Complementul.

Prezentare generala
Organizarea discursivă
Aspecte ale construcţiei discursului
Deixis
Anafora
Modalizarea
Afirmaţia
Negaţia
Conectori frastici şi transfrastici

671
COMPLEMENTUL. PREZENTARE GENERALA

COMPLEMENTUL. PREZENTARE GENERALA

1.     Aspecte definitorii

1.1. Intr-o perspectiva structural-ierarhica asupra componentei si a organizarii

grupurilor sintactice, complementul reprezinta componentul sintactic obligatoriu, cerut
matricial de centrul de grup (si, mai rar, de un specificator al centrului; vezi infra, 1.2.i,
2.2, 4.2.a), component intim legat de centru (sau de specificator), nu numai in sensul unei
aparitii sintactic obligatorii, ci si in sensul unei coeziuni sintactico-semantice extrem de
stranse, manifestate, pe de o parte, prin restrictii de forma (de caz, de prepozitie, iar,
atunci cand complementul se realizeaza propozitional, si de conector conjunctional), iar,
pe de alta parte, prin restrictii semantice (de rol tematic), impuse de centru asupra
complinirii.

In proiectia grupurilor sintactice (indiferent de natura gramaticala a centrului de

grup), complementele apar la primul nivel de proiectie / de expansiune, opunandu-se
circumstantialelor, determinari sintactic facultative, necerute de sintaxa si semantica
centrului, aflate, ca atare, la alegerea semantic si pragmatic libera a locutorului (pentru
statutul circumstantialelor, cf. Circumstantialul. Prezentare generala); vezi schema de
organizare a grupurilor sintactice:

GV / GAdj / GAdv / GInterj / GPrep → [[V-centru / Adj-centru / Adv-centru /

Interj-centru / Prep-centru + Complemente] + Circumstantiale]].

Pentru situaţia speciala a grupului nominal, vezi infra, 2.2.

Complementele sunt pozitii obligatorii in sensul unei obligativitati strict sintactico-

semantice, si nu al actualizarii (al prezentei) in orice enunt. Exista complemente care, in
relatie cu anumite centre, pot sa lipseasca; vezi verbele tranzitive folosite absolut, al caror
complement direct, desi acceptat sintactic de verbele regente, nu este exprimat (El citeste
si invata toata ziua.; cf. I, Clase sintactice si semantico-sintactice de verbe; 4.1.1).
Obligativitatea pozitiei complement este impusa de sintaxa si semantica inerenta a
centrului de grup, complementul acoperind, ca virtualitate, o pozitie de subcategorizare a
centrului.

In organizarea prototipica a grupurilor sintactice, complementele raspund

principiului „unicitatii” (vezi si Grupul verbal, 3.2), in sensul ca un centru de grup,
intr-o organizare matriciala, nu poate primi decat un unic complement de acelasi tip
(indeplinind, ca atare, aceeasi functie sintactica si primind acelasi rol tematic). Aparentele

672
„incalcari” ale acestui principiu se produc fie in cazurile extinderii aceleiasi functii-
complement prin coordonare sau apozitionare (vezi Am cumparat mere, pere si gutui., Am
citit cateva capitole, mai precis fragmente de capitol.), fie in cazurile de restructurari
sintactice ale grupului, al caror efect este „aducererea” sub dominanta aceluiasi centru a
unor complemente cu „istorii” diferite, unul matricial si altul provenit din reorganizari
ierarhice ale grupului / grupurilor (vezi, de exemplu, complementul de agent, complinire
reorganizata, adusa intr-o pozitie de complement prepozitional ca efect al reorganizarii
pasive, pozitie in care poate ajunge coocurent cu un complement prepozitional matricial:
De paparazzi si de alti rauvoitori, el este aparat de garzile lui de corp.; vezi, de
asemenea, complementul posesiv, adus, prin reorganizare, in vecinatatea unui verb, care
poate primi, simultan, si un complement matricial in dativ: El isi ofera serviciile
prietenilor.).

1.2. Pe langa complementele prototipice, care sunt de tip matricial (vezi supra,
1.1), sunt asimilate complementelor si compliniri nematriciale, obtinute prin reorganizari
sintactico-ierarhice de diverse feluri. Unele reorganizari intervin in raport cu acelasi centru
de grup (de exemplu, complementul de agent, rezultat din pasivizare). Alte reorganizari
intereseaza o structura mai ampla, cuprinzand doua grupuri legate sintactic, unde
complementul poate aparea:

(a) ca efect al amalgamarii celor doua grupuri (de exemplu, complementul posesiv,
rezultat din amalgamarea unui grup verbal si a unui grup nominal subordonat: Ioni ofera
[serviciile salei] guvernantilor. → Ioni [isii ofera seviciile] guvernantilor., Ion cunoaste
[posibilitatile lorj]. → Ion [lej cunoaste posibilitatile].);

(b) ca efect al suprimarii (stergerii) unor componente din grupul al doilea (de
exemplu, complementul comparativ, rezultat din pierderea unor componente din grupul
propozitional subordonat: Ioni este mai sanatos acum decat [Ioni era sanatos] anul trecut.
→ Ion este mai sanatos acum decat anul trecut., Ion este mai sanatos decat [este sanatos]
Gheorghe. → Ion este mai sanatos decat Gheorghe.);

(c) ca efect combinat al „ridicarii” unui component din grupul subordonat

completiv, dar si al suprimarii de componente din grupul al doilea (vezi unele constructii
cu predicativ suplimentar: Profesorul considera [ca el este inteligent.] → Profesorul il
considera [ca este] inteligent.).

Includerea complinirilor nematriciale enumerate mai sus in clasa

complementelor are explicatii diverse, legate, in general, de natura sintactic „determinata”
a constructiei sau de asemanari de constructie si de comportament cu cele prototipice.

(i) Cele mai multe complemente reorganizate au caracteristica de a fi cerute de

anumite particularitati de constructie, de a se distinge, in consecinta, printr-o „conditionare
/ determinare” sintactica. De exemplu, aparitia complementului de agent este conditionata

673
de tiparul pasiv, in oricare dintre realizarile lui: pasivul cu operator, pasivul reflexiv sau
pasivul lexical / cu marca zero (vezi Constructii pasive si impersonale, 1;
Complementul de agent, 1.1), iar aparitia complementului comparativ este conditionata
de tiparul comparativ, fiind cerut de specificatorul constructiei, reprezentat prin marcile
comparatiei mai decat, mai putin decat, tot asa de / la fel de ca (si), cel mai dintre / din
(vezi Constructii comparative, 2, 3.1; Complementul comparativ, 1.1).

(ii) Cuprinderea complementului posesiv in clasa complementelor se explica prin

prezenta unor trasaturi de constructie comune cu ale unui complement matricial (cel
indirect): forma de dativ, atasata clitic unui verb, si, uneori, posibilitatea dublarii cliticului
printr-o forma nonclitica: Ion isi iubeste copiii., El imi recunoaste meritele., Copacului i-
au cazut toate frunzele.; vezi Complementul posesiv, 1.1.

(iii) In cazul predicativului suplimentar, considerat si el, in unele dintre aparitii

(vezi infra, 2.1), drept complement (un complement reorganizat de tip predicativ),
includerea in clasa complementelor se justifica prin provenienta sa „completiva”, caci
deriva din structuri propozitionale completive. Ca o consecinta a acestei „istorii”
completive, atunci cand predicativul suplimentar se realizeaza propozitional, conectorii
conjunctionali (complementizatorii) sunt identici cu cei ai propozitiilor completive (vezi
constructii ca: Te consider ca esti cel mai bun., Te vreau sa fii cel mai bun. / ca anul asta
sa ajungi cel mai bun.; vezi si infra, 3.1.3).

2.     Tipologia complementelor

2.1. O prima distinctie priveste caracterul matricial vs reorganizat al

complementului, cele prototipice fiind matriciale, cerute de trasaturi sintactice si
semantice ale centrului si acoperind pozitii de subcategorizare ale acestuia, iar celelalte
fiind reorganizate, obtinute prin schimbari ale ierarhiilor primare (vezi supra, 1.2).

Au statut matricial complementul direct, cel secundar, subiectul, complementul

indirect, complementul prepozitional, numele predicativ si complementul predicativ al
obiectului.

In conceptia acestei gramatici, subiectul, a carui

aparitie este conditionata de capacitatea sintactica a verbului de a
accepta un nominal- subiect, este interpretat ca apartinand clasei
complementelor, fiind considerat un tip special, „privilegiat” de
complement (vezi vezi Subiectul, 1.1.3, 1.1.4; si infra, 2.6). Sunt
considerate drept tipuri de complement si numele predicativ, si
complementul predicativ al obiectului, deosebite de celelalte
numai prin interpretarea lor semantica (vezi infra, 2.4).

674
 Au statut reorganizat complementul de agent, complementul posesiv si
complementul comparativ (pentru includerea in clasa complementelor, vezi supra, 1.2).

Chiar si complementele caracterizate drept matriciale

pot aparea in ipostaze nematriciale, restructurate, cand ajung sa
ocupe aceste pozitii ca efect al reorganizarilor sintactice. De
exemplu, complementul direct din constructii ca: L-am facut sa
planga., Il consider nedrept., Parintii il vor medic. nu acopera o
pozitie de subcategorizare a verbului-centru, ci apar ca efect al
„ridicarii” subiectului din subordonata ca obiect direct in regenta
(Am facut [ca el sa planga]., Consider [ca el e nedrept]., Parintii
vor [ca el sa fie medic].). Tot astfel, orice subiect din constructii ca:
Ioana trebuie sa fie ajutata., Problema se dovedeste ca este falsa.
nu reprezinta, pentru verbul vecin, un subiect matricial, ci este adus
in aceasta pozitie prin „ridicarea” subiectului din subordonata:
Trebuie [Ioana sa fie ajutata.,], Se dovedeste [ca problema este
falsa.]. Exista insa o deosebire intre asemenea situatii si ceea ce am
numit complemente reorganizate: complementele reorganizate, in
oricare aparitie a lor, deci in relatie cu orice regent, au un statut
reorganizat, in timp ce complementele matriciale se comporta
nematricial rar, numai in anumite constructii si in relatie cu anumite
elemente regente.

Tip special de complement reorganizat poate fi considerat si predicativul

suplimentar, atunci cand provine din reorganizarea unei structuri bipropozitionale care
include o subordonata completiva (completiva directa sau subiectiva, mai rar, si
completiva prepozitionala: El considera ca tu esti buna profesoara. → El te considera
buna profesoara., Se dovedeste ca ea este buna profesoara. → Ea se dovedeste buna
profesoara., Ma uit ca ea sufera. → Ma uit la ea ca sufera.). In acest caz, predicativul
suplimentar (sau propozitia corespunzatoare) constituie pandantul reorganizat al
complementelor matriciale speciale, de tip predicativ, reprezentate prin NP sau CPO (vezi
Constructii cu predicativ suplimentar, 2.3.4, 2.3.5, 2.3.6).

Trebuie subliniat ca nu orice predicativ suplimentar are

statut de complement reorganizat, ci numai cel provenind din
structuri sintactice completive; numeroase alte predicative
suplimentare, cele provenind din subordonate circumstantiale sau
din propozitii coordonate, nu au statut completiv (pentru „istoria
derivativa” extrem de eterogena a constructiilor cu predicativ
suplimentar, vezi Constructii cu predicativ suplimentar, 2.3).

2.2. Dupa natura lexico-gramaticala a centrului de grup, se disting complemente

ale verbului (El se adreseaza studentilor., Aranjeaza cartile., Il invata alfabetul.), ale

675
adjectivului (carti utile studentilor., actiuni demne de lauda), ale adverbului (Asemenea
parintilor, el este foarte tenace., Locuieste departe de facultate.), ale interjectiei (Bravo
lor!, Vai de ei!), ale prepozitiei ([Langa mine], se afla un mare hotel., Merge [cu tine].).

Grupul prepozitional are structura matriciala [Prep-centru + Complement], structura in

care centrul prepozitional impune nominalului-complement, pe care obligatoriu si-l atrage,
o restrictie de caz si de rol tematic (vezi si Grupul prepozitional, 2, 4). Similitudinile
grupului prepozitional cu cel verbal privesc restrictiile centrului de grup, precum si
structura interna a grupului, ambele centre admitand, pe langa complemente prototipice de
tip nominal, si complemente nenominale, echivalente sintactice ale celor dintai, realizate
fie propozitional, ca propozitii relative sau conjunctionale, fie ca forme verbale nonfinite /
nonpersonale. Pentru realizari propozitional-relative incorporate in GPrep, vezi exemple
ca: El locuieste [langa / cu [cine i-e drag.]]. Pentru realizari propozitional-conjunctionale
sau prin forma verbala nonfinita, vezi exemple ca: [pana [sa reuseasca]], [pana [a reusi]];
[fara [sa reuseasca]], [fara [a reusi]]. In GALR, se recunoaste organizarea interna a
GPrep, asemanatoare altor grupuri (verbal, adjectival, adverbial, interjectional), si se
descriu restrictiile interne, impuse de centrul prepozitional. Sub aspect functional insa,
grupul prepozitional este neanalizabil, constituind, in ansamblul sau, o unica functie
sintactica, fie completiva, fie circumstantiala, fie functia de atribut.

In descrierea grupului nominal, desi relatiile cu centrul de grup sunt sintactic si semantic
detaliat diferentiate (vezi Grupul nominal, 2.2, 2.3, 2.4, 2.5), GALR respecta schema de
organizare din gramaticile traditionale romanesti, si anume: [Nominal-centru + atribut],
unde atributul acopera orice determinare a centrului, indiferent de pozitia ierarhica fata de
centru. Ca atare, in GALR nu se vorbeste de complemente ale numelui.

Exista o clasa aparte de complemente, cele comparative, care nu sunt cerute de

centrul de grup, ci de un specificator al centrului, aparand numai in structura grupului
adjectival sau a celui adverbial cu centre de grup gradabile, unde prezenta lor este
conditionata de specificatorii adjectivului / adverbului, mai exact de marcile de comparatie
si de intensitate insotind centrul (mai frumoasa decat tine, mai putin frumoasa decat tine,
tot atat de frumoasa ca tine, cel mai frumos din clasa / dintre copii; vezi si supra, 1.2). In
esenta, atasarea marcilor de comparatie transforma un centru adjectival sau adverbial
monovalent (cu un singur argument) intr-un centru bivalent (cu doua argumente), acesta
din urma cerand obligatoriu aparitia unui complement. In consecinta, complementul
comparativ este cerut de un centru-adjectival / adverbial bivalent, alcatuit din [marcile
comparatiei + Adj-centru / Adv-centru] (mai frumos, mai putin frumos, tot asa de frumos,
cel mai frumos).

2.3. Dupa posibilitatile de distributie specifice fiecarui tip de centru, exista

complemente comune mai multor centre, aparand, ca atare, in organizarea mai multor
grupuri sintactice, si complemente specifice, aparand in structura unui singur grup
sintactic sau a doua grupuri.

676
 De exemplu, complementul indirect si cel prepozitional caracterizeaza tipuri
variate de centre (vezi constructii ca: Se gandeste la copii., El depinde de copii. –
complemente prepozitionale ale verbului; El este atent la copii., El este dependent de
copii. – complemente prepozitionale ale adjectivului; Referitor la copii, n-am ce-ti spune.,
Se afla departe de copii. – complemente prepozitionale ale adverbului; Vai de copii! –
complement prepozitional al interjectiei; Le zambeste copiilor., Imi convine ceva. –
complemente indirecte ale verbului; draga noua, utila celorlalti – complemente indirecte
ale adjectivului; aidoma parintilor – complement indirect al adverbului; Bravo lor! –
complement indirect al interjectiei). In schimb, complementul secundar si cele predicative
(NP si CPO) caracterizeaza numai grupul verbal, iar complementul comparativ este limitat
la GAdj si GAdv. Complementul direct si subiectul (ca tip special de complement), desi
apar, izolat, si in grupul interjectional, sunt definitorii pentru grupul verbal, interjectia
primind aceste compliniri numai prin analogia acesteia cu verbul.

Centrul participial, care se distinge prin natura lui dubla, verbala si adjectivala
(vezi I, Forme verbale nepersonale, 3.4), primeste atat complemente de tip verbal
(Odata plecat directorul, a inceput dezordinea. – S, Ea este numita profesoara. – CPO,
Devenita profesoara, a uitat de unde a plecat. – NP, Ea este invatata tabla inmultirii. –
OSec), cat si complemente specifice grupului adjectival, rezultate din posibilitatea
compararii si gradarii adjectivului participial (Ultima carte este mai citita / mai cautata
decat cele anterioare., Ea este cea mai citita dintre toate.); in plus, primeste
complementele comune celor doua centre, indirect si prepozitional (carte trimisa elevilor,
concluzie bazata pe observatie).

Problema existentei unui complement direct al adjectivului se pune cu totul izolat,

numai in cazul adjectivului dator (Datoare statului o mare suma de bani, familia a fost
obligata sa-si vanda casa.), adjectiv legat formal si, aparent, semantic de verbul a da si
care prezinta caracteristicile tranzitivitatii slabe (pentru tranzitivitate slaba, vezi I, Clase
sintactice si sintactico-semantice de verbe, 4.1.4.2). Dator accepta, direct, o complinire
substantivala (sau pronominala: dator ceva) realizata printr-o forma nemarcata de caz, dar
nu accepta forma pronominala specifica pentru cazul acuzativ: *dator mine, tine.; vezi I,
Adjectivul, 3.2.1; II, Grupul adjectival, 3.2.

2.4. Dupa tipul de „citire” / de interpretare semantica, se disting complemente

esential referentiale (numite si complemente argumentale), care, in cele mai multe
aparitii, primesc citiri individuale, trimitand la entitate / la individ, si complemente cu
citiri esential predicative (numite si complemente predicative), exprimand nu entitati, ci
proprietati ale entitatilor si relatii intre ele. Au statut predicativ, dintre complementele
matriciale, numele predicativ si complementul predicativ al obiectului, iar, dintre
complementele nematriciale, realizarile completive ale predicativului suplimentar (vezi
supra, 2.1).

677
 Reflexul gramatical al celor doua tipuri il constituie realizarea prototipica a
complementelor referentiale prin nominale insotite de determinanti (articol, adjectiv
pronominal demonstrativ sau posesiv) sau prin pronume personal (Citeste compunerea. /
aceasta compunere. / compunerea mea. / O citeste.) si, dimpotriva, realizarea prototipica
a complementelor predicative fie ca adjective, fie ca nominale nude, fara determinanti (El
este inteligent., Dan este inginer.; El se da mare., L-au numit director.).

Desi diferite semantic si sintactic de complementele argumentale, complementele

predicative prezinta in comun cu cele dintai urmatoarele trasaturi: (a) calitatea de
complinire sintactic si semantic obligatorie; (b) calitatea de a fi cerute matricial de clase
sintactice de verbe (verbele copulative cer aparitia numelui predicativ, iar cele atributive,
aparitia complementului predicativ al obiectului; pentru distinctia verb copulativ vs
atributiv, vezi I, Clase sintactice si sintactico-semantice de verbe, 4.3.1, 4.3.3); (c)
calitatea de a „acoperi” pozitii de subcategorizare ale verbului-centru.

Daca sunt urmarite cu atentie realizarile celor doua tipuri de complemente

(referentiale vs predicative), se observa ca fiecare are, in afara „citirii” / interpretarii
prototipice (citire „referentiala” vs „predicativa”), si contexte in care un complement
esentialmente referential primeste citire nonreferentiala (nume de proprietate; vezi cazurile
de tranzitivitate slaba precum: El cauta profesor de sport., Inginer strain cauta
profesoara tanara in vederea casatoriei.), dupa cum exista contexte in care in pozitiile
esentialmente predicative (NP, CPO) apar si citiri nonpredicative, referentiale (Tu esti
Ion. / copilul meu., Cine esti? / – Sunt eu, nu ma recunosti?., El s-a dat drept mine. /
drept Ion. / drept copilul meu.). In cuprinsul acestei gramatici, se sugereaza ca, dincolo de
utilizarile prototipice, exista, pentru fiecare tip de complement, folosiri specifice celeilalte
clase. Numele propriu, desi in utilizarile specifice este de tip referential, trimitand la un
unic referent, poate aparea si predicativ, exprimand fie o predicatie de identificare (Cine
esti? / – Sunt Nicusor.), fie una de denominatie (vezi NP din vecinatatea verbelor a se
numi, a se chema: El se cheama Ion., El se numeste Ion. si CPO din vecinatatea unor
verbe ca a boteza, a denumi, a porecli: L-au botezat Ion., L-au denumit X., L-au poreclit
Spanu.).

2.5. Dupa tipul de relatie sintactica, se disting complemente angajate in relatii

binare, deci definindu-se in exclusivitate in raport cu centrul de grup, si complemente
angajate in relatii ternare, care includ in definitie, pe langa centrul de grup, si alt
component al grupului.

Toate complementele cu interpretare „predicativa” apartin unui tipar ternar, caci,

prin natura lor, „proprietatile” trimit la indivizi, ceea ce inseamna ocurenta, in aceeasi
structura, atat a centrului de grup verbal si a complementului predicativ (cel care indica
„proprietatea”), cat si a unui complement referential (la care se refera „proprietatea”). Este
cazul numelui predicativ si al complementului predicativ al obiectului, primul intrand in
relatia ternara Vcopulativ + NP + S, iar al doilea, in relatia ternara Vatributiv + CPO + OD / OI.

678
 Exista insa si complemente caracterizate prin relatii ternare fara sa fie si
predicative. Este, de exemplu, situatia complementului secundar, un complement matricial
referential, care implica structura ternara V + OD + OSec (Profesorul ma invata
declinarea.). Tot aici se include insa si un complement reorganizat, cel posesiv, care, ca
efect al reorganizarii, apare intr-o structura ternara V + CPos + GN, unde GN reprezinta
un complement matricial al verbului-centru, iar CPos, complementul reorganizat, ultimul
cerand atat prezenta verbului, la care se ataseaza clitic, cat si prezenta celuilalt
complement (Ion isi iubeste parintii., Imi curge nasul., El isi vede de sanatate.); cele
doua complemente (CPos si GN) sunt legate semantic printr-o relatie de posesie / de
apartenenta, relatie nu directa, ci mediata de verb; vezi Complementul posesiv, 1.1, 1.2.

2.6. Din punctul de vedere al gradului de coeziune, se poate stabili o ierarhie a

complementelor matriciale referentiale.

O prima distinctie separa subiectul si complementul direct de toate celelalte

complemente, acestea fiind complementele cel mai intim legate de verb. Ambele se
asociaza prin relatia de „diateza”, precum si prin cea de „reflexiv” si se caracterizeaza prin
legarea directa si extrem de stransa de verb (cand apare prepozitia pe a complementului
direct, aceasta este ceruta de trasaturi ale grupului nominal-complement, si nu de
particularitati ale verbului; acelasi verb se poate construi, in relatie cu diverse grupuri
nominale, fie obligatoriu prepozitional (Il lovesc pe Ion.), fie, in variatie libera,
prepozitional si neprepozitional (Il lovesc pe copil. – Lovesc copilul.), fie obligatoriu
neprepozitional (Lovesc peretele.). Rolurile tematice cel mai intim legate de verb
(Agentul, Pacientul) sunt atribuite acestor pozitii sintactice. Atunci cand in aceste pozitii
se atribuie, rar, alte roluri decat Agentul si Pacientul, mai ales roluri de tip
„circumstantial”, aceste pozitii devin instabile (vezi S si OD „locative”, care apar in
variatie sintactica libera cu o constructie prepozitionala circumstantiala: Ma doare gatul. /
~ in gat., El colinda satele. / ~ prin sate.).

Dintre subiect si complementul direct, se detaseaza subiectul, ca tip de

complement „privilegiat” al verbului, deosebit de toate celelalte, inclusiv de
complementul direct, prin restrictiile formale bilaterale la care participa, fiind nu numai un
component „subordonat” verbului (a carui aparitie depinde de trasaturi combinatorii ale
acestuia), ci si un component care, in cele mai multe aparitii, impune verbului restrictii de
acord (cf. Acordul dintre subiect si predicat). Componentul-subiect isi pastreaza insa
calitatea de subiect si in conditiile in care relatia formala de acord nu se poate realiza (vezi
Subiectul, 1.1.2.d). Astfel, formele verbale nepersonale, in absenta marcilor de acord, isi
pastreaza capacitatea de a primi subiect (Incepand ploaia, copiii au intrat in casa., El este
demn de a i se acorda premiul., A incerca tu, cu propriile puteri, este mai important decat
reusita insasi.). Se deduce de aici ca, desi importanta, diferentiind subiectul de celelalte
complemente, trasatura „acordului” nu este, totusi, fundamentala: aparitia subiectului este
posibila si in afara acestei trasaturi.

679
 In ierarhia gradelor de coeziune, pozitia imediat urmatoare complementului direct
este ocupata de complementul indirect. Acesta are multe asemanari cu OD: (a) se leaga
de verb, ca si acesta, prin clitic, ceea ce ii permite si realizarea dublarii (Ii ofera ceva., Imi
zambeste., Ii ofera prietenului ceva.); (b) ca si complementul direct, se poate lega,
suplimentar, cu verbul si subiectul prin relatia de „reflexiv” (Elevul isi cumpara carti.,
Imi spun mie insami cuvinte de imbarbatare.). Se deosebeste insa de OD prin cateva
trasaturi, toate punand in evidenta un grad de coeziune mai redus. (i) Exista o mai mare
instabilitate a pozitiei OI, constructia cu obiect indirect fiind susceptibila, in mai mare
masura, de variatie sintactica / de substitutie cu o constructie prepozitionala sinonima.
Unele realizari prepozitionale sinonime sunt chiar ale complementului indirect (Arunc
mancare pasarilor. / la pasari.), altele sunt ale complementului prepozitional (Pregatesc
copiilor un ceai. / un ceai pentru copii., util societatii / util pentru societate, Fura o parte
din teren vecinilor. / de la vecini.). (ii) Caracterul facultativ, suprimabil, este mult mai
frecvent in cazul OI, situatiile de dativ obligatoriu fiind restranse la un numar mic de verbe
(vezi Complementul indirect, 1.1.1.1).

