Complementul.

Prezentare generala
Organizarea discursiv
Aspecte ale construciei discursului
Deixis
Anafora
Modalizarea
Afirmaia
Negaia
Conectori frastici i transfrastici

159

COMPLEMENTUL. PREZENTARE GENERALA

COMPLEMENTUL. PREZENTARE GENERALA

1.

Aspecte definitorii

1.1. Intr-o perspectiva structural-ierarhica asupra componentei si a

organizarii grupurilor sintactice, complementul reprezinta componentul
sintactic obligatoriu, cerut matricial de centrul de grup (si, mai rar, de un
specificator al centrului; vezi infra, 1.2.i, 2.2, 4.2.a), component intim legat
de centru (sau de specificator), nu numai in sensul unei aparitii sintactic
obligatorii, ci si in sensul unei coeziuni sintactico-semantice extrem de
stranse, manifestate, pe de o parte, prin restrictii de forma (de caz, de
prepozitie, iar, atunci cand complementul se realizeaza propozitional, si de
conector conjunctional), iar, pe de alta parte, prin restrictii semantice (de
rol tematic), impuse de centru asupra complinirii.
In proiectia grupurilor sintactice (indiferent de natura gramaticala a
centrului de grup), complementele apar la primul nivel de proiectie / de
expansiune, opunandu-se circumstantialelor, determinari sintactic
facultative, necerute de sintaxa si semantica centrului, aflate, ca atare, la
alegerea semantic si pragmatic libera a locutorului (pentru statutul
circumstantialelor, cf. Circumstantialul. Prezentare generala); vezi
schema de organizare a grupurilor sintactice:
GV / GAdj / GAdv / GInterj / GPrep [[V-centru / Adj-centru /
Adv-centru / Interj-centru / Prep-centru + Complemente] +
Circumstantiale]].

Pentru situatia speciala a grupului

nominal, vezi infra, 2.2.
Complementele sunt pozitii obligatorii in sensul unei obligativitati
strict sintactico-semantice, si nu al actualizarii (al prezentei) in orice enunt.
160

Exista complemente care, in relatie cu anumite centre, pot sa lipseasca; vezi

verbele tranzitive folosite absolut, al caror complement direct, desi acceptat
sintactic de verbele regente, nu este exprimat (El citeste si invata toata
ziua.; cf. I, Clase sintactice si semantico-sintactice de verbe; 4.1.1).
Obligativitatea pozitiei complement este impusa de sintaxa si semantica
inerenta a centrului de grup, complementul acoperind, ca virtualitate, o
pozitie de subcategorizare a centrului.
In organizarea prototipica a grupurilor sintactice, complementele
raspund principiului unicitatii (vezi si Grupul verbal, 3.2), in sensul ca
un centru de grup, intr-o organizare matriciala, nu poate primi decat un unic
complement de acelasi tip (indeplinind, ca atare, aceeasi functie sintactica
si primind acelasi rol tematic). Aparentele incalcari ale acestui principiu
se produc fie in cazurile extinderii aceleiasi functii-complement prin
coordonare sau apozitionare (vezi Am cumparat mere, pere si gutui., Am
citit cateva capitole, mai precis fragmente de capitol.), fie in cazurile de
restructurari sintactice ale grupului, al caror efect este aducererea sub
dominanta aceluiasi centru a unor complemente cu istorii diferite, unul
matricial si altul provenit din reorganizari ierarhice ale grupului / grupurilor
(vezi, de exemplu, complementul de agent, complinire reorganizata, adusa
intr-o pozitie de complement prepozitional ca efect al reorganizarii pasive,
pozitie in care poate ajunge coocurent cu un complement prepozitional
matricial: De paparazzi si de alti rauvoitori, el este aparat de garzile lui de
corp.; vezi, de asemenea, complementul posesiv, adus, prin reorganizare, in
vecinatatea unui verb, care poate primi, simultan, si un complement
matricial in dativ: El isi ofera serviciile prietenilor.).
1.2. Pe langa complementele prototipice, care sunt de tip matricial
(vezi supra, 1.1), sunt asimilate complementelor si compliniri
nematriciale, obtinute prin reorganizari sintactico-ierarhice de diverse
feluri. Unele reorganizari intervin in raport cu acelasi centru de grup (de
exemplu, complementul de agent, rezultat din pasivizare). Alte reorganizari
intereseaza o structura mai ampla, cuprinzand doua grupuri legate sintactic,
unde complementul poate aparea:
(a) ca efect al amalgamarii celor doua grupuri (de exemplu,
complementul posesiv, rezultat din amalgamarea unui grup verbal si a unui
grup nominal subordonat: Ioni ofera [serviciile salei] guvernantilor. Ioni
[isii ofera seviciile] guvernantilor., Ion cunoaste [posibilitatile lorj]. Ion
[lej cunoaste posibilitatile].);
161

(b) ca efect al suprimarii (stergerii) unor componente din grupul al

doilea (de exemplu, complementul comparativ, rezultat din pierderea unor
componente din grupul propozitional subordonat: Ioni este mai sanatos
acum decat [Ioni era sanatos] anul trecut. Ion este mai sanatos acum
decat anul trecut., Ion este mai sanatos decat [este sanatos] Gheorghe.
Ion este mai sanatos decat Gheorghe.);
(c) ca efect combinat al ridicarii unui component din grupul
subordonat completiv, dar si al suprimarii de componente din grupul al
doilea (vezi unele constructii cu predicativ suplimentar: Profesorul
considera [ca el este inteligent.] Profesorul il considera [ca este]
inteligent.).
Includerea complinirilor nematriciale enumerate mai sus in clasa
complementelor are explicatii diverse, legate, in general, de natura sintactic
determinata a constructiei sau de asemanari de constructie si de
comportament cu cele prototipice.
(i) Cele mai multe complemente reorganizate au caracteristica de a fi
cerute de anumite particularitati de constructie, de a se distinge, in
consecinta, printr-o conditionare / determinare sintactica. De exemplu,
aparitia complementului de agent este conditionata de tiparul pasiv, in
oricare dintre realizarile lui: pasivul cu operator, pasivul reflexiv sau pasivul
lexical / cu marca zero (vezi Constructii pasive si impersonale, 1;
Complementul de agent, 1.1), iar aparitia complementului comparativ este
conditionata de tiparul comparativ, fiind cerut de specificatorul constructiei,
reprezentat prin marcile comparatiei mai decat, mai putin decat, tot asa de /
la fel de ca (si), cel mai dintre / din (vezi Constructii comparative, 2, 3.1;
Complementul comparativ, 1.1).
(ii) Cuprinderea complementului posesiv in clasa complementelor se
explica prin prezenta unor trasaturi de constructie comune cu ale unui
complement matricial (cel indirect): forma de dativ, atasata clitic unui verb,
si, uneori, posibilitatea dublarii cliticului printr-o forma nonclitica: Ion isi
iubeste copiii., El imi recunoaste meritele., Copacului i-au cazut toate
frunzele.; vezi Complementul posesiv, 1.1.
(iii) In cazul predicativului suplimentar, considerat si el, in unele
dintre aparitii (vezi infra, 2.1), drept complement (un complement
reorganizat de tip predicativ), includerea in clasa complementelor se
justifica prin provenienta sa completiva, caci deriva din structuri
162

propozitionale completive. Ca o consecinta a acestei istorii completive,

atunci cand predicativul suplimentar se realizeaza propozitional, conectorii
conjunctionali (complementizatorii) sunt identici cu cei ai propozitiilor
completive (vezi constructii ca: Te consider ca esti cel mai bun., Te vreau
sa fii cel mai bun. / ca anul asta sa ajungi cel mai bun.; vezi si infra,
3.1.3).
2.

Tipologia complementelor

2.1. O prima distinctie priveste caracterul matricial vs reorganizat al

complementului, cele prototipice fiind matriciale, cerute de trasaturi
sintactice si semantice ale centrului si acoperind pozitii de subcategorizare
ale acestuia, iar celelalte fiind reorganizate, obtinute prin schimbari ale
ierarhiilor primare (vezi supra, 1.2).
Au statut matricial complementul direct, cel secundar, subiectul,
complementul indirect, complementul prepozitional, numele predicativ si
complementul predicativ al obiectului.
In conceptia acestei gramatici,
subiectul, a carui aparitie este conditionata de
capacitatea sintactica a verbului de a accepta un
nominal- subiect, este interpretat ca apartinand clasei
complementelor, fiind considerat un tip special,
privilegiat de complement (vezi vezi Subiectul,
1.1.3, 1.1.4; si infra, 2.6). Sunt considerate drept
tipuri de complement si numele predicativ, si
complementul predicativ al obiectului, deosebite de
celelalte numai prin interpretarea lor semantica (vezi
infra, 2.4).
Au statut reorganizat complementul de agent, complementul posesiv
si complementul comparativ (pentru includerea in clasa complementelor,
vezi supra, 1.2).
Chiar si complementele caracterizate
drept matriciale pot aparea in ipostaze nematriciale,
restructurate, cand ajung sa ocupe aceste pozitii ca
efect al reorganizarilor sintactice. De exemplu,
complementul direct din constructii ca: L-am facut sa
163

planga., Il consider nedrept., Parintii il vor medic. nu

acopera o pozitie de subcategorizare a verbuluicentru, ci apar ca efect al ridicarii subiectului din
subordonata ca obiect direct in regenta (Am facut [ca
el sa planga]., Consider [ca el e nedrept]., Parintii
vor [ca el sa fie medic].). Tot astfel, orice subiect din
constructii ca: Ioana trebuie sa fie ajutata., Problema
se dovedeste ca este falsa. nu reprezinta, pentru
verbul vecin, un subiect matricial, ci este adus in
aceasta pozitie prin ridicarea subiectului din
subordonata: Trebuie [Ioana sa fie ajutata.,], Se
dovedeste [ca problema este falsa.]. Exista insa o
deosebire intre asemenea situatii si ceea ce am numit
complemente
reorganizate:
complementele
reorganizate, in oricare aparitie a lor, deci in relatie cu
orice regent, au un statut reorganizat, in timp ce
complementele matriciale se comporta nematricial
rar, numai in anumite constructii si in relatie cu
anumite elemente regente.
Tip special de complement reorganizat poate fi considerat si
predicativul suplimentar, atunci cand provine din reorganizarea unei
structuri bipropozitionale care include o subordonata completiva
(completiva directa sau subiectiva, mai rar, si completiva prepozitionala: El
considera ca tu esti buna profesoara. El te considera buna profesoara.,
Se dovedeste ca ea este buna profesoara. Ea se dovedeste buna
profesoara., Ma uit ca ea sufera. Ma uit la ea ca sufera.). In acest caz,
predicativul suplimentar (sau propozitia corespunzatoare) constituie
pandantul reorganizat al complementelor matriciale speciale, de tip
predicativ, reprezentate prin NP sau CPO (vezi Constructii cu predicativ
suplimentar, 2.3.4, 2.3.5, 2.3.6).
Trebuie subliniat ca nu orice predicativ
suplimentar are statut de complement reorganizat, ci
numai cel provenind din structuri sintactice
completive; numeroase alte predicative suplimentare,
cele provenind din subordonate circumstantiale sau
din propozitii coordonate, nu au statut completiv
(pentru istoria derivativa extrem de eterogena a
constructiilor cu predicativ suplimentar, vezi
Constructii cu predicativ suplimentar, 2.3).
164

2.2. Dupa natura lexico-gramaticala a centrului de grup, se disting

complemente ale verbului (El se adreseaza studentilor., Aranjeaza cartile.,
Il invata alfabetul.), ale adjectivului (carti utile studentilor., actiuni demne
de lauda), ale adverbului (Asemenea parintilor, el este foarte tenace.,
Locuieste departe de facultate.), ale interjectiei (Bravo lor!, Vai de ei!), ale
prepozitiei ([Langa mine], se afla un mare hotel., Merge [cu tine].).
Grupul prepozitional are structura matriciala
[Prep-centru + Complement], structura in care centrul
prepozitional impune nominalului-complement, pe
care obligatoriu si-l atrage, o restrictie de caz si de rol
tematic (vezi si Grupul prepozitional, 2, 4).
Similitudinile grupului prepozitional cu cel verbal
privesc restrictiile centrului de grup, precum si
structura interna a grupului, ambele centre admitand,
pe langa complemente prototipice de tip nominal, si
complemente nenominale, echivalente sintactice ale
celor dintai, realizate fie propozitional, ca propozitii
relative sau conjunctionale, fie ca forme verbale
nonfinite
/
nonpersonale.
Pentru
realizari
propozitional-relative incorporate in GPrep, vezi
exemple ca: El locuieste [langa / cu [cine i-e drag.]].
Pentru realizari propozitional-conjunctionale sau prin
forma verbala nonfinita, vezi exemple ca: [pana [sa
reuseasca]], [pana [a reusi]]; [fara [sa reuseasca]],
[fara [a reusi]]. In GALR, se recunoaste organizarea
interna a GPrep, asemanatoare altor grupuri (verbal,
adjectival, adverbial, interjectional), si se descriu
restrictiile interne, impuse de centrul prepozitional.
Sub aspect functional insa, grupul prepozitional este
neanalizabil, constituind, in ansamblul sau, o unica
functie sintactica, fie completiva, fie circumstantiala,
fie functia de atribut.
In descrierea grupului nominal, desi relatiile
cu centrul de grup sunt sintactic si semantic detaliat
diferentiate (vezi Grupul nominal, 2.2, 2.3, 2.4, 2.5),
GALR respecta schema de organizare din gramaticile
traditionale romanesti, si anume: [Nominal-centru +
atribut], unde atributul acopera orice determinare a
centrului, indiferent de pozitia ierarhica fata de
165

centru. Ca atare, in GALR nu se vorbeste de

complemente ale numelui.
Exista o clasa aparte de complemente, cele comparative, care nu sunt
cerute de centrul de grup, ci de un specificator al centrului, aparand numai
in structura grupului adjectival sau a celui adverbial cu centre de grup
gradabile, unde prezenta lor este conditionata de specificatorii adjectivului /
adverbului, mai exact de marcile de comparatie si de intensitate insotind
centrul (mai frumoasa decat tine, mai putin frumoasa decat tine, tot atat de
frumoasa ca tine, cel mai frumos din clasa / dintre copii; vezi si supra, 1.2).
In esenta, atasarea marcilor de comparatie transforma un centru adjectival
sau adverbial monovalent (cu un singur argument) intr-un centru bivalent
(cu doua argumente), acesta din urma cerand obligatoriu aparitia unui
complement. In consecinta, complementul comparativ este cerut de un
centru-adjectival / adverbial bivalent, alcatuit din [marcile comparatiei +
Adj-centru / Adv-centru] (mai frumos, mai putin frumos, tot asa de frumos,
cel mai frumos).
2.3. Dupa posibilitatile de distributie specifice fiecarui tip de centru,
exista complemente comune mai multor centre, aparand, ca atare, in
organizarea mai multor grupuri sintactice, si complemente specifice,
aparand in structura unui singur grup sintactic sau a doua grupuri.
De exemplu, complementul indirect si cel prepozitional
caracterizeaza tipuri variate de centre (vezi constructii ca: Se gandeste la
copii., El depinde de copii. complemente prepozitionale ale verbului; El
este atent la copii., El este dependent de copii. complemente
prepozitionale ale adjectivului; Referitor la copii, n-am ce-ti spune., Se afla
departe de copii. complemente prepozitionale ale adverbului; Vai de
copii! complement prepozitional al interjectiei; Le zambeste copiilor., Imi
convine ceva. complemente indirecte ale verbului; draga noua, utila
celorlalti complemente indirecte ale adjectivului; aidoma parintilor
complement indirect al adverbului; Bravo lor! complement indirect al
interjectiei). In schimb, complementul secundar si cele predicative (NP si
CPO) caracterizeaza numai grupul verbal, iar complementul comparativ este
limitat la GAdj si GAdv. Complementul direct si subiectul (ca tip special de
complement), desi apar, izolat, si in grupul interjectional, sunt definitorii
pentru grupul verbal, interjectia primind aceste compliniri numai prin
analogia acesteia cu verbul.

166

Centrul participial, care se distinge prin natura lui dubla, verbala si

adjectivala (vezi I, Forme verbale nepersonale, 3.4), primeste atat
complemente de tip verbal (Odata plecat directorul, a inceput dezordinea.
S, Ea este numita profesoara. CPO, Devenita profesoara, a uitat de unde
a plecat. NP, Ea este invatata tabla inmultirii. OSec), cat si
complemente specifice grupului adjectival, rezultate din posibilitatea
compararii si gradarii adjectivului participial (Ultima carte este mai citita /
mai cautata decat cele anterioare., Ea este cea mai citita dintre toate.); in
plus, primeste complementele comune celor doua centre, indirect si
prepozitional (carte trimisa elevilor, concluzie bazata pe observatie).

Problema existentei unui complement direct al

adjectivului se pune cu totul izolat, numai in cazul
adjectivului dator (Datoare statului o mare suma de
bani, familia a fost obligata sa-si vanda casa.),
adjectiv legat formal si, aparent, semantic de verbul a
da si care prezinta caracteristicile tranzitivitatii slabe
(pentru tranzitivitate slaba, vezi I, Clase sintactice si
sintactico-semantice de verbe, 4.1.4.2). Dator
accepta, direct, o complinire substantivala (sau
pronominala: dator ceva) realizata printr-o forma
nemarcata de caz, dar nu accepta forma pronominala
specifica pentru cazul acuzativ: *dator mine, tine.;
vezi I, Adjectivul, 3.2.1; II, Grupul adjectival, 3.2.
2.4. Dupa tipul de citire / de interpretare semantica, se disting
complemente esential referentiale (numite si complemente argumentale),
care, in cele mai multe aparitii, primesc citiri individuale, trimitand la
entitate / la individ, si complemente cu citiri esential predicative (numite si
complemente predicative), exprimand nu entitati, ci proprietati ale entitatilor
si relatii intre ele. Au statut predicativ, dintre complementele matriciale,
numele predicativ si complementul predicativ al obiectului, iar, dintre
complementele nematriciale, realizarile completive ale predicativului
suplimentar (vezi supra, 2.1).
Reflexul gramatical al celor doua tipuri il constituie realizarea
prototipica a complementelor referentiale prin nominale insotite de
determinanti (articol, adjectiv pronominal demonstrativ sau posesiv) sau
prin pronume personal (Citeste compunerea. / aceasta compunere. /
167

compunerea mea. / O citeste.) si, dimpotriva, realizarea prototipica a

complementelor predicative fie ca adjective, fie ca nominale nude, fara
determinanti (El este inteligent., Dan este inginer.; El se da mare., L-au
numit director.).
Desi diferite semantic si sintactic de complementele argumentale,
complementele predicative prezinta in comun cu cele dintai urmatoarele
trasaturi: (a) calitatea de complinire sintactic si semantic obligatorie; (b)
calitatea de a fi cerute matricial de clase sintactice de verbe (verbele
copulative cer aparitia numelui predicativ, iar cele atributive, aparitia
complementului predicativ al obiectului; pentru distinctia verb copulativ vs
atributiv, vezi I, Clase sintactice si sintactico-semantice de verbe, 4.3.1,
4.3.3); (c) calitatea de a acoperi pozitii de subcategorizare ale verbuluicentru.
Daca sunt urmarite cu atentie realizarile celor doua
tipuri de complemente (referentiale vs predicative), se
observa ca fiecare are, in afara citirii / interpretarii
prototipice (citire referentiala vs predicativa), si contexte
in care un complement esentialmente referential primeste
citire nonreferentiala (nume de proprietate; vezi cazurile de
tranzitivitate slaba precum: El cauta profesor de sport.,
Inginer strain cauta profesoara tanara in vederea
casatoriei.), dupa cum exista contexte in care in pozitiile
esentialmente predicative (NP, CPO) apar si citiri
nonpredicative, referentiale (Tu esti Ion. / copilul meu., Cine
esti? / Sunt eu, nu ma recunosti?., El s-a dat drept mine. /
drept Ion. / drept copilul meu.). In cuprinsul acestei
gramatici, se sugereaza ca, dincolo de utilizarile prototipice,
exista, pentru fiecare tip de complement, folosiri specifice
celeilalte clase. Numele propriu, desi in utilizarile specifice
este de tip referential, trimitand la un unic referent, poate
aparea si predicativ, exprimand fie o predicatie de
identificare (Cine esti? / Sunt Nicusor.), fie una de
denominatie (vezi NP din vecinatatea verbelor a se numi, a
se chema: El se cheama Ion., El se numeste Ion. si CPO din
vecinatatea unor verbe ca a boteza, a denumi, a porecli: L-au
botezat Ion., L-au denumit X., L-au poreclit Spanu.).
2.5. Dupa tipul de relatie sintactica, se disting complemente angajate
in relatii binare, deci definindu-se in exclusivitate in raport cu centrul de
168

