este popular, familiar, fata de “Dau apa cailor” care este
neutru, specific limbii literare.
Stefan Munteanu vorbeste de fenomenul sinonimiei stilistice observand ca
valorile create pe aceasta cale sunt valori stilistice affective si valori stilistice
functionale. Sinonimele sunt cuvinte care desemneaza aceeasi notiune, au acelasi
sens, dar nu au aceeasi valoare.
Existenta sinonimiei stilistice a fost remarcata chiar din antichitate, fapt ce a
fost determinat si de anumite caracteristici ale limbilor literare din perioada veche.
Spre deosebire de limbile contemporane ce se caracterizeaza prin limite
subtile intre stiluri si prin libertatea termenilor dintr-un stil la altul, in limbile mai
vechi se observa o inchistare a stilulilor, semne cu valoare stilistica precizata inafara
contextului.
Bally, vorbeste despre valorile expresive si impresive ale limbajului pe care
le pune in legatura cu diferite tipuri de atitudini umane si despre efectele stilistice
prin evocare datorate asocierii mentale. Notiunea de valoare postuleaza la Bally,
existenta sinonimiei stilistice si presupune ideea stilului conceput ca alegere. Din
existenta sinonimelor stilistice  o specializare in interiorul sistemului ce
alcatuieste structura stilistica a limbii. Prin aceasta specializare, atunci cand sunt
utilizate in contexte improprii faptele de limba, atrag efectele de evocare. Avand o
existenta obiectiva, specializarea din planul paradigmatic se proiecteaza in constiinta
lingvistica a vorbitorului
George Ivanescu, observa ca exista o dimensiune stilistica a limbii, un sistem
stilistic abstract, extras din practica stilistica traditionala cu existenta autonoma in
planul constiintei vorbitorului, cam la fel la intreaga populatie, dar si cu deosebiri.
10
 Acesta existenta subiectiva e vazuta de Ivanescu ca o retea stilistica cu zeci
de mii de fire pe care le stapaneste constiinta fiecaruia dintre noi. Specializarea din
planul paradigmatic al limbii, actioneaza ca principiu de gradul doi care orienteaza,
ingradeste si conditioneaza alegerea si combinarea semnelor, impreuna cu situatia
de comunicare. Optiunea este construita de imprejurarile comunicative, dar aceasta
constructie, nu se exercita direct, ci se manifesta prin intermediul unui limbaj
dependent de categoriile afective ale vietii umane.

Stilul ca interactiune

Dintre factorii ce isi aduc contributia la organizarea stilistica a textului, un rol

deosebit revine receptorului, aceasta fiind o dovada a determinarii sociale a actului
lingvistic. Actul lingvistic reprezinta un act de relatie intre cel putin doi indivizi, act
ce presupune in mod necesar o intuitie si o expresie (emitatorul) si o percepere si o
noua intuitive (receptorul).
Considererea emitatorului si a receptorului, a zonelor de suprapunere si a
zonelor ce apar intre emitere si receptare, e obligatorie pentru intelegerea mesajului
ce se constituie ca un lant sociocultural intre protagonistii comunicarii, prin faptul
ca adauga la continutul informational date despre emitator si receptor. Emitatorul,
receptorul, mesajul si referentul sunt factorii procesului comunicativ ce au retinut
intotdeauna atentia celor interesati de stil.
In antichitate, stilul este expresie adecvata ideii communicate si intentiei ce
strabate opera. Stilul este mijloc de a convinge. Retorica anticipeaza importante
teorii moderne despre semn si functiile lui. De ex, teorie lui Karl Buhler despre
semnul lingvistic ca simptop pentru emitator, semnal pentru receptor si simbol in
legatura cu referentul.
Acest complex al activitatii lingvistice este observant de Dumitru Irimia.
Volumul mesajului se constituie ca sinteza intre un continut semantic obiectiv,
rezultand din raportul mediat de gandire dintre text si realitatea extralingvistica si un
continut subiectiv exprimand atitudinea interlocutorilor fata de obiectul comunicarii
si unul fata de altul. Se adauga date despre protagonistii actului lingvistic ce rezulta

