COMPLEMENTE

COMPLEMENTUL. PREZENTARE GENERALĂ

1. Aspecte definitorii

1.1. Într-o perspectivă structural-ierarhică asupra componenţei şi a organizării grupurilor

sintactice, complementul reprezintă componentul sintactic obligatoriu, cerut matricial de centrul
de grup (şi, mai rar, de un specificator al centrului; vezi infra, 1.2.i, 2.2, 4.2.a), component intim
legat de centru (sau de specificator), nu numai în sensul unei apariţii sintactic obligatorii, ci şi în
sensul unei coeziuni sintactico-semantice extrem de strânse, manifestate, pe de o parte, prin
restricţii de formă (de caz, de prepoziţie, iar, atunci când complementul se realizează
propoziţional, şi de conector conjuncţional), iar, pe de altă parte, prin restricţii semantice (de rol
tematic), impuse de centru asupra complinirii.
În proiecţia grupurilor sintactice (indiferent de natura gramaticală a centrului de grup),
complementele apar la primul nivel de proiecţie / de expansiune, opunându-se
circumstanţialelor, determinări sintactic facultative, necerute de sintaxa şi semantica centrului,
aflate, ca atare, la alegerea semantic şi pragmatic liberă a locutorului (pentru statutul
circumstanţialelor, cf. Circumstanţialul. Prezentare generală); vezi schema de organizare a
grupurilor sintactice:

GV / GAdj / GAdv / GInterj / GPrep → [[V-centru / Adj-centru / Adv-centru / Interj-

centru / Prep-centru + Complemente] + Circumstanţiale]].

Pentru situaţia specială a grupului nominal, vezi infra, 2.2.

Complementele sunt poziţii obligatorii în sensul unei obligativităţi strict sintactico-

semantice, şi nu al actualizării (al prezenţei) în orice enunţ. Există complemente care, în relaţie cu
anumite centre, pot să lipsească; vezi verbele tranzitive folosite absolut, al căror complement
direct, deşi acceptat sintactic de verbele regente, nu este exprimat (El citeşte şi învaţă toată ziua.;
cf. I, Clase sintactice şi semantico-sintactice de verbe; 4.1.1). Obligativitatea poziţiei
complement este impusă de sintaxa şi semantica inerentă a centrului de grup, complementul
acoperind, ca virtualitate, o poziţie de subcategorizare a centrului.
În organizarea prototipică a grupurilor sintactice, complementele răspund principiului
„unicităţii” (vezi şi Grupul verbal, 3.2), în sensul că un centru de grup, într-o organizare
matricială, nu poate primi decât un unic complement de acelaşi tip (îndeplinind, ca atare,
aceeaşi funcţie sintactică şi primind acelaşi rol tematic). Aparentele „încălcări” ale acestui
principiu se produc fie în cazurile extinderii aceleiaşi funcţii-complement prin coordonare sau
apoziţionare (vezi Am cumpărat mere, pere şi gutui., Am citit câteva capitole, mai precis
fragmente de capitol.), fie în cazurile de restructurări sintactice ale grupului, al căror efect este
„aducererea” sub dominanţa aceluiaşi centru a unor complemente cu „istorii” diferite, unul
matricial şi altul provenit din reorganizări ierarhice ale grupului / grupurilor (vezi, de exemplu,
complementul de agent, complinire reorganizată, adusă într-o poziţie de complement
prepoziţional ca efect al reorganizării pasive, poziţie în care poate ajunge coocurent cu un
complement prepoziţional matricial: De paparazzi şi de alţi răuvoitori, el este apărat de gărzile
lui de corp.; vezi, de asemenea, complementul posesiv, adus, prin reorganizare, în vecinătatea

1
unui verb, care poate primi, simultan, şi un complement matricial în dativ: El îşi oferă serviciile
prietenilor.).
1.2. Pe lângă complementele prototipice, care sunt de tip matricial (vezi supra, 1.1),
sunt asimilate complementelor şi compliniri nematriciale, obţinute prin reorganizări sintactico-
ierarhice de diverse feluri. Unele reorganizări intervin în raport cu acelaşi centru de grup (de
exemplu, complementul de agent, rezultat din pasivizare). Alte reorganizări interesează o
structură mai amplă, cuprinzând două grupuri legate sintactic, unde complementul poate apărea:
(a) ca efect al amalgamării celor două grupuri (de exemplu, complementul posesiv,
rezultat din amalgamarea unui grup verbal şi a unui grup nominal subordonat: Ioni oferă
[serviciile salei] guvernanţilor. → Ioni [îşii oferă seviciile] guvernanţilor., Ion cunoaşte
[posibilităţile lorj]. → Ion [lej cunoaşte posibilităţile].);
(b) ca efect al suprimării (ştergerii) unor componente din grupul al doilea (de exemplu,
complementul comparativ, rezultat din pierderea unor componente din grupul propoziţional
subordonat: Ioni este mai sănătos acum decât [Ioni era sănătos] anul trecut. → Ion este mai
sănătos acum decât anul trecut., Ion este mai sănătos decât [este sănătos] Gheorghe. → Ion este
mai sănătos decât Gheorghe.);
(c) ca efect combinat al „ridicării” unui component din grupul subordonat completiv, dar
şi al suprimării de componente din grupul al doilea (vezi unele construcţii cu predicativ
suplimentar: Profesorul consideră [că el este inteligent.] → Profesorul îl consideră [că este]
inteligent.).
Includerea complinirilor nematriciale enumerate mai sus în clasa complementelor are
explicaţii diverse, legate, în general, de natura sintactic „determinată” a construcţiei sau de
asemănări de construcţie şi de comportament cu cele prototipice.
(i) Cele mai multe complemente reorganizate au caracteristica de a fi cerute de anumite
particularităţi de construcţie, de a se distinge, în consecinţă, printr-o „condiţionare / determinare”
sintactică. De exemplu, apariţia complementului de agent este condiţionată de tiparul pasiv, în
oricare dintre realizările lui: pasivul cu operator, pasivul reflexiv sau pasivul lexical / cu marcă
zero (vezi Construcţii pasive şi impersonale, 1; Complementul de agent, 1.1), iar apariţia
complementului comparativ este condiţionată de tiparul comparativ, fiind cerut de specificatorul
construcţiei, reprezentat prin mărcile comparaţiei mai... decât, mai puţin... decât, tot aşa de / la
fel de... ca (şi), cel mai... dintre / din (vezi Construcţii comparative, 2, 3.1; Complementul
comparativ, 1.1).
(ii) Cuprinderea complementului posesiv în clasa complementelor se explică prin
prezenţa unor trăsături de construcţie comune cu ale unui complement matricial (cel indirect):
forma de dativ, ataşată clitic unui verb, şi, uneori, posibilitatea dublării cliticului printr-o formă
nonclitică: Ion îşi iubeşte copiii., El îmi recunoaşte meritele., Copacului i-au căzut toate
frunzele.; vezi Complementul posesiv, 1.1.
(iii) În cazul predicativului suplimentar, considerat şi el, în unele dintre apariţii (vezi
infra, 2.1), drept complement (un complement reorganizat de tip predicativ), includerea în clasa
complementelor se justifică prin provenienţa sa „completivă”, căci derivă din structuri
propoziţionale completive. Ca o consecinţă a acestei „istorii” completive, atunci când predicativul
suplimentar se realizează propoziţional, conectorii conjuncţionali (complementizatorii) sunt
identici cu cei ai propoziţiilor completive (vezi construcţii ca: Te consider că eşti cel mai bun., Te
vreau să fii cel mai bun. / ca anul ăsta să ajungi cel mai bun.; vezi şi infra, 3.1.3).