grup, si complemente angajate in relatii ternare, care includ in definitie, pe

langa centrul de grup, si alt component al grupului.
Toate complementele cu interpretare predicativa apartin unui tipar
ternar, caci, prin natura lor, proprietatile trimit la indivizi, ceea ce
inseamna ocurenta, in aceeasi structura, atat a centrului de grup verbal si a
complementului predicativ (cel care indica proprietatea), cat si a unui
complement referential (la care se refera proprietatea). Este cazul numelui
predicativ si al complementului predicativ al obiectului, primul intrand in
relatia ternara Vcopulativ + NP + S, iar al doilea, in relatia ternara Vatributiv + CPO
+ OD / OI.
Exista insa si complemente caracterizate prin relatii ternare fara sa
fie si predicative. Este, de exemplu, situatia complementului secundar, un
complement matricial referential, care implica structura ternara V + OD +
OSec (Profesorul ma invata declinarea.). Tot aici se include insa si un
complement reorganizat, cel posesiv, care, ca efect al reorganizarii, apare
intr-o structura ternara V + CPos + GN, unde GN reprezinta un complement
matricial al verbului-centru, iar CPos, complementul reorganizat, ultimul
cerand atat prezenta verbului, la care se ataseaza clitic, cat si prezenta
celuilalt complement (Ion isi iubeste parintii., Imi curge nasul., El isi vede
de sanatate.); cele doua complemente (CPos si GN) sunt legate semantic
printr-o relatie de posesie / de apartenenta, relatie nu directa, ci mediata de
verb; vezi Complementul posesiv, 1.1, 1.2.
2.6. Din punctul de vedere al gradului de coeziune, se poate stabili o
ierarhie a complementelor matriciale referentiale.
O prima distinctie separa subiectul si complementul direct de toate
celelalte complemente, acestea fiind complementele cel mai intim legate de
verb. Ambele se asociaza prin relatia de diateza, precum si prin cea de
reflexiv si se caracterizeaza prin legarea directa si extrem de stransa de
verb (cand apare prepozitia pe a complementului direct, aceasta este ceruta
de trasaturi ale grupului nominal-complement, si nu de particularitati ale
verbului; acelasi verb se poate construi, in relatie cu diverse grupuri
nominale, fie obligatoriu prepozitional (Il lovesc pe Ion.), fie, in variatie
libera, prepozitional si neprepozitional (Il lovesc pe copil. Lovesc
copilul.), fie obligatoriu neprepozitional (Lovesc peretele.). Rolurile
tematice cel mai intim legate de verb (Agentul, Pacientul) sunt atribuite
acestor pozitii sintactice. Atunci cand in aceste pozitii se atribuie, rar, alte
roluri decat Agentul si Pacientul, mai ales roluri de tip circumstantial,
169

aceste pozitii devin instabile (vezi S si OD locative, care apar in variatie

sintactica libera cu o constructie prepozitionala circumstantiala: Ma doare
gatul. / ~ in gat., El colinda satele. / ~ prin sate.).
Dintre subiect si complementul direct, se detaseaza subiectul, ca tip
de complement privilegiat al verbului, deosebit de toate celelalte,
inclusiv de complementul direct, prin restrictiile formale bilaterale la care
participa, fiind nu numai un component subordonat verbului (a carui
aparitie depinde de trasaturi combinatorii ale acestuia), ci si un component
care, in cele mai multe aparitii, impune verbului restrictii de acord (cf.
Acordul dintre subiect si predicat). Componentul-subiect isi pastreaza
insa calitatea de subiect si in conditiile in care relatia formala de acord nu se
poate realiza (vezi Subiectul, 1.1.2.d). Astfel, formele verbale nepersonale,
in absenta marcilor de acord, isi pastreaza capacitatea de a primi subiect
(Incepand ploaia, copiii au intrat in casa., El este demn de a i se acorda
premiul., A incerca tu, cu propriile puteri, este mai important decat reusita
insasi.). Se deduce de aici ca, desi importanta, diferentiind subiectul de
celelalte complemente, trasatura acordului nu este, totusi, fundamentala:
aparitia subiectului este posibila si in afara acestei trasaturi.
In ierarhia gradelor de coeziune, pozitia imediat urmatoare
complementului direct este ocupata de complementul indirect. Acesta are
multe asemanari cu OD: (a) se leaga de verb, ca si acesta, prin clitic, ceea ce
ii permite si realizarea dublarii (Ii ofera ceva., Imi zambeste., Ii ofera
prietenului ceva.); (b) ca si complementul direct, se poate lega, suplimentar,
cu verbul si subiectul prin relatia de reflexiv (Elevul isi cumpara carti.,
Imi spun mie insami cuvinte de imbarbatare.). Se deosebeste insa de OD
prin cateva trasaturi, toate punand in evidenta un grad de coeziune mai
redus. (i) Exista o mai mare instabilitate a pozitiei OI, constructia cu obiect
indirect fiind susceptibila, in mai mare masura, de variatie sintactica / de
substitutie cu o constructie prepozitionala sinonima. Unele realizari
prepozitionale sinonime sunt chiar ale complementului indirect (Arunc
mancare pasarilor. / la pasari.), altele sunt ale complementului
prepozitional (Pregatesc copiilor un ceai. / un ceai pentru copii., util
societatii / util pentru societate, Fura o parte din teren vecinilor. / de la
vecini.). (ii) Caracterul facultativ, suprimabil, este mult mai frecvent in cazul
OI, situatiile de dativ obligatoriu fiind restranse la un numar mic de verbe
(vezi Complementul indirect, 1.1.1.1).
Cele doua trasaturi diferentiatoare au aceeasi explicatie, ambele
fiind legate de particularitati ale cazului dativ. Pe de o parte, dativul este
170

un caz cu semantica extrem de incarcata, aparand ca realizare a

numeroase roluri tematice, inclusiv roluri cu valori circumstantiale, de unde
nevoia semantica de dezambiguizare (vezi, de exemplu, dativul-Tinta,
dativul-Sursa, dativul-Locativ sau dativul-Beneficiar, aflate in variatie cu
cate o constructie prepozitionala specifica fiecarei valori: Trimite copiilor /
la copii.; Fura vecinilor / de la vecini o bucata de gradina.; Se asterne
drumului / la drum.; Ii tricoteaza nepotului / pentru nepot un fular.). Pe de
alta parte, este un caz care, cu exceptia Experimentatorului (vezi infra),
acopera roluri tematice a caror natura este, pentru numeroase centre de grup,
facultativa. Cel mai evident, sub acest aspect, este pozitia Beneficiarului,
care, ca rol inerent, obligatoriu, apare in grila tematica a putine verbe vezi
El beneficiaza de ajutor. si chiar si atunci, se realizeaza ca subiect, si nu ca
obiect indirect; altfel, Beneficiarul este un rol facultativ, coocurent cu
rolurile esentiale Agent si Pacient / Tema: Citesc (copiilor / pentru copii)
o carte., Pregatesc (copiilor / pentru copii) un ceai., Copiilor le cumpar /
Cumpar pentru copii bomboane.). Dar si celelalte roluri (Tinta, Sursa),
pentru multe verbe agentive sunt suprimabile (Mi se lauda. / Se lauda., Imi
vorbeste toata ziua. / Vorbeste toata ziua., Zambesc copiilor. / Zambesc.;
Imi fura o carte. / Fura o carte.). Nu aceeasi este situatia dativuluiExperimentator, rol intim legat de verb, definitoriu pentru verbele de stare.
Asa se si explica diferenta dintre OI-Experimentator, pozitie sintactica
stabila (Imi place filmul., Imi convine situatia., Mi-e teama., Imi pasa.), si
OI-Beneficiar / Tinta / Sursa (vezi exemplele anterioare), pozitii suprimabile
si sintactic variabile.
Si mai slab legat de verb este complementul prepozitional, data
fiind atribuirea rolului tematic si a cazului prin intermediul prepozitiei.
Nerealizarea prin clitic pronominal, neparticiparea la mecanismele sintactice
intim legate de verb (dublare, diateza) separa net acest complement de cele
anterioare. In plus, exceptand cazurile de prepozitii abstracte / prepozitiiregim (de tipul: a se baza pe, a beneficia de etc.), in numeroase alte
constructii rolul semantic al prepozitiei orienteaza constructia spre valori
circumstantiale, limita dintre complement si circumstantial fiind adesea
anevoie de facut (vezi prepozitii ca asupra: Insista asupra rezultatului., Se
napusteste asupra mancarii.; pentru: Este necesara pentru studiu.,
Militeaza pentru pace.; cu: Este indatoritor cu superiorii, dar ostil cu
ceilalti.; din: Decurge / Urmeaza din demonstratie.; fata de: Se lauda fata
de noi. etc.; vezi si infra, 4).
In esenta, ierarhia sintactica a complementelor matriciale referentiale
apare ca reflex sintactic al ierarhiei rolurilor tematice atribuite de centru,
171

unele fiind mai intim legate de centru decat altele: Beneficiarul, Locativul,
Tinta, Sursa sunt, in multe cazuri (aproape general in cazul Beneficiarului),
roluri coocurente, determinate de prezenta altor roluri in grila tematica, in
timp ce Agentul, Pacientul sunt roluri esentiale. Pe de alta parte, dincolo de
eterogenitatea semantica (de roluri tematice) a fiecarui complement
matricial (pentru eterogenitatea subiectului, vezi Subiectul, 1.2.1; pentru
eterogenitatea complementului indirect, vezi Complementul indirect, 1.2
etc.), unele complemente sunt mai legate de anumite roluri tematice,
stabilindu-se o relatie preferentiala intre un anumit rol si modul lui frecvent
de codificare sintactica (intre Agent si subiect, intre Pacient / Tema si
complementul direct, intre Beneficiar si complementul indirect etc.).
2.7. Pentru cazul special al complementelor reorganizate, partitia
poate privi tipul de reorganizare din care deriva complementul (vezi
supra, 1.2, 2.1).
3.

Manifestari comune

Complementele matricialte ale verbului, ale adjectivului, ale

adverbului, ale interjectiei, in ciuda centrelor diferite si a tipologiei diverse
(vezi supra, 2), sunt legate prin trasaturi comune, trasaturi determinate de
o relatie stransa cu centrul de grup: acelasi tip de regim al centrului (si,
implicit, realizari comune), precum si fenomenul comun al primirii de roluri
tematice. Indiferent de tipul de grup, coeziunea structurilor [Centru +
Complement] este puternica si apare, in primul rand, ca efect al atractiei si
al constrangerilor exercitate de centru asupra complementelor si, numai in al
doilea rand, ca efect al constrangerilor exercitate de complemente asupra
centrului (este cazul singular al subiectului) si de complemente unele asupra
altora (este, de exemplu, cazul complementului secundar, care cere ocurenta
obligatorie a celui direct, dar nu si invers).
3.1. Marcile de actanta, cele care asigura legarea complementelor de
centru, variaza de la un tip la altul de realizare a aceluiasi complement, dar,
in ciuda acestor diferente, inventarul general al marcilor de actanta este
comun.
3.1.1. De exemplu, atunci cand complementele se realizeaza nominal,
au drept marci de actanta cazul si prepozitia, legatura cazuala sau
prepozitionala aparand in raport cu oricare centru de grup.
Astfel, complementul prepozitional este legat exclusiv prepozitional,
cu ajutorul unei prepozitii regizate de centru, atat in cazul unui centru verbal
172

(El depinde de parinti.), cat si al unui centru adjectival (El este avid de
bani.), al unuia adverbial (Locuieste departe de parinti.) sau al unuia
interjectional (Vai de ei!).
Exista complemente legate esentialmente cazual; vezi complementul
direct sau subiectul. Complementul indirect, esentialmente cazual, indiferent
de centrul de grup (Le vorbeste lor., E ostil lor., Asemenea lor, este
imprevizibil., Bravo lor!), admite frecvent in variatie (uneori libera,
stilistica, alteori, conditionata sintactic si lexical) o constructie cazuala
definitorie si una prepozitionala (Arunca pasarilor. / la pasari.; vezi si
supra, 2.6). Realizarea cazuala prin clitic pronominal sau prin forma
nonclitica depinde de trasaturile distributionale ale centrului de grup: exista
centre lexico-gramaticale care, desi admit forme cazuale distincte de dativ
sau / si de acuzativ, nu admit si realizarea lor clitica (vezi utila lor, dar
*utila le, asemenea lor, dar *asemenea le). Si totusi, si in asemenea situatii,
pot interveni fenomene comune, cliticele avansand in fata unor suporturi
verbale copulative sau pasive (vezi: drag lui ii este drag, oferita lor le
este oferita, asemenea lui ii este asemenea).
3.1.2. Echivalentele functional-sintactice ale nominalelor argumentale
sunt formele verbale nepersonale si propozitiile conjunctionale sau cele
relative.
Marcile specializate pentru forme verbale nepersonale sunt, indiferent
de tipul gramatical de centru, prepozitiile (numai gerunziul, in cazurile rare
in care acesta apare drept complement, se ataseaza direct centrului de grup:
Aude tunand., Se aude tunand.; face exceptie complementul predicativ al
obiectului realizat prin gerunziu, care primeste marca prepozitionala ca: Lau desemnat ca reprezentand comunitatea academica.).
Specifica celorlalte doua forme verbale nepersonale, infinitivul si
supinul (prezenta participiului-complement este rara si discutabila; vezi
Subiectul, 2.2.1.d), este natura ambigua a legaturii prepozitionale,
prepozitia functionand, simultan, ca marca sintactica, dar si ca marca
morfologica, si anume: morfem liber al infinitivului, respectiv al supinului.
Desi asemanator pentru cele doua forme, stadiul procesului de
gramaticalizare (de transformare a prepozitiei in marca morfologica) este
diferit, pentru infinitiv, fiind mai avansat. Ca dovada, marca a a infinitivului
isi poate atasa o marca prepozitionala suplimentara, atunci cand regimul
centrului cere alta prepozitie (se gandeste la a renunta, consta in a preciza,
militeaza pentru a interveni); in schimb, marca de, specifica supinului, desi
obligatorie in pozitiile de subiect si de complement direct (E important de
citit carti., Am de citit doua carti.), nu-si poate atasa alta prepozitie, atunci
cand regimul centrului o cere (Se pune pe citit carti., dar Se pune *pe de
citit carti.).

173

3.1.3. Pentru realizarile propozitionale, legarea de centru se obtine prin

conectori conjunctionali sau relativi. Este semnificativ faptul ca, indiferent
de tipul de complement si de tipul lexico-gramatical de centru, daca
propozitia este conjunctionala, este selectat acelasi inventar de contectori-tip
(ca, sa, daca) si aceleasi variante (contextuale sau stilistice) ale acestora (ca
sa, ca sa, ca sa, de), cu aceleasi reguli generale de selectie si de utilizare. De
exemplu, conectorul conjunctional daca, utilizat ca marca a interogatiei
totale (sau a celei alternative) transpuse in vorbire indirecta, apare pentru
diverse tipuri de centre: Ma intreaba daca plec. (centru verbal), Este
curioasa daca am plecat. (centru adjectival), Indiferent daca voi pleca sau
nu, doresc sa termin cele incepute. (centru adverbial) si pentru diverse tipuri
de completive (altfel spus, pentru diverse pozitii sintactice in care propozitia
cu daca se incorporeaza): Ma intereseaza daca au reusit. (subiectiva), El
intreaba daca poate pleca. (completiva directa), El ma intreaba daca plec.
(completiva secundara), El se intereseaza daca vom pleca. (completiva
prepozitionala), Intrebarea este daca vom primi burse. (predicativa); vezi si
Constructii cu propozitii conjunctionale, 2.2.1.3.
3.1.4. In cazul completivelor realizate ca propozitii relative, este
semnificativ faptul ca, indiferent de pozitia sintactica a completivei si
indiferent de tipul de centru, tipologia propozitiilor relative este aceeasi. De
exemplu, variatia relativa propriu-zisa / relativa infinitivala apare si in
pozitia subiectului, si in cea a complementului direct; vezi: Nu-i ce manca.
(S), N-am ce manca. (OD). De asemenea, tipul de relativa fara antecedent
apare legat de diverse centre, fiind in diverse pozitii sintactice: Cunosc pe
cine a intrat. (centru verbal, completiva directa), Se gandeste la cine l-a
amenintat. (centru verbal, completiva prepozitionala), Trimit cartea oricui
are nevoie. (centru verbal, completiva indirecta), Vrea sa ajunga stapana pe
orice ii iese in cale. (centru adjectival, completiva prepozitionala), Devine
ostil oricui il contrazice. (centru adjectival, completiva indirecta), Casa lui
este alaturi de (ceea) ce s-a construit recent. (centru adverbial, completiva
prepozitionala), Este extrem de arogant, aidoma cui l-a crescut. (centru
adverbial, completiva indirecta), Vai de cine s-a prapadit, nu de cine
ramane. (centru interjectional, completiva prepozitionala), Bravo cui l-a
ajutat! (centru interjectional, completiva indirecta) etc.
3.1.5. In cazul conectorilor prepozitionali si al celor conjunctionali,
comuna tuturor completivelor este natura lor abstracta, si unii, si altii fiind
selectati prin fenomenul de regim si, implicit, fiind lipsiti de informatie
semantica proprie.
Exceptand unele prepozitii cu o semantica proprie (vezi prepozitiile
comitative din constructii cu OPrep obligatoriu: se aseamana cu, coincide
cu, contrasteaza cu, se invecineaza cu, rimeaza cu, seamana cu etc.; vezi si
infra, 4.5), natura lor comuna este de categorii functionale, si nu de
categorii lexicale (semantic pline). Sunt conectori prepozitionali abstracti,
generali, nespecializati, care, in absenta altor considerente de structura, nu
174

aduc nicio informatie asupra tipului de complement pe care il introduc (Se

teme de, Ajutat de; Apara pe, Se bazeaza pe; Arunca la, Predispune la etc.).
La fel, complementizatorii (legaturile conjunctionale ale propozitiilor
completive) nu aduc nicio informatie asupra tipului de completiva. In
vecinatatea lor, la nivel interpropozitional, opozitia dintre diversele
completive se neutralizeaza (vezi: Ma supara ca a plecat. subiectiva, El
anunta ca a plecat. completiva directa, El ma anunta ca a plecat.
completiva secundara, El se mira ca a plecat. completiva prepozitionala,
Credinta lui este ca a plecat. predicativa; El considera ca sunt vinovat.
completiva directa, El ma considera ca sunt vinovat. predicativa
suplimentara; vezi si Constructii cu propozitii conjunctionale, 3.1).
Sub acest aspect, se deosebesc esential de marcile prepozitionale si
conjunctionale care introduc circumstantiale, purtatoare ele insele de
informatie semantica. In multe aparitii, conectorii prepozitionali si
conjunctionali ai pozitiilor circumstantiale sunt specializati, anuntand, prin
propria informtie semantica, tipul de circumstantial pe care il introduc (vezi
urmatorii conectori conjunctionali: A renuntat la facultate deoarece, pentru
ca sa, in loc sa, desi etc. si urmatorii conectori prepozitionali: Se asaza
langa, deasupra, in fata, din cauza, in cazul).
3.2. In situatia realizarii prin clitice pronominale, complementele
participa la fenomenul sintactic al dublarii (al exprimarii duble a aceleiasi
pozitii completive, prin forma clitica si nonclitica). Este cazul
complementului direct din GV si, rar, din GInterj: L-am vazut pe Ion., Iata-l
pe Ion.; este, de asemenea, cazul complementului indirect din GV si, rar, din
GInterj, iar, prin intermediul unui suport copulativ, si din GAdj sau GAdv:
Le-am zambit copiilor., Na-va si voua!, Le este drag copiilor., Le este
aproape copiilor.). Complementul posesiv, realizat prin clitic pronominal,
participa si el, in anumite conditii si cu anumite restrictii, la fenomenul
dublarii (Copacilor le-au cazut crengile., Mi-au venit si mie copiii.); vezi si
Complementul posesiv, 1.1.
Realizarea prin clitic si dublarea permit complementelor cu aceste
caracteristici sa participe, indiferent de clasa lexico-gramaticala a centrului,
la organizarile sintactice de tip reflexiv sau de tip reciproc; vezi, de
exemplu, reflexivizarea si reciprocizarea din GV, ambele privind atat
complementul direct, cat si pe cel indirect: Cu firea lui, se distruge singur.,
Ei se distrug unul pe altul., Ion isi impune siesi mari restrictii., Ion si
Gheorghe isi trimit (unul altuia) informatii.; vezi, de asemenea,
reflexivizarea si reciprocizarea din GAdj: El isi ramane credincios., Ei isi
sunt (unul altuia) atat de dragi. sau reciprocizarea din GAdv: Ei isi sunt
atat de aproape (unul altuia). De observat ca, date fiind restrictiile
combinatorii ale adjectivului si ale adverbului, care nu admit decat
complemente indirecte, nu si directe, reflexivizarea si reciprocizarea
angajeaza, in aceste grupuri, numai complementul indirect. Complementul
175

posesiv din structura GV poate participa si el la organizari de tip reflexiv sau

reciproc, dar tot numai cu forma de clitic de dativ: El si-a pierdut slujba.,
Oaspetii isi povestesc viata (unul altuia).; vezi si Constructii reflexive si
reciproce, 1.2.1.1 1.2.1.4, 2.1.2, 2.2.2.
3.3. Complementele, a caror organizare este guvernata de principiul
unicitatii, admit coocurenta numai in conditiile tipurilor diferite de
complement (OD + OI, OD + OSec, OD + OPrep, CPos + OD, CPos +
OPrep, CPos + S etc.).
Ca efect de interpretare a principiului unicitatii, s-au separat unele
functii sintactice pe care traditia gramaticala le-a discutat multa vreme
laolalta (vezi OI si OPrep: Imi pasa de studenti.; OD si OSec: Profesorul
ma invata carte.). S-a separat, de asemenea, complementul posesiv de un OI
autentic (Mi-am oferit salariul sinistratilor.) sau complementul predicativ al
obiectului de un OD (L-au desemnat ambasador., L-au botezat Ion.).
3.4. Legatura extrem de stransa cu centrul (vezi supra, 1.1) explica de
ce, intr-o topica sintactica (nemarcata stilistic), toate complementele,
indiferent de felul complementului si de tipul de centru, nu se separa
prozodic (prin pauza si / sau prin schimbare de intonatie) de centru, iar,
grafic, nu se separa prin virgula. Ca topica, orice complement ocupa, de
regula, pozitiile din vecinatatea centrului; in cazul realizarii prin clitice
pronominale, complementele au reguli stricte de topica (vezi I, Pronumele
personal propriu-zis, 2.2.2.5).
Regula curenta, a neizolarii prin pauza (sau, grafic, prin virgula), este
incalcata in cazurile de tematizare forte sau de focalizare forte (vezi
Organizarea tematica a enuntului, 5.4; Organizarea focala a enuntului,
4), care determina o deplasare frontala a complementului (indiferent de tip
si de centru, indiferent de realizarea nominala sau propozitionala), insotita
de o izolare fonetica si o marcare intonationala a componentului deplasat.
Cliticele, ca realizari ale complementelor, pot aparea ca efect al deplasarii
spre stanga a componentelor: Au oprit de tras clopotele. Clopotele le-au
oprit de tras., A uitat cartile prietenului / sale in masina. I-a / Si-a uitat
cartile in masina., drag lui Lui ii este drag. etc.), dar ele insele, in absenta
complementului nonclitic, nu pot fi focalizate.
Pentru
trasaturile
care
deosebesc
circumstantialele
de
complemente,
vezi
Circumstantialul. Prezentare generala, 3.3.
4.