11
din intrebuintarea codului. Dimensiunea stilistica a unui text e rezultatul unei
interactiuni specifice a factorilor implicati in actul lingvistic.
De interactiunea factorilor comunicativi se poate tine seama nu numai in
determinarea stilului individual, ci si un a stilurilor functionale, caci delimitarea lor
e o operatie in care, pe langa observatiile privitoare la organizarea lingvistica a
mesajului, trebuie introduse criterii de situare a textelor si de apreciere a eficacitatii
lor. Stilurile functionale pot fi intelese ca ansmabluri de mesaje in legatura cu
anumite categorii de referenti. Mesaje elaborate de categorii de emitatori si adresate
unei categorii de receptori. Fiecare dintre stilurile functionale reflecta si o ierarhizare
particulara a functiilor limbii, stabila in interiorul stilului. Stilurile se deosebesc prin
gradul si modul in care mesajele alcatuitoare includ continuturi subiective,
evidentiind atitudini tipice ale categoriilor de emitatori fata de destinatarii mesajului.
Difera si modul in care se realizeaza intersubiectivitatea in cazul oricarui stil
functional; de ex. Semnificatia semnului e constituita in trecerea de la emitator la
receptor, in cazul stilului stiintific, pe cand semnificatia semnului poetic e deschisa
in cazul textului poetic. Exista suficiente argumente pentru a accepta definirea
stilului ca rezultat al interactiunii factorilor comunicativi, considerandu-I dinspre
capatul initial al actului lingvistic, recunoscand insemnatatea receptorului. Uneori,
insa, stilul e definit pornind dinspre capatul final al procesului de comunicare si
neglijand rolul emitatorului, perspectiva pe care o adopta Riffatere cu referire la
textul poetic. In conceptia lui, analiza stilului trebuie sa urmareasca acele elemente
din structura mesajului care il frapeaza pe cititorul mediu, intrucat stilul e configurat
printr-o serie de opozitii al carei pol ar fi contextul identificat cu norma interna a
textului si un …… cu slaba previzibilitate pentru citator in cadrul acestui context.
Stilistica devine partea lingvistica ce studiaza perceperea mesajului, punctele
de relief ale textului, considerate ca efecte, ca elemente ce-I confera structura
caracteristica si care contin cea mai mare cantitate de informatie. Aceasta teorie a
fost criticata. Ion Coteanu afirma ca surprinzatoare nu e afirmatia ca efectele confera
structura mesajului, pentru ca orice mesaj e construit in functie de destinatar.
Surprinzatoare este evitarea emitatorului, caci autorul se fereste de repunerea
in discutie a rolului aceluia ce propune textul. Cu cat se insista mai mult asupra
importantei decodarii, cu atat se pune mai putin in lumina rolul emitatorului.
Riffatere face o comparatie intre poem si statuie. Poemul depinde de citator, totasa
cum statuia depinde de cel care o priveste. Aceasta afirmatie rezista doar daca tinem
seama de faptul ca inainte de a fi obiect de contemplatie, statuia trebuie sa existe.

12
 Opera literara are o existenta primara de gradul I, e direct legata de actul
creator al artistului si o existenta secundara de gradul II. Atitudinea stilistica a
emitatorului reprezinta punctul de plecare al cercetarii stilului, iar felul cum e
perceput mesajul, reprezinta punctul de sosire.
Teza lui Riffatere poate fi acceptata ca o complinire necesara data stilului.
Toate teoriile despre stil se completeaza reciproc intrucat privesc laturi diferite ale
acelorasi fenomene. Teoria lui Riffatere priveste textul poetic ce inceteaza a mai fi
un mijloc de trimitere la ceva exterior, ci se constituie in structura ce atrage atentia
ca obiect artistic, adica obiect al unei contemplari formale centrate asupra mesajului
ca atare. Inerenta poeziei, ambiguitatea ce se naste in aceste conditii, asigura
potentialul semantic deschis al textului si continua a lui devenire.
Receptarea poetica e un raspuns subiectiv la stimuli produsi de organizarea
mesajului. Cititorii textului poetic, incearca sa perceapa valorile estetice ale operei,
avand in vedere nu doar posibilul univers obiectiv al poetului, ci si universul obiectiv
al emitatorului. Obiectul poetic invaluit in imagini nu e usor de descoperit, caci
acesta nu tine de opera, ci de priceperea celui ce o recepteaza. Opera literara e
deschisa pana acolo incat interpretarea poate salta dincolo de forma initiala.
In comunicarea neutra, decodificarea se face prin raport la limba sociala. In
comunicarea stiintifica, decodarea implica in plus cunoasterea codului
metalingvistic propriu domeniului respectiv de cercetare.
Intr-o prima faza a lecturii textului poetic, acesta e receptat pe fondul
experientei lingvistice comune. Cititorul textului poetic depaseste aceasta decodare
simpla prin negarea lecturii lingvistice si recitirea textului in baza principiului
imaginii artistice. Atat cunoasterea artistica, cat si trairea estetica sunt determinate
de raportul tensionat dintre cele doua lecturi, fiind dependent de constientizarea
faptului ca textul apartine unui sistem de semne distinct de limba literara.
Lectura textului artistic presupune un efort de imaginatie, expresia acesteia e
inaltare metafizica sau bucurie estetica. Uneori, bucuria estetica este pregatita de
emitatorul insusi, lectura textului artistic fiind orientate spre interventia unor
elemente de avertizare a receptorului.
Desi adesea omise functiile fatica si conativa ale limbii, au si in poezie rolul
de a combate zgomotele survenite pe canal, adica realizarea intersubiectivitatii.
Actiunea functiei fatice in textul artistic ar putea fi reprezentata sub forma unui con