2. Tipologia complementelor
2.1. O primă distincţie priveşte caracterul matricial vs reorganizat al complementului,
cele prototipice fiind matriciale, cerute de trăsături sintactice şi semantice ale centrului şi

2
acoperind poziţii de subcategorizare ale acestuia, iar celelalte fiind reorganizate, obţinute prin
schimbări ale ierarhiilor primare (vezi supra, 1.2).
Au statut matricial complementul direct, cel secundar, subiectul, complementul indirect,
complementul prepoziţional, numele predicativ şi complementul predicativ al obiectului.

În concepţia acestei gramatici, subiectul, a cărui apariţie este

condiţionată de capacitatea sintactică a verbului de a accepta un nominal-
subiect, este interpretat ca aparţinând clasei complementelor, fiind considerat un
tip special, „privilegiat” de complement (vezi vezi Subiectul, 1.1.3, 1.1.4; şi
infra, 2.6). Sunt considerate drept tipuri de complement şi numele predicativ, şi
complementul predicativ al obiectului, deosebite de celelalte numai prin
interpretarea lor semantică (vezi infra, 2.4).

Au statut reorganizat complementul de agent, complementul posesiv şi complementul

comparativ (pentru includerea în clasa complementelor, vezi supra, 1.2).

Chiar şi complementele caracterizate drept matriciale pot

apărea în ipostaze nematriciale, restructurate, când ajung să ocupe aceste poziţii
ca efect al reorganizărilor sintactice. De exemplu, complementul direct din
construcţii ca: L-am făcut să plângă., Il consider nedrept., Părinţii îl vor medic.
nu acoperă o poziţie de subcategorizare a verbului-centru, ci apar ca efect al
„ridicării” subiectului din subordonată ca obiect direct în regentă (Am făcut [ca
el să plângă]., Consider [că el e nedrept]., Părinţii vor [ca el să fie medic].). Tot
astfel, orice subiect din construcţii ca: Ioana trebuie să fie ajutată., Problema se
dovedeşte că este falsă. nu reprezintă, pentru verbul vecin, un subiect matricial,
ci este adus în această poziţie prin „ridicarea” subiectului din subordonată:
Trebuie [Ioana să fie ajutată.,], Se dovedeşte [că problema este falsă.]. Există
însă o deosebire între asemenea situaţii şi ceea ce am numit complemente
reorganizate: complementele reorganizate, în oricare apariţie a lor, deci în
relaţie cu orice regent, au un statut reorganizat, în timp ce complementele
matriciale se comportă nematricial rar, numai în anumite construcţii şi în relaţie
cu anumite elemente regente.

Tip special de complement reorganizat poate fi considerat şi predicativul suplimentar,

atunci când provine din reorganizarea unei structuri bipropoziţionale care include o subordonată
completivă (completivă directă sau subiectivă, mai rar, şi completivă prepoziţională: El consideră
că tu eşti bună profesoară. → El te consideră bună profesoară., Se dovedeşte că ea este bună
profesoară. → Ea se dovedeşte bună profesoară., Mă uit că ea suferă. → Mă uit la ea că
suferă.). În acest caz, predicativul suplimentar (sau propoziţia corespunzătoare) constituie
pandantul reorganizat al complementelor matriciale speciale, de tip predicativ, reprezentate prin
NP sau CPO (vezi Construcţii cu predicativ suplimentar, 2.3.4, 2.3.5, 2.3.6).

Trebuie subliniat că nu orice predicativ suplimentar are statut de

complement reorganizat, ci numai cel provenind din structuri sintactice
completive; numeroase alte predicative suplimentare, cele provenind din
subordonate circumstanţiale sau din propoziţii coordonate, nu au statut
completiv (pentru „istoria derivativă” extrem de eterogenă a construcţiilor cu
predicativ suplimentar, vezi Construcţii cu predicativ suplimentar, 2.3).

2.2. După natura lexico-gramaticală a centrului de grup, se disting complemente ale

verbului (El se adresează studenţilor., Aranjează cărţile., Îl învaţă alfabetul.), ale adjectivului
(cărţi utile studenţilor., acţiuni demne de laudă), ale adverbului (Asemenea părinţilor, el este
foarte tenace., Locuieşte departe de facultate.), ale interjecţiei (Bravo lor!, Vai de ei!), ale
prepoziţiei ([Lângă mine], se află un mare hotel., Merge [cu tine].).

3
 Grupul prepoziţional are structura matricială [Prep-centru +
Complement], structură în care centrul prepoziţional impune nominalului-
complement, pe care obligatoriu şi-l atrage, o restricţie de caz şi de rol tematic
(vezi şi Grupul prepoziţional, 2, 4). Similitudinile grupului prepoziţional cu cel
verbal privesc restricţiile centrului de grup, precum şi structura internă a
grupului, ambele centre admiţând, pe lângă complemente prototipice de tip
nominal, şi complemente nenominale, echivalente sintactice ale celor dintâi,
realizate fie propoziţional, ca propoziţii relative sau conjuncţionale, fie ca forme
verbale nonfinite / nonpersonale. Pentru realizări propoziţional-relative
încorporate în GPrep, vezi exemple ca: El locuieşte [lângă / cu [cine i-e drag.]].
Pentru realizări propoziţional-conjuncţionale sau prin formă verbală nonfinită,
vezi exemple ca: [până [să reuşească]], [până [a reuşi]]; [fără [să reuşească]],
[fără [a reuşi]]. În GALR, se recunoaşte organizarea internă a GPrep,
asemănătoare altor grupuri (verbal, adjectival, adverbial, interjecţional), şi se
descriu restricţiile interne, impuse de centrul prepoziţional. Sub aspect
funcţional însă, grupul prepoziţional este neanalizabil, constituind, în ansamblul
său, o unică funcţie sintactică, fie completivă, fie circumstanţială, fie funcţia de
atribut.
În descrierea grupului nominal, deşi relaţiile cu centrul de grup sunt
sintactic şi semantic detaliat diferenţiate (vezi Grupul nominal, 2.2, 2.3, 2.4,
2.5), GALR respectă schema de organizare din gramaticile tradiţionale
româneşti, şi anume: [Nominal-centru + atribut], unde atributul acoperă orice
determinare a centrului, indiferent de poziţia ierarhică faţă de centru. Ca atare, în
GALR nu se vorbeşte de complemente ale numelui.