Cele doua trasaturi diferentiatoare au aceeasi explicatie, ambele fiind legate de

particularitati ale cazului dativ. Pe de o parte, dativul este un caz cu semantica extrem de
„incarcata”, aparand ca realizare a numeroase roluri tematice, inclusiv roluri cu valori
circumstantiale, de unde nevoia semantica de dezambiguizare (vezi, de exemplu, dativul-
Tinta, dativul-Sursa, dativul-Locativ sau dativul-Beneficiar, aflate in variatie cu cate o
constructie prepozitionala specifica fiecarei valori: Trimite copiilor / la copii.; Fura
vecinilor / de la vecini o bucata de gradina.; Se asterne drumului / la drum.; Ii tricoteaza
nepotului / pentru nepot un fular.). Pe de alta parte, este un caz care, cu exceptia
Experimentatorului (vezi infra), acopera roluri tematice a caror natura este, pentru
numeroase centre de grup, facultativa. Cel mai evident, sub acest aspect, este pozitia
Beneficiarului, care, ca rol inerent, obligatoriu, apare in grila tematica a putine verbe –
vezi El beneficiaza de ajutor. – si chiar si atunci, se realizeaza ca subiect, si nu ca obiect
indirect; altfel, Beneficiarul este un rol facultativ, coocurent cu rolurile „esentiale” Agent
si Pacient / Tema: Citesc (copiilor / pentru copii) o carte., Pregatesc (copiilor / pentru
copii) un ceai., Copiilor le cumpar / Cumpar pentru copii bomboane.). Dar si celelalte
roluri (Tinta, Sursa), pentru multe verbe agentive sunt suprimabile (Mi se lauda. / Se
lauda., Imi vorbeste toata ziua. / Vorbeste toata ziua., Zambesc copiilor. / Zambesc.; Imi
fura o carte. / Fura o carte.). Nu aceeasi este situatia dativului-Experimentator, rol intim
legat de verb, definitoriu pentru verbele de stare. Asa se si explica diferenta dintre OI-
Experimentator, pozitie sintactica stabila (Imi place filmul., Imi convine situatia., Mi-e
teama., Imi pasa.), si OI-Beneficiar / Tinta / Sursa (vezi exemplele anterioare), pozitii
suprimabile si sintactic variabile.

Si mai slab legat de verb este complementul prepozitional, data fiind atribuirea
rolului tematic si a cazului prin intermediul prepozitiei. Nerealizarea prin clitic
pronominal, neparticiparea la mecanismele sintactice intim legate de verb (dublare,
diateza) separa net acest complement de cele anterioare. In plus, exceptand cazurile de

680
prepozitii abstracte / prepozitii-regim (de tipul: a se baza pe, a beneficia de etc.), in
numeroase alte constructii rolul semantic al prepozitiei orienteaza constructia spre valori
circumstantiale, limita dintre complement si circumstantial fiind adesea anevoie de facut
(vezi prepozitii ca asupra: Insista asupra rezultatului., Se napusteste asupra mancarii.;
pentru: Este necesara pentru studiu., Militeaza pentru pace.; cu: Este indatoritor cu
superiorii, dar ostil cu ceilalti.; din: Decurge / Urmeaza din demonstratie.; fata de: Se
lauda fata de noi. etc.; vezi si infra, 4).

In esenta, ierarhia sintactica a complementelor matriciale referentiale apare ca

reflex sintactic al ierarhiei rolurilor tematice atribuite de centru, unele fiind mai intim
legate de centru decat altele: Beneficiarul, Locativul, Tinta, Sursa sunt, in multe cazuri
(aproape general in cazul Beneficiarului), roluri coocurente, determinate de prezenta altor
roluri in grila tematica, in timp ce Agentul, Pacientul sunt roluri esentiale. Pe de alta parte,
dincolo de eterogenitatea semantica (de roluri tematice) a fiecarui complement matricial
(pentru eterogenitatea subiectului, vezi Subiectul, 1.2.1; pentru eterogenitatea
complementului indirect, vezi Complementul indirect, 1.2 etc.), unele complemente sunt
mai „legate” de anumite roluri tematice, stabilindu-se o relatie preferentiala intre un
anumit rol si modul lui frecvent de codificare sintactica (intre Agent si subiect, intre
Pacient / Tema si complementul direct, intre Beneficiar si complementul indirect etc.).

2.7. Pentru cazul special al complementelor reorganizate, partitia poate privi tipul
de reorganizare din care deriva complementul (vezi supra, 1.2, 2.1).

3.     Manifestari comune

Complementele matricialte ale verbului, ale adjectivului, ale adverbului, ale

interjectiei, in ciuda centrelor diferite si a tipologiei diverse (vezi supra, 2), sunt legate
prin trasaturi comune, trasaturi determinate de o relatie stransa cu centrul de grup:
acelasi tip de regim al centrului (si, implicit, realizari comune), precum si fenomenul
comun al primirii de roluri tematice. Indiferent de tipul de grup, coeziunea structurilor
[Centru + Complement] este puternica si apare, in primul rand, ca efect al „atractiei” si al
constrangerilor exercitate de centru asupra complementelor si, numai in al doilea rand, ca
efect al constrangerilor exercitate de complemente asupra centrului (este cazul singular al
subiectului) si de complemente unele asupra altora (este, de exemplu, cazul complementului
secundar, care cere ocurenta obligatorie a celui direct, dar nu si invers).

3.1. Marcile de actanta, cele care asigura „legarea” complementelor de centru,

variaza de la un tip la altul de realizare a aceluiasi complement, dar, in ciuda acestor
diferente, inventarul general al marcilor de actanta este comun.

3.1.1. De exemplu, atunci cand complementele se realizeaza nominal, au drept marci

de actanta cazul si prepozitia, „legatura” cazuala sau prepozitionala aparand in raport cu
oricare centru de grup.

681
 Astfel, complementul prepozitional este legat exclusiv prepozitional, cu ajutorul unei
prepozitii regizate de centru, atat in cazul unui centru verbal (El depinde de parinti.), cat si
al unui centru adjectival (El este avid de bani.), al unuia adverbial (Locuieste departe de
parinti.) sau al unuia interjectional (Vai de ei!).

Exista complemente legate esentialmente cazual; vezi complementul direct sau

subiectul. Complementul indirect, esentialmente cazual, indiferent de centrul de grup (Le
vorbeste lor., E ostil lor., Asemenea lor, este imprevizibil., Bravo lor!), admite frecvent in
variatie (uneori libera, stilistica, alteori, conditionata sintactic si lexical) o constructie
cazuala definitorie si una prepozitionala (Arunca pasarilor. / la pasari.; vezi si supra, 2.6).
Realizarea cazuala prin clitic pronominal sau prin forma nonclitica depinde de trasaturile
distributionale ale centrului de grup: exista centre lexico-gramaticale care, desi admit
forme cazuale distincte de dativ sau / si de acuzativ, nu admit si realizarea lor clitica (vezi
utila lor, dar *utila le, asemenea lor, dar *asemenea le). Si totusi, si in asemenea situatii,
pot interveni fenomene comune, cliticele avansand in fata unor suporturi verbale
copulative sau pasive (vezi: drag lui → ii este drag, oferita lor → le este oferita,
asemenea lui → ii este asemenea).

3.1.2. Echivalentele functional-sintactice ale nominalelor argumentale sunt formele

verbale nepersonale si propozitiile conjunctionale sau cele relative.

Marcile specializate pentru forme verbale nepersonale sunt, indiferent de tipul

gramatical de centru, prepozitiile (numai gerunziul, in cazurile rare in care acesta apare
drept complement, se ataseaza direct centrului de grup: Aude tunand., Se aude tunand.;
face exceptie complementul predicativ al obiectului realizat prin gerunziu, care primeste
marca prepozitionala ca: L-au desemnat ca reprezentand comunitatea academica.).

Specifica celorlalte doua forme verbale nepersonale, infinitivul si supinul (prezenta

participiului-complement este rara si discutabila; vezi Subiectul, 2.2.1.d), este natura
ambigua a legaturii prepozitionale, prepozitia functionand, simultan, ca marca sintactica,
dar si ca marca morfologica, si anume: morfem liber al infinitivului, respectiv al supinului.
Desi asemanator pentru cele doua forme, stadiul procesului de gramaticalizare (de
transformare a prepozitiei in marca morfologica) este diferit, pentru infinitiv, fiind mai
avansat. Ca dovada, marca a a infinitivului isi poate atasa o marca prepozitionala
suplimentara, atunci cand regimul centrului cere alta prepozitie (se gandeste la a renunta,
consta in a preciza, militeaza pentru a interveni); in schimb, marca de, specifica
supinului, desi obligatorie in pozitiile de subiect si de complement direct (E important de
citit carti., Am de citit doua carti.), nu-si poate atasa alta prepozitie, atunci cand regimul
centrului o cere (Se pune pe citit carti., dar Se pune *pe de citit carti.).

3.1.3. Pentru realizarile propozitionale, legarea de centru se obtine prin conectori

conjunctionali sau relativi. Este semnificativ faptul ca, indiferent de tipul de complement
si de tipul lexico-gramatical de centru, daca propozitia este conjunctionala, este selectat
acelasi inventar de contectori-tip (ca, sa, daca) si aceleasi variante (contextuale sau
stilistice) ale acestora (ca sa, ca sa, ca sa, de), cu aceleasi reguli generale de selectie si de
utilizare. De exemplu, conectorul conjunctional daca, utilizat ca marca a interogatiei totale
(sau a celei alternative) transpuse in vorbire indirecta, apare pentru diverse tipuri de
centre: Ma intreaba daca plec. (centru verbal), Este curioasa daca am plecat. (centru
adjectival), Indiferent daca voi pleca sau nu, doresc sa termin cele incepute. (centru
adverbial) si pentru diverse tipuri de completive (altfel spus, pentru diverse pozitii

682
sintactice in care propozitia cu daca se incorporeaza): Ma intereseaza daca au reusit.
(subiectiva), El intreaba daca poate pleca. (completiva directa), El ma intreaba daca plec.
(completiva secundara), El se intereseaza daca vom pleca. (completiva prepozitionala),
Intrebarea este daca vom primi burse. (predicativa); vezi si Constructii cu propozitii
conjunctionale, 2.2.1.3.

3.1.4. In cazul completivelor realizate ca propozitii relative, este semnificativ faptul

ca, indiferent de pozitia sintactica a completivei si indiferent de tipul de centru, tipologia
propozitiilor relative este aceeasi. De exemplu, variatia relativa propriu-zisa / relativa
infinitivala apare si in pozitia subiectului, si in cea a complementului direct; vezi: Nu-i ce
manca. (S), N-am ce manca. (OD). De asemenea, tipul de relativa fara antecedent apare
legat de diverse centre, fiind in diverse pozitii sintactice: Cunosc pe cine a intrat. (centru
verbal, completiva directa), Se gandeste la cine l-a amenintat. (centru verbal, completiva
prepozitionala), Trimit cartea oricui are nevoie. (centru verbal, completiva indirecta),
Vrea sa ajunga stapana pe orice ii iese in cale. (centru adjectival, completiva
prepozitionala), Devine ostil oricui il contrazice. (centru adjectival, completiva indirecta),
Casa lui este alaturi de (ceea) ce s-a construit recent. (centru adverbial, completiva
prepozitionala), Este extrem de arogant, aidoma cui l-a crescut. (centru adverbial,
completiva indirecta), Vai de cine s-a prapadit, nu de cine ramane. (centru interjectional,
completiva prepozitionala), Bravo cui l-a ajutat! (centru interjectional, completiva
indirecta) etc.

3.1.5. In cazul conectorilor prepozitionali si al celor conjunctionali, comuna tuturor

completivelor este natura lor abstracta, si unii, si altii fiind selectati prin fenomenul de
regim si, implicit, fiind lipsiti de informatie semantica proprie.

Exceptand unele prepozitii cu o semantica proprie (vezi prepozitiile comitative din

constructii cu OPrep obligatoriu: se aseamana cu, coincide cu, contrasteaza cu, se
invecineaza cu, rimeaza cu, seamana cu etc.; vezi si infra, 4.5), natura lor comuna este de
categorii functionale, si nu de categorii lexicale (semantic pline). Sunt conectori
prepozitionali abstracti, „generali”, nespecializati, care, in absenta altor considerente de
structura, nu aduc nicio informatie asupra tipului de complement pe care il introduc (Se
teme de, Ajutat de; Apara pe, Se bazeaza pe; Arunca la, Predispune la etc.).

La fel, complementizatorii (legaturile conjunctionale ale propozitiilor completive) nu

aduc nicio informatie asupra tipului de completiva. In vecinatatea lor, la nivel
interpropozitional, opozitia dintre diversele completive se neutralizeaza (vezi: Ma supara
ca a plecat. – subiectiva, El anunta ca a plecat. – completiva directa, El ma anunta ca a
plecat. – completiva secundara, El se mira ca a plecat. – completiva prepozitionala,
Credinta lui este ca a plecat. – predicativa; El considera ca sunt vinovat. – completiva
directa, El ma considera ca sunt vinovat. – predicativa suplimentara; vezi si Constructii
cu propozitii conjunctionale, 3.1).

Sub acest aspect, se deosebesc esential de marcile prepozitionale si conjunctionale

care introduc circumstantiale, purtatoare ele insele de informatie semantica. In multe
aparitii, conectorii prepozitionali si conjunctionali ai pozitiilor circumstantiale sunt
specializati, anuntand, prin propria informtie semantica, tipul de circumstantial pe care il
introduc (vezi urmatorii conectori conjunctionali: A renuntat la facultate deoarece, pentru
ca sa, in loc sa, desi etc. si urmatorii conectori prepozitionali: Se asaza langa, deasupra,
in fata, din cauza, in cazul).

683
 3.2. In situatia realizarii prin clitice pronominale, complementele participa la
fenomenul sintactic al dublarii (al exprimarii duble a aceleiasi pozitii completive, prin
forma clitica si nonclitica). Este cazul complementului direct din GV si, rar, din GInterj:
L-am vazut pe Ion., Iata-l pe Ion.; este, de asemenea, cazul complementului indirect din
GV si, rar, din GInterj, iar, prin intermediul unui suport copulativ, si din GAdj sau GAdv:
Le-am zambit copiilor., Na-va si voua!, Le este drag copiilor., Le este aproape copiilor.).
Complementul posesiv, realizat prin clitic pronominal, participa si el, in anumite conditii
si cu anumite restrictii, la fenomenul dublarii (Copacilor le-au cazut crengile., Mi-au
venit si mie copiii.); vezi si Complementul posesiv, 1.1.

Realizarea prin clitic si dublarea permit complementelor cu aceste caracteristici sa

participe, indiferent de clasa lexico-gramaticala a centrului, la organizarile sintactice de tip
reflexiv sau de tip reciproc; vezi, de exemplu, reflexivizarea si reciprocizarea din GV,
ambele privind atat complementul direct, cat si pe cel indirect: Cu firea lui, se distruge
singur., Ei se distrug unul pe altul., Ion isi impune siesi mari restrictii., Ion si Gheorghe
isi trimit (unul altuia) informatii.; vezi, de asemenea, reflexivizarea si reciprocizarea din
GAdj: El isi ramane credincios., Ei isi sunt (unul altuia) atat de dragi. sau reciprocizarea
din GAdv: Ei isi sunt atat de aproape (unul altuia). De observat ca, date fiind restrictiile
combinatorii ale adjectivului si ale adverbului, care nu admit decat complemente indirecte,
nu si directe, reflexivizarea si reciprocizarea angajeaza, in aceste grupuri, numai
complementul indirect. Complementul posesiv din structura GV poate participa si el la
organizari de tip reflexiv sau reciproc, dar tot numai cu forma de clitic de dativ: El si-a
pierdut slujba., Oaspetii isi povestesc viata (unul altuia).; vezi si Constructii reflexive si
reciproce, 1.2.1.1 – 1.2.1.4, 2.1.2, 2.2.2.

3.3. Complementele, a caror organizare este guvernata de „principiul unicitatii”,

admit coocurenta numai in conditiile tipurilor diferite de complement (OD + OI, OD +
OSec, OD + OPrep, CPos + OD, CPos + OPrep, CPos + S etc.).

Ca efect de interpretare a „principiului unicitatii”, s-au separat unele functii sintactice

pe care traditia gramaticala le-a discutat multa vreme laolalta (vezi OI si OPrep: Imi pasa
de studenti.; OD si OSec: Profesorul ma invata carte.). S-a separat, de asemenea,
complementul posesiv de un OI autentic (Mi-am oferit salariul sinistratilor.) sau
complementul predicativ al obiectului de un OD (L-au desemnat ambasador., L-au
botezat Ion.).

3.4. Legatura extrem de stransa cu centrul (vezi supra, 1.1) explica de ce, intr-o
topica sintactica (nemarcata stilistic), toate complementele, indiferent de felul
complementului si de tipul de centru, nu se separa prozodic (prin pauza si / sau prin
schimbare de intonatie) de centru, iar, grafic, nu se separa prin virgula. Ca topica, orice
complement ocupa, de regula, pozitiile din vecinatatea centrului; in cazul realizarii prin
clitice pronominale, complementele au reguli stricte de topica (vezi I, Pronumele
personal propriu-zis, 2.2.2.5).

Regula curenta, a neizolarii prin pauza (sau, grafic, prin virgula), este incalcata in
cazurile de tematizare forte sau de focalizare forte (vezi Organizarea tematica a
enuntului, 5.4; Organizarea focala a enuntului, 4), care determina o deplasare frontala a
complementului (indiferent de tip si de centru, indiferent de realizarea nominala sau
propozitionala), insotita de o izolare fonetica si o marcare intonationala a componentului

684
deplasat. Cliticele, ca realizari ale complementelor, pot aparea ca efect al deplasarii spre
stanga a componentelor: Au oprit de tras clopotele. → Clopotele le-au oprit de tras., A uitat
cartile prietenului / sale in masina. → I-a / Si-a uitat cartile in masina., drag lui → Lui ii
este drag. etc.), dar ele insele, in absenta complementului nonclitic, nu pot fi focalizate.

Pentru trasaturile care deosebesc circumstantialele de

complemente, vezi Circumstantialul. Prezentare generala, 3.3.

4.     Interferenta complemente – circumstantiale

Desi distinctia complemente / circumstantiale este, din punctul de vedere al

ierarhiilor teoretice, clara, in actualizarile contextuale, trecerea de la un tip la altul de
dependenta este posibila, iar delimitarile sunt departe de a fi atat de transante. Oscilatiile de
interpretare, intervenite in anumite situatii sintactico-semantice precis circumscrise, pun in
evidenta fie ca anumite tipuri de circumstantiale nu au caracteristicile definitorii ale clasei
sau nu au toate caracteristicile acesteia (vezi, de exemplu, circumstantialul de relatie, in
utilizarile lui de restrangere a domeniului predicatiei: bun la matematica, neintrecut in
lupta), fie ca vecinatatile pot influenta semantica grupurilor, facand posibila, mai ales in
cazul rolurilor cu semantica circumstantiala, alunecarea de la o specie la alta. In alte situatii
(este cazul constructiei comparative), aceeasi intentie de comunicare, primind, uneori, si
aceleasi marci de realizare, da nastere la tipare sintactice diferite, cu interpretare completiva
sau circumstantiala (vezi infra, 4.2).

4.1. Exista, de exemplu, circumstantiale obligatorii, cerute de sintaxa si semantica

matriciala a unei clase restranse de verbe (vezi I, Clase sintactice si sintactico-semantice
de verbe, 1.2, 4.4.4), care se apropie de statutul complementelor. Ca si complementele, au
statut obligatoriu si participa la fenomenul de atribuire a rolurilor tematice (vezi
circumstantialele locative, temporale, modale, cantitative cu statut obligatoriu din constructii
ca: Locuieste in Bucuresti., Dateaza din secolul trecut., Procedeaza incorect., Cantareste
mult.). Includerea lor in clasa determinarilor de tip circumstantial s-a facut pe baze strict
semantice.

4.2. Exista o specie intreaga de constructii specializate pentru a exprima o

comparatie care, dupa tiparul sintactic diferit pe care il satisfac, se distribuie intre pozitiile
completive (complement comparativ: mai inteligent decat tine, mai bine decat el, la fel de
inteligent ca tine, dar si alte pozitii completive, cele de tip predicativ – complementul
matricial NP: Copila este ca o floare. sau complementul nematricial PS: Mi-o imaginez ca
pe o floare.) si altele necompletive, functionand frecvent ca circumstantiale de mod (vezi
Constructii comparative, 3.2).

Distinctia complement comparativ – circumstantial de mod priveste tipul de grup

sintactic si relatiile in care constructia comparativa se include.

(a) Daca apare intr-un grup adjectival sau adverbial al carui centru este gradabil,
constructia comparativa este de tip completiv (mai frumos decat tine, tot asa de frumos ca
tine, cel mai frumos dintre ei), chiar si in conditiile in care specificatorul / marca de
comparatie si gradare nu este exprimat/a (frumos ca tine, mici ca furnicile). In componenta

685
acestor grupuri, constructia comparativa raspunde trasaturilor de tip completiv, ca urmare a
relatiei de obligativitate create intre specificatorul grupului si „complementul” cerut de
acesta (mai decat, tot asa ca si, mai putin decat, cel mai dintre / din). Numai in cazul
comparatiei de egalitate cu specificatorul neexprimat, dar subinteles (√ inalt ca tine
inseamna „la fel de inalt ca tine”), complementul comparativ este suprimabil, dar oricand
posibil a se lexicaliza; vezi Complementul comparativ, 1.1.

(b) Ocurenta intr-un grup verbal, unde constructia comparativa are, in orice aparitie,
statut facultativ, comparatia se apropie sintactic si semantic de un circumstantial modal
(Alearga ca vantul. „alearga repede”). In vecinatatea unui copulativ si in relatie cu acesta
(Ioana este ca o floare.) sau intr-un tipar sintactic specific predicativului suplimentar (Mi te
imaginez ca (pe) o mireasa.), aceeasi constructie comparativa, angajata, de asta data, in alte
relatii sintactice, functioneaza ca nume predicativ, respectiv ca predicativ suplimentar.

4.3. Exista si circumstantiale facultative apropiate de comportamentul

complementelor prepozitionale, mai ales al celor cu statut suprimabil. De exemplu, un verb
ca a insista, cu regim prepozitional cvasiobligatoriu (insista asupra) si cu alte particularitati
de constructie apropiate de complemente (vezi regimul conjunctional al verbului: insista sa
plece), oscileaza ca interpretare intre constructia cu un complement prepozitional si cea cu
un circumstantial de relatie. Oscilatia se explica prin natura prepozitiei asupra, a carei
atasare la verb determina, prin semantica proprie, fie restrangerea domeniului predicatiei
(Si-au expus opinii asupra), trasatura care apropie constructia prepozitionala in discutie de
semantica circumstantialului de relatie, fie orientarea spre un sens de directie (S-au repezit
asupra), trasatura care apropie constructia de un circumstantial de loc.

4.4. In functie de tipul semantic de centru, dar si de tipul semantic de nominal

subordonat, acelasi tipar sintactic prepozitional oscileaza intre o interpretare circumstantiala
si una completiva; vezi: Ajunge la facultate. (Circ) vs Ajunge la intelegerea situatiei. / la a
intelege situatia. (OPrep); Se indreapta spre Piata Kogalniceanu. (Circ de loc) vs Se
indreapta spre reusita. (OPrep). In acelasi sens, Sursa abstracta (Din demonstratie deriva
ca, Solutia deriva din necunoastere.) se poate modifica intr-una concreta, temporala (a data
din secolul trecut, a izvori din copilarie) sau locativa (a proveni din Moldova. – Circ de
loc).

4.5. Exista prepozitii semantic pline care, de la un centru de grup la altul, pot
introduce complemente sau circumstantiale. Astfel, prepozitia comitativa cu, pastrandu-si
aceeasi valoare semantica, introduce uneori un complement prepozitional, atunci cand este
ceruta obligatoriu de matricea semantica a unor verbe (dar si a unor adjective sau adverbe)
inerent reciproce / simetrice (fie verbe de tip agentiv: a se asocia cu, a se intovarasi cu, fie
verbe si adjective / adverbe de tip nonagentiv, de relatie: a se inrudi cu, a se invecina cu;
asemanator cu, coocurent cu, simetric cu, sinonim cu, vecin cu; aidoma cu), dar introduce
un circumstantial sociativ, atunci cand, pentru anumite centre de grup, prepozitia este
facultativa, grupul pe care il introduce fiind suprimabil: a bea cu prietenii, a calatori cu
prietenii, a invata cu prietenii, a merge cu prietenii; vezi si Circumstantialul sociativ, 1.1.

Prepozitia pentru introduce un complement prepozitional, mai ales in asociere cu

nominale (sau substitute pronominale) cu trasatura [+ Animat / + Uman], atunci cand
atribuie rolul tematic Beneficiar (Pregatesc pentru copii., Cant pentru tine., Tai carnea

686
pentru pisica., E util pentru noi.), dar introduce un circumstantial de relatie, atunci cand, in
asociere tot cu un nominal (pronominal) cu trasatura [+ Uman], are rolul de a limita
domeniul de valabilitate a predicatiei (Pentru guvernanti / Pentru mine, este putin
convingator, dar pentru altii, poate fi convingator.); aceeasi prepozitie introduce un
circumstantial de scop sau unul de cauza, mai ales in asociere cu substantive abstracte, de
natura verbala: Munceste pentru castig. (Circ de scop), M-a pedepsit pentru vorbele pe
care i le-am spus. (Circ de cauza); vezi si Circumstantialul de cauza, 2.5;
Circumstantialul de scop, 2.4.1.