13
cu varful orientat spre structura de adancime a textului, situatie in care functia fatica
este abundent marcata la suprafata prin indici ce-I apartin exclusiv.
Dintre mijloacele ce caracterizeaza functia fatica, intarind contactul cu
cititorul, pot fi amintiti suspansul ca procedeu de tulburare logica, formulele
mediane ale basmului, comentarii ale scriitorului adresate cititorului, impartirea
cartii in capitole, paragrafe, mentionarea genului literar in subtitluri, titlul operei,
nume proprii evocatoare pentru cei avizati, aranjarea textului in pagina, punctuatia.
Dependenta de o corelare particulara a factorilor comunicativi, identitatea
stilistica a unui text se precizeaza si printr-o ierarhizare specifica a functiilor limbii.
Pozitionarea textului la intersectia axei subiective cu axa obiectiva in campul
semiotic al procesului comunicativ este determinata de specificul participarii
functiilor particulare ale limbii la desfasurarea functiei globale de cunoastere si
comunicare. Tot printr-o ierarhizare a functiilor limbii, dar constanta in cadrul
ansamblului de mesaje, se defineste si identitatea stilisticii functionale.
Termenul functie provine din matematica, denumind mai multe lucruri.
Functia are rol in structura gramaticala a enuntului. Functia este un scop. In acest
sens a fost intrebuintata de reprezentantii scolii lingvistice de la Praga. Inca din
antichitate s-a intuit ideea de functie a semnului lingvistic. Dupa 1900 au aparut mai
multe conceptii functionale care, in ciuda diversitatii terminologice au in comun
faptul ca iau in considerare doi din factorii comunicarii, emitatorul si referentul.
Bally distinge intre limbajul intellectual orientat spre referent si limbajul
afectiv, orientat spre emitator.
Eugen Lovinescu dintinge intre functia notionala si functia sugestiva. Tudor
Vianu intre functia intelectuala si functia poetic sugestiva. Mai tarziu, vorbea despre
dubla intentie a limbajului, tranzitiva si reflexiva. Acestea sunt conceptii, si nu teorii.
O teorie functionala trebuie sa satisfaca urmatoarele conditii:
- sa postuleze generalitatea functiilor, adica faptul ca ele pot sa apara in
proportii variabile in orice act de comunicare;
- sa admita interdepententa si coerenta functiilor in orice act de comunicare
- sa stabileasca o relatie cauzala intre factorii …
Prima teorie functionala este legata de numele lui Karl Buhler si cunoscuta prin
lucrarea “Sprach teorie”. Acestei teorii I se mai spune organon. Caracterul de