Există o clasă aparte de complemente, cele comparative, care nu sunt cerute de centrul de
grup, ci de un specificator al centrului, apărând numai în structura grupului adjectival sau a celui
adverbial cu centre de grup gradabile, unde prezenţa lor este condiţionată de specificatorii
adjectivului / adverbului, mai exact de mărcile de comparaţie şi de intensitate însoţind centrul
(mai frumoasă decât tine, mai puţin frumoasă decât tine, tot atât de frumoasă ca tine, cel mai
frumos din clasă / dintre copii; vezi şi supra, 1.2). În esenţă, ataşarea mărcilor de comparaţie
transformă un centru adjectival sau adverbial monovalent (cu un singur argument) într-un centru
bivalent (cu două argumente), acesta din urmă cerând obligatoriu apariţia unui complement. În
consecinţă, complementul comparativ este cerut de un centru-adjectival / adverbial bivalent,
alcătuit din [mărcile comparaţiei + Adj-centru / Adv-centru] (mai frumos, mai puţin frumos, tot
aşa de frumos, cel mai frumos).
2.3. După posibilităţile de distribuţie specifice fiecărui tip de centru, există complemente
comune mai multor centre, apărând, ca atare, în organizarea mai multor grupuri sintactice, şi
complemente specifice, apărând în structura unui singur grup sintactic sau a două grupuri.
De exemplu, complementul indirect şi cel prepoziţional caracterizează tipuri variate de
centre (vezi construcţii ca: Se gândeşte la copii., El depinde de copii. – complemente
prepoziţionale ale verbului; El este atent la copii., El este dependent de copii. – complemente
prepoziţionale ale adjectivului; Referitor la copii, n-am ce-ţi spune., Se află departe de copii. –
complemente prepoziţionale ale adverbului; Vai de copii! – complement prepoziţional al
interjecţiei; Le zâmbeşte copiilor., Îmi convine ceva. – complemente indirecte ale verbului; dragă
nouă, utilă celorlalţi – complemente indirecte ale adjectivului; aidoma părinţilor – complement
indirect al adverbului; Bravo lor! – complement indirect al interjecţiei). În schimb, complementul
secundar şi cele predicative (NP şi CPO) caracterizează numai grupul verbal, iar complementul
comparativ este limitat la GAdj şi GAdv. Complementul direct şi subiectul (ca tip special de
complement), deşi apar, izolat, şi în grupul interjecţional, sunt definitorii pentru grupul verbal,
interjecţia primind aceste compliniri numai prin analogia acesteia cu verbul.

4
 Centrul participial, care se distinge prin natura lui dublă, verbală şi adjectivală (vezi I,
Forme verbale nepersonale, 3.4), primeşte atât complemente de tip verbal (Odată plecat
directorul, a început dezordinea. – S, Ea este numită profesoară. – CPO, Devenită profesoară, a
uitat de unde a plecat. – NP, Ea este învăţată tabla înmulţirii. – OSec), cât şi complemente
specifice grupului adjectival, rezultate din posibilitatea comparării şi gradării adjectivului
participial (Ultima carte este mai citită / mai căutată decât cele anterioare., Ea este cea mai
citită dintre toate.); în plus, primeşte complementele comune celor două centre, indirect şi
prepoziţional (carte trimisă elevilor, concluzie bazată pe observaţie).

Problema existenţei unui complement direct al adjectivului se pune cu

totul izolat, numai în cazul adjectivului dator (Datoare statului o mare sumă de
bani, familia a fost obligată să-şi vândă casa.), adjectiv legat formal şi, aparent,
semantic de verbul a da şi care prezintă caracteristicile tranzitivităţii slabe
(pentru tranzitivitate slabă, vezi I, Clase sintactice şi sintactico-semantice de
verbe, 4.1.4.2). Dator acceptă, direct, o complinire substantivală (sau
pronominală: dator ceva) realizată printr-o formă nemarcată de caz, dar nu
acceptă forma pronominală specifică pentru cazul acuzativ: *dator mine, tine.;
vezi I, Adjectivul, 3.2.1; II, Grupul adjectival, 3.2.

2.4. După tipul de „citire” / de interpretare semantică, se disting complemente esenţial

referenţiale (numite şi complemente argumentale), care, în cele mai multe apariţii, primesc citiri
individuale, trimiţând la entitate / la individ, şi complemente cu citiri esenţial predicative (numite
şi complemente predicative), exprimând nu entităţi, ci proprietăţi ale entităţilor şi relaţii între ele.
Au statut predicativ, dintre complementele matriciale, numele predicativ şi complementul
predicativ al obiectului, iar, dintre complementele nematriciale, realizările completive ale
predicativului suplimentar (vezi supra, 2.1).
Reflexul gramatical al celor două tipuri îl constituie realizarea prototipică a
complementelor referenţiale prin nominale însoţite de determinanţi (articol, adjectiv pronominal
demonstrativ sau posesiv) sau prin pronume personal (Citeşte compunerea. / această
compunere. / compunerea mea. / O citeşte.) şi, dimpotrivă, realizarea prototipică a
complementelor predicative fie ca adjective, fie ca nominale nude, fără determinanţi (El este
inteligent., Dan este inginer.; El se dă mare., L-au numit director.).
Deşi diferite semantic şi sintactic de complementele argumentale, complementele
predicative prezintă în comun cu cele dintâi următoarele trăsături: (a) calitatea de complinire
sintactic şi semantic obligatorie; (b) calitatea de a fi cerute matricial de clase sintactice de verbe
(verbele copulative cer apariţia numelui predicativ, iar cele atributive, apariţia complementului
predicativ al obiectului; pentru distincţia verb copulativ vs atributiv, vezi I, Clase sintactice şi
sintactico-semantice de verbe, 4.3.1, 4.3.3); (c) calitatea de a „acoperi” poziţii de
subcategorizare ale verbului-centru.