687
 ASPECTE ALE CONSTRUCŢIEI DISCURSULUI

DEIXIS

1. DEFINIŢIE; PREZENTARE GENERALĂ

Prin deixis se desemnează ansamblul modalităţilor de expresie care asigură ancorarea

mesajului lingvistic (enunţ) în situaţia de comunicare în care este produs. Orice enunţ este
actualizarea unei expresii propoziţionale-tip (forma virtuală a unui mesaj) în circumstanţe
comunicative determinate: un anumit vorbitor se adresează unui anumit destinatar, într-un
anumit context spaţio-temporal, care constituie cadrul de referinţă obligatoriu pentru
descrierea de stare (caracterizarea unui fragment de univers) realizată prin acest enunţ. Chiar
enunţurile din clasa „aserţiunilor universale” (Pământul e rotund.; Omul este un mamifer
biped.; Apa fierbe la 1000 C.) sunt ancorate deictic, prin timpul „prezent” al verbului-
predicat, în situaţia de discurs: timpul verbal indică valabilitatea factuală şi / sau epistemică
a informaţiei asertate, în momentul aserţiunii („lucrurile stau aşa, acum şi întotdeauna”/
„consider, în acest moment, sigur că lucrurile stau aşa întotdeauna”).
1.1. Coordonatele cadrului deictic
Situaţia de comunicare este analizabilă în mai multe categorii de elemente inerente
actului comunicativ, care funcţionează drept coordonate ale cadrului deictic; acestea sunt:
coordonata personală (a interlocutorilor participanţi la actul de comunicare reprezentat de
enunţ), cea temporală (pe care sunt distribuite acţiunile, evenimentele / stările la care face
referire enunţul, în raport cu momentul producerii sale), cea spaţială (pe care sunt
proiectate entităţile / faptele referitoare la enunţ, în raport cu locul în care acesta se
produce), cea socială (pe care sunt proiectate relaţiile sociale interpersonale, raportate la
poziţia locutorului / alocutorului) şi cea discursivă (care captează raporturile reciproce
dintre diferite componente ale discursului însuşi). Dintre acestea, coordonata personală şi
cea temporală sunt codificate gramatical (gramaticalizare propriu-zisă / „tare”: referirea /
raportarea la aceste coordonate este obligatorie în orice enunţ şi se realizează prin
mijloace codificate morfologic, sintactic şi / sau lexical, în timp ce coordonatele spaţială,
socială şi discursivă, precum şi informaţia „descriptivă” (vezi infra, 4.6) dispun doar de o
codificare lexicală (gramaticalizare „slabă”: referirea / raportarea la ele nu este
obligatorie, dar atunci când are loc dispune de mijloace sistematice, de natură lexicală).
1.2. Condiţionări pragmatice ale utilizării / interpretării deicticelor
Dacă raportarea la cadrul deictic, prin mijloacele de expresie deictică care îl evocă,
este obligatorie pentru orice enunţ bine format, în acelaşi timp, decodificarea informaţiei

688
factuale transportate de expresiile deictice este posibilă numai în condiţiile în care datele
concrete ale situaţiei de comunicare sunt cunoscute: în condiţiile în care găsim un bileţel
anonim, nedatat şi neadresat explicit, în care scrie Vino să mă vezi mâine-dimineaţă. Te
aştept aici. Să nu întârzii!, nu vom şti nici cine lansează invitaţia, nici cui, nici unde, nici
pentru când.
Această indeterminare referenţială a expresiilor deictice necontextualizate
comunicativ derivă dintr-o caracteristică definitorie a acestora – aceea de
semne lingvistice de tip indici (de aceea se mai numesc şi expresii indiciale –
engl. „indexical expressions”): un semn indicial (indice) este tipul de semn
caracterizat prin contiguitatea obligatorie a semnificantului şi a semnificatului
denotativ (referenţial) – semnificantul „trimite la” referentul său doar în
prezenţa fizică a acestuia (şi nu îl evocă in absentia, ca în cazul semnelor
simbolice sau iconice).
Astfel, aşa cum un deget întins „indică” un obiect doar când acesta este
prezent, perceptibil vizual, pronumele eu sau tu, adverbele acum sau aici, ieri
sau poimâine, îşi „indică” referentul (persoana care / căreia i se vorbeşte,
momentul / locul în care se vorbeşte, o zi anume în raport cu ziua în care se
vorbeşte) doar când sunt rostite în contextul comunicativ care conţine
elementele la care fac referire.
Cum coordonatele deictice se schimbă odată cu schimbarea contextului
comunicativ (aceasta având loc cu fiecare nou mesaj, produs de către un alt
vorbitor), referentul deicticelor va fi şi el schimbat cu fiecare eveniment de
comunicare în care este ancorat (sau „ambreiat”) – denumirile alternative ale
expresiilor deictice dând seama de această inserţie variabilă (ambreiori – fr.
embrayeurs – sau engl. shifters „elemente de comutare”): „eu” sunt eu doar
atât timp cât vorbesc şi mă evoc pe mine astfel, când tac „eu” nu mai sunt eu,
devine „eu” cel care vorbeşte şi se autodesemnează prin eu.

1.3. Deixisul în comunicarea (±) prototipică. Cadrul deictic primar / secundar

(deplasat)
Cadrul deictic, reprezentat prin coordonatele deictice, are un centru deictic,
constituit prototipic din persoana vorbitorului şi din momentul şi locul în care vorbeşte,
într-o situaţie de comunicare faţă în faţă, între parteneri deţinători ai rolurilor
fundamentale (emiţător, destinatar, eventual martori).
Rolurile comunicative fundamentale (cele asumate de participanţii la actul
de comunicare prototipic, canonic) sunt monolitice, ele cumulând un fascicul de
atribuţii comunicative care, în comunicarea nonprototipică, nu sunt indisolubil
asociate; astfel, emiţătorul prototipic este, în acelaşi timp, autor al acţiunii verbale
şi responsabil de aceasta (destinatar virtual al reacţiei alocutorului), codificator al
mesajului şi producător fizic al acestuia, iar destinatarul prototipic este simultan
primitor fizic al mesajului, decodificator al acestuia, beneficiar desemnat al
acţiunii verbale şi autor virtual al reacţiei / replicii.
În anumite situaţii de comunicare nonprototipică (noncanonică), rolurile
comunicative se pot disocia în subroluri: la polul emiţător – în responsabil al
acţiunii comunicative exercitate prin mesaj / autor al formulării mesajului
(codificator) / transmiţător / producător fizic al mesajului; la polul destinatar –
în primitor al mesajului / decodificator / primitor al mesajului decodificat /
beneficiar / pacient al acţiunii comunicative.

689
 În situaţiile de comunicare la distanţă (în spaţiu şi / sau în timp), sau în care rolurile
comunicative sunt disociate, cadrul deictic de referinţă se adaptează la parametrii
noncanonici, după reguli prescrise de codul lingvistic şi / sau de codurile sociale. Astfel,
într-o scrisoare adresată de X lui Y, redactată de secretara lui X şi primită, citită şi
repertoriată de secretara lui Y, care-i comunică acestuia esenţa mesajului, o frază ca Vă
mulţumesc, domnule preşedinte, pentru atenţia pe care aţi acordat-o problemelor pe care
vi le-am prezentat. va fi interpretată ca referindu-se, prin persoana I, la autorul-responsabil
al conţinutului mesajului (şi nu la redactor sau la transmiţătorul acestuia), prin persoana a
II-a reverenţială la destinatarul acestui conţinut (şi nu la receptorul fizic al mesajului sau la
interpretul acestuia), iar prin perfectul compus (aţi acordat) la un moment anterior
momentului încheierii receptării mesajului (deşi ulterior celui al conceperii / redactării /
emiterii sale).
Chiar şi în situaţiile de comunicare canonice, pe cadrul deictic primar
(al circumstanţelor comunicării) se pot grefa cadre deictice secundare (derivate,
deplasate, comutate), corespunzătoare punctelor de vedere diferite pe care le poate adopta
vorbitorul. In cazul reproducerii unui discurs în discursul-cadru (prin vorbire directă,
indirectă sau prin forme mixte), deplasarea cadrului deictic este gramaticalizată; în cazul
discursului narativ, ea este foarte frecventă (autorul îşi asumă unghiul de vedere al
personajului); de asemenea, în conversaţia curentă, cadrul deictic este parţial mobil.
Astfel, în: Dar mi1-ai spus chiar tu2 foarte clar: „Tu1 cu mine2 n-o să mai ai vreodată
probleme.”, elementele deictice (pronumele de persoana 1 şi a 2-a, persoana 1 şi a 2-a şi
timpul verbelor) prezente în secvenţa de discurs aparţinând exclusiv locutorului, respectiv
în cea reprodusă în stil direct, sunt raportate la cadre deictice diferite: primele – la cel al
discursului de bază, ultimele – la cel al discursului citat, introducând astfel o perspectivă
deictică secundară, derivată în raport cu discursul-cadru. În Aşa, şi te-ai ascuns pe şantier
în Dobrogea. De ce credeai că acolo / aici eşti / erai în siguranţă?, selecţia deicticului
spaţial şi cea a timpului verbal se poate face opţional şi / sau selectiv, prin raportare la
cadrul deictic primar (situaţia de comunicare) sau la cel deplasat empatic (vorbitorul se
plasează mental în contextul situaţional evocat).
Gradul de mobilitate, componentele cadrului deictic care îi sunt supuse, ierarhia
acestor componente din punctul de vedere al stabilităţii / mobilităţii sunt diferite de la o
limbă la alta (de exemplu, regulile de concordanţă a timpurilor), iar în cadrul aceleiaşi
limbi, de la un stil la altul, de la un tip de discurs la altul şi de la un tip de context
lingvistic la altul (vezi infra).

2. DEICTICE SIMBOLICE VS OSTENSIVE

În funcţie de felul în care se realizează evocarea elementelor de context

comunicativ de către expresiile deictice, acestea pot fi: (a) simbolice sau (b) ostensive
(gestuale – termen alternativ frecvent folosit, dar mai puţin adecvat, fiind mai restrictiv).
2.1. Deictice simbolice
Deicticele simbolice îşi indică nonambiguu referentul prin simpla lor utilizare în situaţia
de comunicare, în virtutea regulii de sens care le este asociată. Pronumele de persoana I
singular şi persoana I singular a verbelor, adverbe ca azi, ieri, poimâine, aseară sunt univoc
decodificabile referenţial prin aplicarea directă a procedurii de selectare a referentului din
datele perceptibile ale contextului situaţional.
2.2. Deictice ostensive

690
 În cazul deicticelor ostensive, utilizarea lor într-un context situaţional nu este suficientă
pentru identificarea elementului de context la care fac referire, fiind necesară o indicare
(„arătare”, „ostensiune”) a acestuia prin mijloace extralingvistice (gest, orientarea privirii).
Dacă spun Dă-mi aia de acolo!, alocutorul va înţelege, pe cale simbolică (convenţională), că
îi cer să-mi înmâneze ceva aflat la oarecare distanţă de mine, accesibil vizual şi acţional
ambilor, dar nu va şti care obiect anume, situat în care punct al spaţiului comun, decât dacă i-
l voi arăta cu mâna sau cu privirea.
Regula de sens (procedeul de atribuire a referentului) asociată deicticelor ostensive
cuprinde apelul obligatoriu la mijloace de individualizare extraverbale.
Pronumele, adjectivele şi adverbele demonstrative, pronumele personale de persoana
a III-a, ca şi articolele hotărâte, au, atunci când sunt utilizate deictic, o natură ostensivă:
Îmi aleg asta, asta şi aia de acolo.;
Cu asemenea ochi cucereşti pe oricine.;
Nu aşa, mă, aşa, bag-o la punctul mort şi pe urmă tragi de volan. (reclamă TV);
Dar el cine e şi ce vrea?;
Domnul este foarte elegant, doamna, mai puţin.
Atunci când contextul situaţional permite decodificarea nonambiguă a deicticului
ostensiv – fie pentru că, în circumstanţele date, se află un singur element din clasa
referenţilor posibili ai respectivei forme, fie pentru că atenţia interlocutorilor este deja
fixată, pe cale discursivă sau extradiscursivă, asupra respectivului element – vorbitorul se
poate dispensa de indicaţiile extraverbale în rostirea expresiei în cauză:
Ăsta pe cine o căuta? [despre o persoană străină care tocmai a intrat pe uşă]
Pe-ăsta dă-mi-l mie, să nu te răneşti! [tatăl, către copilul care se joacă cu cuţitul]
Deci, domnul doreşte tort, iar doamna, îngheţată. [chelnerul, către cei doi clienţi, de
sexe diferite, de la masă]
Nu mai face aşa, că mă supăr!
Orice deictic ostensiv conţine şi un nucleu semantic simbolic, care determină tipul de
element situaţional pe care îl poate selecta ca referent: el se poate referi la o entitate –
persoană, eventual animal personalizat (rareori, la obiecte), de sex / gen masculin (sau
neutru, pentru obiecte), distinctă de locutor şi de alocutor; acolo este un punct în spaţiul
interlocuţiei situat la relativă distanţă de vorbitor; aşa este o modalitate de desfăşurare a
unei acţiuni etc.
Majoritatea expresiilor utilizabile ca deictice ostensive sunt susceptibile şi de o utilizare
nondeictică, anaforică sau cataforică: zona de indeterminare referenţială a formei-tip
(necontextualizate) este fixată, atunci când expresia este actualizată în mesaj, fie prin indicii de
natură contextual-ostensivă, fie prin precizări de natură verbală:
(deictic) Fata asta ajunge departe. [= fata aici de faţă]
(anaforic) (A cunoscut-o pe Anda când avea 18 ani.) Fata asta i-a făcut mult rău.
[fata de care am vorbit]
(deictic) Ce faci acolo ?
(cataforic) Du-te acolo unde a-nţărcat mutu` iapa!
(deictic) Acela e fostul logodnic al Mihaelei. [persoana care tocmai a intrat pe uşa
amfiteatrului]
(anaforic) (Fostul ei soţ ar fi putut foarte bine s-o ajute.) L-a rugat cu cerul şi cu
pământul, dar acela n-a vrut să audă.
Unele forme utilizabile deictic ostensiv sunt susceptibile şi de o utilizare
nondeictică, dar şi nonana- / cataforică, expletivă; în limba română, fenomenul
se limitează la pronumele personal feminin neaccentuat, în acuzativ singular şi
în dativ:
Las-o baltă !
A luat-o la sănătoasa.

691
 Hai, dă-i drumul, zi ceva !
Şi-altă dată / O s-o facem şi mai lată! (cântec de pahar)
Zi-i odată, ce e ?; Dă-i bice, e târziu!
În vorbirea populară, în anumite contexte, se poate utiliza expletiv şi
forma de feminin plural, acuzativ, a pronumelui personal: Le zice bine!.
Este reperabilă, în exprimarea argotică, şi formula: Nu le prea am
(pe-astea) cu muzica grea. (total nerecomandabil), unde apare, opţional, şi
demonstrativul feminin plural, acuzativ, cu valoare expletivă.
2.3. Deictice mixte
În afara deicticelor pur simbolice (cu referent precis determinat convenţional în
contextul comunicativ dat) şi a celor pur ostensive (al căror nucleu semantic simbolic este
doar de natură categorială), există o categorie de deictice de natură mixtă, parţial
simbolică şi parţial ostensivă.
Pronumele personal de persoana a II-a singular şi persoana a II-a singular a verbelor
trimit la alocutor, dar atribuirea rolului de alocutor este implicită şi nonechivocă doar în
dialogul bilateral, faţă în faţă; în celelalte situaţii (dialog între mai mulţi interlocutori,
dialog la distanţă) desemnarea în acest rol are loc prin mijloace ostensive (direcţia privirii,
gest) sau lingvistice (adresare nominală, formule fatice direcţionate explicit, mesaje
introductive de desemnare: Irina, vrei să-mi mai pui puţină cafea?; Ascultă, domnule
Popescu, nu e deloc de glumă!; În atenţia domnului secretar de stat X! [în deschiderea
unei scrisori oficiale]).
Odată stabilit prin consens rolul de destinatar, funcţionarea deicticului este simbolică.
Pronumele personal de persoana a II-a plural are un referent compus din alocutor (cu
toate precizările de mai sus) şi dintr-un număr de alte persoane (identificabile pe cale ostensivă
şi / sau ana- / cataforică), sau dintr-un grup de destinatari (a căror identitate precisă se
determină, de asemenea, ostensiv sau ana- / cataforic).
Voi cine sunteţi? [grup de destinatari identificabili direct; utilizare deictică
simbolică];
Aş vrea să vă rog ceva, pe tine şi pe prietenii tăi. [voi = tu + alţii, identificabili
cataforic];
Voi1 şi voi2, veniţi cu mine. Voi3, rămâneţi unde vă găsiţi! [grup de destinatari
identificabili ostensiv];
Adverbele deictice aici şi acum au un nucleu deictic simbolic ferm (locul în care
vorbesc; momentul în care vorbesc) situat în centrul unei sfere spaţiale, respectiv
temporale, vagi, ale cărei contururi precise sunt delimitate fie ostensiv explicit (Aşază-te
aici! [semn cu mâna]), fie ostensiv implicit (Ce bine şi cald e aici! [într-o încăpere în care
se intră de afară], fie ana- / cataforic (Vino pe terasă, aici, lângă mine!), pentru deicticele
temporale, dezambiguizarea zonei vagi se poate face doar pe cale verbală: Acum, după
revoluţie, lucrurile s-au schimbat radical. (cataforă), Înainte să devină şef era băiat de
treabă, acum însă e de nerecunoscut. (anaforă prin complementaritate).
Zona de referenţialitate virtuală vagă a acestor deictice mixte le face şi pe acestea
susceptibile, deci, de utilizări hibride, deictice şi nondeictice (anaforice / cataforice),
coroborate. Utilizările alternative, aparent pur anaforice (După douăzeci de ani, s-a întors
în satul natal să-şi caute rudele. Aici n-a mai găsit pe nimeni.), sunt însă interpretabile
(prin componenta de selecţie a demonstrativului de apropiere în locul celui de depărtare,
acolo) şi drept deplasări ale cadrului deictic (vezi infra).

3. CATEGORII DE DEICTICE ÎN FUNCŢIE DE ROLUL

ÎN ANCORAREA DEICTICĂ A ENUNŢULUI

692
 În funcţie de rolul pe care îl au în ancorarea deictică a enunţului, expresiile deictice
pot fi:
(a) expresii referenţiale intrinsec deictice;
(b) expresii deictice relaţionale;
(c) expresii cu ancoraj deictic intrinsec;
(d) expresii ale „acordului” deictic.
3.1.  Expresii referenţiale intrinsec deictice
Expresiile referenţiale intrinsec deictice realizează o ancorare directă în situaţia de
comunicare, prin referire la anumite componente ale acesteia pe care le atrag în discurs.
Caracterul deictic intrinsec constă în autosuficienţa acestor expresii din punctul de vedere
al funcţiei deictice pe care o exercită în enunţul care le actualizează: această funcţie se
realizează independent de celelalte elemente de expresie prezente în lanţul sintagmatic, dar
constituie baza poziţionării referenţiale a acestora în raport cu cadrul deictic.
Sensul (intensiunea) acestui tip de expresii deictice constă în procedura de atribuire a
referentului din situaţia de comunicare.
Pronumele personale şi demonstrative, adverbele demonstrative, morfemele
timpurilor verbale deictice sunt elemente de expresie referenţială intrinsec deictică; de
asemenea, substantive ca prezentul, trecutul, viitorul, când se referă la cadrul deictic
primar.
Când spunem
Eu nu mă pricep, cred că nici tu, dar ea e sigur o expertă.;
Asta de când a apărut aici? Ieri nu era.;
N-o lăsa pe mâine, poţi s-o faci şi poimâine.;
Prezentul îl dezamăgeşte, viitorul îl sperie.,
eu, tu, ea, asta, aici, ieri, mâine, poimâine, prezentul, trecutul sunt univoc decodificabile
referenţial prin simpla raportare la situaţia de discurs, indiferent de restul elementelor
cosintagmatice şi de raporturile stabilite cu acestea; de asemenea, formele de timp verbal
indică momente univoc poziţionate deictic ale proceselor reprezentate de verbe, indiferent
de natura acestor procese.
3.2. Expresii deictice relaţionale
Expresiile deictice relaţionale realizează ancorajul deictic al unor alte elemente de
expresie, de natură nondeictică, cărora le sunt ataşate ca determinanţi.
Sensul (intensiunea) deicticului relaţional constă în procedeul de fixare a referentului
sintagmei rezultante, prin raportare la coordonatele deictice. În enunţuri ca:
La anul mă însor.;
Săptămîna trecută mi s-a întâmplat ceva straniu.;
Vino să mă întrebi peste două zile.;
Acum douăzeci de ani era superbă.;
Să fim optimişti: anul ăsta e cu mult mai bun decât anul viitor.;
Fata asta mă scoate din minţi.
elementele puse în evidenţă referenţializează sintagmele respective în relaţie cu cadrul
deictic, spre deosebire de determinativii nondeictici corespondenţi care, distribuiţi în
contexte similare, îşi referenţializează sintagmele prin raportare la alte puncte de referinţă,
neincluse în cadrul deictic:
Mi-a spus că se însoară în anul următor.;
Cu o săptămână în urmă mi se întâmplase ceva straniu.;
Vino să mă întrebi după două zile de la semnarea contractului.;
Cu douăzeci de ani în urmă era superbă.;
Anul acela a fost cu mult mai bun decât anul următor.;

693
 Fata aceea mă scotea din minţi.
Deicticele relaţionale nu au aşadar un referent propriu, ci atribuie un referent
determinat deictic sintagmei pe care o construiesc; prezenţa lor semnalează lecţiunea
deictică a acestei sintagme.
3.3. Expresii cu ancoraj deictic intrinsec
Expresiile cu ancoraj deictic intrinsec se caracterizează printr-o structură
semantică analizabilă într-o componentă de semnificaţie descriptivă independentă de
coordonatele deictice şi o altă componentă, de natură deictică referenţială, care o
ancorează pe prima în contextul comunicativ.
Interjecţiile (cu excepţia celor „imitative”, onomatopeice), verbele şi expresiile
performative, pronumele şi alocutivele onorifice relaţionale, substantivele în vocativ,
verbele la imperativ sunt elemente cu ancoraj deictic intrinsec.
3.3.1. Interjecţiile propoziţionale, cele predicative şi cele alocutive sunt elemente de
expresie a căror semnificaţie descriptivă conţine obligatoriu referire la elemente ale situaţiei
comunicative, fără a se reduce la procedura de identificare a acestora.
Ca elemente de expresie-tip (necontextualizate comunicativ), categoriile de interjecţii
menţionate au un sens care poate fi glosat în termenii unei acţiuni verbale exercitate de un
locutor virtual asupra unui / unor alocutor(i) virtuali, sau ai unei atitudini exprimate de
locutorul virtual în legătură cu o stare sau un eveniment făcând parte din contextul
comunicării. Actualizarea interjecţiilor-tip într-un discurs concret le conferă acestora o
valoare echivalentă unui mesaj condensat, traductibil printr-un enunţ fixat referenţial în
situaţia de comunicare.
Aş!; Haida-de!; Bravo!; Aha!; Sst! pot fi analizate, respectiv, ca: „Eu neg hotărât
ceea ce ai spus tu adineaori”.; „Eu te îndemn să fii onest / să-ţi revizuieşti opinia şi să nu
mai susţii enormităţi”.; „Eu te laud pentru ceea ce ai spus / făcut”.; „Eu m-am lămurit în
urma spuselor tale”.; „Eu te rog / îndemn să taci”.
Uf!; Hait! Brrr! sunt echivalentele unor enunţuri sintetice, cu semnificaţia: „Eu sunt
nemulţumit de o situaţie de care iau cunoştinţă / care îmi este evocată”.; „Eu constat o
situaţie (potenţial) negativă, cu neplăcută surprindere”.; „Mie mi-e frig / teamă”.
Uite-o aici, pe masă!, Iată omul providenţial!, Na-ţi-o ţie, mie nu-mi trebuie. conţin
interjecţii cu rol de predicate, între ale căror argumente figurează protagoniştii actului de
comunicare (eu, tu) şi entităţi prezente în contextul situaţional.
În sfârşit, interjecţiile alocutive cu rol fatic, ca Bre, Mă / Măi, Bă Fă sau Alo sunt
strict ancorate în situaţia de comunicare, cu rol echivalent cu cel al unor mesaje fatice cu
formă propoziţională („Eu te rog / îndemn să mă asculţi.”), în care sunt, în plus, codificate
şi informaţii privitoare la poziţia socială şi interpersonală a interlocutorilor şi / sau la tipul
de canal, ori la circumstanţe materiale ale interlocuţiei (alo se foloseşte la telefon, sau
pentru a atrage atenţia unei persoane aflată la oarecare distanţă).
3.3.2. Verbele performative sunt o subclasă a verbelor desemnând acţiuni verbale, care
prezintă caracteristica de a realiza, atunci când sunt folosite la persoana I indicativ prezent,
prin însăşi rostirea lor, acţiunea pe care o descriu (desemnează):
Te rog să mă ierţi!;
(Îţi) promit să nu mai mint.;
Declar că toate cele anterior prezentate sunt reale.;
Vă invităm la onomastica fiicei noastre.
Valoarea lor perfomativă este strict condiţionată de asocierea cu elementele
referenţiale intrinsec deictice (persoana I, indicativ prezent), în absenţa cărora
funcţionează ca simple descrieri / evocări ale unor acţiuni verbale:

694
 L-a rugat să-l ierte.;
Mi-a promis să nu mai mintă.;
A declarat că cele prezentate sunt reale.;
Ne invită la onomastica fiicei lor.
Expresiile performative sunt forme de expresie ritualizate, a căror rostire în
circumstanţele prescrise de codul pragmatic (privitoare la participanţi şi la acţiunile
acestora, precum şi la contextul situaţional) asigură realizarea unei acţiuni sau instituirea
unei stări, pe care, atunci când sunt utilizate în alte circumstanţe, doar o descriu: Sunteţi
bine-veniţi! realizează o acţiune prin care se instituie un raport particular, de acceptare
binevoitoare, între primitor şi vizitator. Lucrările şedinţei se încheie aici., Sesiunea este
deschisă., Licitaţia s-a închis., Adjudecat domnului cu haină gri din rândul al treilea. sunt
acte prin care locutorul îşi exercită autoritatea de a modifica starea de lucruri anterioară şi
de a institui o stare nouă.
Performativitatea verbelor şi expresiilor performative este condiţionată de
actualizarea componentei lor de ancoraj deictic; atunci când aceasta este anulată (fie prin
modificarea formei expresiei, fie prin utilizarea sa într-un context diferit de cel prescris) se
anulează şi valoarea performativă, în favoarea celei simplu descriptive (evocative).
3.3.3. Pronumele personale de politeţe (vezi şi I, Pronumele de politeţe) au o
componentă deictică referenţial, intrinsecă, şi o alta descriptivă, ancorată deictic:
dumneavoastră, Domnia Voastră, Domniile Voastre, indică, pe de o parte, alocutorul, iar, pe
de altă parte, marchează raportul social al locutorului faţă de acesta (nonintimitate sau
distanţă ierarhică în favoarea alocutorului – trăsături ambiguizate în aceste forme).
Dumneata are un statut aparte, întrucât componenta descriptivă social este
dezambiguizată: în unele utilizări, acest pronume indică situaţii de nonintimitate, dar în
care raportul ierarhic este defavorabil alocutorului:
Ce crezi dumneata, că îmi poţi telefona la orice oră?;
M-am gândit la dumneata, să vedem ce putem face să te ajutăm.
Într-o altă utilizare, în raporturile de familie, dumneata poate prezenta combinaţia de
trăsături inversă (intimitate + raport ierarhic favorabil alocutorului): în anumite familii,
copiii se adresează părinţilor cu dumneata (practică din ce în ce mai puţin frecventă).
La persoana a III-a, dumnealui / dumneaei, dumnealor, Domnia Sa, Domniile Lor
indică referirea la o persoană marcată deictic negativ (nonidentică cu locutorul sau
alocutorul, putând fi un martor prezent la schimbul verbal sau un individ despre care se
vorbeşte) şi, în acelaşi timp, raportul social al locutorului faţă de aceasta (nonintimitate sau
superioritate a statutului relativ în favoarea persoanei desemnate). Pronumele dânsul /
dânsa / dânşii / dânsele au aceeaşi componentă referenţială deictică negativă, dar
componenta descriptivă a raportului social are un statut precar: în unele variante regionale
ale limbii române este neutralizată (dânsul etc. se poate folosi şi pentru animale), în timp
ce între vorbitorii de limbă literară nu există consens: unii le folosesc drept corespondentul
de persoana a III-a (mai puţin formal decât dumnealui / -ei / -lor, Domnia Sa, Domniile lor) al
lui dumneavoastră, iar alţii, drept echivalente pentru nereverenţialele el, ea, ei, ele.
Înţelegem prin deictic pozitiv acel element de expresie care îşi selectează
referentul direct din situaţia de comunicare, în timp ce referentul deicticului
negativ este stabilit prin raportare negativă (complementară) la entităţi care fac
obiectul referinţei deictice directe („acela (prezent aici) care nu este eu sau
tu”).
Între formele nonpronominale de deferenţă (utilizate alocutiv sau evocativ), cele care
marchează statutul relativ al persoanei desemnate faţă de locutor pot fi considerate a avea,