176

Interferenta complemente circumstantiale

Desi distinctia complemente / circumstantiale este, din punctul de

vedere al ierarhiilor teoretice, clara, in actualizarile contextuale, trecerea de la
un tip la altul de dependenta este posibila, iar delimitarile sunt departe de a fi
atat de transante. Oscilatiile de interpretare, intervenite in anumite situatii
sintactico-semantice precis circumscrise, pun in evidenta fie ca anumite tipuri
de circumstantiale nu au caracteristicile definitorii ale clasei sau nu au toate
caracteristicile acesteia (vezi, de exemplu, circumstantialul de relatie, in
utilizarile lui de restrangere a domeniului predicatiei: bun la matematica,
neintrecut in lupta), fie ca vecinatatile pot influenta semantica grupurilor,
facand posibila, mai ales in cazul rolurilor cu semantica circumstantiala,
alunecarea de la o specie la alta. In alte situatii (este cazul constructiei
comparative), aceeasi intentie de comunicare, primind, uneori, si aceleasi
marci de realizare, da nastere la tipare sintactice diferite, cu interpretare
completiva sau circumstantiala (vezi infra, 4.2).
4.1. Exista, de exemplu, circumstantiale obligatorii, cerute de sintaxa
si semantica matriciala a unei clase restranse de verbe (vezi I, Clase
sintactice si sintactico-semantice de verbe, 1.2, 4.4.4), care se apropie de
statutul complementelor. Ca si complementele, au statut obligatoriu si
participa la fenomenul de atribuire a rolurilor tematice (vezi circumstantialele
locative, temporale, modale, cantitative cu statut obligatoriu din constructii
ca: Locuieste in Bucuresti., Dateaza din secolul trecut., Procedeaza incorect.,
Cantareste mult.). Includerea lor in clasa determinarilor de tip circumstantial
s-a facut pe baze strict semantice.
4.2. Exista o specie intreaga de constructii specializate pentru a
exprima o comparatie care, dupa tiparul sintactic diferit pe care il satisfac, se
distribuie intre pozitiile completive (complement comparativ: mai inteligent
decat tine, mai bine decat el, la fel de inteligent ca tine, dar si alte pozitii
completive, cele de tip predicativ complementul matricial NP: Copila este
ca o floare. sau complementul nematricial PS: Mi-o imaginez ca pe o floare.)
si altele necompletive, functionand frecvent ca circumstantiale de mod (vezi
Constructii comparative, 3.2).
Distinctia complement comparativ circumstantial de mod priveste
tipul de grup sintactic si relatiile in care constructia comparativa se include.
(a) Daca apare intr-un grup adjectival sau adverbial al carui centru
este gradabil, constructia comparativa este de tip completiv (mai frumos
decat tine, tot asa de frumos ca tine, cel mai frumos dintre ei), chiar si in
conditiile in care specificatorul / marca de comparatie si gradare nu este
exprimat/a (frumos ca tine, mici ca furnicile). In componenta acestor grupuri,
constructia comparativa raspunde trasaturilor de tip completiv, ca urmare a
relatiei de obligativitate create intre specificatorul grupului si
complementul cerut de acesta (mai decat, tot asa ca si, mai putin decat, cel
177

mai dintre / din). Numai in cazul comparatiei de egalitate cu specificatorul

neexprimat, dar subinteles ( inalt ca tine inseamna la fel de inalt ca tine),
complementul comparativ este suprimabil, dar oricand posibil a se lexicaliza;
vezi Complementul comparativ, 1.1.
(b) Ocurenta intr-un grup verbal, unde constructia comparativa are, in
orice aparitie, statut facultativ, comparatia se apropie sintactic si semantic de
un circumstantial modal (Alearga ca vantul. alearga repede). In vecinatatea
unui copulativ si in relatie cu acesta (Ioana este ca o floare.) sau intr-un tipar
sintactic specific predicativului suplimentar (Mi te imaginez ca (pe) o
mireasa.), aceeasi constructie comparativa, angajata, de asta data, in alte
relatii sintactice, functioneaza ca nume predicativ, respectiv ca predicativ
suplimentar.
4.3. Exista si circumstantiale facultative apropiate de comportamentul
complementelor prepozitionale, mai ales al celor cu statut suprimabil. De
exemplu, un verb ca a insista, cu regim prepozitional cvasiobligatoriu (insista
asupra) si cu alte particularitati de constructie apropiate de complemente
(vezi regimul conjunctional al verbului: insista sa plece), oscileaza ca
interpretare intre constructia cu un complement prepozitional si cea cu un
circumstantial de relatie. Oscilatia se explica prin natura prepozitiei asupra, a
carei atasare la verb determina, prin semantica proprie, fie restrangerea
domeniului predicatiei (Si-au expus opinii asupra), trasatura care apropie
constructia prepozitionala in discutie de semantica circumstantialului de
relatie, fie orientarea spre un sens de directie (S-au repezit asupra), trasatura
care apropie constructia de un circumstantial de loc.
4.4. In functie de tipul semantic de centru, dar si de tipul semantic de
nominal subordonat, acelasi tipar sintactic prepozitional oscileaza intre o
interpretare circumstantiala si una completiva; vezi: Ajunge la facultate.
(Circ) vs Ajunge la intelegerea situatiei. / la a intelege situatia. (OPrep); Se
indreapta spre Piata Kogalniceanu. (Circ de loc) vs Se indreapta spre
reusita. (OPrep). In acelasi sens, Sursa abstracta (Din demonstratie deriva
ca, Solutia deriva din necunoastere.) se poate modifica intr-una concreta,
temporala (a data din secolul trecut, a izvori din copilarie) sau locativa (a
proveni din Moldova. Circ de loc).
4.5. Exista prepozitii semantic pline care, de la un centru de grup la
altul, pot introduce complemente sau circumstantiale. Astfel, prepozitia
comitativa cu, pastrandu-si aceeasi valoare semantica, introduce uneori un
complement prepozitional, atunci cand este ceruta obligatoriu de matricea
semantica a unor verbe (dar si a unor adjective sau adverbe) inerent
reciproce / simetrice (fie verbe de tip agentiv: a se asocia cu, a se intovarasi
cu, fie verbe si adjective / adverbe de tip nonagentiv, de relatie: a se inrudi cu,
a se invecina cu; asemanator cu, coocurent cu, simetric cu, sinonim cu, vecin
178

cu; aidoma cu), dar introduce un circumstantial sociativ, atunci cand, pentru
anumite centre de grup, prepozitia este facultativa, grupul pe care il introduce
fiind suprimabil: a bea cu prietenii, a calatori cu prietenii, a invata cu
prietenii, a merge cu prietenii; vezi si Circumstantialul sociativ, 1.1.
Prepozitia pentru introduce un complement prepozitional, mai ales in
asociere cu nominale (sau substitute pronominale) cu trasatura [+ Animat / +
Uman], atunci cand atribuie rolul tematic Beneficiar (Pregatesc pentru copii.,
Cant pentru tine., Tai carnea pentru pisica., E util pentru noi.), dar introduce
un circumstantial de relatie, atunci cand, in asociere tot cu un nominal
(pronominal) cu trasatura [+ Uman], are rolul de a limita domeniul de
valabilitate a predicatiei (Pentru guvernanti / Pentru mine, este putin
convingator, dar pentru altii, poate fi convingator.); aceeasi prepozitie
introduce un circumstantial de scop sau unul de cauza, mai ales in asociere cu
substantive abstracte, de natura verbala: Munceste pentru castig. (Circ de
scop), M-a pedepsit pentru vorbele pe care i le-am spus. (Circ de cauza); vezi
si Circumstantialul de cauza, 2.5; Circumstantialul de scop, 2.4.1.

179

MODALIZAREA
1. PRELIMINARII
Modalitatea este categoria semantic, parial gramaticalizat, care
exprim raportarea locutorului la un coninut propoziional, atitudinea sa
cognitiv, volitiv sau evaluativ fa de strile de lucruri, reale sau
poteniale, descrise prin limbaj. Principalele tipuri de modalitate (sau atitudine
propoziional) sunt: epistemic (cognitiv) Se pare c s-au construit
diguri. , deontic (prescriptiv i volitiv) Trebuie / vrem s se
construiasc diguri. i apreciativ (evaluativ) E bine c s- au construit
diguri. Cnd sunt prezentate relaii obiective privitoare la coninutul
referenial abilitatea agentului, existena condiiilor externe favorabile,
impunerea unei situaii din cauze exterioare , nu mai este vorba de o
modalitate propriu-zis, ci de pseudomodalitatea dinamic: Ei pot / trebuie
s construiasc diguri, pentru c au primit materialele.
Unele teorii de inspiraie logic cuprind i o modalitate
alethic (referitoare la adevrul obiectiv al propoziiei), greu de
verificat n limbajul natural; de obicei, n aceleai teorii este
omis modalitatea apreciativ.
Ar putea fi considerat ca un tip de modalitate i categoria
aproximrii i a vagului (ntructva comisia a greit., Au cam
greit.), pentru c i aceasta presupune o apreciere subiectiv din
partea locutorului. Expresiile aproximrii aparin ns n primul
rnd caracterizrii cantitative, fiind mai potrivit tratarea lor n
legtur cu categoria cuantificrii (vezi I, Pronumele de
cuantificare; II, Grupul nominal, 1.3.3, Circumstanialul
cantitativ).
Modalizarea reprezint marcarea n mesaj a modalitii. Ea depinde de
actul de limbaj realizat prin fiecare tip de enun (vezi Tipuri de enunuri n
funcie de scopul comunicrii). Actele reprezentative (realizate prototipic
prin enunuri asertive), cele directive (pentru care sunt prototipice enunurile
imperative sau interogative), actele promisive (realizate prin tipuri diferite
de enunuri) i cele expresive (enunuri exclamative) presupun n genere
tipuri diferite de modalizare. Atitudinea cognitiv gradul de cunoatere a
realului, de asumare de ctre vorbitor a coninutului informativ al enunului
se manifest tipic n aseriuni (Afar plou, probabil.; Ion cu siguran
doarme.) i i marcheaz insuficiena n interogaii (Oare Maria o fi
dormind?). Atitudinea volitiv (deziderativ) i cea prescriptiv (deontic)
indic intenia i gradul de impunere a unor fapte virtuale / poteniale,
180

manifestndu-se n enunurile optative i imperative (Acum a dormi puin.;

Te rog, pleac!) i n echivalentele lor doar aparent asertive (Vreau s dorm.
Trebuie s pleci.). Atitudinea volitiv este asumat subiectiv i orientat
spre emitor, cea impozitiv este prezentat ca obiectiv i orientat spre
destinatar. Atitudinea evaluativ aprecierea pozitiv sau negativ a unor
stri de lucruri reale sau virtuale / poteniale se manifest n enunuri
asertive sau exclamative (E bine c a venit.; Ce bine c a venit!; E bine s
vin acas.).
Reguli speciale ale uzului care in strict de nivelul
pragmatic al analizei stabilesc convertirea unor enunuri
modalizate n acte de limbaj indirecte (de exemplu, ntrebarea
despre permisiune poate realiza o ofert politicoas Pot s v
ofer un ceai? , permisiunea poate funciona ca ordin Poi s
pleci! .a.m.d.).
Modalitatea este o categorie fundamental subiectiv, care se realizeaz
ns n dou variante: (a) cu subiectivitate asumat (de exemplu, prin
folosirea persoanei I singular: sunt sigur, mi se pare, mi place); (b) cu
aparent obiectivizare, atribuind atitudinea unor condiii exterioare
locutorului (n construcii impersonale: e sigur, se pare, e frumos). n acest
sens se vorbete de modalitate subiectiv (a) i obiectiv (b): ntre cele dou
este o diferen de expresie, care indic strategii diferite ale locutorului.
Tipurile specifice de modalitate au totui, n ansamblu, grade diferite de
subiectivitate: modalitatea epistemic, cea deontic volitiv i cea
apreciativ sunt mult mai clar subiective dect modalitatea deontic
prescriptiv.
2. MODALIZATORI
Modalizatorii sunt mijloacele de realizare a modalizrii (de marcare a
atitudinii modale n enun); ei pot fi de mai multe tipuri:
(a) gramaticali:
modurile verbale (vezi I, Verbul. Modurile personale);
(b) lexico-gramaticali (expresii modale specializate):
adverbe i locuiuni adverbiale; semiadverbe (vezi I, Adverbul);
verbe modale (operatori modali);
(c) lexicali:
verbe cu sens modal (epistemice, volitive, deontice, apreciative);
perifraze stabile sau libere;
(d) prozodici:
intonaia (vezi Organizarea prozodic a enunului).
Termenul modalizatori se aplic, n sens larg, tuturor acestor mijloace;
n sens restrns, este folosit mai ales pentru expresiile parial gramaticalizate
(de la punctul b).
Modalizatorii interacioneaz n enun: de exemplu, certitudinea
exprimat de modul indicativ al verbului poate fi anulat de adverbul
epistemic de probabilitate (Doarme. > Probabil doarme.); permisiunea
indicat prototipic de verbul modal este transformat de modul condiional
181

ntr-o sugestie sau o ipotez (Poate plti n rate. > Ar putea

.a.m.d.
Se vor discuta n continuare n special particularitile
modalizatorilor lexico-gramaticali (b) i lexicali (c), avnd
mijloacele morfologice i cele prozodice sunt tratate
corespunztoare.

plti n rate.)
sintactice ale
n vedere c
n capitolele

2.1. Adverbele (i locuiunile adverbiale) modale

Expresiile modale adverbiale sunt predicate semantice, funcionnd
ca modificatori ai unei alte predicaii, deci ai unei ntregi propoziii cu
predicat enuniativ (Poate au primit deja banii.) sau ai unui element
izolabil ca predicaie semantic: grup adjectival (Au primit deja banii,
poate insuficieni.; Discuia, firete prea lung, i-a obosit.), grup
adverbial (Vine pe la noi, probabil mine sear.), grup prepoziional (Au
fcut un mprumut mare, desigur pentru cas.) (vezi Predicatul, 2.1.3.3).
Expresia modal poate aprea n construcii sintactice diferite: (a) ca
element gramatical regent al propoziiei modalizate (Desigur c vine.), (b)
ca element incident, parantetic (Vine, desigur.; Ateapt, probabil, o
soluie.) sau (c) ca element integrat (Desigur vine.; Ateapt probabil o
soluie.). n prima situaie (a) adverbele au funcia de predicat al enunrii;
n celelalte cazuri (b, c), ele realizeaz un circumstanial special
circumstanialul de modalitate (vezi Circumstanialul de mod),
modificator fie al propoziiei, fie al unei funcii sintactice exprimate prin
grup adjectival, adverbial sau prepoziional. Modalizatorul poate fi folosit i
singur, cu valoare de pro-fraz, n dialog i n secvene textuale care
mimeaz dialogul (A venit? Desigur.). Valoarea de pro-fraz se datoreaz
unei elipse a predicaiei modalizate, recuperabile din context.
Predicatul adverbial modal este plasat obligatoriu naintea propoziiei
modalizate cu funcie de subordonat subiectiv: Firete c a venit.
Incidena circumstanialului de modalitate care vizeaz propoziia n
ansamblu se realizeaz n toate cele trei poziii posibile iniial, median sau
final: A venit, firete, fr bagaje. / Firete, a venit fr bagaje. / A venit
fr bagaje, firete.
Modalizatorul circumstanial integrat sintactic (neizolat prin pauz i
intonaie) poate viza att propoziia n ansamblu, realizndu-se n poziie
iniial, median (n proximitatea verbului predicat) sau (mai rar) final
(Probabil pleac mine.; Pleac probabil mine.; Pleac mine probabil.),
ct i un element component al ei, cu condiia de a aprea naintea
respectivului component: Pleac la Ploieti probabil mine. Domeniul
modalizrii este adesea ambiguu: modalizatorul integrat poate fi interpretat ca
viznd fie ntreaga propoziie, fie doar componentul pe care l preced.
Nu toate adverbele i locuiunile modalizatoare admit orice tip de
construcii i poziii (regent / independent, parantetic / integrat etc.).
2.2. Verbele modale
Verbele modale au unele trsturi specifice, care pot conduce la
considerarea lor drept operatori gramaticalizai (semiauxiliare), dar sunt
182

destul de apropiate i de statutul de verbe lexicale pline. Secvena [verb

operator modal + verb suport] constituie o unitate semantico-sintactic
(predicat complex). Sunt posibile i structuri cu mai muli operatori modali
ierarhizai sintactic (Trebuie s poat s vin.), sau cu operatori modali
urmai de alte tipuri de operatori (aspectuali, copulativi sau pasivi) i de
verbul suport semantic, pn la secvena de extensie maxim (vezi
Predicatul, 2.2).
2.2.1. Verbele cu rol de operator modal au grade diferite de
gramaticalizare. Cele mai individualizate verbe modale sunt a putea i a
trebui, caracterizate prin:
(a) lipsa unei autonomii semantice i gramaticale: verbul a putea n
toate sensurile sale i a trebui n sensurile modale nu pot aprea fr un verb
suport; excepiile (de exemplu: Noi putem.) sunt aparente, reprezentnd
situaii de elips recuperabil contextual. Verbul modal formeaz o unitate
semantic
i
temporal-aspectual cu verbul suport (vezi Predicatul, 2.2.2);
(b) fenomene de control: verbul a putea, n construcie personal,
controleaz subiectul verbului suport (ca subiect neexprimat, obligatoriu
identic cu subiectul verbului operator (Mariai poate i s citeasc.). Verbul
a trebui este impersonal, dar atunci cnd capt, popular, morfeme de
persoan, are cu necesitate acelai subiect cu al verbului suport: Eii trebuiau
i s mearg.). Construcia nu poate fi dislocat prin dou subiecte
personale diferite, ca n cazul verbului a vrea (Eui vreau ca eaj s plece.);
(c) particulariti de construcie ale verbului a putea: acesta este
singurul care admite curent construcia verbului suport la infinitiv fr a:
Poate veni (concurent cu construcia cu conjunctivul Poate s vin.).
Construcia cu infinitivul impune n limba actual plasarea cliticelor
pronominale, a negaiei i a unor semiadverbe naintea ntregului grup: nu
mi-l poate mprumuta (= nu poate s mi-l mprumute), mai pot vorbi (pot
s mai vorbesc);
(d) particulariti de construcie ale verbului a trebui: acesta admite
structuri n care este urmat de un participiu, rezultate din elipsa operatorului
pasiv (cartea trebuie citit), sau, prin analogie, structuri cu supinul verbelor
intranzitive (trebuie mers acas);
(e) fenomene de repoziionare: verbul a trebui admite curent avansarea
subiectului verbului subordonat, plasarea acestuia la stnga sa El trebuie
s doarm. i chiar, popular, acordul prin atracie, care are drept
consecin apariia afixelor de persoana I i a II-a i / sau de plural. Verbul a
putea impersonal este sau nu reflexiv (Poate s plou. / Mine poate
ploua. / Se poate s plou.); construcia reflexiv-impersonal admite verbul
suport doar la conjunctiv, nu la infinitiv (Se poate s vin i ei. / *Se poate a
veni i ei.), cu excepia situaiei cnd verbul suport e tot reflexiv-impersonal,
iar cele dou valori se suprapun (Se poate s se ntmple. = Se poate
ntmpla.). Construcia reflexiv care are subiect diferit de al verbului
subordonat (Se poate s doarm Ion.) permite ridicarea subiectului (Ion se
poate s doarm.);