Dacă sunt urmărite cu atenţie realizările celor două tipuri de complemente

(referenţiale vs predicative), se observă că fiecare are, în afara „citirii” / interpretării
prototipice (citire „referenţială” vs „predicativă”), şi contexte în care un complement
esenţialmente referenţial primeşte citire nonreferenţială (nume de proprietate; vezi
cazurile de tranzitivitate slabă precum: El caută profesor de sport., Inginer străin caută
profesoară tânără în vederea căsătoriei.), după cum există contexte în care în poziţiile
esenţialmente predicative (NP, CPO) apar şi citiri nonpredicative, referenţiale (Tu eşti
Ion. / copilul meu., Cine eşti? / – Sunt eu, nu mă recunoşti?., El s-a dat drept mine. /
drept Ion. / drept copilul meu.). În cuprinsul acestei gramatici, se sugerează că, dincolo
de utilizările prototipice, există, pentru fiecare tip de complement, folosiri specifice
celeilalte clase. Numele propriu, deşi în utilizările specifice este de tip referenţial,
trimiţând la un unic referent, poate apărea şi predicativ, exprimând fie o predicaţie de
identificare (Cine eşti? / – Sunt Nicuşor.), fie una de denominaţie (vezi NP din

5
 vecinătatea verbelor a se numi, a se chema: El se cheamă Ion., El se numeşte Ion. şi
CPO din vecinătatea unor verbe ca a boteza, a denumi, a porecli: L-au botezat Ion., L-au
denumit X., L-au poreclit Spânu.).

2.5. După tipul de relaţie sintactică, se disting complemente angajate în relaţii binare,
deci definindu-se în exclusivitate în raport cu centrul de grup, şi complemente angajate în relaţii
ternare, care includ în definiţie, pe lângă centrul de grup, şi alt component al grupului.
Toate complementele cu interpretare „predicativă” aparţin unui tipar ternar, căci, prin
natura lor, „proprietăţile” trimit la indivizi, ceea ce înseamnă ocurenţa, în aceeaşi structură, atât a
centrului de grup verbal şi a complementului predicativ (cel care indică „proprietatea”), cât şi a
unui complement referenţial (la care se referă „proprietatea”). Este cazul numelui predicativ şi al
complementului predicativ al obiectului, primul intrând în relaţia ternară V copulativ + NP + S, iar al
doilea, în relaţia ternară Vatributiv + CPO + OD / OI.
Există însă şi complemente caracterizate prin relaţii ternare fără să fie şi predicative. Este,
de exemplu, situaţia complementului secundar, un complement matricial referenţial, care implică
structura ternară V + OD + OSec (Profesorul mă învaţă declinarea.). Tot aici se include însă şi
un complement reorganizat, cel posesiv, care, ca efect al reorganizării, apare într-o structură
ternară V + CPos + GN, unde GN reprezintă un complement matricial al verbului-centru, iar
CPos, complementul reorganizat, ultimul cerând atât prezenţa verbului, la care se ataşează clitic,
cât şi prezenţa celuilalt complement (Ion îşi iubeşte părinţii., Îmi curge nasul., El îşi vede de
sănătate.); cele două complemente (CPos şi GN) sunt legate semantic printr-o relaţie de posesie /
de apartenenţă, relaţie nu directă, ci mediată de verb; vezi Complementul posesiv, 1.1, 1.2.
2.6. Din punctul de vedere al gradului de coeziune, se poate stabili o ierarhie a
complementelor matriciale referenţiale.
O primă distincţie separă subiectul şi complementul direct de toate celelalte
complemente, acestea fiind complementele cel mai intim legate de verb. Ambele se asociază
prin relaţia de „diateză”, precum şi prin cea de „reflexiv” şi se caracterizează prin legarea directă
şi extrem de strânsă de verb (când apare prepoziţia pe a complementului direct, aceasta este
cerută de trăsături ale grupului nominal-complement, şi nu de particularităţi ale verbului; acelaşi
verb se poate construi, în relaţie cu diverse grupuri nominale, fie obligatoriu prepoziţional (Îl
lovesc pe Ion.), fie, în variaţie liberă, prepoziţional şi neprepoziţional (Îl lovesc pe copil. – Lovesc
copilul.), fie obligatoriu neprepoziţional (Lovesc peretele.). Rolurile tematice cel mai intim legate
de verb (Agentul, Pacientul) sunt atribuite acestor poziţii sintactice. Atunci când în aceste poziţii
se atribuie, rar, alte roluri decât Agentul şi Pacientul, mai ales roluri de tip „circumstanţial”,
aceste poziţii devin instabile (vezi S şi OD „locative”, care apar în variaţie sintactică liberă cu o
construcţie prepoziţională circumstanţială: Mă doare gâtul. / ~ în gât., El colindă satele. / ~ prin
sate.).
Dintre subiect şi complementul direct, se detaşează subiectul, ca tip de complement
„privilegiat” al verbului, deosebit de toate celelalte, inclusiv de complementul direct, prin
restricţiile formale bilaterale la care participă, fiind nu numai un component „subordonat”
verbului (a cărui apariţie depinde de trăsături combinatorii ale acestuia), ci şi un component care,
în cele mai multe apariţii, impune verbului restricţii de acord (cf. Acordul dintre subiect şi
predicat). Componentul-subiect îşi păstrează însă calitatea de subiect şi în condiţiile în care
relaţia formală de acord nu se poate realiza (vezi Subiectul, 1.1.2.d). Astfel, formele verbale
nepersonale, în absenţa mărcilor de acord, îşi păstrează capacitatea de a primi subiect (Începând
ploaia, copiii au intrat în casă., El este demn de a i se acorda premiul., A încerca tu, cu propriile
puteri, este mai important decât reuşita însăşi.). Se deduce de aici că, deşi importantă,
diferenţiind subiectul de celelalte complemente, trăsătura „acordului” nu este, totuşi,
fundamentală: apariţia subiectului este posibilă şi în afara acestei trăsături.
În ierarhia gradelor de coeziune, poziţia imediat următoare complementului direct este
ocupată de complementul indirect. Acesta are multe asemănări cu OD: (a) se leagă de verb, ca şi