14
instrument al semnului este explicitat de Karl Buhler prin referire la o triada de
functii corespunzatoare: emitatorul, receptorul si referentul.
Semnul lingvistic este privit ca symptom al emitatorului, semnal pentru
referent si simbol al lucrurilor. El indeplineste functiile numite “Ausdruck” (expresie
apell darstellung)-(reprezentare).
Functia de expresie il exprima pe emitator chiar daca semnul nu este inteles.
Ca apel sau semnal pentru receptor, semnul cere ceva de la acesta, o anumita
atitudine. Ca reprezentare, semnul reprezinta obiectul, fie ca acest obiect e unul real
(lumea), fie ca e un obiect mental.
Avem la Karl Buhler o intelegere functionala a semnului ce nu ramane identic
cu sine. Teoria lui Karl Buhler s-a bucurat de un larg rasunet printre lingvistii
timpului.
Dintre reprezentantii scolii de la Praga: N. S. Trubetzkoi, este cel care a pus
modelul triadic al lui Buhler la baza unei fonostilistici, distingand o fonologie
reprezentativa, o fonologie impresiva si o fonologie expresiva.
O apreciere a teoriei lui Karl Buhler o gasim la Eugen Coseriu in limbajul
poetic. Modelul lui Buhler vrea sa reprezinte o definitie data de Platon in dialogul
Cratylos: cuvantul este semn pentru ca cineva sa spuna altcuiva ceva despre lucruri.
Comparat cu aceasta definitie, modelul lui Buhler e mai sarac, ii lipseste ceva; noi
nu spunem lucruri, ci ceva despre lucruri.
A doua modificare a fost propusa de un psiholog vienez Fr. Kainz. Acesta a
observat ca acea reprezentare nu se coordoneaza cu functiile de manifestare si apel
fiindca, functia de reprezentare poate avea semnul chiar ca semn virtual in limba, in
timp ce functiile de expresie si apel sunt functii ale semnului intrebuintat in acte
lingvistice concrete. Si pentru lucruri ar trebui sa distingem o manifestare in actul
lingvistic. El introduce doi termini diferiti: Darstellung (functie de reprezentare a
semnului ca atare) si Bericht (raportul de desemnare realizat in act).
Putem admite o singura functiune a semnului ca semn virtual in limba si trei
functii ale semnului in actul lingvistic. A treia teorie functionala este a lui Roman
Jakobson in probleme de stilistica. El distinge inca trei factori ai procesului
comunicativ, codul, mesajul si canalul + cei trei ai lui Buhler.
Functia referentiala rezulta din orientarea spre referent. Acest referent
reprezinta substratul planului semantic al textului. Functia emotiva este centrata

15
asupra transmitatorului a carui atitudine o exprima Ausdruck. Functia conativa sau
de apel e corelata cu factorul destinatar. Functia fatica se refera la canalul de
transmitere a mesajului.
Ar exista o relatie intre semn si codul aplicat in mesaj; relatie careia i-ar
corespune functia metalinguala. Exista si un raport intre mesaj-mesaj, o functiune
centrata asupra mesajului, asupra modului in care el se structureaza. Aceasta ar fi
functia poetica. Eugent Coseriu critica aceasta conceptie, el spune ca nu exista o
functie fatica deosebita de functia de apel, pentru ca luarea de contact e manifestarea
initiala a functiei conative. Nu exista o functie metalinguala separata de functia de
reprezentare a lucrurilor, caci intre lucrurile pe care limbajul le poate reprezenta, se
afla si limbjul insusi. Nu putem vorbi despre o functie poetica, pentru ca centrarea
spre structura mesajului poate aparea si in afara poeziei.
Eugen Coseriu spune ca ar trebui sa ramanem la teoria lui Karl Buhler cu
corectarile mentionate. Din studiul lui Jakobson trebuie retinuta ideea izolarii
mesajului poetic, si ideea relationala (semnul, mesajul, functioneaza in legatura cu
emitatorul, receptorul si referentul).
Dar aceste relatii semn-emitator; semn-receptor, semn-referent, nu sunt
singurele in care functioneaza semnul intr-un act lingvistic. Semnul functioneaza in
raport cu alte semne (materiale si de continut) in raport cu alte texte, in relatie directa
cu lucrurile si in relatie cu cunoasterea vorbitorului despre lucruri.
Orice semn se poate asemana cu altele prin faptul ca contin aceleasi sunete.
Sunt relatii ce exista in limba, dar care sunt actualizate in actul lingvistic. Semnul
functioneaza in relatie cu alte semne si din punctul de vedere al continutului.
Semnele se leaga in diferite microsisteme de semne, ele intra in legatura, formand
stilul functional. Intr-un act lingvistic, cand semnul e utilizat in afara mediului
propriu, el dobandeste functie de evocare. Semnul poate reda o reprezentare directa
a lucrului.
Exista relatii ale semnului ce depind de cunoasterea lucrurilor. Aici intra
legatura semnului cu cultura vorbitorului. Toate aceste relatii intra dupa Eugen
Coseriu in sfera reprezentarii (Darstellung).
In jurul reprezentarii se aduna un manunchi de functii de evocare. Toate
functiile mentionate ale semnului exista in limba dar se actualizeaza in act in textul
artistic.