183

Cliticul reflexiv care nsoete verbul a putea este: (1) marc

impersonal a operatorului modal (Se poate s ning.); (2) formant
obligatoriu, marc pasiv sau impersonal ori argument al verbului suport,
repoziionat naintea verbului modal (Copilul se poate uita la film.; Talonul
se poate tia acum.; Cu puin efort, el s-ar putea regsi pe sine.); (3)
rezultatul unei suprapuneri, cnd att verbul subordonat ct i a putea au
marca impersonal (pasiv-impersonal) se: Se poate privi pe geam. (= Se
poate s se priveasc pe geam.); Se poate citi romanul. (= Se poate s se
citeasc romanul.);
(f) absena pasivului la tranzitivul slab a putea i absena imperativului
la a putea i a trebui trsturi care se ntlnesc totui i la alte tipuri de
verbe, fiind determinate de factori semantici (vezi I, Clase sintactice i
sintactico-semantice de verbe);
(g) faptul c, n anumite contexte, verbul subordonat poate fi elidat,
pstrndu-se numai modalele, care permit recuperarea anaforic a
semnificaiei: Face ntotdeauna ce poate / ce trebuie. (= ce poate / trebuie
[s fac]), Lucreaz cum poate / cum trebuie. (= cum poate / trebuie [s
lucreze]).
Verbele modale sunt polisemantice, avnd sensuri care corespund unor
valori modale de tip diferit i chiar unele sensuri nemodale. Interpretarea
modal dezambiguizarea valorilor se realizeaz n context i depinde i
de semnificaia verbului suport. n ceea ce privete verbele modale, este o
diferen semantic i sintactic important ntre modalizarea epistemic
(cea care are construcii specifice), pe de o parte, i, pe de alt parte,
modalizarea deontic (Ion trebuie s plteasc impozite.; Maria poate cere
o amnare.), mpreun cu ceea ce cade n afara modalizrii sau este
considerat o modalitate dinamic: descrierea abilitilor, a circumstanelor
interioare sau exterioare care n mod obiectiv permit, impun sau mpiedic
realizarea unor aciuni sau stri (Trebuie ca gheaa s se topeasc, pentru a
vedea ceva prin geam.; Sportivul poate s ridice 100 de kg.).
E tipic polisemia verbului a putea (cu corespondente polisemice
similare n multe alte limbi):
(a) Ion poate imita orice sunet; e foarte talentat. = abilitate atribuit
agentului, descriere a circumstanelor, sens nonmodal (pseudomodalitate
dinamic);
(b) Ion poate imita pe cine vrea; n-o s-l pedepsim. = permisiune
(modalitate deontic);
(c) Ion poate fi beat la ora asta. = supoziie, posibilitate (modalitate
epistemic).
Din punct de vedere sintactic, primele dou exemple sunt
asemntoare, pentru c subiectul Ion este n ambele un argument al
verbului a putea (cu sensurile a fi n stare; a avea dreptul); n (c), Ion e
subiectul infinitivului, deplasat n faa unui verb a putea cu valoare
impersonal (cu sensul a fi posibil: [Se] poate ca Ion s fie beat.).
2.2.2. Verbele a avea i a fi au utilizri modale n anumite construcii
cu supinul sau conjunctivul (Mereu are de citit.; Asta e de scris pe copert.;
Dac e s lucreze, lucreaz.), n care al doilea verb este obligatoriu i
formeaz o unitate sintactico-semantic cu operatorul modal; cliticele sunt
184

uneori antepuse acestei structuri complexe (l are de scris). Construciile

sunt insuficient amalgamate; verbele a avea i a fi sunt totui operatori
modali ntr-un predicat complex.
2.3. Verbele lexicale cu sens modal
Verbele cu sens modal sunt foarte numeroase i aparin diferitelor
tipuri de modalizare: sunt verbe epistemice (a ti, a crede, a considera etc.),
volitive (a vrea, a dori), deontice (a obliga, a permite .a.), apreciative (a
plcea, a bucura .a.). Nu toate folosirile lor intr n sfera modalitii;
verbele funcioneaz ca modalizatori atunci cnd exprim o atitudine a
locutorului (fiind ancorate deictic, cu forma de prezent, la persoana I
singular: Cred c afar plou.), sau o opinie ori atitudine curent invocat
de locutor (n construcii impersonale: Se crede c au fost unele greeli
grave.), dar nu i atunci cnd descriu sau relateaz o atitudine a altui locutor
sau a aceluiai locutor n alt moment temporal (Ion crede c afar plou.;
Ieri diminea credeam c afar plou.).
Construciile cu verbe care au sens modal pot aprea ca propoziii
regente sau independente (incidente, parantetice): Se tie c toi au greit,
dar nu e nimic de fcut. / Toi au greit, se tie, dar nu e nimic de fcut.
2.4. Perifrazele stabile sau libere
Perifrazele cu rol de operator modal sunt de multe tipuri: construite cu
adverbe / adjective (e bine, e sigur, e obligatoriu), cu adjective i participii
(sunt sigur, sunt obligat), cu substantive (am permisiunea, am certitudinea). n
msura n care formeaz propoziii, i acestea pot fi fa de propoziia
modalizat regente (Sunt sigur c ieri Maria nu a fost la facultate.) sau
incidente (Maria nu a fost ieri, sunt sigur, la facultate.).
2.5. Construcii imbricate
O trstur comun a celor mai multe expresii modale este
solidaritatea cu elementul modalizat i capacitatea lor de a produce
construcii imbricate (vezi Imbricarea), cu un component sintactic din
subordonat (subiect, complement direct sau indirect, circumstanial etc.)
plasat
n
regent.
Se
comport
astfel:
(a) verbele modale: Casa trebuie s fie nou.; Casa se poate s o fi cumprat
ei.;
(b) adverbele predicative: ie probabil c i-au scris.; (c) predicatele
nominale impersonale: La mare e bine s mergi.; (d) verbele cu sens modal,
n construcii impersonale sau personale: Casa se crede c e nou.; Casa
cred c e nou. Toate aceste structuri se realizeaz i n relative, prin plasarea
relativului naintea modalizatorului: Aceasta e casa pe care e bine c au
cumprat-o. (vezi Construcii cu propoziii relative).
3. MODALITATEA EPISTEMIC
Modalitatea epistemic (sau cognitiv) se realizeaz n dou forme
principale, interdependente: evaluarea sau judecata cognitiv (modalitatea

185

epistemic
propriu-zis) i indicarea surselor cunoaterii (evidenialitatea).
Modalitatea epistemic propriu-zis (judecata epistemic) reprezint
actul de evaluare a adevrului unei propoziii, de indicare a gradului de
certitudine pe care l are locutorul n legtur cu realitatea strii de lucruri
descrise n propoziie. Pe scara certitudinii, constituind un continuum, se pot
fixa extremele i cteva valori intermediare cert probabil posibil
incert improbabil imposibil , dar expresiile lingvistice specifice,
numeroase i multiplicate cu ajutorul mijloacelor de gradare i aproximare
absolut cert, foarte sigur, destul de probabil, cam incert etc. nu se grupeaz
i nu se ierarhizeaz dect n mic msur n funcie de aceste trepte.
Utilizarea operatorilor modali reflect subiectivitatea locutorului, depinde de
strategii pragmatice i de informaii furnizate de context. Un operator
epistemic precum mai mult ca sigur exprim adesea un grad mai mic de
certitudine dect valoarea epistemic a modului verbal (indicativul), pentru c
pune n eviden perspectiva subiectiv care st la baza judecii: Maria a
plecat.[= fapt cert] / Mai mult ca sigur c Maria a plecat. [= fapt presupus ca
foarte probabil].
Modalizatorii epistemici pot fi grupai n categorii semantice foarte
generale n funcie de caracterul lor factiv (presupun adevrul propoziiei
modalizate: Desigur c au greit.), contrafactiv (presupun nonadevrul
acesteia: E fals c au greit.) i nonfactiv (nu presupun nici adevrul, nici
falsul: Poate c au greit).
Evidenialitatea const n nscrierea n mesaj prin mrci specifice,
numite evideniale a surselor pe care locutorul le-a avut la dispoziie pentru a
cunoate coninutul unei propoziii. Diferite tipuri de surse sunt: (a) procesele
mentale, de inferen, deducie (Maria trebuie s fi plecat; nu rspunde
nimeni.); (b) preluarea informaiei de la alii, citarea (Se zice c Maria ar fi
plecat.); (c) percepia direct, senzorial, mai ales cea vizual (Uite, nu-i
nimeni n grdin.). Indicarea sursei pentru coninutul unei propoziii nseamn
implicit
o
apreciere
a
gradului
de
certitudine
al acesteia, de asumare din partea locutorului: percepia direct este considerat
n principiu ca fiind sursa cea mai sigur, comunicarea de ctre alii cea mai
incert.
3.1. Modalizarea epistemic propriu-zis (judecata epistemic)
Mijloacele lingvistice de realizare a modalizrii epistemice sunt:
modurile verbale, verbele modale, verbele cu sens modal, diferite adverbe
i locuiuni, adjective n diverse construcii, particule pragmatice, mbinri
lexicale libere care conin substantive cu sens modal; anumite adjective i
adverbe cu sens modal se pot obine sistematic prin sufixare (cu sufixul
-bil).
3.1.1. Modalizarea epistemic se realizeaz n primul rnd n
propoziii principale (nondependente) prin intermediul modurilor verbale
(vezi I, Verbul. Modurile personale).
Modul indicativ (n aseriuni numite categorice, fr ali
modalizatori) exprim certitudinea: la timpurile trecut i prezent, n aseriuni
asupra unor stri de lucruri referenial reale (Afar plou.; Ieri a plouat.)
186

sau generice (Scriitorii sunt orgolioi.) i, prin analogie, n predicii asupra

unor stri de lucruri poteniale, la viitor (Mine va ploua.). Tocmai pentru c
nu sunt marcate, deci nu presupun nici mcar posibilitatea ndoielii sau a
contrazicerii, aseriunile categorice exprim un grad maxim de siguran i
de asumare din partea locutorului.
Modul prezumtiv (provenit din viitorul cu valoare epistemic) indic
supoziia (este deci o marc evidenial, vezi infra, 3.2.1.1) i un grad mai
redus de asumare a coninutului propoziional, ca simpl probabilitate sau
posibilitate de adevr al unei stri de lucruri prezente sau trecute: Ana o
dormi, acum.; O fi dormind.; O fi dormit.
Modul conjunctiv poate accentua, n interogative, dubiul,
incertitudinea asupra unui rspuns: S fie acas? Oare unde s se fi dus?;
De ce s fi fost scoas la vnzare nefericita roab? se ntreab poetul. (Al.
Paleologu, Despre lucrurile). E folosit destul de rar cu valoare epistemic
(tot ca marc evidenial, vezi infra, 3.2.1.1; cu o intonaie special, adesea
i nsoit de particulele cam, tot) n principale, n formularea supoziiilor: S
fie / S tot fie / S cam fie zece ani de atunci, nu mai mult.
Modul condiional indic nencrederea sau neangajarea prudent, n
cazul unor informaii preluate: Ostaticii ar fi nchii ntr-un subsol.; La
munte s-ar fi produs ieri cteva avalane. Cu valoarea sa specific, de
posibilitate condiionat (= dac nu sunt obiecii, n lipsa unor
contraexemple), modul realizeaz i o atenuare a aseriunii, indicnd o
incertitudine asupra adevrului ei: Asta ar fi o explicaie.; Cam aceasta ar fi
situaia.; Cam aa s-ar prezenta lucrurile.
Aparente aseriuni independente sunt de fapt condiionale, pentru c
includ nume de aciuni: Venirea lui ar fi o nenorocire. (= Dac ar veni ar fi o
nenorocire).
Condiionalul perfect indic o stare de lucruri nerealizat n absena
unor condiii favorabile (care pot s nu fie explicitate): Ar fi fost o idee
bun.
Alte valori epistemice se realizeaz nu doar prin modul verbului (n
propoziie nondependent), ci prin interferena dintre mod i anumite tipare
sintactice. n propoziie subordonat fa de un verb epistemic, de opinie
sau atitudine, apar semnificaii specifice. Cu verbe epistemice sau
evideniale, n construcie impersonal, condiionalul are o valoare
special, de amplificare a distanei epistemice, a ideii de simpl ipotez: Se
zice c are bani. / S-ar zice c are bani.; Se pare c pleac. / S-ar prea c
pleac. (un grad suplimentar de nencredere poate fi indicat de folosirea
condiionalului la ambele verbe: S-ar zice c ar avea bani.). Pentru
combinarea condiionalului cu verbe modale sau epistemice, vezi infra,
3.1.2.1, 3.1.2.2. Nonadevrul propoziiilor este presupus de condiional i
uneori de indicativ (la imperfect) n structura ipotetic (dac..., atunci), sau
n structura comparativ ireal (ca i cum..., de parc...).
3.1.2. Verbele modale a trebui i a (se) putea pot exprima valori
epistemice: a trebui indic supoziia (deducia, deci probabilitatea destul de
mare), iar a putea posibilitatea (judecata speculativ, ipoteza). Posibilitile
de construcie sintactic ale celor dou verbe au unele trsturi comune, dar
i destule diferene.
187

3.1.2.1. A trebui este un verb impersonal Trebuie s fie multe

ncurcturi n afacerea lor. , care apare i n construcii formal
personalizate, prin plasarea subiectului verbului subordonat n faa verbuluiregent: Dana trebuie s fie acas. Varianta personal este confirmat de
tendina de a realiza acordul lui a trebui cu subiectul verbului suport.
Acordul nu apare la toate formele, fiind de obicei considerat o greeal (Noi
trebuiam s plecm.), dar acceptndu-se de ctre norma literar sau
tolerndu-se n situaiile n care s-a generalizat n uz (la indicativul trecut,
persoana a III-a plural: Ei trebuiau / au trebuit s plece.).
Verbul a trebui poate avea sens epistemic, exprimnd o deducie e
sigur; precis (Trebuie s se fi ntmplat ceva ru cu el.) , sens deontic,
exprimnd o obligativitate sau un act de impunere e obligatoriu
(Trebuie s plteti impozitul.) sau sens dinamic, descriind o
necesitate obiectiv sau prezentat ca atare e necesar (Trebuie s
apei pe buton ca s se deschid ua). ntre aceste valori pot aprea
interferene i adesea ocurenele verbului sunt ambigue. Interpretarea
epistemic nu este cea mai probabil; n genere, n absena unor
determinri contextuale mai precise, se impun lecturile deontice i cele
nonmodale, dinamice. A trebui este exclusiv epistemic atunci cnd cere o
subiectiv introdus prin conjuncia c Trebuie c Dana e acas. ,
construcie care exprim supoziia i un grad ridicat de probabilitate.
Construcia, considerat nerecomandabil din punctul de vedere al normei,
nu este foarte frecvent, dar are totui atestri n limba literar:
Trebuie c se petrece, cu viaa sufleteasc, ceva asemntor cu apele
care se coloreaz dintr-o dat. (C. Noica, Mathesis);
Dau din cap cu freasc nelegere, asta trebuie c d bine n cadru.
(C.T. Popescu, Copiii fiarei);
Cazuri similare trebuie c exist i pe listele celorlalte partide. (EZ,
2000).
n unele interpretri (vezi i Predicatul, 2.1.3.3), se
consider c forma trebuie n construcie cu conjuncia c are
valoare adverbial, pentru c nu apare la alte moduri sau timpuri
i prin analogie cu adverbul poate (c). Este totui caracteristic
pentru verbele modale gramaticalizate s aib o paradigm
redus, fr a-i pierde statutul de verb. Paralelismul dintre poate
i trebuie e parial: forma trebuie nu apare niciodat singur,
integrat n enun sau parantetic *Trebuie doarme. *Doarme,
trebuie, de ieri sear., aa cum este folosit curent, n schimb,
adverbul poate: Poate doarme., Doarme, poate, de trei ore.
Construciile cu s sunt adesea ambigue, valoarea modal depinznd
de sensul verbului suport, de rolurile sale actaniale i de contextul
ntregului enun. Astfel, cu verbe suport existeniale este mai probabil
lectura epistemic dect cea deontic: Ceea ce tii e c un drum trebuie s
existe. (A. Pleu, Minima moralia); cu verbe care au agent uman, mai ales la
persoana I singular, e mult mai probabil i chiar obligatorie cea deontic
188

(sau dinamic): Faptul [...] de a avea o hain de care trebuie s am grij

[...] mi se pare intolerabil. (A. Blandiana, Autoportret). La fel, cnd
subiectul subordonatei verbului a trebui i pstreaz locul iniial n
interiorul acesteia, reliefat de ca... s, interpretarea epistemic e puin
probabil, fiind admis doar cea deontic: Trebuie ca Dana s fie acas.
Combinarea modalului la prezent cu verbul suport la perfectul
conjunctivului are cel mai adesea valoare epistemic: Ce fioruri trebuie s
fi cunoscut Evul Mediu, oamenii din timpul lui, care fceau cerc cu casele
lor n jurul catedralelor? (E. Cioran, Schimbarea). n contextele n care
perfectul conjunctivului apare ca timp al anterioritii fa de un reper, e
totui posibil i interpretarea descriptiv-deontic: Dar pentru a- i exersa
puterea, el trebuie s fi fcut dovada libertii sale prin raportarea la altul.
(G. Liiceanu, Despre limit).
Valoarea epistemic apare mai ales la indicativul prezent al verbului a
trebui; ea este posibil i la imperfect De bun seam tot viiul trebuia s-o
fi nndit i pe aceasta, cci altceva ce ar fi putut apropia doi oameni att
de
deosebii?
(M. Caragiale, Craii) , dar nu i la celelalte timpuri ale indicativului.
Verbul a trebui la condiionalul trecut impune propoziiei modalizate
un sens ireal, contrafactiv: Ar fi trebuit s atepte o or.
3.1.2.2. Verbul a putea este operator modal n dou variante de
construcie: nsoit de cliticul reflexiv marc impersonal, se (Se poate s
apar oricnd o surpriz.), situaie n care antepunerea subiectului verbului
suport nu antreneaz acordul (Cei doi se poate s fie acas.) i fr reflexiv,
sensul modal-impersonal rmnnd nemarcat formal: Poate s apar oricnd
o surpriz.; n acest caz, plasarea subiectului verbului subordonat n faa
verbului-regent antreneaz obligatoriu acordul: Cei doi pot s fie acas, verbul
fiind din punct de vedere formal un verb personal.
Verbul a putea are, ca i a trebui, mai multe sensuri modale: epistemic,
exprimnd o ipotez i deci incertitudinea e posibil (Se) poate s
doarm la ora asta. , deontic, exprimnd o permisiune e permis (Poi s
pleci; i-ai terminat pedeapsa.) sau dinamic, descriind o capacitate sau o
abilitate obiectiv, sau circumstane favorabile e n stare; exist
posibilitatea ca... (Ion poate ridica greuti mari.; Apa poate intra prin
orificii.). Singura construcie mai puin ambigu este cea n care reflexivul
impersonal a se putea este urmat de conjunctiv: Dar nu se poate ca pe unii s
nu- i doar i nu se poate ca n viitor s nu-i doar pe toi.
(E. Cioran, Schimbarea), Cine colind satele noastre nu se poate s nu le
considere ilustrative pentru soarta romneasc. (ibid.). Construcia
impersonal a verbului a putea se poate (ca...) s exclude lectura
dinamic, fiind doar o expresie epistemic sau deontic; cnd este
epistemic, e indiferent dac subiectul subordonatei se afl n prima poziie n
interiorul acesteia (reliefat prin ca...s) Se poate ca Dana s fie acas. ,
dac e postpus verbului Se poate s fie acas Dana sau e anticipat, plasat
naintea verbului regent: Dana se poate s fie acas.
Diferena dintre lectura epistemic i cea deontic a verbului a (se)
putea este n mare msur impus de sensul verbal-aspectual al propoziiei
subordonate: strile selecteaz interpretarea epistemic, n vreme ce aciunile
189