6
acesta, prin clitic, ceea ce îi permite şi realizarea dublării (Îi oferă ceva., Îmi zâmbeşte., Îi oferă
prietenului ceva.); (b) ca şi complementul direct, se poate lega, suplimentar, cu verbul şi
subiectul prin relaţia de „reflexiv” (Elevul îşi cumpără cărţi., Îmi spun mie însămi cuvinte de
îmbărbătare.). Se deosebeşte însă de OD prin câteva trăsături, toate punând în evidenţă un grad
de coeziune mai redus. (i) Există o mai mare instabilitate a poziţiei OI, construcţia cu obiect
indirect fiind susceptibilă, în mai mare măsură, de variaţie sintactică / de substituţie cu o
construcţie prepoziţională sinonimă. Unele realizări prepoziţionale sinonime sunt chiar ale
complementului indirect (Arunc mâncare păsărilor. / la păsări.), altele sunt ale complementului
prepoziţional (Pregătesc copiilor un ceai. / un ceai pentru copii., util societăţii / util pentru
societate, Fură o parte din teren vecinilor. / de la vecini.). (ii) Caracterul facultativ, suprimabil,
este mult mai frecvent în cazul OI, situaţiile de dativ obligatoriu fiind restrânse la un număr mic
de verbe (vezi Complementul indirect, 1.1.1.1).
Cele două trăsături diferenţiatoare au aceeaşi explicaţie, ambele fiind legate de
particularităţi ale cazului dativ. Pe de o parte, dativul este un caz cu semantică extrem de
„încărcată”, apărând ca realizare a numeroase roluri tematice, inclusiv roluri cu valori
circumstanţiale, de unde nevoia semantică de dezambiguizare (vezi, de exemplu, dativul-Ţintă,
dativul-Sursă, dativul-Locativ sau dativul-Beneficiar, aflate în variaţie cu câte o construcţie
prepoziţională specifică fiecărei valori: Trimite copiilor / la copii.; Fură vecinilor / de la vecini o
bucată de grădină.; Se aşterne drumului / la drum.; Îi tricotează nepotului / pentru nepot un
fular.). Pe de altă parte, este un caz care, cu excepţia Experimentatorului (vezi infra), acoperă
roluri tematice a căror natură este, pentru numeroase centre de grup, facultativă. Cel mai evident,
sub acest aspect, este poziţia Beneficiarului, care, ca rol inerent, obligatoriu, apare în grila
tematică a puţine verbe – vezi El beneficiază de ajutor. – şi chiar şi atunci, se realizează ca
subiect, şi nu ca obiect indirect; altfel, Beneficiarul este un rol facultativ, coocurent cu rolurile
„esenţiale” Agent şi Pacient / Temă: Citesc (copiilor / pentru copii) o carte., Pregătesc (copiilor /
pentru copii) un ceai., Copiilor le cumpăr / Cumpăr pentru copii bomboane.). Dar şi celelalte
roluri (Ţintă, Sursă), pentru multe verbe agentive sunt suprimabile (Mi se laudă. / Se laudă., Îmi
vorbeşte toată ziua. / Vorbeşte toată ziua., Zâmbesc copiilor. / Zâmbesc.; Îmi fură o carte. / Fură
o carte.). Nu aceeaşi este situaţia dativului-Experimentator, rol intim legat de verb, definitoriu
pentru verbele de stare. Aşa se şi explică diferenţa dintre OI-Experimentator, poziţie sintactică
stabilă (Îmi place filmul., Îmi convine situaţia., Mi-e teamă., Îmi pasă.), şi OI-Beneficiar / Ţintă /
Sursă (vezi exemplele anterioare), poziţii suprimabile şi sintactic variabile.
Şi mai slab legat de verb este complementul prepoziţional, dată fiind atribuirea rolului
tematic şi a cazului prin intermediul prepoziţiei. Nerealizarea prin clitic pronominal,
neparticiparea la mecanismele sintactice intim legate de verb (dublare, diateză) separă net acest
complement de cele anterioare. În plus, exceptând cazurile de prepoziţii abstracte / prepoziţii-
regim (de tipul: a se baza pe, a beneficia de etc.), în numeroase alte construcţii rolul semantic al
prepoziţiei orientează construcţia spre valori circumstanţiale, limita dintre complement şi
circumstanţial fiind adesea anevoie de făcut (vezi prepoziţii ca asupra: Insistă asupra
rezultatului., Se năpusteşte asupra mâncării.; pentru: Este necesară pentru studiu., Militează
pentru pace.; cu: Este îndatoritor cu superiorii, dar ostil cu ceilalţi.; din: Decurge / Urmează din
demonstraţie.; faţă de: Se laudă faţă de noi. etc.; vezi şi infra, 4).
În esenţă, ierarhia sintactică a complementelor matriciale referenţiale apare ca reflex
sintactic al ierarhiei rolurilor tematice atribuite de centru, unele fiind mai intim legate de centru
decât altele: Beneficiarul, Locativul, Ţinta, Sursa sunt, în multe cazuri (aproape general în cazul
Beneficiarului), roluri coocurente, determinate de prezenţa altor roluri în grila tematică, în timp ce
Agentul, Pacientul sunt roluri esenţiale. Pe de altă parte, dincolo de eterogenitatea semantică (de
roluri tematice) a fiecărui complement matricial (pentru eterogenitatea subiectului, vezi
Subiectul, 1.2.1; pentru eterogenitatea complementului indirect, vezi Complementul indirect,
1.2 etc.), unele complemente sunt mai „legate” de anumite roluri tematice, stabilindu-se o relaţie
preferenţială între un anumit rol şi modul lui frecvent de codificare sintactică (între Agent şi

7
subiect, între Pacient / Temă şi complementul direct, între Beneficiar şi complementul indirect
etc.).
2.7. Pentru cazul special al complementelor reorganizate, partiţia poate privi tipul de
reorganizare din care derivă complementul (vezi supra, 1.2, 2.1).