695
pe lângă componenta referenţială intrinsec deictică în alocuţie, şi o componentă
descriptivă social, ancorată deictic.
Domnul, Doamna, Domnişoara etc., la singular sau plural, în alocuţie sau în evocare,
sunt utilizate în condiţii de nonintimitate şi / sau de subordonare ierarhică a locutorului.
Statutul social absolut este şi el marcat prin forme reverenţiale, dar utilizarea lor nu
depinde de poziţia relativă a locutorului, deci ancorajul lor deictic se rezumă, în utilizarea
alocutivă, la componenta referenţială deictică intrinsec (desemnarea alocutorului): în
circumstanţe formale, ne adresăm cu Domnule Preşedinte, Excelenţă, Sfinţia Voastră –
chiar dacă se întâmplă să avem raporturi personale apropiate cu deţinătorul respectivului
statut. Este adevărat că această formă de adresare este rezervată comunicării publice,
formale, în intimitate având, de obicei, prevalenţă relaţiile interpersonale – ceea ce ar
putea fi interpretat ca un ancoraj deictic în tipul de situaţie de comunicare; această poziţie
ne-ar obliga însă să considerăm deictice toate mărcile stilurilor funcţionale (variantele
diafazice ale limbii), ceea ce pare excesiv.
3.3.4. Formele de imperativ, persoana a II-a, ale verbelor prezintă un ancoraj deictic
intrinsec, nerealizându-se decât prin adresare directă alocutorului.
Forma de vocativ a substantivelor este ancorată deictic intrinsec prin componenta sa
alocutivă, de desemnare a alocutorului – desemnare care se serveşte de componenta
semantică descriptivă ca de un adjuvant în dezambiguizarea adresării: Fetiţo, vino puţin,
te rog!, rostit către un grup de persoane de vârste şi sexe diferite, între care se află un
singur copil de sex feminin, este decodificat referenţial nonambiguu datorită componentei
semantice nondeictice a numelui.
3.4. Expresii ale „acordului” deictic
Verbe de deplasare cu punct terminal determinat, ca a veni vs a merge (la), a se duce
(la) sau a duce vs a aduce, au o utilizare condiţionată de situarea spaţială a participanţilor
la actul comunicativ şi a entităţilor evocate, deci de caracteristici legate de coordonatele
deictice.
Prin selectarea unuia sau altuia din aceste verbe, autorul enunţului nu comunică
alocutorului o informaţie necunoscută de acesta asupra circumstanţelor comunicării, nici
nu face referire diferenţiată la unele dintre aceste circumstanţe, ci îşi adaptează expresia,
în mod redundant, la un cadru deictic cu configuraţie dată.
Trăsăturile relevante în speţă ale cadrului deictic sunt:
– situarea locutorului / alocutorului la momentul locuţiei;
– situarea locutorului / alocutorului la momentul realizării acţiunii descrise;
– situarea abituală a locutorului / alocutorului;
– coincidenţa / noncoincidenţa situării locutorului / alocutorului la momentul locuţiei
cu cea la momentul realizării acţiunii şi / sau cu situarea abituală.
Vom avea:
Vino mâine să mă vezi / *Mergi mâine să mă vezi.
(situarea locutorului la momentul locuţiei  situarea la momentul acţiunii  situarea
abituală; deplasarea alocutorului către acest loc);
Pot veni mâine pe la tine? / *Pot merge mâine pe la tine?
(situarea abituală a alocutorului ± identică cu situarea la momentul locuţiei; deplasarea
locutorului către acest loc);
Trebuie să merg / mergi la doctor. / *Trebuie să vin / vii la doctor.
(situarea locutorului / alocutorului nonidentică, în niciun moment, cu punctul de destinaţie
al deplasării);
Du-te, te rog, până la mine acasă şi udă-mi florile / *Vino te rog…

696
(situarea alocutorului la momentul locuţiei  / ≠ situarea la momentul deplasării ≠
localizarea abituală; deplasarea alocutorului către situarea abituală a locutorului);
Tu vii mâine la petrecere? Eu mă duc., dar şi:
Înţeleg că te duci la petrecere. O să vin şi eu.
(situarea locutorului / alocutorului la momentul locuţiei ≠ situarea la momentul încheierii
deplasării; situarea locutorului / alocutorului la momentul încheierii deplasării identică);
Adu-mi cartea mâine la serviciu. (eu voi fi acolo), dar
Du-mi cartea la serviciu şi pune-mi-o în sertar. / ?Adu-mi cartea la serviciu …(eu
nu voi fi acolo).
Selecţia verbului adecvat depinde nu numai de configuraţia distribuţiei spaţiale a
rolurilor participante la diversele momente relevante, ci şi de posibila adoptare, de către
locutor, a unui unghi de vedere „empatic” cu persoane / locuri menţionate în discurs:
Am auzit că e un loc formidabil. Vin / merg / se duc acolo oameni din toate colţurile
lumii.;
E un doctor extraordinar, vine / merge lumea la el ca la Maglavit.

4. CATEGORII DE DEICTICE ÎN FUNCŢIE DE TIPUL

DE INFORMAŢIE CODIFICATĂ
Cea mai frecventă clasificare a deixisului este aceea în funcţie de tipul de
informaţie contextual-comunicativă codificată.
După acest criteriu, se pot distinge:
(a) deixisul personal;
(b) deixisul spaţial;
(c) deixisul temporal;
(d) deixisul discursiv (textual);
(e) deixisul social;
(f) deixisul „descriptiv”.
Categoriile (a) – (c) constituie coordonatele fundamentale ale cadrului deictic în
funcţie de care se realizează inserţia tuturor elementelor menţionate în universul discursiv,
construit în jurul universului „real” (cel în care are loc evenimentul comunicativ).
Categoriile (d) şi (e) sunt coordonate deictice secundare, la care raportarea se face
opţional, chiar dacă sunt inerente oricărui act de comunicare.
Categoria (f) nu reprezintă o coordonată de referinţă, ci doar o clasă de informaţii
contextuale codificabilă deictic şi nesubsumabilă celorlalte categorii.
4.1.  Deixisul personal codifică rolurile comunicative ale participanţilor la schimbul
verbal, prin pronume şi prin persoana verbală (vezi şi I, Pronumele, Verbul. Numărul şi
persoana).
4.1.1. Persoana I şi a II-a sunt deictice pozitive (denotă persoana locutorului,
respectiv a alocutorului) şi nu pot avea decât utilizare deictică (vezi însă supra, 2.3, în
legătură cu dezambiguizarea ostensivă / anaforică a destinatarului adresării); persoana a
III-a selectează fie un referent deictic negativ (entitate nonidentică cu persoana locutorului
/ alocutorului), fie unul identificat pe cale ana- / cataforică.
Persoana 1 plural (rareori, şi singular) şi persoana a II-a singular (rareori, şi
plural) sunt susceptibile şi de o utilizare generică:
Cum procedăm în caz de cutremur? (instrucţiuni)
Tocăm bine ceapa şi o rumenim uşor. (reţetă culinară)
Sunt timid. Cum mă tratez? (titlu de broşură cu sfaturi practice)
Ai carte, ai parte. (proverb)
Nu e bine să te bagi unde nu te pricepi.

697
 Luaţi un cerc şi alintaţi-l; el va deveni vicios.
Dacă sunteţi deprimaţi, gândiţi-vă la cei mai nefericiţi decât voi.
Fenomenul este explicabil printr-o „virtualizare” a rolurilor comunicative:
locutorul se identifică virtual cu un „eu” generic ori îşi identifică un alocutor
virtual într-un „tu” generic.
Pronumele de persoana I plural (noi) este îndeobşte considerat ca având o natură
mixtă (referă la un ansamblu de persoane care o include pe cea a locutorului, plus un
număr variabil de nonlocutori), cu variantele: noi inclusiv (eu + tu ± alţii) şi noi exclusiv
(eu + alţii) – aşadar, ar fi un fals plural (nu poate fi considerat un ansamblu de eu).
Această optică este valabilă pentru comunicarea orală directă, inclusiv pentru cazurile în
care se vorbeşte în cor (fiecare rostitor de noi emite un mesaj propriu, în care se referă la
sine însuşi plus alţii), dar nu şi pentru situaţii de comunicare noncanonică, în care rolul
de destinatar al mesajului este disociat în subroluri componente (responsabil al acţiunii
comunicative / codificator / transmiţător); un document emis de către o comisie şi
redactat de către secretarul acelei comisii, în care se spune: În urma deliberărilor în
plen, noi, membrii comisiei X, am decis următoarele…, face referire prin pronumele noi
la toţi membrii semnatari, în mod egal responsabili de conţinutul mesajului şi de
acţiunea comunicativă pe care o exercită, deci la o pluritate de eu (persoana I trimiţând
nu la emiţătorul fizic, nici la autorul redactării, ci la autorul-responsabil al acţiunii
verbale).
4.1.2. Coordonata deictică personală constituie baza de raportare a deixisului spaţial
şi este o componentă intrinsecă a deixisului social.
Elementele de expresie ale deixisului personal sunt de natură simbolică (cu excepţia
persoanei a III-a, deictic ostensivă) şi fac parte din categoria deicticelor referenţiale
intrinsece (vezi supra, 2.1, 2.2 şi 3.1).
4.1.3. Coordonata deictică personală nu este deplasabilă decât în discursurile
reproduse în vorbire directă:
Şi atunci mi1-a spus: „Eu2 cu tine1 nu mai vreau să am de-a face”.
În discursul reprodus în vorbire indirectă se păstrează raportarea la coordonata
personală a cadrului deictic primar:
Şi atunci mi1-a spus că el2 cu mine1 nu mai vrea să aibă de-a face.
4.2. Deixisul spaţial codifică configuraţia spaţială a contextului comunicării prin
raportare la poziţia interlocutorilor. Sunt relevante, în speţă, raporturile de distanţă
(apropiere / depărtare) faţă de participanţi (cu prevalenţa clară a locutorului faţă de
alocutor) şi de poziţionare relativă la aceştia (în faţă / în spate, la stânga / la dreapta,
înainte / înapoi etc.), precum şi (în cazul expresiilor de „acord” deictic – vezi supra, 3.4)
situarea participanţilor în diferite momente (al locuţiei, al acţiunii menţionate în enunţ,
situarea abituală).
4.2.1. Adverbele de loc aici / acolo codifică lexical parametrul „distanţă faţă de
locutor”, în principal la momentul locuţiei;
Aici plouă şi e frig. Acolo cum e vremea? (discuţie telefonică).
Adverbul de apropiere (aici) se mai poate folosi şi prin deplasarea empatică a
centrului deictic către alocutor sau către un personaj menţionat în discurs, dar nu în
detrimentul locutorului:
Bun, deci ai ajuns la Cluj. Şi aici, cum te-ai descurcat?;
Aşa, şi s-a stabilit în Italia. Aici nu i-a mers prea bine., dar
Ai plecat de aici în America, şi acolo ce-ai făcut?.
Pronumele demonstrative sunt şi ele organizate în serii conform criteriului distanţei
faţă de locutor: acesta / aceasta / aceştia / acestea şi ăsta / asta / ăştia / astea marchează

698
apropierea, în timp de acela / aceea / aceia / acelea şi ăla / aia / ăia / alea – distanţa; de
asemenea, adjectivele demonstrative corespondente. Apropierea şi depărtarea fiind însă
noţiuni relative, atunci când nu avem termen de comparaţie, putem desemna printr-un
demonstrativ de apropiere orice obiect aflat în spaţiul perceptiv:
Muntele ăsta mi-a dat totdeauna fiori. (rostit de la o distanţă de doi kilometri).
Locuţiunile prepoziţionale şi cele adverbiale care indică relaţia poziţională a unui obiect
– la dreapta / la stânga; în faţă (în faţa) / în spate(le); înainte(a) / înapoi(a) – sunt raportabile
la perspectiva locutorului (copacul din dreapta casei, grădina din spatele blocului), dar şi a
alocutorului (Deschide uşa din dreapta! poate însemna „din dreapta ta”, dar şi „din dreapta
mea”, care nu sunt identice dacă stăm faţă în faţă) sau a unui personaj despre care se vorbeşte
(A luat-o pe strada din dreapta. – a mea sau a lui?) sau chiar a unui obiect reprezentabil prin
analogie cu o persoană (grădina din faţa clădirii – a cărei faţadă este în partea opusă faţă de
vorbitor).
În legătură cu selecţia verbelor de mişcare cu punct de sosire determinat (vezi supra
3.4), „acordul” deictic.
4.2.2. Expresiile spaţiale intrinsec deictice (aici / acolo, dincoace / dincolo, încoace /
încolo etc.) au o natură preponderent ostensivă; cele relaţionale sunt simbolice (vezi
supra, 2)
4.2.3. Cadrul deictic spaţial este deplasabil diferenţiat în funcţie de tipul de expresie
deictică şi, desigur, de tipul de situaţie discursivă; mobilitatea sa globală este, în orice caz,
superioară celei a deixisului personal.
4.3. Deixisul temporal codifică reprezentarea temporală prin raportare la spaţiul
temporal în care are loc actul comunicativ; în comunicarea canonică, timpul comunicaţional
este tratat lingvistic drept unitar (momentul emiterii şi cel al receptării mesajului sunt
considerate simultane, durata intervenţiilor şi distanţa temporală dintre ele sunt neglijate);
în situaţii noncanonice (momentele intervenţiilor şi / sau cele ale subcomponentelor acestora
sunt spaţiate în timp) devine relevantă distincţia dintre momentul codificării şi momentul
receptării / interpretării mesajului, ca şi cea dintre diversele momente ale redactării unui
mesaj (scris sau înregistrat):
Acum, când îţi scriu, lucrurile par fără ieşire. Poate până-mi primeşti scrisoarea
situaţia se va mai fi limpezit.;
Dacă urmăriţi această înregistrare înseamnă că am murit. (testament pe o
videocasetă);
Reiau scrisoarea după o săptămână. Îţi spuneam că sunt total demoralizat – între
timp mi-am mai venit în fire.;
Ai câştigat un prăjitor de pâine! Telefonează la XYZ şi revendică-ţi premiul. (mesaj
pe o etichetă răzuibilă; campanie promoţională);
Ofertă limitată la primele 100 de apeluri. Telefonează acum! (timpul decodificării =
timpul emisiei ≠ timpul codificării).
Elementele de expresie a deixisului temporal pot fi de tipul referenţialelor intrinsec
deictice (morfemele timpului verbal deictic; adverbe ca azi, ieri, mâine, poimâine,
alaltăieri, aseară, diseară, acum, odată, odinioară, recent, (în) curând; substantivele
prezentul, trecutul, viitorul când sunt lipsite de determinanţi nondeictici) sau de tip
relaţional (determinanţi ai altor expresii, nondeictice, cărora le impun un referent
identificat pe cale deictică); în ambele cazuri, mecanismul ancorării deictice este de tip
simbolic.
4.3.1. Deicticele temporale referenţiale intrinsec pot evoca un referent determinabil
cu exactitate (azi, ieri etc.), sau vag (acum, prezentul, recent etc.); în cel din urmă caz se
poate recurge, pentru dezambiguizare, la anaforă / cataforă:

699
 Acum, în noul mileniu, fenomenul globalizării se accelerează vizibil.;
În prezent, după reorganizare, lucrurile par să o ia pe un făgaş normal.;
Am văzut-o recent, la vernisajul expoziţiei de sculptură mică.
Timpurile verbale prin excelenţă deictice (prezentul, viitorul simplu, perfectul compus)
au referent temporal vag, dezambiguizat prin contextul verbal al enunţului care conţine
respectivele verbe şi / sau prin contextul verbal extins (transfrastic):
Stau şi te aştept de aproape două ceasuri.;
O să mă întorc marţea viitoare.;
Am depus contestaţii imediat după anunţarea rezultatelor.
Dezambiguizarea nu este obligatorie, locutorul putându-se mulţumi cu localizarea
temporală oferită de nucleul deictic ferm al referinţei deictice (timp situat în interiorul
duratei care include timpul comunicării) într-o durată anterioară / ulterioară timpului
comunicării:
Suntem obosiţi cu toţii, ce-ar fi să facem o pauză?;
Are ceva cu tine, e limpede.;
Am aflat că ai avut un succes fulminant, felicitări!;
O să-i spun, n-avea nicio grijă.
Chiar timpurile verbale considerate ca nondeictice, întrucât îşi iau punct de referinţă
momente independente de timpul comunicării (mai mult ca perfectul, viitorul anterior), au
totuşi o componentă deictică intrinsecă, prin care sunt atribuite obligatoriu categoriei
timpurilor trecutului, respectiv viitorului (prin raportare, deci, la momentul prezent):
Când ne-am întâlnit divorţase deja de cea de a doua soţie.;
La 18 ani publicase două volume de versuri superbe.;
Se va întoarce după ce îşi va fi luat doctoratul.;
În 2020 toate necazurile astea vor fi rămas o simplă amintire.
De asemenea, perfectul simplu (în utilizări narative) şi imperfectul, care impun, în
genere, prezenţa în context a unor determinări temporale explicite verbal (deci sunt
predominant nondeictice anaforice sau cataforice), prin însăşi apartenenţa lor la categoria
trecutului îşi manifestă şi natura deictică:
La 14 ani eram tare neştiutoare.;
După război plecă din ţară şi nu se mai întoarse niciodată. (stilul narativ).
Există, de altfel, contexte în care determinarea ana- / cataforică lipseşte, selecţia
imperfectului / perfectului simplu în locul perfectului compus fiind determinată de natura
lor aspectuală, iar valoarea temporală fiind una pur deictică:
Mă gândeam, ce-ar fi să mergem împreună?;
Ziceam şi eu aşa, nu vorbeam serios.;
Îl căutai, dar nu-l găsii. (regional; Oltenia).
4.3.2. Deicticele temporale relaţionale sunt adjective (trecut(ă), prezent(ă),
viitor(oare), recent(ă), adjective demonstrative (acest / această, astă / ăst), prepoziţii (peste,
la, de), adverbe utilizate prepoziţional (acum) care, folosite ca determinanţi ai unor
substantive comune denumind unităţi de timp calendaristic (săptămână, lună, an, oră,
minut, secundă etc.) sau perioade de timp diferenţiate calitativ (dimineaţă, seară, după-
amiază, noapte) ori ai unor substantive desemnând unităţi de timp (zilele săptămânii –
luni, vineri – sau lunile anului – ianuarie, februarie − etc.), realizează ancorarea acestora în
timpul deictic.
Deicticelor relaţionale temporale le corespund elemente relaţionale temporale
nondeictice care, distribuite în aceleaşi contexte, ancorează expresia temporală căreia îi
sunt ataşate într-un cadru referenţial nondeictic (o referenţializează anaforic, în raport cu
repere temporale independente de cadrul deictic):
Anul acesta au avut loc evenimente importante. (deictic)
În acel an au avut loc evenimente importante. (nondeictic)

700
 Luna viitoare se căsătoresc. (deictic)
În luna următoare s-au căsătorit. (nondeictic)
Ne-am cunoscut duminica trecută. (deictic)
Se cunoscuseră cu o duminică în urmă. (nondeictic)
Mă întorc peste două zile. (deictic)
Urma să se întoarcă după două zile. (nondeictic)
Să vedem ce se mai întâmplă la anul.(deictic)
Ne-am înţeles să aşteptăm până în anul următor. (nondeictic)
La noapte va fi eclipsă totală de lună. (deictic)
În noaptea următoare a fost eclipsă totală de lună. (nondeictic)
Astă seară ne facem de cap. (deictic)
În seara aceea ne-am făcut de cap. (nondeictic)
Acum două săptămâni n-aveam idee de ce urma să mi se întâmple. (deictic)
Cu două săptămâni înainte nu aveam idee de ce urma să mi se întâmple.
(nondeictic)
Unele forme relaţionale temporale neutralizează distincţia deictic / nondeictic,
dezambiguizarea având loc în contextul care impune o lecţiune temporală deictică /
nondeictică:
Nu dorm de trei zile. (deictic)
Nu l-am văzut de trei săptămâni. (deictic)
Nu-l văzusem de trei săptămâni. (nondeictic)
Alte forme relaţionale temporale, fundamental deictice (în contexte diagnostice
alternează cu forme nondeictice de relaţie temporală, atunci când contextul are lecţiune
neutră, sau sunt unica opţiune posibilă atunci când contextul impune o lecţiune deictică),
în anumite contexte, neutralizează această opoziţie (constituind termenul nemarcat):
A rămas să ne vedem în anul următor (nondeictic)
A rămas să ne vedem la anul. (deictic)
Ne mai vedem la anul (deictic)
* Ne mai vedem în anul următor, dar:
Vorbim la prânz. (deictic)
Ne-am întâlnit la prânz, în aceeaşi zi. (nondeictic)
În acelaşi timp, anumite forme temporale relaţionale fundamental nondeictice tind să
fie atrase în utilizări deictice, devenind termen nemarcat al opoziţiei, dar şi convers
(deictice în utilizări nondeictice):
Mi-a spus că a depus cererea acum două săptămâni. (deictic)
Mi-a spus că a depus cererea cu două săptămâni în urmă. (nondeictic),
dar şi
Cu două săptămâni în urmă, n-aveai barbă, cum ţi-a crescut aşa de repede?
(deictic)
Peste două zile avem examen. (deictic)
Ne-am întâlnit după două zile, la facultate. (nondeictic),
dar şi
Mai vorbim după două zile (deictic);
Când ne-am întâlnit era energic şi optimist. Peste două zile era mort. (nondeictic)
4.3.3. Mobilitatea (posibilitatea de deplasare a) cadrului deictic temporal este
selectivă în raport cu tipul de context discursiv, dar şi cu elementele de expresie deictică
specifică.
4.3.3.1. În discursul raportat prin vorbire directă, toate elementele deictice (temporale
sau nu) sunt deplasabile:

701
 Mi-a spus: „Eu trec mâine pe la tine. Săptămâna asta trebuie să rezolvăm
problema”.
4.3.3.2. În vorbirea indirectă, timpurile verbale deictice sunt mobile opţional:
Mi-a spus că voia / vrea să-şi cumpere un computer performant.;
Zicea că urma să plece / o să plece a doua zi.
Majoritatea deicticelor temporale intrinsec referenţiale nu sunt deplasabile (prezenţa
lor în discursul raportat trimite invariabil la cadrul deictic primar):
Mi-a spus că vine azi după-amiază.;
Ţi-a promis că vă întâlniţi mâine, nu-i aşa?,
dar Credea că acum o să aibă mai mult timp. (lecţiune ambiguă: raportare deictică
primară / deplasată).
Adverbele recent, de curând, (în) curând sunt deplasabile condiţionat, în funcţie de
(non)deplasarea timpurilor verbale:
Mi-a spus că-şi cumpărase recent / de curând o maşină. (timpul verbal nondeplasat;
recent / de curând raportat la cadrul deictic secundar, deplasat);
Mi-a spus că şi-a cumpărat recent / de curând o maşină. (timp verbal deplasat;
recent / de curând raportat la cadrul deictic primar);
Spunea că voia să se pensioneze în curând. (timp verbal nondeplasat, în curând
raportat la cadrul deictic deplasat);
Spunea că vrea să se pensioneze în curând. (timp verbal deplasat, în curând raportat
la cadrul deictic primar).
Substantivele trecutul, prezentul, viitorul şi locuţiunile adverbiale în trecut, în viitor
sunt deplasabile nerestricţionat şi obligatoriu:
Toţi spuneau că uitaseră trecutul, îşi detestau prezentul şi aşteptau minuni de la
viitor – care minuni n-au avut loc.
În prezent, în schimb, este nu numai nondeplasabil, dar şi nondistribuibil în contextul
discursului raportat indirect, cu excepţia cazurilor în care este permisă interpretarea sferei
„prezentului” (deictic primar) ca înglobând momentul acţiunii verbale raportate:
*Mi-a spus că în prezent lucrurile mergeau rău de tot.,
dar Mi-a spus că în prezent lucrurile merg rău de tot.
Dintre deicticele temporale relaţionale, adjectivele demonstrative nu sunt deplasabile
(referă nonambiguu la cadrul deictic primar):
A promis solemn că-şi termină teza în cursul acelui an (nondeictic)
vs A promis solemn că-şi termină teza în cursul acestui an (deictic)
Deicticele relaţionale temporale adjectivale (recent, prezent, trecut, viitor) au
deplasabilitate restricţionată, în aceleaşi condiţii ca adverbele, respectiv substantivele
corespondente.
Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale temporale deictice, fiind specializate (având
corespondente nondeictice), sunt puţin mobile, cu excepţia cazurilor de neutralizare (vezi
supra, 4.3.2).
4.3.3.3. Comunicarea orală de tip narativ prezintă de multe ori oscilaţii între
diversele forme de discurs indirect (legat, liber, forme mixte) creând astfel condiţii de
deplasare mai puţin restricţionată (şi uneori fluctuantă) a cadrului deictic temporal:
L-am găsit disperat, că el ce se face, n-a mai mâncat de alaltăieri, mâine avea de
plătit lumina, anul ăsta în general îi mersese mizerabil.
4.4. Deixisul discursiv (textual) este reprezentat de acele elemente de expresie prin
care se face referire la însuşi discursul / schimbul verbal care le conţine; prin deixisul
discursiv, limbajul îşi exercită funcţia sa autonimă (autoreferenţială).
Entităţile lingvistice evocate prin deixisul discursiv pot fi de întindere şi de
complexitate diverse (de la lexeme la fraze întregi sau la secvenţe de text extinse) şi pot
aparţine unor nivele diferite ale realizării mesajului verbal (forme de expresie, forme