16
 Roman Jakobson arata ca ar fi greu de gasit un mesaj verbal ce sa
indeplineasca o singura functie in timp ce Ion Coteanu respinge posibilitatea ca toate
functiile sa apara impreuna in act, caci atunci mesajul s-ar identifica cu limba.
Fiecare din functiile particulare este orientate spre alt scop al comunicarii.
Aceste functii ale limbii depind de societate.
Ierarhizarii particulare a functiilor in mesaj ii corespunde o ierarhizare
specifica si repetata a functiilor in ansamblul de mesaje care configureaza stilistica
functionala. Si acest ansamblu de mesaje poate fi caracterizat printr-o ierarhizare
particulara constanta a functiilor limbii.
Stabilirea functiilor preponderente in mesaje este o operatie destul de dificila,
dovada este lipsa de unitate a literaturii de specialitate in aceasta privinta.
Ion Coteanu spune ca doar functiilor referentiala si poetica le pot corespune
in mesaje pozitiile dominante.
Diferenta specifica a stilurilor este data dupa Alexandru Angriescu in Stil si
limbaj de raportul dintre functia referentiala si functia expresiva a limbii. Gradul de
expresivitate fiind zero in stilul stiintific si fiind maxim in limbajul poetic.
Dintre primii lingvisti romani care au deschis calea cercetarii e si Paula
Diaconescu care distinge variantele scrise ale limbii literare dupa cum se manifesta
sau nu functia marcata expresiv estetic. Exista doua variante fundamentale: stilul
artistic si stilul nonartistic.
Varianta nonartistica se concretizeaza in mai multe stiluri determinate de
functiile limbii. Stilul tehnicostiintific dominat de functia referentiala, stilul official
administrativ determinat de functia conativa, stilul publictistic generat de functia
fatica. Alta ierarhizare a functiilor limbii este indicata pentru variantele orale ale
limbii. Autoarea distinge o varianta oratorical explicabila prin functiile emotiva si
conativa.
Dumitru Irimia in structura stilistica a limbii contemporane spune ca stilul
stiintific este expresia functiei referentiale asociate cu functia metalingvistica,
intrucat acest stil presupune un cod metalingvistic particular, o terminologie riguros
definita.
Functiile conativa, fatica, sunt theoretic absente in stilul stiintific din
variantele lui scrise. Limbajul criticii literare concretizeaza si functia poetica a limbii
si pe cea emotiva sau expresiva.
17
 Stilul administrativ-juridic e generat in primul rand de functia referentiala, dar
avand o finalitate diferita, si anume aceasta functie e scoasa din starea de pasivitate
caracteristica limbajului stiintific si devenita activa pentru a determina
transformarile imediate in planul lumii obiective.
Functia referentiala e modelata si de functia metalingvistica cu o dezvoltare
particulara pusa in evidenta de textele ce precizeaza terminologia domeniului.
Caracteristica stilului publictistic e functia referentiala, dar ea se manifesta
circumscrisa unui referent dinamic care e viata social-politica si asociata cu functia
expresiva si cu cea conativa.
Irimia remarca rolul deosebit al destinatarului in construirea mesajului
publicitar. Functia conativa e manifesta in limbajul publictistic. In ceea ce priveste
limbajul artistic, aici se manifesta functia estetica a limbii in doua componente:
expresiva (starea de inspiratie pe fundalul careia se desfasoara universul estetic al
enuntului poetic) si una poetica (procesul obiectiv prin care ia nastere universul
estetic al poemului).
Prezentand punctul de vedere a lui Eugen Coseriu in legatura cu functiile
semnului, Irimia observa ca aceste relatii complexe in care intra semnul se realizeaza
diferit in activitatea lingvistica.
Complexitatea relatiilor se manifesta plenar doar in poezie, vorbirea de toate
zilele fiind intr-un anumit sens dezactualizare. Actualizarea relatiilor in limba
poetica poate fi considerata un act negativ in sensul ca se neaga un fapt din vorbirea
de toate zilele. Limbajul poetic nu poate fi considerat o deviere fata de limbaj ci
dimpotriva, el e limbajul in toata plenitudinea lui.
Concluzia lui Coseriu este ca limbajul poetic nu este o deviere, ci este limbajul
pur si simplu. Actualizarea acestor functii ale limbii se produce prin toate mijloacele
existente, virtual in limba nationala.
O conceptie diferita apare la Doina Dascau, ea distinge intre limba si vorbire,
dar la nivelul vorbirii, ea distinge mai multe trepte de generalitate: limbaj, sublimbaj
si mesaj.
La nivelul cel mai general al vorbirii s-ar putea delimita 6 limbaje
corespunzatoare functiilor stabilite de Jakobson: un limbaj emotiv, un limbaj
referential, unul conativ, unul metalingvistic, unul poetic, si unul fatic sau oral. In
acest mod ar putea fi grupate mesaje cu aceeasi functie dominanta chiar daca ele
caracterizeaza domenii diferite de activitate umana.
18
 Autoarea subliniaza neconcordantele dintre functiile limbii si stilurile
functionale si crede mai portivit ca stilistica functionala sa desemneze stilurile
functionale si stilistica functionalista pentru studierea functiilor si limbajelor care le
corespund. Avantajele sunt demonstrate cu referire la limbajul criticii literare, care
din perspectiva functionalista apartine metalimbajului, iar din perspectiva
functionala e greu de incadrat in stilul stiintific.