cu subiect uman contient, volitiv, sunt interpretate ca deontice (Se poate ca

Dana s parcheze maina n grdin.). Semnificaia epistemic este rar n
cazul verbului a putea nonreflexiv cu subiect agentiv (ex.: Ion poate imita pe
cineva.), construcie care are mai ales lecturile circumstanial (abilitate) i
deontic (permisiune). Probabil este interpretarea epistemic n structura
nonagentiv, cu subiect nonuman, nonanimat, sau cel puin cu verbe de stare
i de existen, care nu implic abiliti interioare i nici permisiuni: Cldurile
pot reveni peste dou zile. [subiect nonuman, nonagentiv]; Ion poate pierde
bursa. [subiect uman, nonagentiv]. Dezambiguizarea se realizeaz, de
asemenea, prin timpul verbului subordonat: un timp trecut, diferit de al
modalului, impune lectura epistemic: Dan trebuie / poate s fi plecat de
ieri.
La condiional, exprimnd formularea unei ipoteze, verbului modal i se
atenueaz probabilitatea de adevr: Strzile ar putea fi pustii la ora asta.; la
condiionalul trecut sensul propoziiei modalizate este contrafactiv: Ar fi
putut s dea un telefon.; A fi putut veni mai repede.
3.1.3. Valoare clar epistemic i trsturi sintactice specifice are verbul
a prea, al crui comportament gramatical este destul de asemntor cu al
verbelor modale a trebui i a putea. Semnificaia lui este dubl: evidenial
(indic o cunoatere dedus din percepia direct, din aparene, sau o deducie
prin analogie), dar i de judecat epistemic, cu valori pe o scar foarte larg,
de la ireal la probabil.
(a) Incertitudinea unei impresii directe care poate fi i ireal, analogic,
improbabil, se exprim prin mai multe construcii diferite:
verbul impersonal, construit cu conjuncia c Pare c s-a schimbat
ceva. sau personalizat prin anticiparea subiectului i acord Portretele
preau c vorbesc.; sursa impresiei poate fi indicat printr-un dativ al
experimentatorului, n structuri uor nvechite: mi / i pare c...;
verbul impersonal, construit cu conjuncia s, cu verbul subordonat
la conjunctiv sau infinitiv Pare s se fi schimbat ceva. / Pare a se fi
schimbat ceva. sau personalizat prin anticiparea subiectului i acord
Portretele preau s vorbeasc.
(b) Probabilitatea mai mare a unei informaii bazate pe experien
direct sau pe inferene i asumate de locutor se manifest n construcia
relativizat mi se pare (c), cu experimentatorul impresiei marcat prin dativ.
Construcia funcioneaz modal la persoana I singular, indicativ prezent, cu
subiectivitate explicit (Mi se pare c Ion doarme.); n rest, ca i la verbele
epistemice, este vorba de o descriere, o relatare care presupune confruntarea
dintre universul epistemic al locutorului i cel al experimentatorului marcat
prin complement n dativ (Lui i se pare c...).
(c) Semnificaia foarte probabil + neasumat de locutor (aflat de la
alii) este asociat construciei impersonale (cu marca se), cu sau fr
anticiparea subiectului verbului al doilea: Se pare c Ion doarme. / Ion se
pare c doarme.
n toate construciile de mai sus propoziia subordonat poate conine
un verb copulativ; prin elidarea sa (foarte frecvent) se obin secvene de
tipul: Pare [c e] trziu.; Omul pare [c e] vesel.; Ziua mi se pare [c e]
190

lung. Asemenea structuri pot fi folosite pentru a modaliza suplimentar

epistemic (rezerv, incertitudine) enunurile modalizate evaluativ: (Mi se)
pare [c e] ngrozitor s rspund aa.
Construciile cu se se pare, mi se pare pot aprea nu numai ca
element regent, ci i ca incidente.
3.1.3.1. Verbele epistemice a ti i a crede (i sinonimele lor pariale:
verbele a cunoate, a considera, a bnui, a presupune, perifrazele a avea
cunotin, a avea impresia etc.) intr n sfera modalizrii, la anumite moduri,
timpuri i persoane.
Verbele ridic problema dedublrii universului de cunoatere, prin
diferena dintre locutor i subiectul epistemic: instane suprapuse la
persoana I singular, la prezentul indicativ (eu tiu, eu cred), singura situaie
comparabil cu esena fenomenului de modalizare, dar difereniate n toate
celelalte cazuri ([eu afirm c] el tie; [eu la momentul t1 afirm c] eut2
tiam).
La persoana I singular, eu tiu c poate funciona ca descriere
neasumat complet a situaiei epistemice (am informaii despre: Eu tiu
c a ctigat el, dar poate c m nel.) sau, mai des, ca mijloc de ntrire,
de marcare a certitudinii (cunosc adevrul): Eu in n palm bobul de gru
i tiu c, atta vreme ct el va exista, ordinea va rmne n lucruri. (A.
Blandiana, Autoportret).
n cazul instanelor diferite, a ti are dou interpretri, putnd fi factiv
sau nonfactiv: Ion tie c afar plou. = (a) tie1 e informat asupra faptului
considerat real de locutor (factiv); (b) tie2 = crede, e convins c...
(nonfactiv). Cele dou valori se pot diferenia prin accent frastic: Ion tie
asta. (factiv) / Ion tie asta. (nonfactiv). Enunul negativ marcheaz
diferena dintre factiv i nonfactiv cu ajutorul conjunciei: Ion nu tie c
afar plou. (presupune: Afar plou.) vs Ion nu tie dac afar plou. (=
Afar plou sau nu plou.); pentru fapte trecute se folosete nonfactiv i
construcia cu conjuncia s i verbul subordonatei la conjunctivul trecut:
Nu tie s fi venit cineva. A crede este nonfactiv, n vreme ce a-i imagina,
a-i nchipui, a i se nzri sunt (n sensurile lor strict epistemice)
contrafactive (Ion i nchipuie c afar plou. presupune, din punctul de
vedere al locutorului, propoziia Afar nu plou.).
n forma negativ, nu tie c este factiv, iar nu tie dac nonfactiv;
nu crede este ntotdeauna nonfactiv.
Construciile impersonale s-au specializat n bun msur: se tie este
preponderent factiv (propoziia introdus e de obicei asumat de locutor;
aceast interpretare este obligatorie cu verbul sub accent frastic): Inima are,
cum se tie, o tineree cu deosebire durabil. (P. Zarifopol, Din registrul),
iar se crede este mai ales contrafactiv (propoziia e respins de locutor):
Domeniul filozofiei e concretul, nu abstractul, cum se crede ndeobte.
(Al. Paleologu, Despre lucrurile).
Verbele epistemice apar ca element regent (Cred c Ion e acas.) sau
incident, parantetic, n poziie median sau final (Ion e cred acas.; Ion e
acas, cred.).
3.1.3.2. Verbul a se teme (construit cu conjuncia c i modul indicativ
n subordonat, sau cu conjuncia s i conjunctivul trecut) reunete o
191

valoare epistemic (cred) i una apreciativ (nu-mi place): M tem c

Ana a plecat.; M tem s nu fi plecat Ana.
3.1.4. Adverbele, locuiunile adverbiale i grupurile prepoziionale
epistemice se pot grupa dup sensul lor exprimnd grade diferite de
certitudine sau dup construciile sintactice n care intr.
3.1.4.1. Dup sens, exist adverbe de certitudine i de incertitudine.
Certitudinea este exprimat de adverbele: desigur, evident, sigur,
bineneles, firete i de locuiunile de bun seam, cu siguran, fr
ndoial, fr nici o ndoial, fr doar i poate, mai mult ca sigur; de
asemenea, de mbinrile alctuite din n + mod (sau n + chip) + adjectiv: n
mod cert, n mod sigur, n mod evident; n chip evident. Adverbele de
incertitudine sunt mai puine: poate, probabil, eventual, parc; pentru
aceast valoare nu exist mbinri alctuite pe baza substantivelor mod sau
chip. Unele dintre adverbele care marcheaz incertitudinea sunt n primul
rnd indicatori ai sursei cunoaterii, deci elemente evideniale (vezi infra,
3.2). Diferena semantic se reflect ntr-o proprietate enuniativ: adverbele
de certitudine nu pot aprea n ntrebrile propriu-zise (ci doar n
interogaiile retorice sau n ntrebrile-ecou Firete c au plecat?!), n
timp ce expresiile de incertitudine apar chiar destul de frecvent n
interogaiile totale, cu rolul specific de a sugera un rspuns posibil (Poate
c au plecat?).
3.1.4.2. Din punct de vedere sintactic, adverbele epistemice desigur,
bineneles, firete, natural, negreit, poate, probabil, sigur, evident,
indiscutabil precum i locuiunile de bun seam, cu siguran, fr
ndoial, fr doar i poate, mai mult ca sigur pot avea funcia sintactic de
circumstanial de modalitate (integrat sau parantetic) sau pe aceea de
predicat sintactic.
Circumstanialele de modalitate epistemice pot aprea n dou
ipostaze: (a) ca modificatori integrai ai unei propoziii Poate au deschis
ua hoii. sau ai unui constituent al acesteia Au deschis ua poate hoii.,
Hoii au deschis ua, poate cu fora., Au deschis ua nite hoi poate istei.;
(b) ca elemente incidente, izolate intonaional (fenomen marcat n scris de
punctuaie):
O s ncerc deci s detaliez, s descopr ce am fcut eu evident, n
afar de a scrie pentru ea destinul meu s devin unul literar. (A.
Blandiana, Autoportret);
Nimeni, desigur, nu are dreptul s condamne arta i nobilele ei
funciuni.
(C. Noica, Mathesis).
Integrarea i izolarea depind n parte de poziia adverbului n secvena
sintactic: adverbul n poziie iniial i final este de obicei izolat
intonaional (Desigur, oamenilor le place s cltoreasc.; Oamenilor le
plac petrecerile, desigur.); n interiorul enunului, e destul de frecvent i
integrarea: n perioada de dominaie a conjunciei vor aprea desigur resturi
din perioada cnd precumpneau adjectivul, adverbul i pronumele. (C.
Noica, Modelul). De asemenea, exist preferine de construcie pentru fiecare
adverb n parte: de exemplu, n poziie iniial, poate nu se izoleaz (Poate
192

vine. / *Poate, vine.), n timp ce desigur apare n majoritatea cazurilor izolat:

Desigur, vine. / ?Desigur vine.
Locuiunea adverbial ntr-adevr i grupurile prepoziionale formate
pe tiparul n mod (n chip) + adjectiv nu au posibilitatea de a impune o
subordonat conjuncional; ele pot aprea doar n construcii parantetice
Stilul salonard, monden [...] a apus, ntr-adevr. (A. Marino, Pentru
Europa) sau, mai des, integrate, apropiate de statutul unui circumstanial
de mod, dar viznd totui din punct de vedere semantic adevrul propoziiei:
n 1938 (eram la Sinaia), am votat ntr-adevr mpotriva constituiei
lui Carol. (G. Liiceanu, Jurnalul);
n mod evident cinii, de exemplu, sunt mai puin talentai ntru
existen dect pisicile. (A. Blandiana, Autoportret);
Unu i repetiia sa caracterizeaz n chip evident culturile primitive
de tip totemic. (C. Noica, Modelul);
Nu s-a inut de cuvnt, pierznd ansa de a nzestra corpul diplomatic
romnesc cu un reprezentant ce i-ar fi fcut n mod sigur cinste. (Al.
Paleologu, Despre lucrurile).
Adverbele epistemice pot avea i valoare de predicaie sintactic,
fiind elemente regente pentru propoziia pe care o modalizeaz global;
aceasta este o subordonat subiectiv introdus prin conjuncia c: Desigur
c marile prietenii sunt rare. Poziia obligatorie a adverbului este la stnga
conjunciei, ceea ce nseamn c este imposibil inversarea cu rol de
tematizare a ntregii subordonate (*C marile prietenii sunt rare, desigur.);
este ns posibil anticiparea / dislocarea subiectului sau a oricrui alt
component sintactic: Marile prietenii desigur c sunt rare. Aceleai
dislocri se pot produce n relative: Atept soluiile care desigur c vor sosi.
[dislocarea subiectului]; Atept soluiile pe care desigur c le vei gsi.
[dislocarea obiectului direct]; Evit angajrile afective, socotite slbiciuni
(sau prilejuri de suferin, ceea ce fr ndoial c sunt). (Al. Paleologu,
Despre lucrurile) [dislocarea numelui predicativ].
3.1.4.3. Inventarul formulelor de modalizare epistemic nu este nchis.
Unele dintre adverbele modale suport gradarea (foarte sigur, oarecum
sigur, destul de sigur, absolut sigur, ct se poate de sigur, mai mult ca sigur
etc.), ceea ce sporete numrul formulelor modalizatoare: Ar fi o ecuaie
lung i foarte probabil c ar fi respingtoare ca aspect. (C. Noica,
Mathesis).
De asemenea, e frecvent n limba actual extinderea clasei prin
folosirea ca operatori modali a unor adverbe care apar n mod normal doar
n construcii cu copul: (e) posibil, (e) adevrat, (e) cert, (e) clar, (e)
limpede,
(e)
nendoielnic,
(e) incontestabil: Incontestabil, toi suntem romni. (Dilema, 2002).
Aceste adverbe apar mai ales n inciden, dar sunt posibile n special n
limba vorbit i construciile n care ele devin element regent al unei
propoziii conjuncionale: Clar c ne ateapt.
Unele dintre adverbele modalizatoare se specializeaz tot mai mult
pentru funcia pragmatic de conector, de marc discursiv. De exemplu,
desigur, mai ales n poziie iniial, are rolul de a semnala o concesie,
anunnd apariia unui membru adversativ al frazei:
193

Fondul nostru? Desigur, multe lucruri bune, dar n snul lor o ran. (E.
Cioran, Schimbarea);
Poi, desigur, s nu fii de acord cu autorul, dar nu poi, dect dac
abdici de la condiia luciditii intelectuale, s nu constai consecvena i
consistena construciei. (C. T. Popescu, Copiii fiarei).
3.1.4.4. O serie de adverbe i locuiuni adverbiale epistemice
(interpretabile i ca adjective invariabile, n contextul acordului cu un
subiect abstract, de tipul faptul, lucrul) apar predominant ca nume
predicative, n construcii impersonale care cer o propoziie subiectiv.
Operatorii modali de certitudine i subordoneaz o propoziie
introdus prin conjuncia c i care are verbul predicat la indicativ
(condiionalul, posibil din punct de vedere gramatical, este n genere evitat
pentru c ar provoca o contradicie semantic ntre valorile modale): e
sigur, e mai mult ca sigur, e evident, e indiscutabil, e adevrat, e cert, e
clar, e limpede, e nendoielnic, e incontestabil, e de la sine neles (cu
locuiune adjectival) c... : E evident c au venit fr bani.
Operatorii modali de incertitudine i subordoneaz o propoziie
introdus prin conjuncia s (ca...s) (deci cu verbul predicat la conjunctiv):
e probabil, e posibil, e ndoielnic, e cu putin (cu locuiune adjectival)
s...: E probabil s fi venit fr bani.; E posibil ca anii de comunism s mai
fi atenuat din diferene. (Dilema, 2002).
Adverbele apar i n diferite construcii gradate: Alt cale de a nfrunta
cercul de fier [...] e foarte ndoielnic s gsii. (N. Steinhardt, Jurnalul).
Expresiile constituite din predicatele nominale modale pot aprea
destul de rar i ca elemente incidente, independente: Toi, e clar, au avut
dreptate.
n inciden se folosesc ns de preferin adverbele predicative
corespunztoare, dac acestea exist.
Sintagma predicat nominal e drept s-a specializat (pstrndu-i ns
toate tiparele caracteristice de construcie sintactic) pentru valoarea
pragmatic de conector, marc discursiv a concesiei argumentative: n
partea aceasta se vdete fr voie Mateiu Caragiale ucenic al tatlui su,
dar, e drept, cu alt dispoziie, cu un soi de ciud. (Al. Paleologu, Despre
lucrurile).
3.1.5. Particula modal oare apare exclusiv n enunuri interogative,
funcia ei fiind n primul rnd una pragmatic (de marc suplimentar a
actului verbal al ntrebrii); i se poate totui atribui i o valoare modal
epistemic, de subliniere a incertitudinii: Dar este oare corect s ne
imaginm c ntr-un trecut ndeprtat aromnii erau o mas enorm de
pstori? (I. Nicolau, Haide, bre!)
Particula cumva (cu rol de atenuare, aproximare) apare n interogaii
afirmative i negative ca marc epistemic a incertitudinii: Greesc
cumva?; Ai adus cumva textele? Nu e cumva la tine dicionarul meu?; n
plus, n interogativele negative semnaleaz orientarea preferenial ctre un
rspuns prin propoziia afirmativ corespunztoare: Nu cumva a greit? [=
Cred c a greit]; Nu a ajuns cumva cultura s fie un soi de Asie a lumii
194

contemporane, un univers exotic, greu de transferat n viaa zilnic? (A.

Pleu, Minima moralia).
Particula interjecional zu caracteristic pentru oralitatea popular
i familiar are n aseriuni rol de ntrire, autentificare, asemntor
adverbelor propoziionale. Ca i acestea, poate aprea n mai multe
construcii sintactice: ca element incident, regent (zu c...) sau ca profraz.
3.1.6. O serie de adjective (unele participiale) epistemice intr n
structuri modalizante subiective ca nume predicative, construite cu verb
copulativ: sunt sigur() c..., sunt convins() c... etc. Ca i la verbele
epistemice, valoarea propriu-zis modal este specific formelor de persoanei
I singular, indicativ prezent, care indic o atitudine subiectiv, asumat de
locutor: Sunt sigur c Maria a ctigat. i aceste adjective sunt susceptibile
de gradaie (foarte convins, extrem de convins etc.).
Propoziia format de aceste predicate apare adesea i ca expresie
modalizatoare incident: Anticii, sunt convins, ar fi continuat s scrie. (A.
Blandiana, Autoportret).
3.1.7. Exist numeroase sintagme propoziionale relativ stabile,
formate cu ajutorul unor substantive care conin lexical ideea de evaluare
epistemic: adevr, realitate, certitudine, siguran, ndoial etc. i
exprimnd aparent obiectiv modalitatea. Cele mai frecvente sunt alctuite
din substantivul respectiv n nominativ, articulat hotrt (cu funcie de
subiect) i un verb copulativ, urmat de conjuncia c introducnd o
propoziie predicativ: adevrul e / este c, realitatea e / este c... Altele
sunt mai libere: exist certitudinea c, exist probabilitatea s..., e o
posibilitate s..., nu e nicio urm de ndoial c..., e n afar de orice
discuie c..., e mai presus de orice ndoial c..., e n afar de orice
ndoial c..., nu ncape (nicio) ndoial c...; a avea convingerea c..., a
avea certitudinea c...; a avea impresia c... etc.: Este n afar de orice
ndoial c Maiorescu, ntr- adevr, a formulat-o cu deosebit claritate. (A.
Marino, Pentru Europa).
3.2. Evidenialele
n funcie de tipul de surs a informaiei propoziionale pe care l
indic, evidenialele pot fi clasificate n mrci ale inferenei, ale relatrii
(citrii) i ale percepiei.
3.2.1. Mrcile inferenei mijloace lingvistice care indic faptul c la o
anume informaie locutorul a ajuns prin propria sa judecat, prin
raionament, pe baza unor premise sau probe aparin mai multor categorii
i
clase
lexico-gramaticale; ele sunt: moduri verbale, operatori modale, verbe cu
sens epistemic, adverbe. Toate implic i o evaluare epistemic, accentul
fiind pus fie pe procesul cognitiv (astfel nct au n special funcia de
evideniale), fie pe rezultat (caz n care predomin valoarea lor de
modalizatori).
3.2.1.1. Modul prezumtiv (cu formele sale de prezent i trecut) indic
supoziia, n enunuri asertive: Oi fi ostenite. V-o fi foame. (EZ, 2000); O fi
195

fcut-o i eu nu tiu. (EZ, 1999); inevitabil, prezentarea ca simpl supoziie

constituie i o evaluare epistemic a propoziiei, considerate ca probabil,
incert (vezi supra, 3.1.1). n enunuri interogative, prezumtivul marcheaz
suplimentar dubiul constitutiv ntrebrii, dar i posibila surs inferenial a
rspunsului, atunci cnd este vorba de ntrebri formulate de locutor n
primul rnd pentru sine, ca parte a procesului epistemic: Ce-o fi fost aa de
ngrozitor? m-am ntrebat. O fi fost escrocat! (EZ, 2001).
n structurile care coordoneaz mai multe forme disjuncte de
prezumtiv (eventual una afirmativ i una negativ), valoarea evidenial a
modului se neutralizeaz, informaia putnd proveni din orice fel de surs;
rmne important doar valoarea de ipotez (chiar dac): O fi nou, o fi
vechi, o fi recondiionat la noi nu conteaz!; O fi fost vinovat, n-o fi fost
vinovat, oricum acum e liber.
i modul conjunctiv perfect poate marca inferena, destul de rar, n
principale afirmative (vezi supra, 3.1.1), fiind tot un mijloc de indicare
simultan a sursei mentale i a incertitudinii asupra adevrului propoziiei.
3.2.1.2. Dintre verbele modale epistemice, valoare clar inferenial are a
trebui: Trebuie s fie acas, am vzut lumin. Utilizarea epistemic-evidenial
a verbului a trebui, mai ales n construcie cu conjuncia c, exclude n genere
posibilitatea ca informaia s aib alte surse dect raionamentul locutorului. n
schimb, a (se) putea permite referirea la surse att interioare (infereniale), ct
i exterioare (citaionale), rolul su fiind doar de a realiza evaluarea
epistemic: Se poate s fie acas, am vzut lumin.; Conform declaraiilor
vecinilor, se poate s fie acas.
3.2.1.3. Verbele epistemice care desemneaz procese mentale: a se
gndi, a presupune, a deduce etc. descriu sursa inferenial. Chiar verbul a
crede e mai des folosit cu sens deductiv-supozitiv (Cred c se poate accepta
soluia pe care ai propus-o.) dect pentru a descrie un set de opinii deja
stabile, eventual incerte (Cred c oamenii sunt fundamental buni, pentru c
aa mi s-a spus.).
Aceeai valoare de marc a prelucrrii subiective a informaiei apare n
construcia impersonal sau reflexiv-impersonal a verbului a prea, cu
experimentatorul exprimat prin dativ (mi pare, mi se pare):
Aceast mrturie [...] cuprinde, mi se pare, interpretarea complet i
cea mai cuminte a unui vechi fenomen social. (P. Zarifopol, Din registrul);
Ni se pare, aadar, c surprindem acest dualism: geometrie istorie. (C.
Noica, Mathesis).
De fapt, chiar fr experimentator, a prea este cel mai adesea
interpretabil, din context, ca semnalnd o inferen, mai mult dect o
percepie direct; nu poate ns indica relatarea, preluarea informaiei de la
altcineva.
3.2.1.4. Adverbul evidenial cel mai caracteristic al inferenei este
pesemne, folosit predicativ ca regent (pesemne c...) sau ca un
circumstanial de modalitate incident ori integrat:
n u ne salut un zidar: V tot vd pe aici de la o vreme, i spune el
lui Noica. Pesemne c suntei frizerul staiunii?. (G. Liiceanu, Jurnalul);
Vor strni mirare, pesemne, prin rafinamentul i elegana lor. (ibid.);