702
împreună cu semnificaţia şi / sau referentul lor, acte de limbaj integrale) – în toate cazurile
însă este vorba de entităţi-ocurenţă (actualizate în comunicarea concretă în curs); prin
aceasta, deixisul discursiv se deosebeşte de funcţia metalingvistică, care se exercită asupra
entităţilor lingvistice-tip (elemente ale codului, neactualizate comunicativ decât prin
citare).
Referinţa deictică discursivă se realizează prin expresii referenţiale intrinsec deictice
(ex. asta, aceasta, ceea ce), prin deictice relaţionale sau prin expresii cu ancoraj deictic
intrinsec (ultimele două tipuri de ancorare fiind în general coprezente în majoritatea
deicticelor discursive).
O componentă deictică discursivă este uneori prezentă şi în utilizarea preponderent
nondeictică (anaforică), a unor elemente de expresie, prin selecţia variantei de apropiere /
de depărtare a pronumelui / adjectivului demonstrativ sau a adverbelor de loc (aici / acolo),
alegerea făcându-se în raport cu distanţa în discurs / text faţă de punctul de origine a
coordonatelor deictice spaţio-temporale (centrul deictic):
S-au discutat problema structurii viitoare1 a instituţiei şi cea a planului2 pe anul în
curs; aceea1 e o chestiune de perspectivă, în timp ce aceasta2 e stringentă.
A lucrat un timp la Stanford1, apoi, după o vreme, la New York2; acolo1 nu s-a
acomodat prea bine, aici2 în schimb a reuşit să se fixeze şi a rămas douăzeci de ani.
4.4.1. Referenţialele deictice discursive pot trimite la elemente ale discursului curent
al locutorului ori la segmente din discursul alocutorului sau al unui terţ (participant la
schimbul verbal sau doar prezent în spaţiul contiguu):
Cu asta vreau să spun că totul s-a terminat. (discursul locutorului)
Şi ce vrei să spui cu asta? (discursul alocutorului)
I-auzi ce zice! Asta e tupeu, nu glumă! (discursul unui terţ)
Are totuşi şi calităţi, ceea ce nu înseamnă că l-am iertat (discursul locutorului).
Date fiind desfăşurarea în timp a comunicării şi posibilitatea de proiectare a axei
temporale pe o axă spaţială, imaginară (în cazul discursului oral) ori reală (în cazul
comunicării scrise), referirea la momente / puncte ale discursului se poate face prin
poziţionarea temporală / spaţială faţă de centrul deictic (momentul rostirii):
Am vorbit mai înainte / mai devreme despre asta. (oral)
Ne-am referit mai sus la această chestiune. (scris)
Voi reveni imediat cu amănunte. (oral)
Voi da detalii mai jos. (scris)
Asupra acestui punct ne vom opri mai încolo. (oral / scris)
Spuneam la început că ... (oral / scris)
Voi trage concluziile la sfârşit. (oral / scris)
În textele scrise în stilul ştiinţific este curentă utilizarea unor expresii echivalente în
limba latină, abreviate sau nu: infra, supra, id. (idem), ibid. (ibidem) etc.
Deicticele discursive relaţionale sunt folosite ca determinanţi ai unor expresii
nondeictice denumind forme ale discursului / textului sau secvenţe ale acestuia, pe care le
identifică drept făcând parte din comunicarea în curs:
În comunicarea de faţă mă voi opri asupra unei chestiuni puţin discutate.;
Această lucrare s-a născut din nevoia de a-mi clarifica mie însumi problematica
complexă a…;
Consideraţiile următoare / de mai jos au drept scop...;
În capitolul anterior am discutat problema...
4.4.2. În afară de funcţia deictică referenţială (realizată intrinsec sau relaţional),
expresiile deixisului discursiv sunt subordonate unei funcţii globale, aceea de a
supraorganiza din punct de vedere comunicativ mesajul care le conţine. Această funcţie
globală se realizează prin mai multe categorii de funcţii specifice, îndeplinite de clase
specializate de expresii deictice metadiscursive:

703
 (a) funcţia de determinare explicită a tipului de act lingvistic căruia îi aparţine enunţul:
O să vin să controlez ce-aţi făcut. Şi asta e o promisiune, nu o ameninţare.
Mă întreb, oare n-o fi având cumva dreptate?;
(b) funcţia de punere în relaţie a informaţiei transportate în enunţ cu alte informaţii
incluse în procesul comunicativ (relaţii de tip tematic, temporal, ierarhic etc.):
Că veni vorba de X, e oare un tip de încredere ? (relaţie tematică)
Mai întâi şi mai întâi, eu nici n-am fost acolo. Pe urmă, chiar dacă aş fi fost, habar
n-aveam ce se petrece. (relaţie temporală / ierarhică)
În primul rând, n-aveai ce căuta acolo. În al doilea rând, dacă tot te-ai dus, trebuia
să te comporţi onorabil. (relaţie ierarhică);
(c) funcţia de explicare / dezambiguizare a formei, a conţinutului sau a intenţiei cu care
este produs enunţul (inclusiv prin corectarea enunţurilor greşit constituite):
Am mai multe copii ale articolului – adică, exemplare, vreau să zic .
(dezambiguizare a semnificaţiei, prin substituirea formei ambigue cu una neambiguă)
E o situaţie inextricabilă, vreau să zic – nu-i dau deloc de cap, prea-i încâlcită.
(explicare a formei)
Adio. Asta înseamnă că n-o să mă mai vezi niciodată. (explicare a semnificaţiei
intenţionate)
E mult prea amabil, mai bine zis prea bleg. (corectare a semnificaţiei printr-o formă
mai adecvată intenţiei)
Sunt mai mici. Vreau să spun – mai mari. Adică panselele sunt mai mici decât
anemonele. (corectare a unui enunţ ambiguu);
(d) funcţia de justificare a enunţului în contextul comunicativ dat:
Acuma, mi se pare că merită să vă spun şi vouă ce s-a întâmplat.
Având în vedere toate acestea, nu-i nicio îndoială că el a fost „cârtiţa”.
4.4.3. Funcţia de supraorganizare a discursului prin precizarea valorii semantico-
pragmatice a componentelor sale în ansamblul său, şi în raport cu componentele
învecinate, se realizează prin expresii de o natură eterogenă (de la formaţii libere până la
lexeme specializate – verbe şi locuţiuni verbale ca înseamnă, vasăzică, adverbe şi
locuţiuni adverbiale, cum sunt adică, vasăzică, conjuncţii: aşadar etc.). O parte dintre
acestea se pot grupa într-o clasă funcţională (de asemenea eterogenă ca încadrare
gramaticală), cea a conectorilor discursivi (marcatori / conectori pragmatici, mărci / semnale
discursive) – vezi Conectori frastici şi transfrastici.
Conectorii discursivi pot funcţiona intradiscursiv (intralocutiv), indicând raportul
(logic, afectiv, argumentativ etc.) între enunţul pe care-l introduc şi un alt enunţ al
aceluiaşi locutor, în cadrul aceleiaşi intervenţii – sau interdiscursiv (interlocutiv),
poziţionând replica locutorului în raport cu replica anterioară, a alocutorului.
Am aflat că vrea să plece. Ei, la asta ce să mai fac? (intradiscursiv)
– Am de gând să plec. – Ei, cum aşa, şi cu mine cum rămâne? (interdiscursiv)
Mă rog, asta este. De fapt, poate e şi o parte bună în gestul lui. (intradiscursiv)
– Mă tot gândesc şi nu ştiu, e o alegere tare dificilă. / – De fapt, nici nu prea ai mare
lucru de ales. (interdiscursiv)
Cred că or să se despartă. Oricum, asta nu mă priveşte. (intradiscursiv)
– Cred că or să se despartă. – Oricum, ce te priveşte pe tine? (interdiscursiv)
– Nu e un om de încredere, fii sigur. – Asta-i bună, cum poţi spune aşa ceva?
(interdiscursiv)
– N-o să-i spun absolut nimic. – Ei na, cum să nu-i spui? (interdiscursiv)
– M-a mirat foarte tare ce-a făcut. – Păi tu nu ştii cine-i el? (interdiscursiv).
4.4.4. În categoria conectorilor pragmatici intradiscursivi (implicit deictici) ar putea
fi incluse şi toate conectivele semantice intraenunţiative care pot funcţiona la nivel
metadiscursiv (atunci când funcţionează la acest nivel, de dicto şi nu de re):

704
 Scuzaţi-mă, dar aţi înţeles greşit.
Omul ăsta face numai prostii; deşi – cine sunt eu ca să-l critic?
Nu cred că ai dreptate, deşi – cine ştie? – poate totuşi da.
E sigur acasă, fiindcă / pentru că / că sunt toate luminile aprinse.
4.4.5. Coordonata deictică discursivă este deplasabilă integral în vorbirea reprodusă
în stil direct; în toate celelalte situaţii este fixă (face parte din cadrul deictic primar).
4.5. Deixisul social codifică reprezentarea în enunţ a distincţiilor sociale
convenţionalizate, privitoare la:
(a) poziţia relativă a locutorului şi a destinatarului;
(b) poziţia relativă a locutorului şi a persoanei la care face referire;
(c) tipul de context social în care are loc comunicarea.
4.5.1. Criteriul (a) intervine în modalitatea de adresare (selecţia pronumelor 
reverenţiale şi / sau a expresiilor alocutive  reverenţiale, în funcţie de axa intimitate vs
distanţă şi / sau de cea egalitate / inegalitate ierarhică. Expresiile deictice social au, în
alocuţie, o componentă deictică personală, de tip referenţial simbolic (desemnează
alocutorul) şi o alta descriptivă (a raportului social), ancorată deictic intrinsec (vezi supra,
3.3.3).
4.5.2. Criteriul (b) intervine în selectarea expresiilor prin care este evocată o
persoană – prin pronume  de politeţe de persoana a III-a şi / sau prin denominative 
onorifice, în funcţie de aceleaşi axe ca şi în alocuţie; norma socială impune utilizarea
aceleiaşi grile de selecţie a formelor atunci când ne adresăm unei persoane şi atunci când
vorbim despre ea, în absenţă: dacă, atunci când îi vorbim, îi spunem Domnule director, v-
aş ruga să aveţi amabilitatea să-mi acordaţi cinci minute., nu vom relata convorbirea prin
I-am zis ăluia să mă primească. (chiar dacă suntem nemulţumiţi de rezultat).
Formele de evocare diferenţiate social au o componentă referenţială, care poate fi
deictic ostensivă (Invită-l pe domnul să intre., Dumneaei este soacra mea.) sau
nondeictică, anaforică (Am invitat şi familia Popescu, dar domnul era ocupat şi n-a putut
veni.) ori cataforică (Doamna căruntă pe care-am întâlnit-o la concert era fosta mea
profesoară de fizică.) – şi o componentă descriptivă (a raportului social), ancorată deictic
intrinsec (marchează raportul locutorului faţă de persoana respectivă) – vezi supra, 3.3.3.
4.5.3. Tot pe coordonata deictică socială se situează, în afară de onorifice şi de
expresiile intimităţii / egalităţii, expresiile „antionorifice”, care marchează un raport
defavorabil alocutorului (bă! fă!, adresarea prin porecle necomplezente) sau persoanei
evocate (ăla, aia, Popeasca etc.), ori ostilitatea locutorului faţă de acestea, ori o intimitate
vulgară. Aceste forme de adresare / evocare sunt total nerecomandabile, ele conotând în
plus apartenenţa vorbitorului la o categorie socioculturală lipsită de prestigiu. De această
conotaţie scapă mă!, măi!, prezente în comunicarea foarte familiară chiar şi a unor
categorii de vorbitori educaţi.
Se convertesc la categoria deicticelor sociale referenţiale numele comune desemnând
relaţii de rudenie, de serviciu ori de vecinătate, atunci când nu sunt însoţite de
determinanţi deictici personali ori nondeictici (mod de exprimare caracteristic în general
unor categorii sociale cu educaţie medie sau inferioară): soţul, soţia, vărul, cumnata, şeful,
vecinul sunt interpretate prin raportare la locutor ori (în funcţie de contextul discursiv) la
alocutor, sau (prin deplasarea cadrului deictic) la o terţă persoană; unele sunt utilizabile şi
alocutiv, la vocativ: vere, cumnate, şefule / şefu’, vecine.
4.5.4. Criteriul (c) controlează adaptarea stilului discursiv la tipul de situaţie socială
reprezentat de contextul comunicării, deci variaţia diafazică a limbajului.
Dacă acceptăm acest fenomen ca aparţinând sferei deixisului, l-am putea încadra în
categoria „acordului” deictic (vorbitorii nu se referă, prin comportamentul lingvistic

705
adoptat, la elemente ale contextului situaţional, nici nu comunică ceva despre acestea, ci
selectează forme de manifestare concordante cu acest context) – vezi supra, 3.4.
Numai pentru un observator extern care nu are acces la datele contextului social, ci
doar la manifestările verbale, acestea pot fi semnale ale situării într-un context de tip
determinat.
4.5.5. Coordonatele deictice sociale nu sunt deplasabile decât în discursul reprodus
prin vorbire directă şi, parţial, în discursul indirect liber; în toate celelalte situaţii se
păstrează cadrul deictic social primar:
Doamnă doctor1, Vasile2 mi3-a spus textual: „Pentru dumneavoastră3 eu2 am tot
respectul, dar pe aia1 să n-o văd în ochi.” (vorbire directă).
Doamnă doctor1, Vasile2 mi3-a spus că pentru mine3 el2 are tot respectul, dar pe
dumneavoastră1 nu vrea să vă mai vadă în ochi.
4.6. Deixisul descriptiv cuprinde o clasă restrânsă de expresii, care referă ostensiv
la caracteristicile unor acţiuni sau ale unor entităţi făcând parte din contextul comunicării.
4.6.1. Adverbe şi locuţiuni adverbiale ca aşa, astfel, în felul ăsta / acesta, în acest
mod, adjectivele aşa, astfel (de), asemenea etc. aparţin acestei clase, primele ca deictice
referenţiale, ultimele ca relaţionale (determinanţi deictici):
Dacă vorbeşti aşa, sigur că nu te înţelege nimeni.
Cu aşa siluetă, poţi deveni fotomodel.
Poartă-te mai departe în felul ăsta şi o să rămâi singur.
O astfel de comportare e inadmisibilă.
Un asemenea zâmbet n-am mai văzut la nimeni.
Fă şi tu aşa! [demonstraţie]
Bravo, aşa te vreau!.
Majoritatea deicticelor descriptive sunt de tip pozitiv; de tip negativ (vezi supra,
3.3.3, notă) par a fi numai adverbul altfel şi adjectivul altfel (de):
Ei, nu, altfel se procedează: apucă-l de jos!
Dacă nu vrei să-ţi pierzi prietenii îţi trebuie un altfel de comportament. [spus de
cineva care a asistat la o scenă de suficienţă arogantă şi agresivă din partea alocutorului].
Deixisul descriptiv poate funcţiona simultan şi ca deixis discursiv:
Vorbesc aşa ca să nu mă audă ceilalţi. [locutorul îşi justifică vorbitul în şoaptă]
Încearcă să spui toate astea altfel, mai simplu.
4.6.2.  Ca majoritatea ostensivelor, şi deicticele descriptive pot funcţiona alternativ,
nondeictic (anaforic / cataforic):
Dacă face aşa cum l-am învăţat, o să iasă bine.
L-a tot linguşit, şi în felul ăsta a reuşit să-l cucerească.
Avea nişte ochi stranii, vineţii, asemenea culoare n-am mai văzut.
4.6.3. Deixisul descriptiv este deplasabil în reproducerea directă a vorbirii şi în
discursul indirect liber, în restul situaţiilor convertindu-se în anaforă / cataforă:
(deixis deplasat) Zice unul: „Dragul meu / Aşa cui făceam şi eu / Poate chiar mai
iscusit / Însă, vezi, nu m-am gândit”. (T. Arghezi, Cuiul)
(anaforă) L-am găsit în mijlocul casei, cu toate întoarse pe dos; cred că într- o
asemenea situaţie nu s-a aflat de când e el.

706
 ANAFORA

1. PRELIMINARII
Anafora este relaţia dintre două elemente lingvistice, în care cel care apare ulterior
în discurs (numit anaforic) nu are un sens de sine stătător, ci este interpretat semantico-
referenţial prin raportare la elementul deja apărut (antecedent sau sursă): anaforicul preia
(parţial sau total) valoarea referenţială sau sensul contextual al antecedentului. Raportul
invers, mai rar (în care un element se interpretează prin raportare la unul succesiv), este
considerat tot un tip de anaforă, pentru care se foloseşte însă şi denumirea de cataforă
(elementul prin care aceasta se realizează fiind numit cataforic).
Termenul anaforă desemnează nu numai fenomenul lingvistic, relaţia
semantico-referenţială, ci şi elementele concrete prin care aceasta se realizează
(anaforicele şi cataforicele).
Anafora este strâns legată de deixis (vezi Deixis), cu care are în comun mecanisme
asemănătoare de preluare a interpretării referenţiale a unui element lingvistic de la alt
element, aflat în context (în contextul lingvistic, în cazul anaforei, sau în cel situaţional, în
cazul deixisului), precum şi un inventar de mijloace lingvistice: multe deictice
funcţionează şi ca anaforice. Cele două fenomene diferă prin funcţiile specifice (deixisul
realizează ancorarea în situaţia de comunicare, anafora asigură un anumit tip de
continuitate şi coerenţă a discursului). În plus, anafora presupune elemente specializate şi
reguli clar marcate de stabilire a referinţei; regulile care stabilesc coreferenţialitatea,
instituind lanţuri anaforice întinse adesea pe toată lungimea textului, sunt mult mai
complexe decât cele ale deixisului.
Între deixis şi anaforă există şi zone de interferenţă: aşa-numitul deixis discursiv sau
textual (vezi Deixis, 4) poate fi considerat o formă de anaforă (vezi infra, 3.1).

2. ANAFORĂ SINTACTICĂ VS ANAFORĂ DISCURSIVĂ

Din punctul de vedere al funcţionării, mai exact al caracterului obligatoriu sau
neobligatoriu al apariţiei unui anume anaforic şi al interpretării sale prin referire la un anume
antecedent, anafora poate fi legată (strict determinată sintactic, în interiorul propoziţiei sau
în raporturi de subordonare în frază) sau liberă (rezultat al unor alegeri pragmatice,
manifestate mai ales la nivel interpropoziţional şi interfrastic).
Anafora legată, sintactică sau gramaticalizată se realizează prin clitice reflexive
propriu-zise şi reciproce, prin pronume şi adverbe relative sau ca anaforă zero.
Identificarea referentului este certă, depinzând de reguli stricte, aplicabile în interiorul
structurilor sintactice; de exemplu, cliticul în acuzativ reflexiv sau reciproc şi forma
accentuată corespunzătoare au referent identic cu cel al subiectului propoziţiei în care se
află (a, b), iar relativul e identic referenţial cu antecedentul său (c, d); subiectul neexprimat
al conjunctivului, infinitivului şi supinului este controlat de verbul regent (e, f, g):
(a) Marian1 ştie că Dan2 se2 consideră (pe sine2 / pe el însuşi2) superior.
(b)  Părinţii1 au observat că fraţii2 se2 suspectează (unul2a pe altul2b / între ei2).
(c) Vecina1 mea admiră casa2 care2 îmi place şi mie.
(d)  Am ajuns la locul1 unde1 ne vom opri.
(e) Mihai1 a aflat că [Ion]2 ştie Ø2 să cânte.
(f) Mihai1 a aflat că [Ion]2 poate Ø2 cânta.

707
 (g) Mihai1 a aflat că [Ion]2 are de scris Ø2 un articol.
Anafora liberă sau discursivă se realizează prin pronume personale, demonstrative,
posesive, adverbe pronominale, ca anaforă zero etc. Identificarea referentului, la nivel
frastic şi interfrastic, se bazează în primul rând pe condiţii contextuale şi preferinţe ale
uzului: depinde de numărul potenţialilor antecedenţi şi de distanţa textuală care îi desparte
de anaforic, ca şi de pregnanţa referentului în conştiinţa vorbitorilor. Există restricţii care
pornesc chiar de la relaţiile sintactice din interiorul propoziţiei; de exemplu, pronumele
complement direct sau indirect, dacă nu este reflexiv, are obligatoriu alt referent decât
subiectul („[Dan]1 îl2 consideră (pe el2) superior”); contextul mai larg stabileşte care
anume este acest referent.
Anafora discursivă e în general ambiguă, permiţând mai multe interpretări. În
exemplul Dan1 a fost ieri la Ion2, care se întâlnise cu Mircea3. El1/2/3/n i1/2/3-a spus că
acela1/2/3/n vorbise deja cu nepotul lui1/2/3/n., fiecare dintre formele pronominale el, i, acela
şi lui poate fi coreferenţială cu oricare din cei trei antecedenţi (1/2/3) sau chiar cu un alt
element din contextul anterior (n); anumite restricţii privesc însă repartizarea reciprocă a
interpretărilor, în funcţie de stabilirea referenţilor pentru celelalte pronume: unele alegeri
le condiţionează (le exclud) pe altele; dacă subiectul va fi X 1, obiectul indirect şi
demonstrativul din subordonată vor fi obligatoriu diferite de X1.
O marcă gramaticală a anaforei este concordanţa unor caracteristici gramaticale (de
gen şi număr) la antecedent şi la anaforic (şi la elementele acordate cu acesta): [Dan]1
vorbeşte cu [Maria]2 despre [candidaţii stângii]3 şi îi2 spune că ea2 / el1 / ei3 trebuie să fie
aleasă / ales / aleşi în noua funcţie. Concordanţa anaforicelor (care poate fi considerată o
formă de acord) este determinată în primul rând de factori semantici în cazul referenţilor
animaţi (se realizează în funcţie de genul natural: [Victima]1 se numeşte Vasile, Ø1 are 30 de
ani şi o barbă lungă. Ø1 A fost dus imediat la spital.) şi se manifestă pur gramatical doar la
inanimate: [Caietul]1 nu mai era la locul lui1, lângă [agendă]2. Ø1 A fost furat odată cu
aceasta2.
Se manifestă, chiar în româna vorbită, şi tendinţa de a realiza
concordanţa anaforică după criterii formale şi nu semantice; de exemplu, în
enunţul următor presiunea factorului semantic ar fi determinat atribuirea unei
valori de plural (masculin-neutru) reluării anaforice şi acordului pe care îl
realizează predicatele respective; de fapt, sunt reluate informaţiile gramaticale
ale antecedentului lume (feminin + singular): [Multă lume]1 a mai rămas
atunci, adică Ø1 era hotărâtă Ø1 să rămâie. (CORV).
În decodarea anaforei discursive joacă un rol fundamental semantica predicatelor ,
ansamblul enunţului şi cunoştinţele de bază, comune, despre lume:
[Dana]1 şi1-a adus la noi [pisica]2. Acum Ø2 e în coşul ei2 şi Ø2 toarce.
[Dana]1 şi1-a adus la noi [pisica]2. Acum Ø1 e la biroul ei1 şi Ø1 citeşte.
Acolo unde mai multe expresii lingvistice sunt posibili antecedenţi ai anaforicului,
alegerea se face în funcţie de scenariul cel mai probabil, care să dea sens succesiunii de
enunţuri.

3. CONTINUITATE REFERENŢIALĂ VS RELUARE SEMANTICĂ

Din punctul de vedere al relaţiei cu un referent, anafora acoperă, de fapt, două
fenomene, tratate adesea împreună, dar profund diferite: continuitatea referenţială
(coreferenţialitatea) şi reluarea semantică (similitudinea categorială). În cazul
coreferenţialităţii – de exemplu în enunţul Am vorbit cu un domn simpatic1. Acesta1 mi-a

708
povestit totul. – anafora este un substitut trimiţând la un anume referent, care poate fi total
sau parţial identic cu cel deja introdus în discurs. În cazul reluării semantice – Am văzut
un film1a simpatic1b. Unul1a la fel1b am văzut acum o lună. – se substituie o expresie
lingvistică, pentru a relua un sens deja activat şi pentru a-l aplica altui referent.
Anafora prototipică are rol coreferenţial. Un caz particular al continuităţii referenţiale
îl constituie coreferenţialitatea potenţială a anaforicului cu o variabilă: [Fiecare]1 poate
avansa până îşi1 atinge limita incompetenţei. („22”, 2002); [Cine]1 va veni, acela1 va ocupa
scaunul liber.; [Aceia]1 care1 au greşit vor plăti. etc.
3.1. Continuitatea referenţială
Anafora coreferenţială se poate clasifica în funcţie de tipul de referent: indivizi, repere
temporale, spaţiale, entităţi abstracte, procese etc. În strânsă relaţie cu aceste tipuri,
antecedentul anaforei referenţiale poate fi: un grup nominal (Au venit [trei prieteni din
Bucureşti]1, care1 rămân aici până luni.); un circumstanţial (grup prepoziţional sau
adverbial: Au venit [la ora 3]1, când1 se termină cursul.; A ajuns [sus]1. Acolo1 erau două
uşi.); un grup verbal (Dan [a alergat toată ziua]1, ceea ce1
l-a obosit îngrozitor.) sau chiar un enunţ ([Maria e deşteaptă.]1 Toţi spun asta1).
Continuitatea referenţială se poate realiza ca: (a) identitate; (b) relaţie cumulativă;
(c) relaţie partitivă; (d) relaţie complementară; (e) asociere cognitivă.
(a) Anafora identităţii referenţiale reia integral referentul antecedentului:
Am vizitat [o casă de vacanţă cu două etaje]1. Pereţii acesteia1 erau vopsiţi în roz.
În cadrul anaforei referenţiale se include aşa-numita anaforă evolutivă, ai cărei
referenţi se modifică pe parcursul discursului: în enunţul [Copilul]1 a crescut, Ø1 a devenit
la rândul său tată. Azi el1 e bunic., formele copilul, Ø şi el trimit la ipostaze modificate
referenţial (prin trecerea timpului) ale aceleiaşi persoane.
Din punct de vedere textual, referentul e întotdeauna modificat (ca obiect al
cunoaşterii) pe măsură ce informaţiile şi evaluările se acumulează, în progresia
enunţurilor.
(b) Anafora cumulativă (rezumativă, globalizantă) reia printr-o expresie unică
mai mulţi referenţi diferiţi, chiar din mai multe enunţuri:
Am vizitat [o vilă]1a, apoi [un apartament de bloc]1b. Dan ne-a condus şi la [o căsuţă
cu grădină]1c. Locuinţele văzute1abc erau însă foarte scumpe.
Reluarea poate fi relativ simplă (însumare de elemente similare, printr-un termen
plural sau cu sens colectiv; în măsura în care echivalarea e completă, această anaforă ar
putea aparţine categoriei identităţii referenţiale), sau mult mai complexă, atunci când
rezumă conţinuturi informaţionale, uneori din întregi secvenţe de enunţuri. O lungă
naraţiune poate fi urmată de un enunţ conţinând un anaforic: [...]1 Asta1 a fost tot.
Acest tip de anaforă – care rezumă discursul însuşi – poate fi interpretată şi
ca reprezentând un fenomen de deixis textual sau discursiv. E însă util să se facă
diferenţa dintre un deixis discursiv propriu-zis, care trimite la expresia textuală
(forme, cuvinte, părţi dispuse spaţial ale textului; de exemplu: Am explicat în
cele de mai sus intenţia noastră.) şi anafora care reia conţinutul discursului,
deci un tip de referent abstract (de exemplu: Aceasta este intenţia noastră.).
Există un număr limitat de substitute anaforice – cu sens aşa-zis „neutru” – care pot
îndeplini acest rol rezumativ: o, asta, aceasta (şi la plural: astea, acestea).
Anafora rezumativă se realizează, mai des decât alte tipuri anaforice, ca o cataforă:
Am mai spus-o1: [avem voluptatea negativului]1. („Dilema”, 1997).
(c) Anafora partitivă reia doar o parte din referentul antecedentului său: Am văzut
[multe case]1a. Una1b era destul de ieftină.