3. Manifestări comune
Complementele matricialte ale verbului, ale adjectivului, ale adverbului, ale interjecţiei,
în ciuda centrelor diferite şi a tipologiei diverse (vezi supra, 2), sunt legate prin trăsături
comune, trăsături determinate de o relaţie strânsă cu centrul de grup: acelaşi tip de regim al
centrului (şi, implicit, realizări comune), precum şi fenomenul comun al primirii de roluri
tematice. Indiferent de tipul de grup, coeziunea structurilor [Centru + Complement] este puternică
şi apare, în primul rând, ca efect al „atracţiei” şi al constrângerilor exercitate de centru asupra
complementelor şi, numai în al doilea rând, ca efect al constrângerilor exercitate de complemente
asupra centrului (este cazul singular al subiectului) şi de complemente unele asupra altora (este, de
exemplu, cazul complementului secundar, care cere ocurenţa obligatorie a celui direct, dar nu şi
invers).
3.1. Mărcile de actanţă, cele care asigură „legarea” complementelor de centru, variază de la
un tip la altul de realizare a aceluiaşi complement, dar, în ciuda acestor diferenţe, inventarul
general al mărcilor de actanţă este comun.
3.1.1. De exemplu, atunci când complementele se realizează nominal, au drept mărci de
actanţă cazul şi prepoziţia, „legătura” cazuală sau prepoziţională apărând în raport cu oricare
centru de grup.
Astfel, complementul prepoziţional este legat exclusiv prepoziţional, cu ajutorul unei
prepoziţii regizate de centru, atât în cazul unui centru verbal (El depinde de părinţi.), cât şi al
unui centru adjectival (El este avid de bani.), al unuia adverbial (Locuieşte departe de părinţi.)
sau al unuia interjecţional (Vai de ei!).
Există complemente legate esenţialmente cazual; vezi complementul direct sau subiectul.
Complementul indirect, esenţialmente cazual, indiferent de centrul de grup (Le vorbeşte lor., E
ostil lor., Asemenea lor, este imprevizibil., Bravo lor!), admite frecvent în variaţie (uneori liberă,
stilistică, alteori, condiţionată sintactic şi lexical) o construcţie cazuală definitorie şi una
prepoziţională (Aruncă păsărilor. / la păsări.; vezi şi supra, 2.6). Realizarea cazuală prin clitic
pronominal sau prin formă nonclitică depinde de trăsăturile distribuţionale ale centrului de grup:
există centre lexico-gramaticale care, deşi admit forme cazuale distincte de dativ sau / şi de
acuzativ, nu admit şi realizarea lor clitică (vezi utilă lor, dar *utilă le, asemenea lor, dar
*asemenea le). Şi totuşi, şi în asemenea situaţii, pot interveni fenomene comune, cliticele
avansând în faţa unor suporturi verbale copulative sau pasive (vezi: drag lui → îi este drag,
oferită lor → le este oferită, asemenea lui → îi este asemenea).
3.1.2. Echivalentele funcţional-sintactice ale nominalelor argumentale sunt formele verbale
nepersonale şi propoziţiile conjuncţionale sau cele relative.
Mărcile specializate pentru forme verbale nepersonale sunt, indiferent de tipul gramatical de
centru, prepoziţiile (numai gerunziul, în cazurile rare în care acesta apare drept complement, se
ataşează direct centrului de grup: Aude tunând., Se aude tunând.; face excepţie complementul
predicativ al obiectului realizat prin gerunziu, care primeşte marca prepoziţională ca: L-au
desemnat ca reprezentând comunitatea academică.).
Specifică celorlalte două forme verbale nepersonale, infinitivul şi supinul (prezenţa
participiului-complement este rară şi discutabilă; vezi Subiectul, 2.2.1.d), este natura ambiguă a
legăturii prepoziţionale, prepoziţia funcţionând, simultan, ca marcă sintactică, dar şi ca marcă
morfologică, şi anume: morfem liber al infinitivului, respectiv al supinului. Deşi asemănător
pentru cele două forme, stadiul procesului de gramaticalizare (de transformare a prepoziţiei în
marcă morfologică) este diferit, pentru infinitiv, fiind mai avansat. Ca dovadă, marca a a
infinitivului îşi poate ataşa o marcă prepoziţională suplimentară, atunci când regimul centrului
cere altă prepoziţie (se gândeşte la a renunţa, constă în a preciza, militează pentru a interveni);
în schimb, marca de, specifică supinului, deşi obligatorie în poziţiile de subiect şi de complement

8
direct (E important de citit cărţi., Am de citit două cărţi.), nu-şi poate ataşa altă prepoziţie, atunci
când regimul centrului o cere (Se pune pe citit cărţi., dar Se pune *pe de citit cărţi.).
3.1.3. Pentru realizările propoziţionale, legarea de centru se obţine prin conectori
conjuncţionali sau relativi. Este semnificativ faptul că, indiferent de tipul de complement şi de
tipul lexico-gramatical de centru, dacă propoziţia este conjuncţională, este selectat acelaşi
inventar de contectori-tip (că, să, dacă) şi aceleaşi variante (contextuale sau stilistice) ale acestora
(ca... să, ca să, că să, de), cu aceleaşi reguli generale de selecţie şi de utilizare. De exemplu,
conectorul conjuncţional dacă, utilizat ca marcă a interogaţiei totale (sau a celei alternative)
transpuse în vorbire indirectă, apare pentru diverse tipuri de centre: Mă întreabă dacă plec.
(centru verbal), Este curioasă dacă am plecat. (centru adjectival), Indiferent dacă voi pleca sau
nu, doresc să termin cele începute. (centru adverbial) şi pentru diverse tipuri de completive (altfel
spus, pentru diverse poziţii sintactice în care propoziţia cu dacă se încorporează): Mă interesează
dacă au reuşit. (subiectivă), El întreabă dacă poate pleca. (completivă directă), El mă întreabă
dacă plec. (completivă secundară), El se interesează dacă vom pleca. (completivă
prepoziţională), Întrebarea este dacă vom primi burse. (predicativă); vezi şi Construcţii cu
propoziţii conjuncţionale, 2.2.1.3.
3.1.4. În cazul completivelor realizate ca propoziţii relative, este semnificativ faptul că,
indiferent de poziţia sintactică a completivei şi indiferent de tipul de centru, tipologia
propoziţiilor relative este aceeaşi. De exemplu, variaţia relativă propriu-zisă / relativă infinitivală
apare şi în poziţia subiectului, şi în cea a complementului direct; vezi: Nu-i ce mânca. (S), N-am
ce mânca. (OD). De asemenea, tipul de relativă fără antecedent apare legat de diverse centre,
fiind în diverse poziţii sintactice: Cunosc pe cine a intrat. (centru verbal, completivă directă), Se
gândeşte la cine l-a ameninţat. (centru verbal, completivă prepoziţională), Trimit cartea oricui
are nevoie. (centru verbal, completivă indirectă), Vrea să ajungă stăpână pe orice îi iese în cale.
(centru adjectival, completivă prepoziţională), Devine ostil oricui îl contrazice. (centru adjectival,
completivă indirectă), Casa lui este alături de (ceea) ce s-a construit recent. (centru adverbial,
completivă prepoziţională), Este extrem de arogant, aidoma cui l-a crescut. (centru adverbial,
completivă indirectă), Vai de cine s-a prăpădit, nu de cine rămâne. (centru interjecţional,
completivă prepoziţională), Bravo cui l-a ajutat! (centru interjecţional, completivă indirectă) etc.
3.1.5. În cazul conectorilor prepoziţionali şi al celor conjuncţionali, comună tuturor
completivelor este natura lor abstractă, şi unii, şi alţii fiind selectaţi prin fenomenul de regim şi,
implicit, fiind lipsiţi de informaţie semantică proprie.
Exceptând unele prepoziţii cu o semantică proprie (vezi prepoziţiile comitative din
construcţii cu OPrep obligatoriu: se aseamănă cu, coincide cu, contrastează cu, se învecinează
cu, rimează cu, seamănă cu etc.; vezi şi infra, 4.5), natura lor comună este de categorii
funcţionale, şi nu de categorii lexicale (semantic pline). Sunt conectori prepoziţionali abstracţi,
„generali”, nespecializaţi, care, în absenţa altor considerente de structură, nu aduc nicio
informaţie asupra tipului de complement pe care îl introduc (Se teme de..., Ajutat de...; Apără
pe..., Se bazează pe...; Aruncă la..., Predispune la... etc.).
La fel, complementizatorii (legăturile conjuncţionale ale propoziţiilor completive) nu aduc
nicio informaţie asupra tipului de completivă. În vecinătatea lor, la nivel interpropoziţional,
opoziţia dintre diversele completive se neutralizează (vezi: Mă supără că a plecat. – subiectivă,
El anunţă că a plecat. – completivă directă, El mă anunţă că a plecat. – completivă secundară, El
se miră că a plecat. – completivă prepoziţională, Credinţa lui este că a plecat. – predicativă; El
consideră că sunt vinovat. – completivă directă, El mă consideră că sunt vinovat. – predicativă
suplimentară; vezi şi Construcţii cu propoziţii conjuncţionale, 3.1).
Sub acest aspect, se deosebesc esenţial de mărcile prepoziţionale şi conjuncţionale care
introduc circumstanţiale, purtătoare ele însele de informaţie semantică. În multe apariţii,
conectorii prepoziţionali şi conjuncţionali ai poziţiilor circumstanţiale sunt specializaţi, anunţând,
prin propria informţie semantică, tipul de circumstanţial pe care îl introduc (vezi următorii
conectori conjuncţionali: A renunţat la facultate deoarece..., pentru ca să..., în loc să..., deşi...
etc. şi următorii conectori prepoziţionali: Se aşază lângă..., deasupra..., în faţa..., din cauza..., în
cazul...).
3.2. În situaţia realizării prin clitice pronominale, complementele participă la fenomenul
sintactic al dublării (al exprimării duble a aceleiaşi poziţii completive, prin formă clitică şi