196

Osebit de taxa obinuit, se mai percepea una special pentru fiecare

maimu de vnzare (erau pesemne foarte cutate ca animale de lux). (Al.
Paleologu, Despre lucrurile).
Alte adverbe ale incertitudinii (poate, probabil) se pot combina cu
mrcile infereniale; n context inferenial pot aprea i adverbe de
certitudine (desigur), dar ele nu indic de la sine sursa, neavnd deci valoare
propriu-zis evidenial.
3.2.2. Mrcile relatrii sau ale citrii sunt din mai multe categorii i
clase: moduri verbale, verbe de declaraie, adverbe, expresii. Exist o
diferen semnificativ ntre structurile explicite, care pun n eviden
preluarea discursului El a declarat c nu va participa la alegeri.; Nu voi
participa la alegeri, a declarat el. i cele care pun n prim plan
propoziia preluat, marcnd minimal distana fa de surs: Cic nu va
participa la alegeri.
3.2.2.1. Modul condiional este specializat pentru redarea unei opinii
care aparine altui vorbitor i pe care locutorul nu i-o asum, deci pentru
indicarea unei distane epistemice. Aceast valoare apare n discursul
indirect, dup verbe de declaraie Poliitii spun c localnicii nu ar fi
ascultat rugmintea neamului. (EZ, 2000) dar i n propoziii
independente, cu sau fr indicarea explicit a sursei necreditate:
Potrivit altor variante ale stenilor Bebe ar fi venit special la
Ghimpai pentru a da o mare lovitur. (EZ, 2000);
Drobeta ar fi ncasat 700 de milioane de lei pentru a ceda meciul.
(ibid.);
n fond, percepia mediilor culturale autohtone asupra diplomaiei a
rmas tot n secolul XIX: ea n-ar fi mai mult dect arta de a mini
frumos. (LAI, 2002).
3.2.2.2. Modul prezumtiv are valoare citaional atunci cnd apare n
primul membru, contrazis, al unei construcii adversative: O fi (fiind) el bun,
dar nu reuete s fac nimic. Propoziia cu verb la modul prezumtiv
prezint o ipotez neasumat de locutor, deci preluat din alt surs (adesea,
opinia curent).
3.2.2.3. Adverbe i locuiuni adverbiale, particule adverbiale i expresii
fixate care marcheaz nencrederea fa de o opinie citat sunt: cic,
pasmite, chipurile, vezi Doamne, drag Doamne etc.:
n Bitolia, moscopolenii ncepuser cic s vin mai nainte de-a le fi
fost distrus oraul. (I. Nicolau, Haide, bre!);
Aadar, pasmite, Odiseu, fie i post mortem, ar fi cel care a ncercat
s valorizeze o stare. (OC, 2002);
Senatorul (sau deputat?) G.F. [...], chipurile, a trdat interesul
naional. (Luceafrul, 2000);
Ocupatul nostru premier a aflat vezi Doamne! , din pres, de
sosirea Regelui Mihai. (EM, 1994);
M-am lovit ns de marea mil a consilierilor fa de bieii oameni,
fa de sraci, care, drag Doamne, nu vor putea plti amenzile. (VL,
2002).
3.2.2.4. Verbele de declaraie (care desemneaz tipul de act de limbaj) pot
indica acordul sau dezacordul parial sau total (distana epistemic) dintre
197

opiniile locutorului care relateaz i opiniile locutorului citat. Verbe ca a

afirma, a declara, a spune sunt neutre; n schimb, a pretinde i ntr-o anumit
msur i a susine, sunt contrafactive, indicnd dezacordul: Pretinde /
Susine c a rezolvat toate problemele.
Explicitarea sursei din care se preia informaia n vorbire direct sau
indirect se face prin subiectele verbelor de declaraie (X afirm c) sau
prin
formule
de atribuire de tipul n opinia...; dup prerea... Sursa extern poate fi
neindividualizat, n cazul construciilor impersonale, generice (se zice c...,
din cte se cunoate, vorba ceea).
Alte verbe au dobndit prin evoluie semantico-pragmatic
semnificaia informaie preluat, actualizabil doar n anumite construcii
i contexte; din aceast clas fac parte verbele a nelege (Am neles c e
plecat.), a se prea (reflexiv impersonal fr marcarea experimentatorului:
Se pare c e plecat.).
Acordul, asumarea opiniei citate sunt marcate prin locuiuni adverbiale
de tipul: pe drept cuvnt, cu / pe bun dreptate, cu ndreptire, determinnd
verbul care descrie actul de limbaj; aceste locuiuni nu pot deci aprea n
interiorul propoziiei care exprim opinia: Cineva mi reproa, pe bun
dreptate, c e poate prea mult s vd n cele trei fete ntrupri ale modelului
ontologic. (G. Liiceanu, Jurnalul).
Tot n vorbirea indirect, distana epistemic poate fi indicat de
introducerea propoziiei subordonate (coninutul relatat) prin locuiunea
conjuncional cum c:
Unul, de pild, elibera, contra cost, certificate cum c fata cretin
cutare a trecut de bunvoie la religia mahomedan. (I. Nicolau, Haide,
bre!).
3.2.3. Mrcile percepiei sunt cel mai puin gramaticalizate n romn.
Pot avea valoarea de mrci evideniale verbele de percepie a vedea, a auzi, a
simi etc. (cnd nu sunt folosite n sensuri figurate), precum i expresiile
prezentative (iat, uite) i deicticele (acum, aici etc.) care indic accesul
nonmediat la o informaie, la care se adaug uneori ideea de surpriz: Vd c
afar plou.; Uite, acum afar plou.
Verbul a prea, adverbele parc i aparent, locuiunea adverbial n
aparen asociaz n sensul lor primar o indicaie evidenial (percepia) i o
valoare modal (incertitudinea). Enunurile cu a prea nereflexiv, construit cu
subiect dislocat (El pare c e sntos. / El pare s fie sntos. / El pare
sntos.) sunt interpretabile ca bazate pe percepie, pe mrturia direct a
locutorului: Desenat n lumina de la Pompei, labirintul pare simplu, pentru
c uii c parcurgerea lui se petrece n ntuneric. (A. Blandiana, Autoportret).
Chiar n cazul unor abstracii, ca surs a cunoaterii apare impresia
spontan, observarea direct a fenomenelor, nu inferenele: Chiar antumele
existente, considerate din perspectiva postumelor, dobndesc parc un
relief mai puternic. (Al. Paleologu, Despre lucrurile).
Adverbul parc este folosit frecvent (dar nu exclusiv) pentru a indica
incertitudinea n percepie sau amintire: Parc vd i acum paginile
nglbenite de timp. (A. Blandiana, Autoportret).

198

4. MODALITATEA DEONTIC
Modalitatea deontic indic gradul de obligativitate sau de
permisivitate a situaiilor descrise ntr-o propoziie, n raport cu un corp de
norme preexistente; valorile sale principale sunt obligatoriu i permis. n
cadrul modalitii deontice, se pot distinge modalitatea deontic propriuzis (Trebuie s plecai!; Suntei liberi s plecai.) i cea volitiv
(deziderativ), care indic gradul subiectiv de necesitate sau acceptabilitate
a unei aciuni (Vreau s plecai!., Putei s plecai, din punctul meu de
vedere.). Adevrata modalitate deontic are un suport extralingvistic,
obiectiv; n absena acestuia, locutorul poate ns invoca pseudonorme care
corespund mai curnd voinei sale subiective; deonticul se apropie astfel de
volitiv.
Modalizarea deontic impune enunurilor un caracter nonasertiv,
realiznd acte de limbaj de tip directiv (ordin, ndemn etc.), n care
expresiile deontice sunt folosite performativ, prescriptiv (Trebuie s
plteti!). Cnd aceleai mijloace lingvistice sunt utilizate descriptiv,
constatativ (El trebuie s plteasc, se pare.), ele nu mai realizeaz
modalizarea, pentru c nu mai indic o atitudine propoziional.
4.1. Modalitatea deontic propriu-zis
Modalitatea deontic nonsubiectiv, ntemeiat pe legi exterioare, se
exprim prin moduri verbale, verbe modale, adverbe i locuiuni
specializate, verbe care au coninut lexical deontic i mbinri libere de
cuvinte.
Modalizarea deontic propriu-zis este foarte mult utilizat
n limbajul juridic-administrativ. n afara acestui limbaj,
obligativitatea, permisiunea, interdicia sunt interpretate
subiectiv i folosite argumentativ: Trebuie s mnnci tot!, E
permis s fumezi la noi n cas!
4.1.1. Dintre modurile verbale, imperativul realizeaz n genere valori
de tip deontic: Pleac! (= Trebuie s pleci.), dar care se afl la intersecia cu
cele volitive (= Vreau s pleci!). n forma gramatical de imperativ sursa
impunerii i cea a enunrii nu sunt indicate disociat, de aceea raportul
dintre ele este stabilit doar pe baza contextului (Nu plnge! [= trebuie s nu
plngi] / [= vreau s nu plngi]; Nu fura! [= trebuie s nu furi] / Nu pleca!
[= vreau s nu pleci]).
Imperativul pozitiv corespunde obligaiei, cel negativ interdiciei.
Conjunctivul cu valoare de imperativ (S vii mine!) este impozitiv, ca
i conjunctivul hortativ (S mergem!), care rmne totui preponderent
volitiv.
La conjunctivul negativ, un grad mai puternic de interzicere este
marcat cu ajutorul particulei cumva, intercalat n enun n poziie
postverbal S nu apar cumva pe aici! sau, mai des, ca structur
eliptic cernd ea nsi un alt conjunctiv, pozitiv sau negativ: S nu cumva
s pleci!, S nu cumva s nu vii mine! (= S nu cumva [s se ntmple] s
199

pleci! / s nu vii mine!). Popular i familiar, exist cu aceast valoare i

structura s nu care cumva s...
Infinitivul negativ poate exprima acte de interzicere, n construcii
reflexive impersonale: A nu se fuma!.
4.1.2. Verbele modale a trebui i a putea exprim valori deontice n
aproape toate construciile lor: cu sau fr imbricare avansarea subiectului
sau a altui constituent Trebuie s fii cinstii. Voi trebuie s fii cinstii. ,
iar, n cazul lui a putea, att n construcie impersonal cu marca se Se
poate s predai articolul n mai. , ct i n construcie personal: Tu poi s
predai articolul n mai.
Interpretarea deontic este adesea dezambiguizat contextual, fiind cea
preferat pentru verbe cu subiect uman, agentiv, atunci cnd tinde s se
exclud (de exemplu n structura impersonal se poate) lectura dinamic: Nu
se poate s parcheze aici.
Cu subiect prezent n prima poziie n interiorul subordonatei, reliefat
prin ca... s, verbul a trebui este deontic, nu epistemic, chiar atunci cnd
condiiile semantice ar favoriza lectura epistemic: n vreme ce enunurile
El trebuie s fie vinovatul. i chiar Trebuie s fie el vinovatul. pot avea sens
att epistemic, ct i deontic, enunul Trebuie ca el s fie vinovatul. este n
mod cert deontic.
Verbul a trebui permite, n utilizarea sa deontic, o construcie eliptic
specific: [trebuie + participiu], cu elipsa operatorului pasiv: Filmul trebuie
vzut. (= Filmul trebuie [s fie] vzut), construcie extins, prin analogie,
i la verbe intranzitive: Trebuie plecat repede. (vezi I, Forme verbale
nepersonale, 3).
Folosirea deontic este proprie, n cadrul modului indicativ al verbelor
modale, formelor de prezent i viitor:
Cred c se pot numi, cu aceeai dreptate, gingae ideile care, n
general, trebuie s fie cunoscute oricui vrea s treac drept om cultivat, ca
i acele despre care acest om trebuie s pomeneasc totdeauna cu
deosebit
bgare
de
seam.
(P. Zarifopol, Din registrul);
n cazul n care mprumutatul este o persoan juridic, acesta va
trebui s ncheie un contract de asigurare. (Legea 190 / 1999);
Ipoteca astfel constituit pentru garantarea creditului poate avea ca
obiect terenul i construciile ridicate pe acesta ulterior constituirii sale.
(ibid.);
n situaii deosebite instana de la locul executrii va putea acorda un
termen de maximum 90 de zile. (Legea 31 / 1990).
La timpurile trecutului, verbele nu mai au sens modal, ci descriptiv:
Fcea semn vioristului, cnd trebuia s schimbe cntecul. (P. Zarifopol,
Din registrul).
La condiionalul prezent, valoarea directiv se atenueaz, att obligaia,
ct i permisiunea, cptnd mai ales calitatea de sugestie: Ar trebui / Ai putea
s mai rmi.
La condiionalul trecut, verbele modale nu mai sunt folosite
performativ, ci doar descriptiv, contrafactual, implicnd faptul c aciunile
exprimate de verbul subordonat nu au fost realizate: Ar fi trebuit s
plece. / Ar fi putut s plece. [= nu a plecat].
200

4.1.3. Supinul i construciile cu supin, [a avea + de + supin], [a fi +

de + supin] exprim necesitatea n construcii personalizate (cu a avea: Am
de scris.) sau impersonale (cu a fi: E de lucrat mult.).
Construciile negative cu supinul exprim valoarea de interzicere: (e)
de neacceptat [= imposibil de acceptat].
4.1.4. Exist de asemenea numeroase alte verbe, perifraze i locuiuni
verbale cu sens lexical de obligaie (a se cere, a se cuveni, a se cdea s... / a
obliga s...), permisiune (a avea dreptul s... / de a..., a avea voie s..., a
permite s..., a da voie s..., a lsa s...) sau interzicere (a interzice s... /
a...). Construciile lor sunt diferite, dup cum este vorba de verbe exclusiv
impersonale (a se cuveni), de locuiuni cu experimentator (a avea voie, a
avea dreptul) sau de verbe care admit mai ales construcii cu Agent i Pacient
(a obliga, a lsa): Ce se cuvine s fac i ce nu sunt lucruri pe care nu eu le
hotrsc. (G. Liiceanu, Despre limit); Am dreptul s le presupun pe
amndou. (I. Nicolau, Haide, bre!); Te las s asiti la discuii.
Verbele i construciile impersonale care exprim obligaia se pot
folosi, ca i a trebui, cu elipsa operatorului pasiv: Se cuvine precizat.; Se
cere fcut.; O astfel de avuie nu se cere cutat, descoperit, furat,
nsuit, ci doar perpetuat n amintire. (LAI, 2002).
Verbele cu sens deontic, ca i modalele, au valoare descriptiv atunci
cnd se folosesc la alte timpuri dect prezentul sau viitorul: Bolnavul de
pojar nu avea voie s vad foc i n casa lui nu trebuia s se vopseasc i
s se spele rufe. (I. Nicolau, Haide, bre!).
4.1.5. Adverbele, locuiunile adverbiale i grupurile prepoziionale cu
valoare deontic sunt mai puine dect cele epistemice. Dup sens, acestea
sunt modalizatori ai obligaiei obligatoriu, neaprat, negreit, (popular)
musai, la care se adaug sintagme de tipul n mod / chip necesar, n mod /
chip obligatoriu i mult mai puin ai permisiunii eventual. Spre
deosebire de cele epistemice, adverbele deontice nu au un comportament
clar propoziional: pot funciona ca profraze independente, dar nu ca
elemente regente. n mod normal apar ca integrate propoziiei, fiind mai rar
incidente i parantetice. Chiar cnd sunt plasate la nceputul enunului
Negreit s vin la noi. , poziia lor sintactic nu este interpretabil ca una
de regen, pentru c modul conjunctiv nu este impus de adverb: S vin
negreit la noi.; S vin la noi negreit.
Adverbul neaprat funcioneaz adesea ca mijloc de gradare a
intensitii n combinaie cu alte expresii modale, n primul rnd cu verbul a
trebui:
Trebuie neaprat s te apleci, la o etap a vieii proprii i a culturii,
asupra eului gol-golu. (C. Noica, Modelul);
A fi dormit nainte, dus, fr zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru
care trebuia neaprat s isclesc de primire. (M. Caragiale, Craii).
4.1.6. Modalitatea deontic este exprimat i de construcii
impersonale de tip predicat nominal, cu nume predicativ adverb
(interpretabil i ca adjectiv invariabil). Spre deosebire de construciile
epistemice, cele deontice se construiesc cu subiectiva la modul conjunctiv,
introdus prin s (sau un infinitiv cu marca a) e necesar s... / a..., e
201

obligatoriu s... / a..., e imposibil s... / a..., e permis s... / a..., e interzis
s... / a..., (popular) e musai s... / a....:
Nu este imperios necesar s iei la bani mruni n mod public cine ce
a fcut. (Timpul, 2004);
Adunarea general extraordinar se ntrunete ori de cte ori este
necesar a se lua o hotrre. (Legea 31 / 1990);
Este interzis cenzorilor s comunice acionarilor n particular sau
terilor datele referitoare la operaiunile societii. (ibid.).
Construcia impersonal e nevoie s... cuprinde un substantiv cu
funcie de subiect.
4.1.7. O serie de adjective deontice intr n structuri modalizante ca
nume predicative, construite cu verb copulativ; modalizarea este pus n
legtur cu persoanele vizate de obligativitate sau permisiune, constituind
subiectul sintactic al construciei: X e dator s..., e liber s... etc.:
Lichidatorii sunt datori, ndat dup preluarea funciei, ca mpreun cu
administratorii societii s fac un inventar i s ncheie un bilan. (Legea
31 / 1990).
Construciile cu participii (e obligat s...) sunt la limita cu construciile
pasive: Acesta l poate ine n concediu medical, timp n care e obligat s se
trateze. (Timpul, 2004).
4.1.8. Exist i numeroase substantive care exprim lexical ideea de
obligaie sau permisiune obligaie, permisiune, interzicere etc. i care
pot intra n expresii performative sau descriptive; de exemplu, a avea
obligaia: Cnd persoana juridic i revoc reprezentantul, ea are
obligaia s numeasc, n acelai timp, un nlocuitor. (Legea 31 / 1990).
4.1.9. Sufixul -bil formeaz derivate care pot avea sensul de
permisiune: negociabil (= care se poate negocia); nstrinabil (=care
poate fi nstrinat). Nu este ns vorba doar de semnificaie deontic, foarte
des fiind prezent sensul dinamic (posibilitate intern sau circumstane
externe favorabile).
n limba actual se produc chiar extinderi greite,
nemotivate, n afara sensului construciei tranzitive: teren
construibil folosit cu sensul pe care se poate construi.
4.2. Modalitatea volitiv, deziderativ
Modalitatea volitiv este apropiat de cea deontic propriu-zis, n
msura n care formulele deontice au adesea (n afara folosirilor strict
juridice) o baz subiectiv: se cere nseamn de fapt i cer, cererea
subiectiv presupunnd o dorin / voin a locutorului.
Modalitatea volitiv se exprim prin moduri verbale, verbe cu coninut
lexical deziderativ, construcii cu adverbe, adjective sau substantive cu
aceeai semnificaie.
4.2.1. Dintre modurile verbale, condiionalul cu sens optativ este
specializat pentru modalitatea volitiv: A merge mine la teatru. (vezi I,
Verbul. Modurile personale, 3).