709
 E de discutat dacă în asemenea cazuri substitutele specializate au sens
partitiv sau dacă rolul anaforic nu ar trebui atribuit unei anafore zero a
construcţiei partitive: una = una dintre Ø.
(d)  Anafora complementară (care ar putea fi subsumată şi anaforei partitive)
presupune ca date un set de elemente sau o relaţie; un element implicat într-o astfel de
relaţie – celălalt, dincolo – se decodează prin raportare referenţială la elementul
complementar: Am vorbit cu [un frate]1a, apoi cu celălalt1b.; Am fost [la casa de la ţară]1a,
apoi dincolo1b.
(e) Anafora asociativă se bazează pe cunoştinţele despre lume şi pe inferenţele
stabilite de destinatar: se presupune că între referentul nou introdus de o expresie
lingvistică şi unul deja prezent în discurs se manifestă legătura referenţială cea mai directă
posibilă în contextul dat (o legătură de tip metonimic, parte-întreg, posesor-obiect posedat
etc.). Acest tip de anaforă se realizează în mod obligatoriu prin expresii lexicale pline, nu
prin proforme (un referent non-evocat în enunţ nu poate fi pronominalizat):
Am vizitat [o casă destul de spaţioasă]1a. Pereţii1b erau cam subţiri.;
[Andrei]1a a intrat în sala de mese. A pus paltonul1b în cui.
Uneori, anafora asociativă este deductibilă chiar din semantica termenilor expliciţi:
Zice că într-o maternitate au născut1, în aceeaşi seară, o ardeleancă, o
moldoveancă şi o negresă. Peste noapte, o infirmieră buimacă a încurcat copiii1.
(„Dilema”, 2002).
3.2. Reluarea semantică
Similitudinea categorială (reluarea semantică) poate fi descrisă, în funcţie de clasele
funcţionale implicate, ca având două tipuri principale: cel care reia sensul unor nominale
(potenţial sau real referenţiale) şi cel care echivalează predicaţii semantice (grupuri
predicative, adjective). Proformele cu această funcţie au rolul de a evita repetiţia.
Primul tip se poate realiza prin anumite uzuri ale unor pronume: demonstrative
(acela), semiindependente (cel, al), nehotărâte (unul, altul):
A luat [valiza]1 neagră şi pe aceea1 / cea1 / una1 / alta1 roşie.;
A luat [valiza]1 lui Dan şi pe a1 Mariei.
În anumite contexte paralele, chiar cliticele personale pot avea această funcţie: Dan
şi-a terminat [teza]1 ieri iar Maria şi-a terminat-o1 azi.
Al doilea tip se realizează prin indici ai similitudinii de genul: la fel, asemenea, tot
aşa, astfel de, precum şi prin elipsă. Mijlocul cel mai puţin echivoc este tocmai elipsa,
care presupune paralelismul sintactic şi recuperează semnificaţia elementului absent: Dan
[a plecat]1 la munte, Maria Ø1 la mare.
Celelalte forme ridică uneori probleme speciale, atunci când expresiile antecedente
conţin la rândul lor anafore care pot produce lecturi ambigue: [Dan]1 [nu se înţelege cu
bunicul lui1]x şi Maria2 la felx. Anafora la fel poate presupune în interiorul segmentului
reluat identitatea relaţiei (= „Maria nu se înţelege cu bunicul ei.”) sau identitatea
referentului (= „Maria nu se înţelege cu bunicul lui Dan.”).

4. MIJLOACE DE EXPRESIE
Anafora se realizează prin mai multe mijloace gramaticale şi lexicale. O posibilă
grupare funcţională a acestora trebuie să distingă substitutele anaforice (proformele) de
expresiile nominale indexate.
Substitute anaforice pot fi – în unele dintre utilizările lor – pronumele personale de
persoana a III-a, pronumele reflexive şi reciproce, pronumele semiindependente,

710
adjectivele posesive de persoana a III-a, unele pronume demonstrative, nehotărâte, relative,
adverbele demonstrative, numeralele, verbul a face însoţit de cliticul de acuzativ o, unele
adjective şi locuţiuni adjectivale şi adverbiale; în plus, ca mijloace lipsite de suport lexical,
anafora pronominală zero şi elipsa. Pronumele sunt cele mai tipice substitute anaforice: A
trecut testul [un doctor]1. Despre acesta1 / el1 ţi-am vorbit de multe ori. (vezi I,
Pronumele. Preliminarii, 1.1).
Expresiile nominale indexate sunt grupuri nominale cu funcţie de anaforă, care
conţin indici anaforici (respectiv articolul hotărât, adjectivul demonstrativ); elementul
nominal intră cu antecedentul într-o relaţie de repetiţie lexicală, într-o relaţie semantică de
sinonimie, de hipo- sau hiperonimie, sau se leagă de acesta exclusiv pragmatic, inferenţial,
pe baza unor informaţii contextuale sau extralingvistice. În exemplul de mai jos, termenul
doctor realizează o repetiţie lexicală, medic este un sinonim, chirurg un hiponim, în vreme
ce tânăr şi moldovean pot deveni substitute coreferenţiale doar în funcţie de datele
furnizate de context:
Au trecut testul [un doctor]1 şi un economist 2. Doctorul1 / Medicul1 / Chirurgul1 /
Tânărul1 / Moldoveanul1 era la a doua încercare.
Rolul decisiv în declanşarea interpretării anaforice nu îl joacă relaţiile semantice
dintre elementele lexicale, ci indicele. Desigur, elementul cu rol de indice poate avea şi
alte funcţii decât cea anaforică (de exemplu, generică: Doctorul e un om cu o meserie
frumoasă.), după cum şi repetiţia poate fi nonanaforică (A trecut testul un doctor. Un
doctor e în genere un om cu o meserie frumoasă, care îi ajută pe oameni.).
Între cele două mari tipuri de expresii anaforice, diferenţele sunt considerabile:
substitutele pronominale nu au sens lexical şi referinţă proprie şi orientează univoc
decodarea spre sursa deja cunoscută (de exemplu: el = băiatul, Dan, un om etc.);
expresiile indexate sunt lexical pline, aducând adesea o reinterpretare a referentului,
furnizând informaţii noi şi fiind în principiu interschimbabile cu sursa (de exemplu:
Trecătorul1 s-a oprit să-mi explice pentru cine era punga cu mâncare. Prietenul
animalelor1 era foarte convingător. [...] Acest ins scund, agitat şi vorbăreţ1 m-a ţinut o
oră în picioare în parc.).
În textele literare narative, expresiile anaforice indexate sunt adesea
complexe şi bogate în informaţii, variind mult pe parcursul textului: Eram
însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă
înşală. [...] Dealtminteri, era această fată un continuu prilej de uimire. [...]
Începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea
pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai
frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele
iubiri. Să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toţi, să fii atât de
necesar unei existenţe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al
personalităţii mele. (Camil Petrescu, Ultima noapte).
Ţinând cont de diferenţele care apar şi în interiorul celor două categorii, se poate
stabili o ierarhie a marcării semantice: de la un minimum de marcare (anafora zero),
trecând prin pronume, demonstrativ, până la grupul nominal plin. Ca regulă pragmatică
generală, formele slab marcate indică o coreferenţialitate imediată, previzibilă ([Dan]1 îl2
aşteaptă pe Ion2 şi Ø1 bea bere.: anafora zero – ca subiect al unei propoziţii coordonate –
indică identitatea referenţială cu subiectul primei propoziţii), în vreme ce formele mai
puternic marcate o contrazic ([Dan]1 îl2 aşteaptă pe Ion2 şi acesta2 bea bere.
Dintre elementele enumerate, unele sunt exclusiv anaforice, dar cele mai multe au şi
alte valori. Substitute exclusiv anaforice (relaţia cu antecedentul fiind determinată strict
gramatical) sunt cliticele reflexive propriu-zise şi reciproce. Pronumele semiindependent
al este exclusiv anaforic, fără a fi obligatoriu controlat gramatical; el funcţionează atât

711
interfrastic (Am venit cu maşina Mariei. A mea e la reparat), cât şi relativ lexicalizat (Ai
lui nu-i dau bani).
Dintre indicii de coreferenţialitate, au totdeauna rol anaforic unele adjective (precum
respectiv: Mi-a adus până la urmă o lucrare1. Respectiva lucrare1 era plină de greşeli.).
Alte elemente lingvistice pot fi atât anaforice (atunci când se decodează prin
referire la o altă unitate lingvistică prezentă în mesaj), cât şi deictice (când se decodează
în raport cu un element din contextul situaţional al comunicării). Acestei categorii dublu
funcţionale îi aparţin: pronumele personale de persoana
a III-a, adjectivele posesive de persoana a III-a, pronumele demonstrative, pronumele
semiindependent cel, unele numerale (primul, a doua), unele adverbe pronominale
(demonstrative) – aici, atunci, aşa. Şi dintre indicii de coreferenţialitate, unii pot fi atât
anaforici, cât şi deictici: adjectivele pronominale demonstrative, articolul hotărât,
numeralele ordinale.
O serie de unităţi lingvistice pot avea funcţie atât anaforică, cât şi de variabilă; din
această categorie fac parte pronumele relative şi unele pronume nehotărâte (unul, altul).
Timpurile verbale relative sau chiar toate timpurile în afara prezentului
deictic (vezi I, Verbul. Timpul; II, Deixis) au fost uneori interpretate ca
fenomene de anaforă, în măsura în care au nevoie de un reper temporal, care
poate fi considerat „antecedent”, pentru a-şi manifesta semnificaţia: La ora 3 a
sunat ceasul. Noi toţi dormeam (dormeam – raportat la reperele „la ora 3” şi „a
sunat”; a sunat – raportat la reperul prezentului enunţării [acum]). Fenomenul
este totuşi diferit de cel al reluării referenţiale tipic anaforice (vezi I, Verbul.
Timpul. Preliminarii).
E sigur că există o diferenţă între anafora din textele orale, din conversaţia spontană
– şi cea din textele culte, scrise. În textele orale spontane, anafora zero şi pronumele
personale de persoana a III-a domină clar, cu toate ambiguităţile pe care le pot provoca:
M-am gândit că [Ø1] stă... [Ø1] fiind în zonă, [Ø1] aparţine cu medicul de familie de...
de Vitan. Chiar dacă [Øn] nu este medicul lui1, un prim ajutor, acolo, îi1/x dai ceva să nu...
ei, vreau să spun că l1-a luat cetăţeanu ăla2-n maşină, am mers şi eu cu el1/2, l1-am dus la
cinci medici. I1-a dat băiatul ăla2/y... cinzeci de mii, în eventualitatea cazului când [Ø1] să-
ntoarce [Ø1] să ia vrun taxi sau [Ø1] să nu mai stea aşa, şi l1-am dus şi io la... medici de
familie, la carez mi-a ieşit cabinetu-n faţă, la ălaz am vrut să intru. Să-i1 ia o tensiune, să-i1
dea o pastiluţă, să-i1 facă ceva, o apă şi un zahăr, ceva. Să-i1... să-l1 întindă pe un scaun, pe
o masă, pă o bancă... [...] Da i3-am explicat înainte toate cele. Domnule, am dat de el1, uitaţi
aşa, uitaţi aşa,
i1-am făcut aşa, i1-am dres aşa, [Ø1] a avut aşa, transpiraţie, cutare, i3-am explicat. Restu
ocupaţi-vă. Şi la... la... lui1 i1-am spus... tataie, ia ia de aici încă cinzeci de mii... I1-am mai
dat şi io cinzeci de mii, dacă e ceva de ă..., de plată pentru domnu doctor 3,
s-aveţi bani să plătiţi. Adică l3-am obligat: bă, vrei bani, uite-ţi plătesc, da fă-i1 ceva. Ce i1-
[Ø3] o fi făcut că a... [Ø1/3] a rămas în cabinet acolo cu el3/1. (IVLRA)
În asemenea texte, la constituirea şi identificarea lanţurilor coreferenţiale contribuie
în primul rând pregnanţa şi persistenţa referentului, ca şi cunoaşterea de bază a scenariilor
prototipice. Nu atât regulile gramaticale şi nu numai structurile tematico-discursive
atribuie unui pronume coreferenţialitatea cu un nume, ci mai ales compatibilitatea
semantică a acţiunilor în care referentul e implicat: în secvenţa Ce i1-[Ø3] o fi făcut, cliticul
se referă la bolnav şi anafora zero la medic, pentru că acesta este raportul actanţial normal
în scenariul dat („cabinet medical”); în vreme ce în secvenţa [Ø1/3] a rămas în cabinet
acolo cu el3/1, participarea la scena statică lasă deschise ambele interpretări (atât anafora

712
zero cât şi pronumele se pot referi şi la medic, şi la pacient; desigur, cu o probabilitate mai
mare ca persoana care rămâne în cabinet să fie bolnavul).
La nivel discursiv, trebuie făcută diferenţa între normă şi uz: prima vizează să
elimine sau măcar să reducă ambiguitatea, pe care uzul o tolerează, chiar cu riscul de a
crea confuzii.

5. SUBSTITUTE ANAFORICE REFERENŢIALE

Substitutele anaforice (proformele) sunt mijloace lingvistice – aparţinând mai multor

clase lexico-gramaticale – specializate pentru funcţia anaforică; de obicei, aceasta nu este
singura lor funcţie (cel mai adesea, pot fi şi deictice).

5.1. Anafora zero
Cel mai frecvent mijloc anaforic, în română, este categoria vidă (anafora zero),
corespunzând în primul rând neexprimării subiectului unui verb la persoana a III-a, dar şi
neexprimării unor complemente obligatorii ale verbului.
5.1.1. O formă de anaforă gramaticalizată (legată) este absenţa subiectului exprimat la
unele forme verbale nepersonale (infinitiv, gerunziu, supin) şi în unele propoziţii
subordonate, absenţă indicând coreferenţialitatea cu subiectul sau cu obiectul verbului
regent (vezi Subiectul, 3.2.2). Neexprimarea este un element funcţional în măsura în care
verbul cere obligatoriu subiect şi mai ales în măsura în care elementul zero are consecinţe
gramaticale în organizarea sintactică a propoziţiei – manifestându-se, în primul rând, prin
acord: Ion1 ştie că [Ø2] sunt bune.
Anumite verbe modale sau aspectuale nici nu permit ca verbul subordonat (la
conjunctiv sau infinitiv) să aibă un subiect altfel decât coreferenţial cu al lor: X poate [Øx]
să... / (a)...; X tinde [Øx] să.../ a...; X începe [Øx] să.../ a...: Mihai poate să plece.; Ion tinde
a ezita. / Zăpada începe să cadă. Complementul indirect al unor verbe impersonale este
coreferenţial cu subiectul celui de-al doilea verb: Îix vine [Øx] să plângă.; Lex rămâne [Øx]
să plece. etc. Complementul direct al verbelor factitive este obligatoriu coreferenţial cu
subiectul verbului subordonat: X îly pune [Øy] să...: Ion1 îl2 pune pe Dan2 [Ø2] să-ţi
telefoneze. În asemenea cazuri de control şi coreferenţialitate obligatorie, realizarea normală
este anafora zero: Ion tinde să conteste ?el / *acesta / *doctorul decizia.; Ion îl ajută pe
Mihai să mute ?el / *acesta / *doctorul mobila.
În alte subordonate (cu funcţia de argumente sau circumstanţiale ale verbului), este
posibilă alegerea între mai multe substitute: Maria vrea să vină mâine Ø / ea / aceasta /
profesoara. etc.; Maria crede că va veni mâine Ø / ea / aceasta / profesoara.; Maria a
câştigat premiul, deşi Ø / ea / aceasta / profesoara a întârziat la a doua probă. etc. În
aceste situaţii, absenţa subiectului atrage în primul rând interpretarea coreferenţială:
Maria1 vrea [Ø1] să vină mâine. Maria1 crede că [Ø1] va veni mâine.; Maria1 a câştigat
premiul, deşi [Ø1] a întârziat la a doua probă. Nu este totuşi vorba de o constrângere
gramaticală absolută: în funcţie de context şi de pregnanţa discursivă a altui element,
coreferenţialitatea poate fi stabilită, chiar prin anafora zero, cu acel element: Doctorul1 ar
fi vrut să vină azi. Maria2 vrea [Ø1] să vină mâine, pentru că azi ea nu e acasă. Acest tip
de construcţie este nerecomandabil şi evitat în genere în limba scrisă, din cauza
ambiguităţii sale. În schimb, subiectul lexicalizat prin substantiv propriu, pronume
demonstrativ sau expresie nominală indexată indică în aceste cazuri un referent diferit:
Dan1 vrea ca Ion2 să vină mâine.; Dan1 vrea ca acesta2 / acela2 să vină mâine.; Dan1 vrea
ca arhitectul2 să vină mâine.

713
 În toate cazurile de anaforă zero, e posibilă şi o exprimare coreferenţială prin
pronume personal folosit emfatic, ca situaţie de dublare a subiectului, cu sau fără
semiadverbe declanşatoare de presupoziţii: şi, chiar, numai, doar, tot: Maria1 vrea să vină
şi ea1 (chiar ea1, numai ea1, doar ea1, tot ea1) mâine. Această realizare anaforică rămâne
însă ambiguă (în cazurile în care subiectul nu este controlat de verbul regent): în funcţie de
context, este posibilă şi lectura noncoreferenţială: [Ana1 e marea vedetă a sezonului.]
Maria2 vrea să vină şi ea1 (chiar ea1, numai ea1, doar ea1, tot ea1) mâine. Ambiguitatea
este eliminată de intonaţie şi de prezenţa mărcilor suplimentare ale identităţii (adjectivul
de întărire) – Maria1 vrea să vină ea însăşi1 mâine. – care emfatizează subiectul, dar care
nu se folosesc împreună cu semiadverbele respective: ?Maria1 vrea să vină şi ea însăşi1
mâine.
În propoziţii coordonate copulativ prin juxtapunere sau joncţiune, anafora zero cu
funcţie de subiect se interpretează, în mod prototipic, prin coreferenţialitate cu subiectul
propoziţiei care e primul membru al coordonării; adesea coordonarea produce lanţuri
anaforice:
Tanasie1 luă pachetul, [Ø1] îl vârî în buzunarul larg al hainei şi [Ø1] ieşi.
(I. Groşan, Caravana).
Totuşi, relaţia de coreferenţialitate nu este gramaticalizată în coordonare, depinzând
în ultimă instanţă de factori discursivi: dacă tema care se impune puternic este diferită, nu
mai contează care este subiectul gramatical imediat anterior: El1 ce să facă? Îi1 zice şeful2
ceva şi atunci [Ø1] pleacă. (nu subiectul primului termen al coordonării – şeful – este
reluat anaforic de subiectul subînţeles al verbului pleacă, ci complementul indirect, care
fusese de altfel subiect al unui enunţ anterior). Ca şi în fenomenele de acord prin atracţie
sau de anacolut, nu contează structura strict sintactică, ci cea tematică.
Acelaşi lucru se petrece la nivel transfrastic: mai multe enunţuri succesive pot stabili,
prin anafora zero a subiectului, relaţia de coreferenţialitate cu un antecedent dintr-un enunţ
anterior, realizând un lanţ anaforic:
Mara1 îi smulge ăluia mic telefonul din mână. [...] [Ø1] E furioasă. [Ø1] Ezită. [Ø1]
Nu ştie ce anume m-ar jigni mai bine şi astfel [Ø1] pierde ocazia de a o face. [Ø1] S-a
blocat deja. (S. Preda, Parţial color).
Între enunţuri este însă şi mai probabilă legătura semantico-tematică a anaforei
discursive, stabilitatea poziţiei sintactice nefiind o regulă absolută.
Anafora zero cu funcţie de subiect nu corespunde semantic doar situaţiei prototipice
de coreferenţialitate simplă, putând exprima şi o identitate rezumativă, cu antecedent
global, abstract etc.: [Ø] E corect.; [Ø] A fost greu.
5.1.2. Anafora zero cu funcţie de complement obligatoriu al verbului este mai greu
detectabilă, atât pentru că multe verbe au sensuri diferite (sau chiar omonimii) atunci când
apar fără un anumit complement, cât şi pentru că relaţia dintre verb şi complement nu este
marcată de mijloace gramaticale de tipul acordului dintre verb şi subiect.
Se poate totuşi vorbi de o anaforă zero – adesea de tip rezumativ, partitiv sau
asociativ – a complementului direct, indirect, sau a circumstanţialului.
Obiectul direct cu sens general, abstract, global este de preferinţă neexprimat în
română; enunţuri de tipul Văd., Înţeleg., Ştiu., înseamnă de fapt Văd / Înţeleg / Ştiu [ØOD].,
complementul direct („acest lucru”) fiind interpretabil prin coreferenţialitate cu un
element precedent (exprimat adesea de un segment mai lung de text). Complementul
direct poate corespunde, din punct de vedere semantico-referenţial, unei anafore partitive:
Mai vreau. = Mai vreau [din acestea].
Şi circumstanţialele obligatorii pentru sensul verbului sunt adesea exprimate prin
anaforă zero: V-au sunat din Ploieşti ca să vă spună că au ajuns deja [Øcirc]
[= acolo].; interpretarea poate fi perfect coreferenţială sau asociativă, deductibilă din
context: Am deschis uşa şi am intrat [Øcirc.]. Verbul a fi cu valoare existenţială – de plasare

714
într-un anumit spaţiu – presupune întotdeauna o anaforă zero: [Øcirc] Sunt flori şi iarbă
mare.
Recunoaşterea acestui tip de anaforă zero este facilitată şi de comparaţia
între limbi: în multe limbi, aceste poziţii – obiectul direct al unui verb de
declaraţie sau al unui verb desemnând un proces mental, partitivul,
circumstanţialul de plasare spaţială (mai ales în construcţii prezentative) – sunt
realizate prin pronume speciale.
Anafora zero poate apărea şi în grupul adjectival, la adjectivele cu complement
obligatoriu din punct de vedere semantic: Suntem în plin sezon [al tomatelor şi ardeilor,
al piersicilor şi prunelor, al pepenilor galbeni şi verzi]1. Pieţele sunt pline Ø1. („22”,
2002; anaforă partitivă).
5.1.3. Anafora zero ca determinativ posesiv în grupul nominal este limitată la aşa-
numita „posesie inalienabilă” – Maria1 ridică mâna Ø1; Ion2 lasă capul Ø2 în jos. (vezi
Complementul posesiv) – , tip de relaţie anaforică asociativă.
5.2. Anafora pronominală
Realizarea prin pronume a anaforei este probabil tipul cel mai caracteristic şi mai
complex, determinat atât de constrângeri gramaticale (anafora pronominală legată), cât şi
de fenomene discursive (anafora pronominală liberă).
5.2.1. Anafora pronominală legată include situaţii clar gramaticalizate de anaforă cu
antecedentul în aceeaşi propoziţie: cliticele reflexive, reciproce, de dativ posesiv reflexiv
(vezi II, Construcţii reflexive şi construcţii reciproce; I, Pronumele). Este un tip de
anaforă coreferenţială simplă.
5.2.1.1. Cliticele reflexive (se, îşi) funcţionează ca anaforă legată, indicând
coreferenţialitatea complementului direct şi a celui indirect cu subiectul propoziţiei în care
se află:
Tânărul1 se1 priveşte în oglindă şi [Ø1] îşi1 adresează o schiţă de salut.
Formele accentuate ale reflexivului (sine, sieşi) alternează cu cele ale pronumelui
personal, eventual însoţit de pronumele de întărire:
Ion1 se1 prezintă pe sine1 / pe el1 (însuşi1) ca medic. Îşi1 face sieşi1 / lui1 (însuşi1)
rău.
Pentru complementul indirect şi complementul direct, valoarea reflexivă a formelor
accentuate este dezambiguizată de prezenţa obligatorie a cliticelor, pe care formele lungi
le dublează. În celelalte construcţii – complemente prepoziţionale – cliticele nu apar, iar
reflexivele accentuate nu sunt obligatorii sau sunt chiar improbabile:
Dana1 vorbeşte despre ea1 (însăşi)1 / despre sine1 ore în şir.
Maria1 a reuşit datorită ei1 înseşi1 / *datorită sieşi1.
Cele două modalităţi pot alterna în enunţ, la mică distanţă:
Convalescentul1 se află pe drum către el1 însuşi1, în aşa fel încât el1 poate [Ø1]
spune despre sine1 că [Ø1] este. (G. Liiceanu, Jurnalul).
Oricum, adjectivul de întărire apare curent postpus reflexivelor, devenind aproape un
component obligatoriu al formei lungi (sine însuşi, sie însuşi):
Talentele creează, geniul se mistuie pe sine însuşi. (A. Blandiana, Calitatea);
Anticul îndemn „Cunoaşte-te pe tine însuţi” rămâne tot ceea ce vreodată omul şi-a
cerut sie însuşi mai greu. (ibid.).
Forma sieşi nu acceptă însă adjectiv de întărire (*sieşi însuşi): Primul îşi e suficient
sieşi, celălalt are mereu nevoie de alţii. (ibid.).
5.2.1.2. Cliticele reciproce au construcţii similare, doar relaţia referenţială fiind
diferită: cliticul reia referentul dublu al subiectului (două grupuri nominale) sau referentul
subiectului exprimat prin grup nominal la plural:
Dan1 şi Ion1 se1+2 salută zâmbind. Tinerii1 se1 salută reciproc.