Nivelul universal, istoric si individual al limbajului

(vezi Eugen Coseriu – Prelegeri si conferinte. Studiul Structura si arhitectura
limbii).

Coseriu incearca o evaluare a distinctiei langue vs parole. Langue inseamna

pentru Sosure sistemul lingvistic care ne permite sa vorbim o limba anume. Parole
inseamna vorbire in general. Un lingvist englez Man … si-a propus sa il interpreteze
pe Sosure, dar el a ajuns sa faca o distinctie noua intre cele doua conceptii.
Aceasta distinctie are coerenta spre deosebire de conceptia lui Sosure, dar din
teorie lui Gardiner dispare limba in sensul acordat de Sosure. Speek inseamna
vorbire in general, dar linguage inseamna competenta pe care se bazeaza vorbirea
indifferent de limba la care se refera. Language este bagajul de cunostinte lingvistice,
tot ce stie vorbitorul despre limba. Coseriu gaseste anumite limite in aceasta teorie,
astfel incat incearca sa impace cele doua conceptii. De la Sosure preia ideea
existentei sistemului lingvistic determinat istoric, iar de la Gardiner preia ideea ca
Langue nu contine doar limba istorica, ci si alte tipuri de cunostinte lingvistice.
Al doilea izvor teoriei lui Coseriu e de asemenea dublu. Daca vorbirea se
prezinta ca activitate, limbajul este o proprietate a acestei activitati, fapt ce se
exprima adverbial; Latine Loquo
Latinii inteleg limba ca o proprietate a vorbirii ca existenta adverbiala a
vorbirii. Exista si o alta conceptie despre relatia ….
Limba este obiect, ea se exprima in stintagme de tipul “Vorbesc
romana”,”Vorbesc franceza”. Aceasta a doua conceptie a aparut mai tarziu in cultura
europeana. Fata de aceste doua teorii, Coseriu admite:

19
 1. Limba este adverb, este o proprietate a vorbirii
2. Limba este obiect, ceva stiut, o norma a vorbirii prezenta in constiinta
fiecarui vorbitor. Limbajul ca activitate are o dimensiune universala in sensul ca toti
oamenii vorbesc. Aceasta activitate universala se realizeaza intotdeauna individual.
Activitatea universala realizata universal se produce de fiecare data in acord cu
anumite norme istorice, cu anumite traditii istorice, adica se realizeaza intr-o
anumita limba. Limbajul este activitate creatoare (engerea). Aceasta activitate
precede logic tehnica, stiinta, norma. Energea trece dincolo de traditie, ducand la
crearea altor norme. Partea de traditie (stiutul) e mai ….. fara ca vorbirea sa se poata
limita la traditie. Stiutul poate fi identificat cu competenta lingvistica. Rolul acestui
stiut e mai mare decat al creatiei.
… Sistem, norma, vorbire. Norma individuala.
Sistemul, norma si vorbirea sunt cele trei moduri de a fi ale unei limbi istorice.
Sistemul este un ansamblu de relatii si functii care explica organizarea limbii. E
nivelul ideal si abstract al acesteia, un ansamblu de coordonate ce indica drumuri
deschise, dar si inchise. Sistemul este un ansamblu de libertati ce admite infinite
realizari, impunand o singura limita, aceea de a nu se incalca conditia de functionare
a sistemului lingvistic. Normele reprezinta realizari sociale, normale, ale
posibilitatilor oferite de sistem care devin obligatorii intr-o comunitate lingvistica.
Ele se constituie intr-un ansamblu de conditionari socioculturale impuse
implicit sau explicit subiectului vorbitor in intrebuintarea limbii nationale, limitand
libertatea sa de exprimare si comprimand posibilitatile oferite de sistem. Norma
descrie un cadru traditional impunandu-se vorbitorului ca model lingvistic.
In sistemul limbii romane exista posibilitatea ca la conjugarile 1 ai a 4-a sa
folosim sau nu desinentele “ez, esc” la nivelul sistemului, cele doua posibilitati fiind
egale. Norma obliga sa spunem cand cu desinenta 0, lucrez cu “-ez”. In studiile sale
ulterioare, Coseriu introduce un nivel suplimentar fata de sistem, norma si vorbire si
anume nivelul tipului ligvistic. El e considerat cel mai inalt nivel structural al limbii,
astfel norma contine ceea ce s-a realizat intr-o limba: traditia; tehnica lingvistica
efectiv realizata ce se transmite ca limba deja produsa. Sistemul cuprinde regulile
corespunzatoare acestei realizari in limba. Tipul lingvistic cuprinde principiile ce
scad la baza regulilor sistemului. In baza tipului lingvistic comun, limbile inrudite
istoric, pot prezenta indifferent una de alta dezvoltari interne paralele. Intre nivelul
vorbirii si al normei s-ar putea introduce campul intermediar al normei individuale
ce cuprinde tot ce e constant in modul de a comunica al unei anumite persoane.
20
Norma individuala e o varianta a normei socioculturale, reprezentand un nou model
de utilizare a sistemului in vorbire, e expresia modului de a fi si de a se manifesta
lingvistic subiectul vorbitor. Intr-un text vom gasi deci norma individuala, normele
sociale si sistemul. Foarte asemanator conceptiei de norma individuala este
conceptul de idiostil. Idiostilul e definit de Coteanu ca realitate individuala a limbii,
sistem stilistic existent in constiina fiecarui vorbitor. Idiostilul rezulta dintr-o
organizare particulara a componentelor functionale ale limbii istorice. El reflecta
structura stilistica a limbii, e izomorf cu ea, dar o reflecta la dimensiuni reduse,
intrucat vorbitorul nu poate avea la dispozitie intregul inventar al limbii.
Reflectand sistemul stilistic numit diasistem, idiostilul se bazeaza pe stilistica
sau limbajele existente, pe normele lor, dar care sunt combinate in mod foarte diferit,
dupa cultura si profesia vorbitorului. Imaginat ca punct de convergenta a schemei
limbii, idiostilul prezinta zone de suprapunere si zone de neconcordanta (abatere).
Pe Sausure il interesa limba ca sistem de valori, deci un obiect unitar si
omogen, un sitem de opozitii functionale, sincronic si nu o limba cum o cunoastem
in istorie. Ca sa ajungem la un anumit sistem, trebuie sa mergem pana la graiuri si
daca nu gasim aici ceea ce cautam, atunci sa facem o anumita abstractiune. Limba
istorica nu e unitara nici ca stare de fapt, nici din punctul de vedere al opozitiilor.
Exista in sistemul limbii romane, opozitia perfect compus-perfect simplu.
Aceasta opozitie se realizeaza diferit in Oltenia sau Moldova. Pentru a ajunge la
limba omogena cautata de Sausure, Coseriu observa ca trebuie sa avem in vedere,
lasandu-le la o parte o serie de elemente. De exemplu, mergand doar pana la grai nu
putem sa explicam de ce spunem “soarele si luna”, dar de ce in conditii obisnuite nu
putem intreba care soare, care luna.
Exista si opozitii lexicale: intelligent vs prost. Enunturi de tipul intelligent ca
un magar si” asta-I tampit ca un magar” ca intelligent si tampit au aceeasi valoare.
Ar trebui sa se faca si alte delimitari ca sa se ajunga la limba omogena a lui Sausure.
Punctul de plecare al cercetarii lingvistice este in conceptia lui Coseriu nu
sistemul, ci dimpotriva, de la formele vorbirii la motivarea tuturor formelor
limbajului ar trebui pornit. Intr-un studiu functional al limbajului ar trebui introduse
o serie de distinctii:
1. Cee ace in vorbire depinde de cunoasterea lucrurilor vs ceea ce in vorbire
depinde de faptele de limbaj ale vorbitorului. Fapte de tipul soarele identificat sau