202

Modalitatea se realizeaz i n construcii de tip urare, inclusiv n

imprecaii, cu verbul la condiional-optativ, caracterizate de o intonaie
exclamativ special i de inversare Arde-l-ar! sau de marca de: De-ar
veni odat...!.
Aceeai valoare o au construciile la modul conjunctiv (cu sau fr s),
cu intonaie exclamativ S reueti n toate! Dea Domnul!.
4.2.2. Verbele care exprim lexical ideea de voin i dorin, n primul
rnd a vrea i a dori, se construiesc cu al doilea verb la conjunctiv, cu
subiect identic sau diferit: Vreau s merg / Vreau s mergi; Doresc s plec /
Doresc s plece. Alte verbe din aceeai sfer semantic sunt: a spera s... /
c...
(Sper
ca
timpul
s-mi rezerve rgazul i al unei cri mai sistematice i mai bine
documentate.,
A. Marino, Pentru Europa), a-i surde s... / c..., a ine s..., locuiunile a
trage ndejde / sperana s... / c... (Trag ndejde c-s greu de neles., N.
Steinhardt, Jurnalul; Ei trgeau sperana c nu vor mai fi luai de acas cu
arcanul., Timpul, 2004).
La condiional, aceste verbe exprim un sens deziderativ atenuat: a
vrea, a dori etc.
4.2.3. Expresia impersonal e de dorit s... (adesea cu verbul copul la
condiional: ar fi de dorit) prezint atitudinea volitiv ntr-o form
obiectivat i foarte apropiat de modalizarea apreciativ: Ar fi de dorit s
mai fie invocat din cnd n cnd i inteligena, care e o calitate
individual, real i reconfortant. (Al. Paleologu, Despre lucrurile).
4.2.4. Substantivele care exprim lexical ideea volitiv dorin,
speran, ndejde etc. pot intra n expresii performative sau descriptive:
dorina mea este..., am sperana c.... etc.
5. PSEUDOMODALITATEA DINAMIC
Construciile dinamice prezint caracteristici obiective care privesc
agentul aciunii desemnate sau situaia nsi. Se indic astfel capacitatea
sau abilitatea Agentului, a Pacientului etc., existena condiiilor externe care
permit o anumit situaie (a putea, a fi n stare, a fi posibil etc.), ca i
impunerea unei situaii din cauze exterioare, obiective (a trebui, a fi
necesar, a fi nevoie, a fi nevoit etc.):
El este o fiin nou, care nu poate ncpea n cadrele animalitii.
(P. Zarifopol, Din registrul);
Titlul crii e imposibil de tradus n romnete fr confuzie. (Al.
Paleologu, Despre lucrurile);
Trebuie totui s gsim o ordine a cutrii ordinii. (A. Pleu, Minima
moralia);
Pentru a merge ns ntre dou puncte este absolut necesar s fim
convini c cele dou puncte exist. (A. Blandiana, Calitatea).
O parte dintre expresiile modale (verbe modale, elementele lexicale care
conin ideea de atitudine epistemic sau deontic) se folosesc curent pentru a
exprima i aceste valori, care nu intr n sfera propriu-zis a modalitii
203

(ntruct nu evalueaz coninuturi propoziionale), dar se nrudesc cu aceasta

i apar adesea n construcii ambigue, n care valorile modale sunt greu, dac
nu imposibil de delimitat de cele nonmodale. Din punct de vedere istoric, se
pare c sensurile dinamice (obiective) stau la baza dezvoltrii sensurilor
modale actuale (subiective).
Pseudomodalitatea dinamic are ca mijloace lingvistice de realizare
verbele modale (a trebui, a putea), verbe cu sens specific (a sili, a reui, a
izbuti), adverbe, adjective, locuiuni adverbiale i adjectivale n diverse
construcii (e necesar, e posibil, e imposibil, e capabil, e n stare), mbinri
lexicale libere care conin substantive cu sens de necesitatea sau posibilitate,
adjective i adverbe obinute prin sufixare cu sufixul -bil.
Verbul a putea descrie deopotriv abilitile interioare i
circumstanele exterioare (Ana poate citi textul, pentru c are vederea
bun.; Ana poate pleca la plimbare, pentru c ploaia a stat.).
Ideea de posibilitate, exprimat lexical n derivatele cu sufixul -bil i n
construcia cu supinul, are sens obiectiv-dinamic, pentru c atribuie o
calitate stabil, prezentarea fcndu-se n termenii unor circumstane
obiective: Infinitul nu e inventariabil. (G. Liiceanu, Despre limit).
6. MODALITATEA APRECIATIV
Modalitatea apreciativ este cea mai subiectiv dintre tipurile de
modaliti, chiar dac poate lua forme aparent obiective, impersonale,
bazndu-se pe evaluri curente, mprtite de grupuri mari de vorbitori
(opinia curent).
Exist o diferen fundamental ntre celelalte tipuri de modalizare i
cea apreciativ: se pot cunoate i permite doar stri de lucruri, dar se pot
aprecia i obiecte, entiti izolate, nonpropoziionale: E frumos s fii darnic.
/ Drnicia e frumoas. / Darul e frumos. Apreciativul este deci o categorie
mai general, care implic adjectivul (bun / ru), adverbul (bine / ru), dar
i substantivul (buntate / rutate) i verbul (a plcea / a displcea),
exprimnd atitudinea favorabil sau defavorabil a locutorului chiar la
nivelul alegerii lexicale.
Modalizarea apreciativ, ca i celelalte tipuri de modalizare, raporteaz
coninutul propoziional la locutor i la momentul enunrii (M bucur c
afar plou.); mijloacele sale lingvistice pot fi folosite i nonmodal,
descriptiv
(Ieri
m-am bucurat de ploaie. Ana se bucur c plou.).
Propoziia modalizat apreciativ poate avea un sens referenial sau unul
generic; diferena este marcat de conjuncia subordonatoare (c / s) i
implicit de folosirea indicativului, respectiv a conjunctivului: E ru c a plecat
suprat. / E ru s plece suprat.
Exist o legtur puternic ntre deontic i apreciativul generic:
deonticul se bazeaz pe o evaluare i pune n prim plan consecina
normativ a acesteia, n vreme ce apreciativul generic pune n prim plan
evaluarea, dar implic i o prescripie, o recomandare. De aceea trecerile de
la o valoare la cealalt sunt foarte fireti n plan pragmatic; enunul E bine s

204

pleci. poate fi interpretat ca pur apreciativ (= Plecarea e un lucru bun.), dar

i ca indirect deontic (E recomandabil s pleci.).
Construciile apreciative pot fi: (a) explicit subiective, referirea la
persoana I realizndu-se prin forma verbului (apreciez) sau prin pronumele
clitic (mi place), sau (b) formal obiectivate (e frumos). Aprecierea poate fi
nonemotiv, evaluativ (realizndu-se prin apel la valori) E corect s fie
primit. sau emotiv (prin apel la sentimente, stri interioare etc.) E
mbucurtor s fie primit. Desigur, limita dintre cele dou tipuri nu este
net.
Mijloacele de exprimare a modalizrii apreciative sunt: verbele cu sens
lexical apreciativ, anumite construcii cu adverbe i locuiuni adverbiale, cu
adjective sau substantive cu sens apreciativ, interjecii i particule
exclamative i mai mult dect la celelalte tipuri de modalizare intonaia.
6.1. Verbele cu sens lexical apreciativ sunt: (a) impersonale a-i plcea
c... / s..., a-i displcea c... / s... (evaluative i ntr-o anumit msur
emotive), a merita s... (evaluativ), a-l durea c..., a-l deprima c... / s..., a-l
enerva c... / s..., a-l ngrozi c... / s.... (emotive, afective) sau (b)
personale: a aprecia c... (evaluativ), a detesta s..., a ur s...., a regreta
c..., a se bucura c... / s etc. Unele au o component epistemic (surpriza):
a-l uimi c..., a-l surprinde c... Construciile sintactice sunt diferite: unele
verbe impersonale se construiesc cu Experimentatorul complement indirect n
dativ (mi place c / s) mi place s fiu legat de acest cerc al ncrederii
copilreti. (A. Blandiana, Calitatea) , altele nu (merit s...) Sunt cel
puin patru motive pentru care merit s faci cultur. (A. Pleu, Minima
moralia); exist verbe personale cu Experimentatorul subiect (apreciez, detest,
regret etc.) i verbe impersonale cu Experimentatorul obiect direct (m doare,
m bucur etc.).
6.2. Destul de numeroase sunt adverbele i locuiunile adverbiale
apreciative, care intr n tipare de construcie diferite:
(a) ca regent al propoziiei conjuncionale, n calitate de adverb
predicativ sau n construcie cu o copul: (e) ciudat c... , (e) bine c...; e ru
c...; (e) de mirare c... etc. n aceast construcie pot s apar extrem de
multe adjective cu utilizare adverbial (aparinnd mai multor categorii
semantice: valoare general, importan, utilitate, efect, emoie etc.): e curios,
minunat, superb, surprinztor, paradoxal, regretabil, trist, util, cinstit,
important, semnificativ, caracteristic, esenial etc.
Predicatele nominale pot fi modalizate suplimentar cu epistemicul a
(se) prea: mi se pare trist c... / s...; Mi se pare att de ciudat c sunt
contemporan cu Alfa Centauri... (A. Blandiana, Calitatea); din aceast
combinaie s-au clieizat expresiile mi pare bine / ru (c... / s...).
(b) locuiuni adverbiale cu funcia de circumstanial de modalitate
incident sau integrat: din fericire, din pcate, din nenorocire, din nefericire:
Gest firesc, punte natural ntre generaii [...], dar, din pcate, gest lipsit de
orice finalitate public. (A. Blandiana, Autoportret).
i construciile cu supinul nume predicativ sunt numeroase: e de
neiertat c / s..., e de admirat c..., e de regretat c... etc.

205

6.3. O serie de adjective (unele participiale) apreciative intr n

structuri modalizante subiective ca nume predicative, fiind construite cu
verb copulativ i putnd primi diverse mrci ale gradrii: sunt (foarte)
bucuros(-oas) c... / s..., sunt (destul de) mulumit() c... / s...etc.
6.4. Numeroase substantive care exprim lexical ideea de evaluare
pozitiv sau negativ intr n construcii relativ stabile, cu cteva tipare
principale: (a) eliptic i cptnd valoare adverbial, ca regent al unei
subordonate conjuncionale: noroc c... (Noroc c multe dintre aceste
convertiri au durat puin., I. Nicolau, Haide, bre!); pcat c... (Pcat c n-ai
venit ieri.); (b) ca subiect postpus copulei, nsoit sau nu de articolul nehotrt
sau de determinativi: e pcat c (Grecii n-aveau un cuvnt pentru cultur i e
pcat c n- aveau., A. Pleu, Minima moralia)., e mare nenorocire c..., e o
nenorocire c...; ca subiect antepus copulei: problema e c..., lucrul interesant
e c...; nenorocirea e c...etc.; (c) n poziia de complement direct, cu
Experimentatorul subiect: a avea bucuria / plcerea s... / de a... (Am bucuria
s v anun ctigtorii.); (d) n poziia de subiect, cu Experimentatorul
complement indirect: a-i fi fric / team / jale s... / c... (Mi-e team c au
greit numrul.).
6.5. O serie de cuvinte exclamative (ce / ce mai..., ct de...), expresii
exclamative (Slav Domnului, Doamne ferete) i diverse interjecii servesc
la exprimarea modalitii apreciative Vai, ce bine c a plecat! mpreun
cu o intonaie de apreciere sau respingere, foarte variabil i necodificabil
lingvistic.
7. COMBINAREA MODALIZATORILOR
7.1. n propoziii subordonate, modalizatorii interacioneaz cu valorile
specifice ale structurilor sintactice respective: n structurile condiionale, se
manifest valori nonfactuale, dependente: posibilitatea condiionat sau care
condiioneaz; la trecut (condiional trecut, conjunctiv trecut, imperfect)
valoarea este de nonrealizat: dac ar fi fost / s fi fost / dac era....; dup
operatori de tipul ca i cum, de parc, se indic stri de lucruri irealeimaginare; conjunctivul echivalent cu un infinitiv are sens generic-potenial;
n vorbirea indirect, verbele de declaraie impun modul indicativ sau
conjunctivul n funcie de tipul de act (asertiv / directiv): afirm c... / cer
s.... Dup verbe cu sens modal (epistemic, deontic, volitiv, apreciativ),
alegerea ntre indicativ i conjunctiv e n unele cazuri clar determinat de
regimul verbului, n altele nu: sper c va veni / sper s vin.
7.2. n acelai enun, se pot combina modalizatori de tipuri diferite
(de exemplu: epistemici + deontici; epistemici + apreciativi) sau de acelai
tip cu grade similare (combinaii armonice, de exemplu: certitudine +
certitudine) i chiar diferite (certitudine + incertitudine: combinaii
disarmonice).
7.2.1. Exist o ierarhie de aplicare a modalizrii de tipuri diferite:
operatorul epistemic poate avea n domeniul su un operator deontic
(Desigur, trebuie s plecai.), dar raportul invers este mai puin posibil
(*Trebuie s plecai desigur.):
206

Firete, e neaprat necesar o anumit colire i instrumentaie

prealabil. (Al. Paleologu, Despre lucrurile);
Evident, trebuie neaprat s precizm i s enumerm aceste
valori.
(A. Marino, Pentru Europa);
Cred c trebuie s evitm, neaprat, pericolul unei noi confuzii ntre
finalitatea cercetrii i predrii istoriei contemporane i obiectivele politice.
(Dilema, 1998);
ntre operatorul epistemic i cel apreciativ, domeniul mai larg l are tot
epistemicul, dar nu este att de neobinuit nici combinaia invers (Poate
c e bine c s-au ntors. / ?E bine c poate s-au ntors.). Uneori, indiferent
de poziia n enun a operatorilor, cele dou tipuri de modalizri par s
acioneze simultan, la acelai nivel i cu un domeniu comun, exprimnd
simultan gradul de certitudine i gradul de apreciere: Poate c din fericire
s-au ntors.; Din fericire poate c s-au ntors. De altfel, operatorii epistemic
i apreciativ pot fi chiar coordonai:
Desigur (i din pcate) sunt prea sceptic pentru a imagina o grev
general a naturii. (A. Blandiana, Autoportret).
7.2.2. Modalizatorii epistemici se combin cel mai uor ntre ei;
anumite combinaii armonice sunt evitate sau criticate n romn din cauza
nrudirii etimologice a modalizatorilor verbul a putea, adverbul poate,
adverbul / adjectivul posibil , care le face s par pleonastice: Curajul de
a se fi rsculat ar fi putut fi, poate, uitat. (A. Blandiana, Autoportret).
Combinaiile disarmonice sunt posibile n msura n care are loc o
anume difereniere pragmatic a operatorilor: unul dintre acetia (cel mai
apropiat de propoziia modalizat) referindu-se mai ales la valoarea de
adevr a coninutului, n vreme ce al doilea (cel plasat nainte) are funcie
argumentativ de ntrire sau atenuare. n enunul E adevrat, probabil c
nici unul dintre ei nu sttuse n viaa lui la vreo coad. (C.T. Popescu,
Copiii fiarei)., probabil e modalizator epistemic propriu-zis, n vreme ce e
adevrat marcheaz rolul de concesie pe care l are secvena care i
urmeaz.
7.3. La nivel pragmatic, modalizatorii funcioneaz ca mijloace de
realizare a unor strategii de atenuare (poate, posibil), de ntrire, confirmare
(firete, desigur), sau pot marca secvene argumentative de concesie,
pregtind o contrazicere (desigur, e adevrat..., dar...).

207

AFIRMATIA
1. PRELIMINARII
n sens larg, afirmatia este termenul nemarcat al raportului polar
afirmativ (pozitiv) / negativ, care caracterizeaza propozitiile si enunturile.
Un enunt afirmativ (sau pozitiv) descrie o stare de lucruri, o actiune sau un
obiect ca existente (Cartea a aparut.); enuntul negativ corespunzator l
contrazice, exprimnd neadevarul sau, nonexistenta sau nerealizarea
respectivei stari (Cartea nu a aparut.) (vezi Negatia). Spre deosebire de
negatie, afirmatia nu are nsa o marca specifica, forma pozitiva a
propozitiilor fiind indicata de absenta marcilor negatiei. Propozitia pozitiva
are nsa o trasatura individualizanta: existenta unui substitut, profraza da,
aflat ntr-o relatie de simetrie cu profraza negativa nu.
n sens restrns, afirmatia este enuntul asertiv n forma pozitiva.
Elementele specifice unui enunt asertiv pozitiv (profraza da, diverse
adverbe modale de ntarire) se pot folosi, n plan pragmatic-dialogic, si
pentru exprimarea acordului, a acceptarii (asa cum mijloacele negatiei se
folosesc pentru exprimarea dezacordului). Expresia acordului este sensul cel
mai larg (si n esenta impropriu) n care se foloseste termenul afirmatie.
Asadar afirmatia, ca si negatia, apare la nivelul predicatiei semanticosintactice (pentru care este preferabila desemnarea ca forma pozitiva), la
nivelul enuntiativ (ca tip de enunt, afirmatia propriu-zisa) si la nivel
dialogic (ca acceptare a unei propozitii sau ca exprimare a acordului). ntre
cele trei niveluri exista destule legaturi si mai ales mijloace de expresie
comune; acestea, ca si paralela cu negatia, justifica tratarea lor n acelasi
capitol.
Diferitele tipuri de enunturi se pot realiza n forma propozitionala
pozitiva sau negativa. Enuntul asertiv (vezi Enuntul) pozitiv - tipul de
enunt propriu-zis afirmativ - are o intonatie specifica, cu un contur
descendent (vezi Organizarea prozodica a enuntului) si anumite
preferinte de ordine a cuvintelor, reprezentnd topica standard, cea mai
frecventa. Esential este faptul ca predicatul enuntului afirmativ nu apare n
forma negativa; alte componente sintactice ale propozitiei pot fi nsa supuse
unor negatii partiale (Nu ieri a venit scrisoarea., Nu cu ei am vorbit.), fara
ca acest lucru sa transforme enuntul ntr-unul negativ.
Enunturile exclamative cu forma pozitiva nu constituie afirmatii
propriu-zise, ci doar pres 20120g621u upun o afirmatie implicita: Ce
frumoasa e! [= e frumoasa].
208

Unele enunturi exclamative cu forma pozitiva au o

semnificatie negativa relativ fixata n limba, prin ironie: Asta-mi
mai trebuia! [= Nu-mi mai trebuie asta.]. Nu este nsa vorba de
negatii propriu-zise, enuntiative, ci de efecte pragmatice plasate
la nivelul implicitului.
si enunturile interogative pot avea forma pozitiva sau negativa, forma
pozitiva fiind cea nemarcata. Interogatia partiala pozitiva primeste de
preferinta un raspuns pozitiv, fara a exclude nsa posibilitatea raspunsului
negativ (n contexte n care exista presupozitii suplimentare care trebuie
contrazise):
Unde
ai
fost
ieri?
- La Ploiesti. vs Unde ai fost ieri? - N-am fost la Ploiesti. (vezi Tipuri de
enunturi n functie de scopul comunicarii, 5.2.5.).
Idiomatic si n combinatie cu o intonatie exclamativa,
unele interogatii partiale pozitive au capatat valoare retorica,
presupunnd un raspuns cu polaritate negativa: Cine sa-l
asculte? De unde sa aiba el bani?!
Interogatia totala pozitiva nu orienteaza (n absenta unor marci
speciale) polaritatea raspunsului: Ai fost la Ploiesti? - Da. / Nu. Orientarea
pozitiva a raspunsului poate fi nsa realizata prin marcare suplimentara, de
exemplu cu ajutorul profrazei da transformate n semnal al cererii de
confirmare: Ai fost la Ploiesti, da? Aceasta orientare indica presupozitia
locutorului, raspunsul real putnd fi si negativ (dar de obicei ntarit, tocmai
pentru ca neaga o presupozitie).
Enunturile imperative pozitive beneficiaza n paradigma morfologica
de forme verbale speciale, diferite de cele negative (da! / nu da!) (vezi I,
Verbul. Modurile personale, 5.1.2).
2. PROFRAZA DA
Da substituie o propozitie pozitiva, relund integral sau partial
continutul propozitional al antecedentului sau (vezi Anafora, 5.5).
2.1. Relatia cu antecedentul
Antecedentul profrazei poate fi asertat ca atare (explicitat de un enunt
asertiv), ca n (a), sau este presupus de un enunt exclamativ (b) ori de o
interogativa totala (c):
(a) Afara ploua. Da, e tare urt.
(b) Cum mai ploua afara! Da, e tare urt.

209

(c) Afara ploua? Da, e tare urt.