715
 În aceste construcţii este exclus orice alt anaforic (pronume personal, demonstrativ
etc.).
Formele de explicitare a valorii reciproce (unul pe altul, unul pe celălalt etc.) nu sunt
la fel de gramaticalizate şi pot avea utilizări discursive, la distanţă:
La noi, dansatorii 1 sunt în stare să-şi recunoască unul1a altuia1b meritele. (LAI,
2004);
Cum s-ar fi putut încontra [bănăţeanul]1 cu [un sucevean]2? Habar n-aveau unul1/2
de celălalt2/1. („Dilema”, 2002).
Cele două pronume care intră în componenţa structurii reiau global informaţia
anaforică de gen a antecedenţilor: Ioana1 şi Maria2 se1+2 salută [una pe alta]1+2.
Nu este însă o corespondenţă directă cu unul sau altul dintre antecedenţi, fapt dovedit de
imposibilitatea unor forme de gen diferenţiate: *Ion şi Maria se salută unul pe alta.; *
Maria şi Ion se salută una pe altul. etc. (vezi I, Pronumele reflexiv).
5.2.1.3. Dativul posesiv impune forme de coreferenţialitate dezambiguizate din
punctul de vedere al relaţiei cu subiectul: structurile echivalente – construcţiile cu
genitivul pronumelui sau cu un posesiv – ar fi în limba de azi ambigue; de fapt unele
dintre ele nu se folosesc decât pentru noncoreferenţialitatea cu subiectul, în vreme ce
construcţiile cu dativ pasiv impun alegerea clară a unui clitic reflexiv sau personal. În
enunţul [Dan]1 e mulţumit că păstrează casa lui2., pronumele lui ar fi putut trimite la
subiectul Dan sau la un alt antecedent din discurs; de fapt, în măsura în care apare ca
marcată faţă de cea cu normală (cu dativ posesiv), construcţia are interpretare
noncoreferenţială. Construcţiile cu dativ posesiv dezambiguizează relaţia cu subiectul:
[Dan]1 e mulţumit că îşi1 păstrează casa. vs [Dan]1 e mulţumit că îi2 păstrează casa.
5.2.2. O anaforă de tip special este cea reprezentată de elementul introductiv al
propoziţiilor relative cu antecedent (vezi Construcţii cu propoziţii relative): pronume şi
adverbe relative. Acestea sunt constrânse de reguli gramaticale de coreferenţialitate, chiar
dacă de alt tip decât reflexivele. Coreferenţialitatea se stabileşte în mod non-ambiguu cu
grupul nominal care precedă relativa şi al cărui centru este complinit de aceasta: [umbrela
aceea roşie]1 pe care1 ai adus-o; [locul din oraş]1 unde1 ai fost ieri; [fata]1 cu ai cărei1
colegi am stat de vorbă.
Pronumele relativ ceea ce este specializat pentru anafora rezumativă, care reia global
o idee exprimată anterior:
[A făcut, cu alte cuvinte, efortul – deloc neglijabil – de a nu exista public,]1 ceea ce1
denotă personalitate şi tărie de caracter. („Dilema”, 1996).
Nu întâmplător, antecedentul său tipic este pronumele tot: [Tot]1 ceea ce1 se produce
se totalizează într- o regiune specifică de valori. (E. Cioran, Schimbarea).
Ceea ce funcţionează ca anaforă rezumativă şi la nivel transfrastic (construcţia este
interpretabilă şi ca o segmentare a frazei, dar are o anume independenţă):
[Statul „trebuie” să renunţe, măcar formal, pur legislativ, la o parte din
prerogativele şi suveranitatea sa.]1 Ceea ce1 pentru o anumită mentalitate politică, încă
dominantă, este imposibil de acceptat. (A. Marino, Pentru Europa).
5.2.3. Anafora pronominală liberă se realizează prin pronume personal propriu-zis,
adjectiv posesiv, pronume demonstrativ.
5.2.3.1. Pronumele personal de persoana a III-a funcţionează ca anaforic în două
situaţii principale: (a) cu forma de nominativ şi funcţia sintactică de subiect, în concurenţă
cu mijlocul tipic de realizare a acestei poziţii – anafora zero; (b) cu forme de acuzativ,
genitiv şi dativ, în toate celelalte poziţii sintactice, în care anafora zero este mai rară şi mai
greu de identificat. În aceste condiţii, principala utilizare a pronumelui de persoana a III-a
este la cazurile oblice.
(a) Cu forma de nominativ şi cu funcţia sintactică de subiect, pronumele apare în
poziţiile în care este obligatorie exprimarea lui, de exemplu cu un conjunctiv fără să:

716
 Anumite persoane îşi luau răspunderea afirmării că suntem gata [...] cu ştiinţa luptei
până la cucerirea oricărei poziţii, fie ea socotită ca inexpugnabilă. (Camil Petrescu,
Ultima noapte).
De asemenea, este folosit cu rol de emfatizare, contrast (Era întâi o temă a marilor
bulevarde în cultură, felul pe care şi l-a ales el de a trăi cultural, digerând esenţialul,
spre deosebire de Cioran şi Mircea Vulcănescu., G. Liiceanu, Jurnalul) sau pentru
eliminarea unei ambiguităţi a formei verbale prin opoziţia de gen (el / ea, ei / ele) sau de
număr (singular / plural): După aceea vine şi Botezatu şi schimbă ei impresii. (EZ, 2003),
ori chiar personal / nedeterminat: Probabil că trebuia să relatez cât mai exact ce scria el
acolo. (R. Petrescu, Eclipsa).
Exprimarea neobligatorie, alternând cu anafora zero (vezi supra), se întâlneşte atât în
propoziţii subordonate ([Dan] Crede că el a venit primul.) ori coordonate ([Dan] a venit şi
el e câştigătorul), cât şi în succesiunea de enunţuri ([Dan] a plecat. El avea dreptate.).
Preferinţele pentru interpretarea coreferenţială cu o expresie nominală cu funcţie de subiect
din propoziţia precedentă sunt mai reduse decât la anafora zero; în stabilirea relaţiei de
coreferenţialitate intervine însă contextul, cu factori discursivi de complexitate vaariabilă.
În cazurile de contrast şi în genere în cele determinate de structura informaţională a
enunţului, prezenţa pronumelui nu este obligatorie, dar e clar preferată atât anaforei zero, cât
şi demonstrativului. Pronumele apare adesea în situaţii de continuitate tematică, când absenţa
sa ar aduce pe prima poziţie verbul-predicat:
Copiii României nu-şi pierd vremea cu jocuri fără rost. Ei învaţă de mici ce
înseamnă munca şi răspunderea, grija pentru cantitatea şi calitatea muncii.
(C. T. Popescu, Copiii fiarei);
Călătoria în spaţiu nu e o simplă translaţie, ea forţează în om schimbări care pot
duce până la spargerea barierelor condiţiei sale. (ibid.).
(b) La celelalte forme cazuale, de obicei pronumele nu este omisibil, ci doar
substituibil cu un demonstrativ sau (la genitiv) cu un adjectiv posesiv: Confecţiona din când
în când baloane colorate şi alerga cu ele pe câmp. (R. Petrescu, Eclipsa); Desigur, nu
despre carte ca atare este vorba aici şi nici despre autorul ei. (G. Liiceanu, Jurnalul);
Vorbea cu ea / cu aceasta.; Povesteau ceva despre prietenul ei / prietenul său / prietenul
acesteia.
Pronumele personal se foloseşte aproape exclusiv pentru coreferenţialitatea de tipul
simplei identităţi. O formă pronominală – cliticul feminin singular o, cu aşa-numita
„valoare neutră” (vezi I, Pronumele) – este utilizată pentru coreferenţialitatea rezumativă:
[Sporirea aceasta cantitativă în circuit intern nu e o soluţie.]1 O1 ştie şi el, dar ce să
facă? („22”, 2002).
5.2.3.2.  Adjectivul posesiv intră în concurenţă limitată cu anafora zero (pentru
posesia inalienabilă, vezi supra, 5.1.3) şi în variaţie sistematică cu pronumele personal în
genitiv (la persoana a III-a) şi cu demonstrativele.
La nivelul normei, pronumele personal şi posesivul sunt, în mod preferenţial,
coreferenţiale cu subiectul, în vreme ce demonstrativul indică noncoreferenţialitatea:
Dan1 vorbeşte cu Ion2 despre problemele lui1 / sale1.
Dan1 vorbeşte cu Ion2 despre problemele acestuia2.
În texte apar adesea situaţii în care pronumele sau posesivul este ambiguu, eventual
coreferenţial cu nominalul nonsubiect mai apropiat: El1 spune că [Ø1] a fost invitat la
guvern, la celebrul personaj2, cu ocazia zilei sale2/1 de naştere. (EZ, 2003).
Un echivalent lexical al posesivului, cu tendinţe de gramaticalizare, este
adjectivul propriu: A vorbit cu ei despre propriile preocupări.; cel mai adesea,
însă, propriu este coocurent cu alte mijloace echivalente, în structuri
pleonastice: propria sa mamă, propria-i mamă.

717
 5.2.3.3. Pronumele demonstrative sunt mijloace anaforice folosite frecvent,
principalele forme (acesta / acela) având roluri anaforice distincte, care nu corespund
decât în parte diferenţierii dintre diversele lor utilizări deictice (vezi Deixis). În esenţă,
acesta este un anaforic referenţial, reluând elementul disponibil cel mai apropiat din textul
precedent (După ce am vorbit cu [Ion]1, m-am adresat lui [Dan]2. Acesta2 a înţeles
imediat cum stau lucrurile.), dar şi elementul cel mai prezent sau mai pregnant din punct
de vedere discursiv. Adesea semnalează o schimbare tematică, aducând în poziţia de temă
un element iniţial rematic, căruia i se modifică în acelaşi timp funcţia sintactică: În multe
situaţii infractorii au fost ajutaţi chiar de [oameni din sistemul politic]1, aceştia1 primind
în schimb «atenţii». (RL, 2002). Diferenţa pare a proveni în acest caz din structura
tematică a succesiunii de enunţuri: forma mai marcată (demonstrativul acesta) e posibilă
doar în cazul unei schimbări tematice (convertirea unui element rematic al propoziţiei
anterioare în noua temă). De aceea acesta e posibil în M-am întâlnit cu [Andrei]1. Acesta1
mi-a povestit ceva interesant., dar nu este tocmai acceptabil în secvenţa: [Andrei]1 tocmai
a venit. *Acesta1 mi-a povestit ceva interesant.
Utilizările pur anaforice mai frecvente ale demonstrativului acela sunt de referire la
un element secundar ca importanţă sau plasat la distanţă în text: Dacă, printr-o
întâmplare1, pentru [locuitorul2a altei planete2b sau al altui mileniu2c]2 n-ar rămâne ca
mărturie3 a [omului actual]4 decât Străinul5, acela2 şi-ar putea face o idee suficient de
exactă despre lume. (A. Blandiana, Calitatea), sau, în context narativ, de raportare la un
reper trecut: Eram [în 1950]1. Aceea1 era perioada cea mai grea de după război.
Principala specializare a demonstrativelor este următoarea: acesta (= „cel despre care
vorbesc”) realizează în primul rând coeziunea anaforică; acela (= „cel care era atunci”)
marchează mai ales distanţa narativă. De aceea cele două proforme sunt substituibile în
context narativ (a), dar nu în enunţurile care iau ca reper momentul comunicării (b):
(a) Atunci mă întâlnisem cu [Andrei]1. Acesta1 / Acela1 mi-a povestit ceva
interesant.
(b) M-am întâlnit cu [Andrei]1. Acesta1 / *Acela1 mi-a povestit ceva interesant.
Demonstrativele feminine în forma de singular şi plural, în variantele standard
aceasta, acestea şi (chiar în mai mare măsură) în cele popular-colocviale – asta, astea –
au între funcţiile lor caracteristice pe aceea de a realiza anafora rezumativă, globală,
abstractă (ca şi în cazul pronumelui personalul o, genul specializat pentru valoarea
abstractă este în română femininul):
[Avem guvern]1 – asta1 nu e tocmai o noutate –, dar [avem un guvern spectacol]2 –
asta2 e o noutate –, iar [spectacolul e ultramodern]3 – şi asta3 e marea noutate. („22”,
2002);
Şi-l poate cineva imagina pe dl S. [pornit în cruciadă contra lui A.N. ori I.I.]1? Un
liberal asta1 ar trebui să facă. (ibid.);
[Un caragialesc personaj lăuntric e gata neîncetat să-şi atribuie toate defectele, cu
condiţia să i se recunoască în unanimitate măcar o calitate: ţinuta morală.]1 Aceasta1 nu
înseamnă că ne socotim, în toate episoadele vieţii noastre, ireproşabili. (A. Pleşu, Minima
moralia).
Forma de plural acestea apare cu funcţie de anaforă rezumativă mai ales în sintagma
toate acestea: Ştiu toate acestea, şi totuşi simt nevoia năvalei cuvintelor. (A. Blandiana,
Calitatea).
Şi pronumele acelaşi are utilizare tipic anaforică, atunci când e folosit (destul de rar)
cu rol referenţial (În magazin a intrat [un domn scund]1. După o oră a apărut acelaşi1, cu
o pălărie nouă.) şi nu predicativ (Pare acelaşi.).
Acelaşi nu este anaforic atunci când se raportează la o situaţie repetată
(marcată prin argument multiplu, cuantificatori – toţi – sau prin caracterul

718
 iterativ ori durativ al acţiunii): Dan şi Ion au aceeaşi casă.; Toţi spun acelaşi
lucru.; Face mereu / de mai multe ori acelaşi lucru.; Continuă să fie / rămâne
acelaşi (om).
5.2.3.4.  Şi locuţiunea pronominală aşa ceva are rolul de anaforă abstractă şi
rezumativă: Îi răspunde: „Domnule, nu ai talent. Poate [ai geniu]1, dar la aşa ceva1 nu
mă pricep”. (G. Liiceanu, Jurnalul).
5.2.3.5. Prin specializare lexicală, apar unele anaforice noi, cu circulaţie de obicei
limitată la anumite registre stilistice; forma respectivul, de exemplu, tinde să capete
valoare pronominală stabilă:
Cu ocazia percheziţiei efectuate în biroul [consilierului]1 s-au găsit şi alte bunuri în
valoare de peste 5 milioane lei pe care respectivul le primise de la diferite persoane. (EZ,
1999).
5.2.3.6. Anumite pronume nehotărâte, cu rol de cuantificatori – mulţi, puţini, unul,
fiecare –, pot funcţiona ca anafore partitive:
Plouă cu [daruri]1. Multe1 nici nu vor ajunge vreodată întregi până jos („22”, 2002);
[Animalele]1 au fost favorizate, au legi biologice mai ferme. Unele1a trăiesc în turme,
altele1b retrase în vizuini. (A. Blandiana, Calitatea);
Am în faţa mea [o puzderie de cravate]1 şi aproape fiecare1 dintre ele1 îmi evocă,
neaşteptat de precis, câte o secvenţă. (G. Liiceanu, Uşa interzisă).
5.3. Numeralul cu rol anaforic
Numeralele (cardinal, colectiv şi ordinal) sunt adesea anaforice, având valoare
pronominală, de substitute (şi realizând cu predilecţie anafora partitivă): Au venit pachetele1.
Două1a sunt deteriorate. Amândouă1a sunt rupte. Primul1b e întreg. Este posibilă şi catafora:
Două1 dintre pachete1 s-au pierdut. (vezi I, Numeralul).
5.4. Anafora adverbială
Adverbele demonstrative – aici, acolo; acum, atunci – sunt substitute anaforice
asemănătoare pronumelor demonstrative. Adverbele demonstrative de apropiere sunt la
limita dintre deixisul discursiv şi anaforă, apropiindu-se mai mult de statutul de deictic;
totuşi, atunci când nu au sensul „în acest punct al discursului”, ci se referă la conţinutul
referenţial evocat într-o secvenţă anterioară apropiată, utilizarea lor este clar anaforică:
[Site-ul]1 oferă date actualizate în timp real [...]. Există aici1 şi informaţii despre
multe dintre filmele de artă care nu au rulat niciodată la noi. („22”, 2002).
Adverbul acum funcţionează anaforic atunci când, într-o naraţiune, transpune punctul
de vedere al personajului sau al naratorului-personaj, referindu-se la o concomitenţă în
trecut şi combinându-se cu timpuri verbale trecute. Adverbul poate relua un conţinut
temporal explicit sau implicit:
Din cele 430 de pagini ale originalului nu reuşiserăm [în momentul X]1 să depăşim
pagina 160. Târam acum1 în doi, ca pe un uriaş muribund care se stingea lent sub
gesturile noastre, ceea ce până atunci târâsem, prin ani, de unul singur. (G. Liiceanu,
Uşa interzisă).
Funcţionarea anaforică a demonstrativelor de depărtare este mai simplă şi mai
evidentă:
Într-adevăr, alte gazete apărute [în decembrie ’89]1 sau rebotezate atunci1 în grabă
şi-au uitat originea. („22”, 2002);
Oamenii funcţiilor de stat se aşază [în tipare vechi]1 ca într-un jilţ primitor. Ei ne
vorbesc de acolo1 în limba nouă de cristal. (ibid.).

719
 Adverbele demonstrative de mod – aşa, astfel – au o utilizare mai complexă, pentru
că pot relua tipuri diferite de informaţii:
(a) pur modale (cu antecedent circumstanţial): Merge [foarte repede]1. Aşa1 merge el
întotdeauna.;
(b) propoziţionale (cu antecedent întreaga propoziţie): [Merge foarte repede]1. Aşa1
ajunge el departe.
Când reia predicate semantice (antecedentul fiind un atribut adjectival sau un nume
predicativ), aşa are valoare adjectivală şi realizează o anaforă semantică, nonreferenţială
(vezi infra, 7: E trist1. E aşa1 de o lună.).
Foarte adesea, aşa reia secvenţe întregi de enunţ:
[Vedem paiul din ochiul aproapelui şi nu vedem bârna din ochiul nostru] 1, dar e fi-
resc să fie aşa1. (A. Blandiana, Calitatea);
[Te simţeai câteodată cam straniu, ca şi cum...]1 M-am oprit, dându-mi seama că nu
mă ascultau. Deşi aşa1 începuse totul. (R. Petrescu, Farsa);
Şi-am hotărât [ca prâslea să aibă grijă de oi, o muncă oricum mai uşoară [...] iar eu
să mă înham la munca câmpului.]1 Aşa1 mi s-a părut echitabil.
(ibid.).

5.5. Profrazele da şi nu
Profrazele reiau, integral sau parţial, conţinutul propoziţional al unui antecedent; da reia
un conţinut afirmativ sau pozitiv (Plouă. – Da.) (vezi Afirmaţia, 2), nu reia un conţinut
pozitiv pe care îl transpune în formă negativă (Plouă1 sau nu1?) sau un conţinut negativ (Nu
plouă1. – Nu1.) (vezi Negaţia, 3.1). Profrazele pot constitui enunţuri independente – [Merge
la mare]1? – Da1. / Nu1 – , propoziţii subordonate – Cred că da1. – sau predicate, însoţite de
reluări ale unor secvenţe din enunţul antecedent sau de elemente noi: La mare nu. Nu cu
trenul.
5.6.  Anafora verbală
Verbul a face are funcţie de substitut al unui grup verbal doar în combinaţie cu un
pronume personal sau demonstrativ cu sens neutru şi formă feminină, care ocupă poziţia
de complement direct al verbului (o face, face asta):
Dl S.1 ar fi putut [reforma, fie şi parţial, dar în sens ireversibil, justiţia, ar fi putut să
o disloce din actuala structură în care a încremenit.]2 Ø1 Nu a făcut-o2. („22”, 2002);
O.I.1 [ridică vălul de pe un mecanism al corupţiei pe care îl ştiam cu toţii]. Ø1 O
face2 din disperare. (EZ, 2003).

6. EXPRESII NOMINALE INDEXATE

Grupurile nominale referenţiale, în care centrul e însoţit de determinanţi, pot

funcţiona ca anaforice (vezi Grupul nominal). Reluarea prin nominal are un aspect
gramatical (obligativitatea indexului de individualizare şi de coreferenţialitate, a
determinantului) şi un aspect lexico-semantic: repetarea nominalului, relaţiile de
sinonimie, hiperonimie sau asociere semantică bazată pe cunoştinţele despre lume.
Anafora, conţinând centre însoţite obligatoriu de determinanţi (articolul hotărât,
adjectivul demonstrativ etc.), se realizează prin:
(a) repetarea nominalului:
A intrat în cameră [un băiat]1. Băiatul1 / Acel băiat1 / Acelaşi băiat1 se certase cu
toţi acum un an.;

720
 Aşa continuă mersul despicat al [lumii româneşti]1. Acea lume1 ageră la
modernizarea prin cuvânt şi statornică în moravurile ei premoderne. („22”, 2002);
(b) reluarea prin sinonim:
A intrat în cameră [un băiat]1. Tânărul1 era prietenul Mariei.
(c) reluarea prin hiperonim:
Iată-l de pildă pe [însuşi primul ministru]1 petrecând la Neptun o vacanţă deplin
premodernă. Omul1 are gesturi voievodale. („22”, 2002);
(d) reluarea prin hiponim:
Mi-am pierdut [pisica]1. [Siameza asta]1 ieşea cam des din curte.
O serie de substantive cu sens generic – lucru, problemă, treabă, chestie – , însoţite
de determinanţi, sunt mijloace tipice pentru anafora rezumativă, globalizantă:
[Am să- l dezamăgesc oare?]1. De câte lucruri din mine sau din afara mea atârnă
[acest lucru]1? (G. Liiceanu, Jurnalul);
Tot mai mult se pare că de fapt noi trebuia să ne opunem la graniţă să se petreacă
lucrul ăsta. (CORV);
Aflând chestia asta, mi-am zis că [...] ar fi fost util [...] să fi prevăzut şi un culoar cu
inscripţia IRA. (C.T. Popescu, Copiii fiarei).
Expresiile nominale anaforice constituie un mijloc stilistic important, pentru că pot
schimba radical o perspectivă, aducând informaţie nouă pe care nu o asertează direct, ci o
transmit implicit, prin identificarea coreferenţialităţii:
Eram, nu demult, pe străzile unui oraş de munte, şi era cald, mai mult decât
adolescenta vară îngăduia. Aerul coborâse peste acoperişuri, greu, obosit şi, în acea
apăsare a cerului prea luminos, crengile înflorite încetau să mai transmită bucurie. (A.
Blandiana, Calitatea).
Clasa limitată a determinanţilor cu rol anaforic se îmbogăţeşte, mai ales în registrul
colocvial, prin atragerea unor noi formule: în cauză, în discuţie, cu pricina etc.:
Aşa s-a manifestat acţiunea acestui sistem în toate ţările pe care le-a stăpânit: mai
devreme sau mai târziu, a adus în frunte o mare parte din gunoiul uman al ţării în cauză.
(C. T. Popescu, Copiii fiarei);
Actorul cu pricina s-a arătat neaşteptat de volubil. (EZ, 2003).

7. SIMILITUDINEA CATEGORIALĂ (RELUAREA SEMANTICĂ)

Substitutele semantice sunt: la fel, aidoma, asemenea; astfel de; (tot) aşa, tot astfel
etc. Poate fi considerat un tip de similitudine categorială prin anaforă zero şi elipsa: Dan a
plecat1 la munte, Maria [Ø1] la mare.; Dan e mai înalt1 decât Maria [Ø1].
Acelaşi, altul, acel pot funcţiona atât semantic (analogic, ca indice de similaritate),
cât şi referenţial.
Pronumele semiindependente (articolul demonstrativ şi cel genitival) sunt
specializate (în unele dintre utilizările lor) pentru a marca similitudinea categorială:
dicţionarul mare şi cel mic, paharul plin şi cel din dreapta, vărul meu şi al Danei, în
situaţii în care în alte limbi se folosesc articolul hotărât, demonstrativul sau chiar repetarea
nominalului; anaforicul al este adesea ambiguu, oscilând între valoarea coreferenţială
(vărul meu = vărul Danei) şi cea de similitudine categorială (vărul meu / vărul Danei).
Acela este în multe cazuri un anaforic semantic, de similitudine categorială: reluând
sensul, nu şi referentul anterior, şi stabilindu-i alte restricţii referenţiale
(S-a întâlnit cu primul [client] 1 şi cu acela1 trimis de Maria.); alteori funcţionează ca o
variabilă ([Acela]1 care1 luptă de obicei câştigă.).

721
 8. OBSERVAŢII FINALE

Semnificativă este şi frecvenţa corelativelor anaforice – aşa... cum, atâţi... câţi,

acolo... unde – , care contribuie la coeziunea enunţului. Adesea corelativele nu stabilesc
relaţii coreferenţiale cu un antecedent, ci sunt variabile cu sens deschis şi contextual.
Relaţia anaforică este uneori dezambiguizată cu ajutorul unor mijloace de întărire –
tot, acelaşi – care, aşa cum pot intra în componenţa expresiilor nominale, ca indici
coreferenţiali (acelaşi om), se combină şi cu substitutele (tot el, tot acolo): Totul porneşte
de la Capitală1 şi se sfârşeşte [tot acolo]1. („Dilema”, 2002).