9
nonclitică). Este cazul complementului direct din GV şi, rar, din GInterj: L-am văzut pe Ion.,
Iată-l pe Ion.; este, de asemenea, cazul complementului indirect din GV şi, rar, din GInterj, iar,
prin intermediul unui suport copulativ, şi din GAdj sau GAdv: Le-am zâmbit copiilor., Na-vă şi
vouă!, Le este drag copiilor., Le este aproape copiilor.). Complementul posesiv, realizat prin
clitic pronominal, participă şi el, în anumite condiţii şi cu anumite restricţii, la fenomenul dublării
(Copacilor le-au căzut crengile., Mi-au venit şi mie copiii.); vezi şi Complementul posesiv, 1.1.
Realizarea prin clitic şi dublarea permit complementelor cu aceste caracteristici să participe,
indiferent de clasa lexico-gramaticală a centrului, la organizările sintactice de tip reflexiv sau de
tip reciproc; vezi, de exemplu, reflexivizarea şi reciprocizarea din GV, ambele privind atât
complementul direct, cât şi pe cel indirect: Cu firea lui, se distruge singur., Ei se distrug unul pe
altul., Ion îşi impune sieşi mari restricţii., Ion şi Gheorghe îşi trimit (unul altuia) informaţii.;
vezi, de asemenea, reflexivizarea şi reciprocizarea din GAdj: El îşi rămâne credincios., Ei îşi sunt
(unul altuia) atât de dragi. sau reciprocizarea din GAdv: Ei îşi sunt atât de aproape (unul altuia).
De observat că, date fiind restricţiile combinatorii ale adjectivului şi ale adverbului, care nu admit
decât complemente indirecte, nu şi directe, reflexivizarea şi reciprocizarea angajează, în aceste
grupuri, numai complementul indirect. Complementul posesiv din structura GV poate participa şi
el la organizări de tip reflexiv sau reciproc, dar tot numai cu forma de clitic de dativ: El şi-a
pierdut slujba., Oaspeţii îşi povestesc viaţa (unul altuia).; vezi şi Construcţii reflexive şi
reciproce, 1.2.1.1 – 1.2.1.4, 2.1.2, 2.2.2.
3.3. Complementele, a căror organizare este guvernată de „principiul unicităţii”, admit
coocurenţa numai în condiţiile tipurilor diferite de complement (OD + OI, OD + OSec, OD +
OPrep, CPos + OD, CPos + OPrep, CPos + S etc.).
Ca efect de interpretare a „principiului unicităţii”, s-au separat unele funcţii sintactice pe
care tradiţia gramaticală le-a discutat multă vreme laolaltă (vezi OI şi OPrep: Îmi pasă de
studenţi.; OD şi OSec: Profesorul mă învaţă carte.). S-a separat, de asemenea, complementul
posesiv de un OI autentic (Mi-am oferit salariul sinistraţilor.) sau complementul predicativ al
obiectului de un OD (L-au desemnat ambasador., L-au botezat Ion.).
3.4. Legătura extrem de strânsă cu centrul (vezi supra, 1.1) explică de ce, într-o topică
sintactică (nemarcată stilistic), toate complementele, indiferent de felul complementului şi de
tipul de centru, nu se separă prozodic (prin pauză şi / sau prin schimbare de intonaţie) de centru,
iar, grafic, nu se separă prin virgulă. Ca topică, orice complement ocupă, de regulă, poziţiile din
vecinătatea centrului; în cazul realizării prin clitice pronominale, complementele au reguli stricte
de topică (vezi I, Pronumele personal propriu-zis, 2.2.2.5).
Regula curentă, a neizolării prin pauză (sau, grafic, prin virgulă), este încălcată în cazurile
de tematizare forte sau de focalizare forte (vezi Organizarea tematică a enunţului, 5.4;
Organizarea focală a enunţului, 4), care determină o deplasare frontală a complementului
(indiferent de tip şi de centru, indiferent de realizarea nominală sau propoziţională), însoţită de o
izolare fonetică şi o marcare intonaţională a componentului deplasat. Cliticele, ca realizări ale
complementelor, pot apărea ca efect al deplasării spre stânga a componentelor: Au oprit de tras
clopotele. → Clopotele le-au oprit de tras., A uitat cărţile prietenului / sale în maşină. → I-a / Şi-a
uitat cărţile în maşină., drag lui → Lui îi este drag. etc.), dar ele însele, în absenţa complementului
nonclitic, nu pot fi focalizate.
Pentru trăsăturile care deosebesc circumstanţialele de complemente, vezi
Circumstanţialul. Prezentare generală, 3.3.

4. Interferenţa complemente – circumstanţiale

Deşi distincţia complemente / circumstanţiale este, din punctul de vedere al ierarhiilor
teoretice, clară, în actualizările contextuale, trecerea de la un tip la altul de dependenţă este posibilă,
iar delimitările sunt departe de a fi atât de tranşante. Oscilaţiile de interpretare, intervenite în
anumite situaţii sintactico-semantice precis circumscrise, pun în evidenţă fie că anumite tipuri de
circumstanţiale nu au caracteristicile definitorii ale clasei sau nu au toate caracteristicile acesteia
(vezi, de exemplu, circumstanţialul de relaţie, în utilizările lui de restrângere a domeniului
predicaţiei: bun la matematică, neîntrecut în luptă), fie că vecinătăţile pot influenţa semantica