Antecedentul poate fi o propozitie negativa, eventual redusa la
profraza nu, cu care da intra ntr-o asociere contrastiva: Ieri n-au plecat toti;
azi, da.; Puteau sa mai ncerce: acolo nu, aici da.
Antecedentul poate fi o ipoteza sau o supozitie, asertata sau presupusa
de o interogativa totala; n acest caz, profraza apare ntr-o structura
conditionala: Poate ca a plecat. Daca da, e pacat.; Poate exista o solutie?
Daca da, care este?.
Interogativele totale, fata de care da este raspuns sau parte din raspuns,
apar n dialogul real (A: Student? B: Da, la masterat., IVLRA), n mimarea
lui monologica (Oare sa fi plecat? Da, cred ca da.) sau n reproducerea
acestuia n stil indirect (M-a ntrebat daca au plecat. I-am raspuns ca da.).
Nu este nsa posibila reluarea anaforica a unei asertiuni presupuse de o
interogativa partiala: De cnd ploua afara? *Da, de o ora.
n cazul imperativelor, antecedentul e continutul propozitional (nu si
cel modal, transpus din injonctiune n asertiune):
(d) Arunca ziarele, te rog! - Ziarele da, dar revista o pastrez.
Antecedentul profazei da poate fi si o secventa mai lunga de text,
reluata (n dialog sau n monolog) prin anafora globalizanta sau anticipata
cataforic:
Dincolo de culme exista nsa ntotdeauna cealalta panta a muntelui.
De o parte si de alta a abscisei curbele sunt de sens contrar, dar identice.
Da, fiecare cucerire umana a fost initial un act de nesupunere, dar n
asemenea masura s-a impus acest adevar, nct n cele din urma orice act
de nesupunere a fost socotit o cucerire umana. (A. Blandiana, Calitatea).
Profraza poate relua continutul propozitional al antecedentului cu
modificari implicite ale reperelor deictice: Te duci acolo? - Da [= ma duc
acolo].
2.2. Aspecte pragmatice
Profraza da poate constitui ea nsasi un enunt de tip asertiv (E acasa? Da.) sau interogativ (E acasa. - Da?); enuntul interogativ cu antecedent
obligatoriu (asertiv) contrazice nsa conditia normala a interogatiei
(ignorarea raspunsului), de aceea tinde sa se transforme ntr-o simpla marca
dialogica, ntr-un semnal de apel.
210

Exista doua situatii principale de folosire a lui da interogativ:

(a) n contextul unei asertiuni a interlocutorului, fata de care da?
reprezinta o cerere de reconfirmare: Au venit multi. - Da?; A: Are-aici la...
librarie. B: Da? A: Da. (IVLRA);
(b) n contextul unei interogative totale, formulate ca asertiune pozitiva
urmata de profraza cu rol de semnal de apel, de cerere de confirmare: Au
venit multi, da?. n aceasta situatie, este la fel de posibila (si echivalenta
functional) marcarea prin profraza nu?, ca si prin alte semnale de apel: asai?; nu-i asa?; este? etc.
O interogativa totala formulata n prima sa parte ca o asertiune este
dezambiguizata de o secventa finala alcatuita din perechea de profraze da /
nu, n structura disjunctiva: da sau nu?. Aceasta secventa reprezinta
anticiparea interogativa a raspunsului, prin explicitarea posibilitatilor de
raspuns: A plecat, da sau nu?.
2.3. Aspecte sintactice
Din punct de vedere sintactic, profraza da functioneaza:
(a) ca un enunt complet, inanalizabil, care poate aparea singur, dar
poate intra si n relatii de coordonare (copulativa si disjunctiva) cu o alta
profraza: A gresit? si da, si nu.; Nici da, nici nu.; Vii, da sau nu?; (popular)
Spune: da ori ba?. Enuntul propozitional da poate stabili relatii de
coordonare cu alte propozitii; raportul adversativ este foarte frecvent, pentru
ca ilustreaza miscarea dialogala a unui acord urmat de o obiectie:
A: E asfalt.
B: Da, dar ntuneric. (IVLRA).
Profraza da poate ndeplini rolul de regent pentru orice tip de
circumstantial: Da, daca vrei.; Da, mine. Da, acolo. Profraza poate fi
nsotita de enunturi eliptice, juxtapuse, alcatuite doar dintr-un modalizator:
B: Complica intriga putin.
A: Da, exact. (ibid.)
sau din orice alt constituent; enuntul complet se reface pe baza repetitiei din
dialog: - Cumpara carti pentru cineva? - Da, pentru nepotul ei.;

211

(b) ca o propozitie subordonata (fata de operatori modali, expresii de

declaratie, verbe psihologice etc.); n acest caz, este precedata de conectorul
specific. Destul de frecvent sunt reduse la secventa conjunctie + profraza
propozitiile subiective:
Este exagerata afirmatia ca toata cultura noastra se dovedeste a fi de
acest tip? Poate ca da. (C. Noica, Mathesis);
Nu stiu daca auzisem de Petre utea nainte de 1950; probabil ca da,
nsa nu intrase n repertoriul meu de nume. (Al. Paleologu, Despre
lucrurile)
sau completivele directe: Cred ca da.; Zice ca da. De asemenea, este
frecventa constructia ca propozitie conditionala:
Exista totusi competenta etica reala? si daca da, cine o ntruchipeaza?
(A. Plesu, Minima moralia);
(c) ca un predicat, din al carui grup verbal se actualizeaza anumiti
actanti si complemente, de exemplu subiectul (Divinul, asadar, nu poate lua
orice masca; omul, n schimb, da., Noica, Modelul), numele predicativ (E
simpatica? - Simpatica da.), complementul direct (Ioana citeste? - Romane
da, poezii nu.) etc.
ntre valoarea de enunt si cea de predicat diferenta o fac adesea
intonatia si pauza (asociate unor variatii de ordine a cuvintelor):
Accepta cineva? - Eu da. (da = predicat, cu subiectul eu actualizat);
Accepta cineva? - Da, eu. (da = enunt afirmativ, urmat de enuntul
eliptic eu [accept]).
2.4. Structura adversativa ba da
Secventa ba da este specializata pentru antecedente negative care apar
n asertiuni (a), interogative totale (b) si imperative (c); adversativul ba
contrazice negatia, n vreme ce profraza da reia continutul propozitional n
forma pozitiva:
(a) - Otilia, tu nu ma iubesti.
- Ba da, ba da, Felix. (G. Calinescu, Enigma Otiliei);
(b) - N-ati observat scrisori prin casa?

212

- Ba da, maica, avea multe. (G. Calinescu, Bietul Ioanide);

(c) - Nu pleca acum!
- Ba da!
Spre deosebire de da, care poate fi folosit si n afara dialogului, n
contrast cu nu (El nu vine, ea da.), secventa ba da apare doar n context
dialogal (inclusiv n dialogul mimat n monolog).
2.5. Marca fatica
Unele fenomene conversationale ies cu totul din sfera afirmatiei si
chiar a acordului: profraza da si multe dintre echivalentele sale functionale
(asa, bine, O.K. etc.) pot fi, de exemplu, folosite ca simple semnale de
recunoastere, de verificare a contactului ntre interlocutori: Alo! - Da.; Ana! Da. n dialogurile reale, aceasta functie fatica este foarte frecventa, da
aparnd suprapus peste replica interlocutorului, fara sa o ntrerupa:
A: Mie mi-a spus domnu C*** ca ar fi suparati pe noi...
B: Da.
A ... ca de ce nu i-am anuntat...
B: Da.
A: ... si domnu C*** a zis ca nu este treaba lor, ca este autonomie
universitara si toate cele...
B: Da. (IVLRA) .
Ca semnal de raspuns (confirmare a contactului), da nu vizeaza un
continut asertiv, deci nu mai poate fi considerat afirmatie.
3. RSPUNSUL AFIRMATIV sI EXPRIMAREA ACORDULUI
Sub denumirea extinsa de afirmatie sunt cuprinse mai multe forme,
specifice dialogului, de raspuns afirmativ, de acceptare a unei propozitii deja
exprimate
sau
a presupozitiei acesteia, de exprimare a acordului cu interventia dialogala
precedenta; tipurile si valorile lor depind de antecedent, de interventia
precedenta cu rol de stimul: aceasta poate fi o ntrebare, o asertiune, un
enunt imperativ etc.

213

Mijloacele acordului sunt caracteristice dialogului; n textul

monologic, ele apar atunci cnd este mimat dialogul, prin formularea unei
ntrebari la care se raspunde imediat:
Prevederea este adevaratul curaj ? Da, numai daca ea exista pentru a
face posibil un curaj mai mare; da, daca ea este complicatul drum al unei
mari ndrazneli; da, numai daca la capatul ei vom putea fi mai liberi, mai
fericiti si mai putin prevazatori. (A. Blandiana, Calitatea).
De asemenea, n monolog se poate autoconfirma o afirmatie deja
exprimata sau presupusa, mpotriva unei posibile contestari:

Exista o forma suprema a acestei curiozitati: stupiditatea cu care ne

privim unii pe altii. Da, stam la geam si ne privim unii pe altii. (C. Noica,
De caelo).
Mijloacele acordului nu sunt numai de natura verbala: exista gesturi
conventionalizate care pot ndeplini singure functia de marcare a acordului
sau care pot nsoti expresiile lingvistice (miscarea de sus n jos a capului,
semne facute cu minile etc.).
3.1. Raspunsul afirmativ la o ntrebare totala
Raspunsul afirmativ consta n asertarea unei propozitii careia prin
ntrebare i s-a presupus doar posibilitatea; se produce astfel o afirmatie
propriu-zisa, adica un enunt asertiv afirmativ: Ai trimis scrisoarea? - Da.
n descrierea lingvistica a cuplului ntrebare-raspuns trebuie incluse n
parte si actele de limbaj indirecte, care folosesc interogatii cu alte valori
pragmatice; unele structuri de raspuns pot fi nespecifice, comune att
raspunsului afirmativ ct si acceptarii unei cereri: - Ai putea sa nchizi
geamul? - Da., dar altele sunt specifice doar acceptarii: - Ai putea sa nchizi
geamul? - Bine.
Raspunsul afirmativ la o interogativa totala utilizeaza mai multe
mijloace lingvistice. Implicarea locutorului este un fenomen gradual si
continuu, care poate fi descris simplificat prin trei trepte: ca exprimare
neutra, ntarita si atenuata a afirmatiei. Primele doua situatii sunt cuprinse
de obicei n categoria afirmatiei sigure sau categorice: grupare justificata,
pentru ca mijloacele de ntarire ajung, prin uz, simple echivalente ale unei
afirmatii simple (Desigur.). Ultima situatie este numita a afirmatiei nesigure
sau necategorice si e normal sa reuneasca doar acele elemente care
orienteaza raspunsul n sens afirmativ. Exista si mijloace de expresie
plasabile mai curnd n preajma negatiei, precum si unele care ar putea
214

alcatui o clasa separata, de raspunsuri indecise, plasate la distanta egala ntre

negatie si afirmatie (E frumos afara. - Asa si-asa.).
3.1.1. Exprimarea neutra se realizeaza prin:
(a) profraza da, care poate fi repetata, chiar de mai multe ori; repetarea
poate fi, dupa caz, un simplu automatism (mijloc fatic de mentinere a
contactului) sau o forma de subliniere (care o apropie de afirmatia ntarita):
Ploua? - Da, da...;
(b) interjectii, secvente sonore bisilabice a caror marcare n scris nu
este complet fixata: aha, h, aha, mhm (CORV). Stilistic, acestea apartin
registrului informal, popular si familiar;
(c) repetitia (totala sau partiala, cu omisiuni sau modificari, cu
intonatie descendenta) a ntrebarii: - Mai ploua afara? - Ploua.
Reluarea totala e cu att mai posibila cu ct antecedentul este mai scurt
(E destept? / E destept.); n cazul unui antecedent mai lung si mai complex,
reluarea totala risca sa nu mai poata fi perceputa ca forma de afirmatie, ci ca
un enunt-ecou, cu alte valori determinate contextual.
Repetitia unor componente ale ntrebarii poate fi integrala sau - n
cazul elementelor ancorate deictic n situatia de comunicare - adaptata
morfologic (deictic), prin modificarea persoanei si a numarului, la instanta
enuntiativa schimbata: - Ai gresit? - Am gresit.
Se pot repeta chiar parti din componenta unor pozitii sintactice, de
exemplu unele prepozitii: A intrat n cabina cu bagajele? - Cu. n principiu
nu se repeta cliticele, elementele atone, cele cu functie de instrument
gramatical: i place sa minta? - *i; - Vor pleca - *Vor. La perfectul compus,
este pastrat mai curnd participiul dect auxiliarul: Au plecat? - Plecat. (*Au).
Repetitia depinde de structura informationala a antecedentului: nu
poate juca rolul de raspuns afirmativ dect reluarea unor elemente din
secventa rematica, a secventei rematice n totalitate sau a ntregului enunt.
Reluarea unor elemente tematice nu poate reprezenta un raspuns. Asadar,
este
perfect
posibila
secventa
- Casa e frumoasa? - E frumoasa. / - Frumoasa., n vreme ce secventa Casa e frumoasa? - Casa. - contine o replica afirmativa, dar cu functie de
dezacord: prin izolare, elementele nonrematice sunt emfatizate (focalizate)
si implica un contrast (Casa, da; dar...). La fel, repetitia din secventa
dialogala - E frumos afara. - Afara. (= Numai afara) marcheaza un raspuns
doar partial afirmativ. La ntrebarea de identificare - Tu esti? nu se poate
215

raspunde *Sunt., raspunsul trebuind sa contina confirmarea elementului

rematic: Eu. sau Eu sunt.
Sunt posibile si chiar frecvente combinatiile mai multor mijloace,
dintre care cel mai des ntlnita cuprinde profraza urmata de repetitie: Ati
rezolvat
situatia?
- Da, da, am rezolvat-o. Este posibila si ordinea inversa: Am rezolvat-o, da.;
de fapt, marca da se poate intercala n puncte diferite ale enuntului,
subliniind anumite secvente ale acestuia.
Raspunsul afirmativ la o ntrebare se poate exprima si non-verbal,
printr-un gest de aprobare; de altfel, acesta poate nsoti oricare dintre
mijloacele lingvistice enumerate.
3.1.2. Exprimarea ntarita a raspunsului afirmativ se realizeaza prin:
(a) modalizatori epistemici de certitudine (vezi Modalizarea, 3.1):
adverbele desigur, evident, sigur, binenteles, fireste, natural, indiscutabil,
adevarat, exact, corect; locutiunile fara ndoiala, fara nicio ndoiala, fara
doar si poate, de buna seama, cu siguranta; enunturi eliptice, cuprinznd o
modalizare: (n-am) nicio ndoiala.
Modalizatorii pot fi folositi singuri sau n combinatie cu mijloacele
neutre (profraza, repetitia): - E frumos afara? - Desigur. / Da, desigur. / Desigur,
e frumos. etc.
n aceeasi categorie semantica intra alte structuri (diferite din punct de
vedere sintactic): structuri modalizante de tipul sunt convins; sunt sigur (cu
posibila gradatie: sunt extrem de sigur) si (mai rar) formule modalizatoare
alcatuite
din
verbul
a fi la indicativ prezent si un adjectiv / adverb: e clar, e sigur, e adevarat, e
evident;
(b) adverbul absolut, izolat din structuri n care ntarea un modalizator
(absolut sigur);
(c) elemente pragmatice care introduc si idei suplimentare (presupozitii
negate, focalizare asupra unor componente): chiar (surpriza, contrazicerea
asteptarilor), tocmai (transformarea enuntului anterior ntr-un argument
pentru propria teza), vezi bine, cum sa nu, ba bine ca nu, si-nca cum etc.;
(d) enuntul chiar asa (e);
(e) reluarea unor secvente, amplificate prin mijloace de gradare (E
frumos afara. - Foarte frumos.);
216

(f) reluarea unor secvente, prin sinonime care indica o intensitate mai
mare, corectndu-se astfel afirmatia anterioara, fara a-i schimba nsa
orientarea argumentativa (E frumos. - Superb.);
(g) marca pragmatica de raspuns cert pai (interjectie caracteristica
oralitatii familiar-populare): de obicei la nceput de replica, precednd fara
pauza profraza sau modalizatorul (Pai da.; Pai asa.; Pai sigur.; A: - Are
multe suferinte. B: - Pai da doamna., IVLRA) sau elementul repetat, mai
ales verbul (Pai este.; Pai doarme.); mai rar folosita autonom: Pai! Marca
pragmatica interjectionala ei (Ei da!) semnaleaza suplimentar caracterul
evident al raspunsului afirmativ.
3.1.3. Mijloacele exprimarii atenuate a raspunsului afirmativ sunt:
(a) profraza afirmativa mda, specializata pentru a marca dubiul,
incertitudinea, neimplicarea;
(b) modalizatorii epistemici de incertitudine, folositi singuri sau n
combinatie cu mijloacele neutre: poate, probabil, parca. n cadrul acestei
categorii, apar diferente de selectie n functie de caracterul obiectiv vs
subiectiv al judecatii: Afara ploua. - ?Poate / ?Probabil / Parca.; E un prost.
- Poate / Probabil / ?Parca. Cu aceeasi functie apar diverse formule
modalizatoare cu verb copulativ - e posibil - si chiar verbe si alte expresii
lexicale cu semantica modala: cred, ma ndoiesc etc.;
(c) formule de aproximare: cam, oarecum, ntructva, aproximativ (si
n combinare cu elemente reluate);
(d) enuntul Cam asa (e).;
(e) enunturi la modul prezumtiv (asa o fi) si conditional (asa s-ar zice);
(f) formule evazive bazate pe repetitie: asa si-asa, si da si nu.
3.2. Replica afirmativa
Replica afirmativa urmeaza unei asertiuni pozitive, exprimnd
acceptarea continutului acesteia. Mijloacele de exprimare sunt n mare
masura comune cu cele ale raspunsului afirmativ. Formele acordului depind
nsa n mod clar, n interiorul categoriei, de tipul semantic al asertiunii. De
exemplu, nu sunt dect n parte comune formele de reactie la o asertiune
descriptiva, la o judecata de valoare, la un enunt narativ, la un enunt cu
continut expresiv (de descriere si manifestare a experientelor psihice ale
emitatorului); de aici provin diferentele de acceptabilitate dintre o secventa
perfect posibila, precum - Sunt un prost. - Da. si una mai putin probabila, de
217

tipul: - Ma doare capul. - Da., unde de fapt profraza functioneaza ca semnal

fatic, de receptie.
Acordul cu o asertiune non-expresiva - de exemplu E frumos afara. se exprima neutru (Da.), ntarit (Absolut.) sau atenuat (Oarecum.).
3.2.1. Exprimarea neutra a acordului se realizeaza prin:
(a) semnalul pragmatic da (profraza) - si repetat - Da, da. - chiar de
mai multe ori (Da da da da da, CORV);
(b) interjectii, care sunt si marci de acord cu continutul exprimat
anterior, spre deosebire de sunetele mai putin fixate (emisii nazale), care
constituie simple semnale fatice, invitatii la continuarea dialogului (hm, ?,
a!);
(c) repetitia (totala sau partiala, cu omisiuni sau modificari, cu
intonatie descendenta) a enuntului anterior (E frumos / E.); repetitia
cunoaste aceleasi constrngeri legate de structura informationala a enuntului
descrise pentru raspunsul afirmativ. si n cazul replicii afirmative mai multe
mijloace se pot combina, n primul rnd profraza si repetitia:
- Voi erati loviti de altii.
- Da da. Da. Eram loviti, da' si Profesoru... (CORV);
(d) Specific acordului cu o asertiune (dar imposibil ca raspuns la o
interogativa) este enuntul Asa e. (Asa-i.).
Dupa o asertiune pot aparea si marcile discursive asa, bine, OK;
functia lor esentiala este nsa de stabilire fatica a acordului, mai mult dect
de confirmare si asumare a continutului propozitional din asertiunea
precedenta:
D.M.A.: Eu discut de campanie, doamna M., si de decizia pe care am
dezbatut-o mpreuna la CNA...
M.M.: Asa, si? (TVR, 2003).
3.2.2. Exprimarea ntarita a acordului cu o asertiune se realizeaza prin:
(a) modalizatori epistemici de certitudine (desigur, evident, fara
ndoiala etc.), eventual n combinatie cu profraza si cu repetitia;
(b) adverbul absolut;
218

(c) unele elemente pragmatice care introduc si idei suplimentare (chiar,

tocmai, vezi bine; cum sa nu, ba bine ca nu);
(d) reluarea amplificata (Ploua. - Ploua tare.);
(e) particula pai n combinatie cu alte mijloace (Pai ploua.).
3.2.3. Acordul atenuat se exprima prin: a) semnalul mda si
echivalentele sale (mde; ma rog?); b) modalizatori de incertitudine (poate,
parca); formule de aproximare (oarecum) etc.:
- n alte zone se cheam surate.
- Cam aa, cam surate-n ale pri. (CORV).
3.3. Acceptarea unor acte injonctive, predictive, promisive
Acceptarea unor acte de limbaj realizate cel mai adesea prin enunturi
imperative (de exemplu: a unei injonctiuni de tipul Vino mine!) are unele
mijloace specifice de exprimare; nu poate recurge la multi dintre
modalizatorii epistemici, nici la formule de aproximare. Acest lucru se
explica prin faptul ca acceptarea nu mai priveste n aceste cazuri continutul
propozitional sau presupozitional al enunturilor, ci actul de vorbire nsusi.
3.3.1. Exprimarea neutra se realizeaza prin mijloace comune cu ale
raspunsului afirmativ: semnalul pragmatic da (si repetat), interjectii (h),
repetitie. Specifice sunt adverbul asa si mai ales bine, ca si bun folosit
adverbial; locutiunea n regula si - n limbajul oral - anglicismul OK
[=ok]. Caracteristica este si folosirea verbului a fi la conjunctiv, ca
formula de acord concesiv, atenuat: fie. Acordul asupra unei actiuni are
mijloace proprii de expresie, care pot nsa ndeplini functia de marci fatice
ale acordului, actionnd doar n plan pragmatic, nu si semantic-referential
(nu confirma valoarea de adevar a unor continuturi si nu pot deveni
raspunsuri la ntrebari). De exemplu, locutiunea de acord are functie
specifica de replica de acceptare fata de injonctive (a) sau de confirmare a
actului de evaluare (b); nu si de confirmare a continutului asertiv (c) sau de
raspuns la ntrebare (d); este nsa posibila ca marca fatica si conector
argumentativ (c'):
(a) Da-mi drumul de aici! - De acord...
(b) A fost o ntmplare stupida. - De acord.
(c) Afara ninge. - (?) De acord.

219

(c') Afara ninge. - De acord, dar te rog sa nu schimbi vorba!

(d) Afara ninge? - *De acord.
3.3.2. Exprimarea ntarita se obtine cu ajutorul modalizatorilor: pot fi
folosite unele formule de modalizare epistemica - desigur, sigur, fireste,
evident; e sigur (nu nsa si: adevarat, corect etc.) -, dar mai ales cele
evaluative - perfect, super, minunat; e perfect - si deontice: neaparat,
negresit, musai; e obligatoriu. Acestea nu pot marca raspunsul afirmativ la o
ntrebare totala, nici acordul cu o asertiune.
3.3.3. Exprimarea atenuata se realizeaza mai ales cu ajutorul marcilor
mda, mde, a modalizatorilor deontici de posibilitate si permisivitate, dintre
care unii sunt polivalenti (poate), altii sunt specifici actului de limbaj-stimul
(eventual).

220