21
magarul intelligent depind de cunoasterea nu a limbajului, ci a normalitatii
lucrurilor.
2. Utilizarile cuvantului “rau” in enunt: Raul spumega sir au e un cuvant de
origine Latina. Conduce la distinctia intre limbajul primar si metalimbaj.
Metalimbajul e vorbirea ce are ca obiect limbajul.
3. Cu privire la limbajul primar exista doua tipuri de distinctii, vorbirea
repetata vs tehnica libera. In expresia “om cu scaun la cap”, nu putem comuta scaun
cu fotoliu, de exemplu, ca sa vedem daca avem valori diferite. Putem considera ca
vorbirea e ca un fel de pictura cu colaj simultan, adica in parte tehnica actuala si in
parte sunt bucati de vorbire deja existente si duse de traditie.
Tehnica libera duce la distinctia sincronie in sens strict vs diacronie a
vorbitorilor. Diacronia vorbitorilor inseamna ca ei au pareri despre limba ce se
manifesta prin alegerea limbii. In aceste alegeri se reflecta convingeri despre cee ace
e nous au vechi in limba. In limba literara poate deveni sincronica chiar si diacronia
reala, pentru ca limba veche se cunoaste si oricand elemente ale ei pot fi reluate.
Pentru limbile literare exista un fel de coprezenta a diacroniei in sincronie.
Intr-o anumita masura, observatia este valabila si pentru limbajul popular, de
exemplu in realizarea beletristica a acestuia. Limba istorica este limba in sensul
current al termenului, limba dezvoltata in istorie, recunoscuta ca atare si are un
anumit nume. O limba istorica nu e nici chiar in sincronie un sistem unitar. Numai o
limba moarta poate avea un oarecare sistem. Limbiile istorice cunosc cel putin trei
tipuri de varietate. In spatiu, socioculturala si determinata de imprejurarile
comunicarii.
Aceasta varietate e determinata extralingvistic  structura extrna a limbii
istorice este un ansamblu de deosebiri; se pot distinge mai multe tipuri de varietate
in limba istorica care dupa Flydal ar fi:

OMOGENITATE – sintopic (fara diferente in spatiu)/ VARIETATE -

diatopic cu diferente in spatiu
- Sinstratic fara diferente sociale / - diastratic, cu diferente sociale
- Sinfazic, fara differente de expresie, determinate de imprejurarile
comunicarii/ - diafazic, cu diferente de expresie determinate de
imprejurarile comunicarii.

22
 Dialectele, nivelele socioculturale de limba sunt omogenitati doar dintr-un
punct de vedere. Un dialect este unitar din punct de vedere spatial, dar
prezinta diferente diatratice si diafazice. Acest sistem e numit de Coseriu
existenta omogenitatii contrare in limba.
Limba functionala ar trebui sa fie unitara din patru puncte de vedere:
= sintopica
=sinstratica
=sinfazica
=sincronica
E o limba ideala ce constituie obiectul lingvisticii structurale. E singura ce se
realizeaza in toate punctele vorbirii. Nimeni nu vorbeste in totalitate limba istorica.
Pentru a caracteriza vorbirea, Coseriu spune ca trebuie sa recuperam tot ce am lasat
atunci cand ne-am concentrat asupra structurii. Trebuie sa luam in seama tot ce
depinde de cunoasterea lucrurilor, tot ce e diacronie a vorbitorului. In texte nu e
implicata doar omogenitatea, ci si varietatea limbii.
Varietatea sau arhitectura limbii ar putea avea ca formule ( formula aici).
Formulelor varietatii sincronice le corespund formulele diacroniei. Si in diacronie
avem aceeasi situatie. Ori o forma trece de la o valoare la alta, ori aceeasi valoare
trece de la o forma la alta. Cand afirmam ca se vorbeste si cu varietati inseamna ca
se vorbeste nu doar cu sincronie, ci si cu diacronie. Daca o limba istorica e o colectie
complexa de dialecte, atunci nu avem o singura disciplina sincronica, ci patru.
- Stilistica structurala
- Dialectologia
- Sociolingvistica
- Stilistica.
-

23