10
grupurilor, făcând posibilă, mai ales în cazul rolurilor cu semantică circumstanţială, alunecarea de la
o specie la alta. În alte situaţii (este cazul construcţiei comparative), aceeaşi intenţie de comunicare,
primind, uneori, şi aceleaşi mărci de realizare, dă naştere la tipare sintactice diferite, cu interpretare
completivă sau circumstanţială (vezi infra, 4.2).
4.1. Există, de exemplu, circumstanţiale obligatorii, cerute de sintaxa şi semantica
matricială a unei clase restrânse de verbe (vezi I, Clase sintactice şi sintactico-semantice de
verbe, 1.2, 4.4.4), care se apropie de statutul complementelor. Ca şi complementele, au statut
obligatoriu şi participă la fenomenul de atribuire a rolurilor tematice (vezi circumstanţialele
locative, temporale, modale, cantitative cu statut obligatoriu din construcţii ca: Locuieşte în
Bucureşti., Datează din secolul trecut., Procedează incorect., Cântăreşte mult.). Includerea lor în
clasa determinărilor de tip circumstanţial s-a făcut pe baze strict semantice.
4.2. Există o specie întreagă de construcţii specializate pentru a exprima o comparaţie care,
după tiparul sintactic diferit pe care îl satisfac, se distribuie între poziţiile completive (complement
comparativ: mai inteligent decât tine, mai bine decât el, la fel de inteligent ca tine, dar şi alte poziţii
completive, cele de tip predicativ – complementul matricial NP: Copila este ca o floare. sau
complementul nematricial PS: Mi-o imaginez ca pe o floare.) şi altele necompletive, funcţionând
frecvent ca circumstanţiale de mod (vezi Construcţii comparative, 3.2).
Distincţia complement comparativ – circumstanţial de mod priveşte tipul de grup sintactic
şi relaţiile în care construcţia comparativă se include.
(a) Dacă apare într-un grup adjectival sau adverbial al cărui centru este gradabil, construcţia
comparativă este de tip completiv (mai frumos decât tine, tot aşa de frumos ca tine, cel mai frumos
dintre ei), chiar şi în condiţiile în care specificatorul / marca de comparaţie şi gradare nu este
exprimat/ă (frumos ca tine, mici ca furnicile). În componenţa acestor grupuri, construcţia
comparativă răspunde trăsăturilor de tip completiv, ca urmare a relaţiei de obligativitate create
între specificatorul grupului şi „complementul” cerut de acesta (mai... decât, tot aşa... ca şi, mai
puţin... decât, cel mai... dintre / din). Numai în cazul comparaţiei de egalitate cu specificatorul
neexprimat, dar subînţeles (√ înalt ca tine înseamnă „la fel de înalt ca tine”), complementul
comparativ este suprimabil, dar oricând posibil a se lexicaliza; vezi Complementul
comparativ, 1.1.
(b) Ocurentă într-un grup verbal, unde construcţia comparativă are, în orice apariţie, statut
facultativ, comparaţia se apropie sintactic şi semantic de un circumstanţial modal (Aleargă ca
vântul. „aleargă repede”). În vecinătatea unui copulativ şi în relaţie cu acesta (Ioana este ca o
floare.) sau într-un tipar sintactic specific predicativului suplimentar (Mi te imaginez ca (pe) o
mireasă.), aceeaşi construcţie comparativă, angajată, de astă dată, în alte relaţii sintactice,
funcţionează ca nume predicativ, respectiv ca predicativ suplimentar.
4.3. Există şi circumstanţiale facultative apropiate de comportamentul complementelor
prepoziţionale, mai ales al celor cu statut suprimabil. De exemplu, un verb ca a insista, cu regim
prepoziţional cvasiobligatoriu (insistă asupra) şi cu alte particularităţi de construcţie apropiate de
complemente (vezi regimul conjuncţional al verbului: insistă să plece), oscilează ca interpretare
între construcţia cu un complement prepoziţional şi cea cu un circumstanţial de relaţie. Oscilaţia se
explică prin natura prepoziţiei asupra, a cărei ataşare la verb determină, prin semantica proprie, fie
restrângerea domeniului predicaţiei (Şi-au expus opinii asupra), trăsătură care apropie construcţia
prepoziţională în discuţie de semantica circumstanţialului de relaţie, fie orientarea spre un sens de
direcţie (S-au repezit asupra), trăsătură care apropie construcţia de un circumstanţial de loc.
4.4. În funcţie de tipul semantic de centru, dar şi de tipul semantic de nominal subordonat,
acelaşi tipar sintactic prepoziţional oscilează între o interpretare circumstanţială şi una completivă;
vezi: Ajunge la facultate. (Circ) vs Ajunge la înţelegerea situaţiei. / la a înţelege situaţia. (OPrep);
Se îndreaptă spre Piaţa Kogălniceanu. (Circ de loc) vs Se îndreaptă spre reuşită. (OPrep). În
acelaşi sens, Sursa abstractă (Din demonstraţie derivă că..., Soluţia derivă din necunoaştere.) se
poate modifica într-una concretă, temporală (a data din secolul trecut, a izvorî din copilărie) sau
locativă (a proveni din Moldova. – Circ de loc).

11
 4.5. Există prepoziţii semantic pline care, de la un centru de grup la altul, pot introduce
complemente sau circumstanţiale. Astfel, prepoziţia comitativă cu, păstrându-şi aceeaşi valoare
semantică, introduce uneori un complement prepoziţional, atunci când este cerută obligatoriu de
matricea semantică a unor verbe (dar şi a unor adjective sau adverbe) inerent reciproce / simetrice
(fie verbe de tip agentiv: a se asocia cu, a se întovărăşi cu, fie verbe şi adjective / adverbe de tip
nonagentiv, de relaţie: a se înrudi cu, a se învecina cu; asemănător cu, coocurent cu, simetric cu,
sinonim cu, vecin cu; aidoma cu), dar introduce un circumstanţial sociativ, atunci când, pentru
anumite centre de grup, prepoziţia este facultativă, grupul pe care îl introduce fiind suprimabil: a
bea cu prietenii, a călători cu prietenii, a învăţa cu prietenii, a merge cu prietenii; vezi şi
Circumstanţialul sociativ, 1.1.
Prepoziţia pentru introduce un complement prepoziţional, mai ales în asociere cu nominale
(sau substitute pronominale) cu trăsătura [+ Animat / + Uman], atunci când atribuie rolul tematic
Beneficiar (Pregătesc pentru copii., Cânt pentru tine., Tai carnea pentru pisică., E util pentru
noi.), dar introduce un circumstanţial de relaţie, atunci când, în asociere tot cu un nominal
(pronominal) cu trăsătura [+ Uman], are rolul de a limita domeniul de valabilitate a predicaţiei
(Pentru guvernanţi / Pentru mine, este puţin convingător, dar pentru alţii, poate fi convingător.);
aceeaşi prepoziţie introduce un circumstanţial de scop sau unul de cauză, mai ales în asociere cu
substantive abstracte, de natură verbală: Munceşte pentru câştig. (Circ de scop), M-a pedepsit
pentru vorbele pe care i le-am spus. (Circ de cauză); vezi şi Circumstanţialul de cauză, 2.5;
Circumstanţialul de scop, 2.4.1.

12