722
 MODALIZAREA

1. PRELIMINARII
Modalitatea este categoria semantică, parţial gramaticalizată, care exprimă raportarea
locutorului la un conţinut propoziţional, atitudinea sa cognitivă, volitivă sau evaluativă faţă
de stările de lucruri, reale sau potenţiale, descrise prin limbaj. Principalele tipuri de
modalitate (sau atitudine propoziţională) sunt: epistemică (cognitivă) – Se pare că s-au
construit diguri. – , deontică (prescriptivă şi volitivă) – Trebuie / vrem să se construiască
diguri. – şi apreciativă (evaluativă) – E bine că s-au construit diguri. Când sunt prezentate
relaţii obiective privitoare la conţinutul referenţial – abilitatea agentului, existenţa condiţiilor
externe favorabile, impunerea unei situaţii din cauze exterioare – , nu mai este vorba de o
modalitate propriu-zisă, ci de pseudomodalitatea „dinamică”: Ei pot / trebuie să
construiască diguri, pentru că au primit materialele.
Unele teorii de inspiraţie logică cuprind şi o modalitate alethică
(referitoare la adevărul obiectiv al propoziţiei), greu de verificat în limbajul
natural; de obicei, în aceleaşi teorii este omisă modalitatea apreciativă.
Ar putea fi considerată ca un tip de modalitate şi categoria aproximării şi
a vagului (Întrucâtva comisia a greşit., Au cam greşit.), pentru că şi aceasta
presupune o apreciere subiectivă din partea locutorului. Expresiile aproximării
aparţin însă în primul rând caracterizării cantitative, fiind mai potrivită tratarea
lor în legătură cu categoria cuantificării (vezi I, Pronumele de cuantificare;
II, Grupul nominal, 1.3.3, Circumstanţialul cantitativ).
Modalizarea reprezintă marcarea în mesaj a modalităţii. Ea depinde de actul de
limbaj realizat prin fiecare tip de enunţ (vezi Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul
comunicării). Actele reprezentative (realizate prototipic prin enunţuri asertive), cele
directive (pentru care sunt prototipice enunţurile imperative sau interogative), actele
promisive (realizate prin tipuri diferite de enunţuri) şi cele expresive (enunţuri
exclamative) presupun în genere tipuri diferite de modalizare. Atitudinea cognitivă –
gradul de cunoaştere a realului, de asumare de către vorbitor a conţinutului informativ al
enunţului – se manifestă tipic în aserţiuni (Afară plouă, probabil.; Ion cu siguranţă
doarme.) şi îşi marchează insuficienţa în interogaţii (Oare Maria o fi dormind?).
Atitudinea volitivă (deziderativă) şi cea prescriptivă (deontică) indică intenţia şi gradul de
impunere a unor fapte virtuale / potenţiale, manifestându-se în enunţurile optative şi
imperative (Acum aş dormi puţin.; Te rog, pleacă!) şi în echivalentele lor doar aparent
asertive (Vreau să dorm. Trebuie să pleci.). Atitudinea volitivă este asumat subiectivă şi
orientată spre emiţător, cea impozitivă este prezentată ca obiectivă şi orientată spre
destinatar. Atitudinea evaluativă – aprecierea pozitivă sau negativă a unor stări de lucruri
reale sau virtuale / potenţiale – se manifestă în enunţuri asertive sau exclamative (E bine
că a venit.; Ce bine că a venit!; E bine să vină acasă.).
Reguli speciale ale uzului – care ţin strict de nivelul pragmatic al analizei
– stabilesc convertirea unor enunţuri modalizate în acte de limbaj indirecte (de
exemplu, întrebarea despre permisiune poate realiza o ofertă politicoasă – Pot

723
 să vă ofer un ceai? –, permisiunea poate funcţiona ca ordin – Poţi să pleci! –
ş.a.m.d.).
Modalitatea este o categorie fundamental subiectivă, care se realizează însă în două
variante: (a) cu subiectivitate asumată (de exemplu, prin folosirea persoanei I singular:
sunt sigur, mi se pare, îmi place); (b) cu aparentă obiectivizare, atribuind atitudinea unor
condiţii exterioare locutorului (în construcţii impersonale: e sigur, se pare, e frumos). În
acest sens se vorbeşte de modalitate subiectivă (a) şi obiectivă (b): între cele două este o
diferenţă de expresie, care indică strategii diferite ale locutorului. Tipurile specifice de
modalitate au totuşi, în ansamblu, grade diferite de subiectivitate: modalitatea epistemică,
cea deontică volitivă şi cea apreciativă sunt mult mai clar subiective decât modalitatea
deontică prescriptivă.

2. MODALIZATORI
Modalizatorii sunt mijloacele de realizare a modalizării (de marcare a atitudinii
modale în enunţ); ei pot fi de mai multe tipuri:
(a) gramaticali:
– modurile verbale (vezi I, Verbul. Modurile personale);
(b) lexico-gramaticali (expresii modale specializate):
– adverbe şi locuţiuni adverbiale; semiadverbe (vezi I, Adverbul);
– verbe modale (operatori modali);
(c) lexicali:
– verbe cu sens modal (epistemice, volitive, deontice, apreciative);
– perifraze stabile sau libere;
(d) prozodici:
– intonaţia (vezi Organizarea prozodică a enunţului).
Termenul modalizatori se aplică, în sens larg, tuturor acestor mijloace; în sens
restrâns, este folosit mai ales pentru expresiile parţial gramaticalizate (de la punctul b).
Modalizatorii interacţionează în enunţ: de exemplu, certitudinea exprimată de modul
indicativ al verbului poate fi anulată de adverbul epistemic de probabilitate (Doarme. >
Probabil doarme.); permisiunea indicată prototipic de verbul modal este transformată de
modul condiţional într-o sugestie sau o ipoteză (Poate plăti în rate. > Ar putea plăti în
rate.) ş.a.m.d.
Se vor discuta în continuare în special particularităţile sintactice ale modalizatorilor
lexico-gramaticali (b) şi lexicali (c), având în vedere că mijloacele morfologice şi cele
prozodice sunt tratate în capitolele corespunzătoare.
2.1. Adverbele (şi locuţiunile adverbiale) modale
Expresiile modale adverbiale sunt predicate semantice, funcţionând ca modificatori
ai unei alte predicaţii, deci ai unei întregi propoziţii cu predicat enunţiativ ( Poate au
primit deja banii.) sau ai unui element izolabil ca predicaţie semantică: grup adjectival
(Au primit deja banii, poate insuficienţi.; Discuţia, fireşte prea lungă, i-a obosit.), grup
adverbial (Vine pe la noi, probabil mâine seară.), grup prepoziţional (Au făcut un
împrumut mare, desigur pentru casă.) (vezi Predicatul, 2.1.3.3).
Expresia modală poate apărea în construcţii sintactice diferite: (a) ca element
gramatical regent al propoziţiei modalizate (Desigur că vine.), (b) ca element incident,
parantetic (Vine, desigur.; Aşteaptă, probabil, o soluţie.) sau (c) ca element integrat
(Desigur vine.; Aşteaptă probabil o soluţie.). În prima situaţie (a) adverbele au funcţia de
predicat al enunţării; în celelalte cazuri (b, c), ele realizează un circumstanţial special –

724
circumstanţialul de modalitate (vezi Circumstanţialul de mod), modificator fie al
propoziţiei, fie al unei funcţii sintactice exprimate prin grup adjectival, adverbial sau
prepoziţional. Modalizatorul poate fi folosit şi singur, cu valoare de pro-frază, în dialog şi
în secvenţe textuale care mimează dialogul (A venit? Desigur.). Valoarea de pro-frază se
datorează unei elipse a predicaţiei modalizate, recuperabile din context.
Predicatul adverbial modal este plasat obligatoriu înaintea propoziţiei modalizate cu
funcţie de subordonată subiectivă: Fireşte că a venit. Incidenţa circumstanţialului de
modalitate care vizează propoziţia în ansamblu se realizează în toate cele trei poziţii posibile
– iniţială, mediană sau finală: A venit, fireşte, fără bagaje. / Fireşte, a venit fără bagaje. / A
venit fără bagaje, fireşte.
Modalizatorul circumstanţial integrat sintactic (neizolat prin pauză şi intonaţie) poate
viza atât propoziţia în ansamblu, realizându-se în poziţie iniţială, mediană (în proximitatea
verbului predicat) sau (mai rar) finală (Probabil pleacă mâine.; Pleacă probabil mâine.;
Pleacă mâine probabil.), cât şi un element component al ei, cu condiţia de a apărea înaintea
respectivului component: Pleacă la Ploieşti probabil mâine. Domeniul modalizării este
adesea ambiguu: modalizatorul integrat poate fi interpretat ca vizând fie întreaga propoziţie,
fie doar componentul pe care îl precedă.
Nu toate adverbele şi locuţiunile modalizatoare admit orice tip de construcţii şi
poziţii (regent / independent, parantetic / integrat etc.).
2.2. Verbele modale
Verbele modale au unele trăsături specifice, care pot conduce la considerarea lor
drept operatori gramaticalizaţi (semiauxiliare), dar sunt destul de apropiate şi de statutul
de verbe lexicale pline. Secvenţa [verb operator modal + verb suport] constituie o unitate
semantico-sintactică (predicat complex). Sunt posibile şi structuri cu mai mulţi operatori
modali ierarhizaţi sintactic (Trebuie să poată să vină.), sau cu operatori modali urmaţi de
alte tipuri de operatori (aspectuali, copulativi sau pasivi) şi de verbul suport semantic, până
la secvenţa de extensie maximă (vezi Predicatul, 2.2).
2.2.1. Verbele cu rol de operator modal au grade diferite de gramaticalizare. Cele mai
individualizate verbe modale sunt a putea şi a trebui, caracterizate prin:
(a) lipsa unei autonomii semantice şi gramaticale: verbul a putea în toate sensurile
sale şi a trebui în sensurile modale nu pot apărea fără un verb suport; excepţiile (de
exemplu: Noi putem.) sunt aparente, reprezentând situaţii de elipsă recuperabilă
contextual. Verbul modal formează o unitate semantică şi
temporal-aspectuală cu verbul suport (vezi Predicatul, 2.2.2);
(b) fenomene de control: verbul a putea, în construcţie personală, controlează
subiectul verbului suport (ca subiect neexprimat, obligatoriu identic cu subiectul verbului
operator (Mariai poate Øi să citească.). Verbul a trebui este impersonal, dar atunci când
capătă, popular, morfeme de persoană, are cu necesitate acelaşi subiect cu al verbului
suport: Eii trebuiau Øi să meargă.). Construcţia nu poate fi dislocată prin două subiecte
personale diferite, ca în cazul verbului a vrea (Eui vreau ca eaj să plece.);
(c) particularităţi de construcţie ale verbului a putea: acesta este singurul care admite
curent construcţia verbului suport la infinitiv fără a: Poate veni (concurentă cu construcţia
cu conjunctivul – Poate să vină.). Construcţia cu infinitivul impune în limba actuală
plasarea cliticelor pronominale, a negaţiei şi a unor semiadverbe înaintea întregului grup:
nu mi-l poate împrumuta (= „nu poate să mi-l împrumute”), mai pot vorbi („pot să mai
vorbesc”);

725
 (d) particularităţi de construcţie ale verbului a trebui: acesta admite structuri în care
este urmat de un participiu, rezultate din elipsa operatorului pasiv (cartea trebuie citită),
sau, prin analogie, structuri cu supinul verbelor intranzitive (trebuie mers acasă);
(e) fenomene de repoziţionare: verbul a trebui admite curent avansarea subiectului
verbului subordonat, plasarea acestuia la stânga sa – El trebuie să doarmă. – şi chiar,
popular, acordul prin atracţie, care are drept consecinţă apariţia afixelor de persoana I şi a
II-a şi / sau de plural. Verbul a putea impersonal este sau nu reflexiv (Poate să plouă. /
Mâine poate ploua. / Se poate să plouă.); construcţia reflexiv-impersonală admite verbul
suport doar la conjunctiv, nu la infinitiv (Se poate să vină şi ei. / *Se poate a veni şi ei.),
cu excepţia situaţiei când verbul suport e tot reflexiv-impersonal, iar cele două valori se
suprapun (Se poate să se întâmple. = Se poate întâmpla.). Construcţia reflexivă care are
subiect diferit de al verbului subordonat (Se poate să doarmă Ion.) permite ridicarea
subiectului (Ion se poate să doarmă.);
Cliticul reflexiv care însoţeşte verbul a putea este: (1) marcă impersonală a
operatorului modal (Se poate să ningă.); (2) formant obligatoriu, marcă pasivă sau
impersonală ori argument al verbului suport, repoziţionat înaintea verbului modal (Copilul
se poate uita la film.; Talonul se poate tăia acum.; Cu puţin efort, el s-ar putea regăsi pe
sine.); (3) rezultatul unei suprapuneri, când atât verbul subordonat cât şi a putea au marca
impersonală (pasiv-impersonală) se: Se poate privi pe geam. (= Se poate să se privească
pe geam.); Se poate citi romanul. (= Se poate să se citească romanul.);
(f) absenţa pasivului la tranzitivul slab a putea şi absenţa imperativului la a putea şi
a trebui – trăsături care se întâlnesc totuşi şi la alte tipuri de verbe, fiind determinate de
factori semantici (vezi I, Clase sintactice şi sintactico-semantice de verbe);
(g) faptul că, în anumite contexte, verbul subordonat poate fi elidat, păstrându-se numai
modalele, care permit recuperarea anaforică a semnificaţiei: Face întotdeauna ce poate / ce
trebuie. (= „ce poate / trebuie [să facă]”), Lucrează cum poate / cum trebuie. (= „cum
poate / trebuie [să lucreze]”).
Verbele modale sunt polisemantice, având sensuri care corespund unor valori modale
de tip diferit şi chiar unele sensuri nemodale. Interpretarea modală – dezambiguizarea
valorilor – se realizează în context şi depinde şi de semnificaţia verbului suport. În ceea ce
priveşte verbele modale, este o diferenţă semantică şi sintactică importantă între
modalizarea epistemică (cea care are construcţii specifice), pe de o parte, şi, pe de altă
parte, modalizarea deontică (Ion trebuie să plătească impozite.; Maria poate cere o
amânare.), împreună cu ceea ce cade în afara modalizării sau este considerat o modalitate
„dinamică”: descrierea abilităţilor, a circumstanţelor interioare sau exterioare care în mod
obiectiv permit, impun sau împiedică realizarea unor acţiuni sau stări (Trebuie ca gheaţa
să se topească, pentru a vedea ceva prin geam.; Sportivul poate să ridice 100 de kg.).
E tipică polisemia verbului a putea (cu corespondente polisemice similare în multe
alte limbi):
(a) Ion poate imita orice sunet; e foarte talentat. = abilitate atribuită agentului,
descriere a circumstanţelor, sens nonmodal („pseudomodalitate dinamică”);
(b) Ion poate imita pe cine vrea; n-o să-l pedepsim. = permisiune (modalitate
deontică);
(c) Ion poate fi beat la ora asta. = supoziţie, posibilitate (modalitate epistemică).
Din punct de vedere sintactic, primele două exemple sunt asemănătoare, pentru că
subiectul Ion este în ambele un argument al verbului a putea (cu sensurile „a fi în stare”;
„a avea dreptul”); în (c), Ion e subiectul infinitivului, deplasat în faţa unui verb a putea cu
valoare impersonală (cu sensul „a fi posibil”: [Se] poate ca Ion să fie beat.).
2.2.2. Verbele a avea şi a fi au utilizări modale în anumite construcţii cu supinul sau
conjunctivul (Mereu are de citit.; Asta e de scris pe copertă.; Dacă e să lucreze,

726
lucrează.), în care al doilea verb este obligatoriu şi formează o unitate sintactico-semantică
cu operatorul modal; cliticele sunt uneori antepuse acestei structuri complexe (îl are de
scris). Construcţiile sunt insuficient amalgamate; verbele a avea şi a fi sunt totuşi
operatori modali într-un predicat complex.
2.3. Verbele lexicale cu sens modal
Verbele cu sens modal sunt foarte numeroase şi aparţin diferitelor tipuri de
modalizare: sunt verbe epistemice (a şti, a crede, a considera etc.), volitive (a vrea, a
dori), deontice (a obliga, a permite ş.a.), apreciative (a plăcea, a bucura ş.a.). Nu toate
folosirile lor intră în sfera modalităţii; verbele funcţionează ca modalizatori atunci când
exprimă o atitudine a locutorului (fiind ancorate deictic, cu forma de prezent, la persoana I
singular: Cred că afară plouă.), sau o opinie ori atitudine curentă invocată de locutor (în
construcţii impersonale: Se crede că au fost unele greşeli grave.), dar nu şi atunci când
descriu sau relatează o atitudine a altui locutor sau a aceluiaşi locutor în alt moment
temporal (Ion crede că afară plouă.; Ieri dimineaţă credeam că afară plouă.).
Construcţiile cu verbe care au sens modal pot apărea ca propoziţii regente sau
independente (incidente, parantetice): Se ştie că toţi au greşit, dar nu e nimic de făcut. /
Toţi au greşit, se ştie, dar nu e nimic de făcut.
2.4. Perifrazele stabile sau libere
Perifrazele cu rol de operator modal sunt de multe tipuri: construite cu adverbe /
adjective (e bine, e sigur, e obligatoriu), cu adjective şi participii (sunt sigur, sunt obligat), cu
substantive (am permisiunea, am certitudinea). În măsura în care formează propoziţii, şi
acestea pot fi faţă de propoziţia modalizată regente (Sunt sigur că ieri Maria nu a fost la
facultate.) – sau incidente (Maria nu a fost ieri, sunt sigur, la facultate.).
2.5. Construcţii imbricate
O trăsătură comună a celor mai multe expresii modale este solidaritatea cu elementul
modalizat şi capacitatea lor de a produce construcţii imbricate (vezi Imbricarea), cu un
component sintactic din subordonată (subiect, complement direct sau indirect, circumstanţial
etc.) plasat în regentă. Se comportă astfel:
(a) verbele modale: Casa trebuie să fie nouă.; Casa se poate să o fi cumpărat ei.;
(b) adverbele predicative: Ţie probabil că ţi-au scris.; (c) predicatele nominale impersonale:
La mare e bine să mergi.; (d) verbele cu sens modal, în construcţii impersonale sau
personale: Casa se crede că e nouă.; Casa cred că e nouă. Toate aceste structuri se
realizează şi în relative, prin plasarea relativului înaintea modalizatorului: Aceasta e casa pe
care e bine că au cumpărat-o. (vezi Construcţii cu propoziţii relative).

3. MODALITATEA EPISTEMICĂ
Modalitatea epistemică (sau cognitivă) se realizează în două forme principale,
interdependente: evaluarea sau judecata cognitivă (modalitatea epistemică
propriu-zisă) şi indicarea surselor cunoaşterii (evidenţialitatea).
Modalitatea epistemică propriu-zisă (judecata epistemică) reprezintă actul de
evaluare a adevărului unei propoziţii, de indicare a gradului de certitudine pe care îl are
locutorul în legătură cu realitatea stării de lucruri descrise în propoziţie. Pe scara certitudinii,
constituind un continuum, se pot fixa extremele şi câteva valori intermediare – cert –
probabil – posibil – incert – improbabil – imposibil – , dar expresiile lingvistice specifice,
numeroase şi multiplicate cu ajutorul mijloacelor de gradare şi aproximare – absolut cert,
foarte sigur, destul de probabil, cam incert etc. – nu se grupează şi nu se ierarhizează decât
în mică măsură în funcţie de aceste trepte. Utilizarea operatorilor modali reflectă

727
subiectivitatea locutorului, depinde de strategii pragmatice şi de informaţii furnizate de
context. Un operator epistemic precum mai mult ca sigur exprimă adesea un grad mai mic
de certitudine decât valoarea epistemică a modului verbal (indicativul), pentru că pune în
evidenţă perspectiva subiectivă care stă la baza judecăţii: Maria a plecat.[= fapt cert] / Mai
mult ca sigur că Maria a plecat. [= fapt presupus ca foarte probabil].
Modalizatorii epistemici pot fi grupaţi în categorii semantice foarte generale în
funcţie de caracterul lor factiv (presupun adevărul propoziţiei modalizate: Desigur că au
greşit.), contrafactiv (presupun nonadevărul acesteia: E fals că au greşit.) şi nonfactiv (nu
presupun nici adevărul, nici falsul: Poate că au greşit).
Evidenţialitatea constă în înscrierea în mesaj – prin mărci specifice, numite evidenţiale
– a surselor pe care locutorul le-a avut la dispoziţie pentru a cunoaşte conţinutul unei
propoziţii. Diferite tipuri de surse sunt: (a) procesele mentale, de inferenţă, deducţie (Maria
trebuie să fi plecat; nu răspunde nimeni.); (b) preluarea informaţiei de la alţii, citarea (Se zice
că Maria ar fi plecat.); (c) percepţia directă, senzorială, mai ales cea vizuală (Uite, nu-i
nimeni în grădină.). Indicarea sursei pentru conţinutul unei propoziţii înseamnă implicit o
apreciere a gradului de certitudine
al acesteia, de asumare din partea locutorului: percepţia directă este considerată în principiu ca
fiind sursa cea mai sigură, comunicarea de către alţii – cea mai incertă.
3.1. Modalizarea epistemică propriu-zisă (judecata epistemică)
Mijloacele lingvistice de realizare a modalizării epistemice sunt: modurile verbale,
verbele modale, verbele cu sens modal, diferite adverbe şi locuţiuni, adjective în diverse
construcţii, particule pragmatice, îmbinări lexicale libere care conţin substantive cu sens
modal; anumite adjective şi adverbe cu sens modal se pot obţine sistematic prin sufixare
(cu sufixul -bil).
3.1.1. Modalizarea epistemică se realizează în primul rând – în propoziţii principale
(nondependente) – prin intermediul modurilor verbale (vezi I, Verbul. Modurile
personale).
 Modul indicativ (în aserţiuni numite „categorice”, fără alţi modalizatori) exprimă
certitudinea: la timpurile trecut şi prezent, în aserţiuni asupra unor stări de lucruri
referenţial reale (Afară plouă.; Ieri a plouat.) sau generice (Scriitorii sunt orgolioşi.) – şi,
prin analogie, în predicţii asupra unor stări de lucruri potenţiale, la viitor (Mâine va
ploua.). Tocmai pentru că nu sunt marcate, deci nu presupun nici măcar posibilitatea
îndoielii sau a contrazicerii, aserţiunile categorice exprimă un grad maxim de siguranţă şi
de asumare din partea locutorului.
 Modul prezumtiv (provenit din viitorul cu valoare epistemică) indică supoziţia (este
deci o marcă evidenţială, vezi infra, 3.2.1.1) şi un grad mai redus de asumare a
conţinutului propoziţional, ca simplă probabilitate sau posibilitate de adevăr al unei stări
de lucruri prezente sau trecute: Ana o dormi, acum.; O fi dormind.; O fi dormit.
 Modul conjunctiv poate accentua, în interogative, dubiul, incertitudinea asupra unui
răspuns: Să fie acasă? Oare unde să se fi dus?; De ce să fi fost scoasă la vânzare
nefericita roabă? se întreabă poetul. (Al. Paleologu, Despre lucrurile). E folosit destul de
rar cu valoare epistemică (tot ca marcă evidenţială, vezi infra, 3.2.1.1; cu o intonaţie
specială, adesea şi însoţit de particulele cam, tot) în principale, în formularea supoziţiilor:
Să fie / Să tot fie / Să cam fie zece ani de atunci, nu mai mult.
 Modul condiţional indică neîncrederea sau neangajarea prudentă, în cazul unor
informaţii preluate: Ostaticii ar fi închişi într-un subsol.; La munte s-ar fi produs ieri
câteva avalanşe. Cu valoarea sa specifică, de posibilitate condiţionată (= „dacă nu sunt
obiecţii”, „în lipsa unor contraexemple”), modul realizează şi o atenuare a aserţiunii,
indicând o incertitudine asupra adevărului ei: Asta ar fi o explicaţie.; Cam aceasta ar fi
situaţia.; Cam aşa s-ar prezenta lucrurile.

728
 Aparente aserţiuni independente sunt de fapt condiţionale, pentru că includ nume de
acţiuni: Venirea lui ar fi o nenorocire. (= „Dacă ar veni ar fi o nenorocire”).
Condiţionalul perfect indică o stare de lucruri nerealizată în absenţa unor condiţii
favorabile (care pot să nu fie explicitate): Ar fi fost o idee bună.
Alte valori epistemice se realizează nu doar prin modul verbului (în propoziţie
nondependentă), ci prin interferenţa dintre mod şi anumite tipare sintactice. În propoziţie
subordonată faţă de un verb epistemic, de opinie sau atitudine, apar semnificaţii
specifice. Cu verbe epistemice sau evidenţiale, în construcţie impersonală, condiţionalul
are o valoare specială, de amplificare a distanţei epistemice, a ideii de simplă ipoteză: Se
zice că are bani. / S-ar zice că are bani.; Se pare că pleacă. / S-ar părea că pleacă. (un
grad suplimentar de neîncredere poate fi indicat de folosirea condiţionalului la ambele
verbe: S-ar zice că ar avea bani.). Pentru combinarea condiţionalului cu verbe modale sau
epistemice, vezi infra, 3.1.2.1, 3.1.2.2. Nonadevărul propoziţiilor este presupus de
condiţional şi uneori de indicativ (la imperfect) în structura ipotetică (dacă..., atunci), sau
în structura comparativă ireală (ca şi cum..., de parcă...).
3.1.2. Verbele modale a trebui şi a (se) putea pot exprima valori epistemice: a trebui
indică supoziţia (deducţia, deci probabilitatea destul de mare), iar a putea posibilitatea
(judecata speculativă, ipoteza). Posibilităţile de construcţie sintactică ale celor două verbe
au unele trăsături comune, dar şi destule diferenţe.
3.1.2.1. A trebui este un verb impersonal – Trebuie să fie multe încurcături în
afacerea lor. –, care apare şi în construcţii formal personalizate, prin plasarea subiectului
verbului subordonat în faţa verbului-regent: Dana trebuie să fie acasă. Varianta personală
este confirmată de tendinţa de a realiza acordul lui a trebui cu subiectul verbului suport.
Acordul nu apare la toate formele, fiind de obicei considerat o greşeală (Noi trebuiam să
plecăm.), dar acceptându-se de către norma literară sau tolerându-se în situaţiile în care s-a
generalizat în uz (la indicativul trecut, persoana a III-a plural: Ei trebuiau / au trebuit să
plece.).
Verbul a trebui poate avea sens epistemic, exprimând o deducţie – „e sigur; precis”
(Trebuie să se fi întâmplat ceva rău cu el.) – , sens deontic, exprimând o obligativitate
sau un act de impunere – „e obligatoriu” (Trebuie să plăteşti impozitul.) – sau sens
„dinamic”, descriind o necesitate obiectivă sau prezentată ca atare – „e necesar” –
(Trebuie să apeşi pe buton ca să se deschidă uşa). Între aceste valori pot apărea
interferenţe şi adesea ocurenţele verbului sunt ambigue. Interpretarea epistemică nu este
cea mai probabilă; în genere, în absenţa unor determinări contextuale mai precise, se
impun lecturile deontice şi cele nonmodale, dinamice. A trebui este exclusiv epistemic
atunci când cere o subiectivă introdusă prin conjuncţia că – Trebuie că Dana e acasă. –,
construcţie care exprimă supoziţia şi un grad ridicat de probabilitate. Construcţia,
considerată nerecomandabilă din punctul de vedere al normei, nu este foarte frecventă,
dar are totuşi atestări în limba literară:
Trebuie că se petrece, cu viaţa sufletească, ceva asemănător cu apele care se
colorează dintr-o dată. (C. Noica, Mathesis);
Dau din cap cu frăţească înţelegere, asta trebuie că dă bine în cadru.
(C.T. Popescu, Copiii fiarei);
Cazuri similare trebuie că există şi pe listele celorlalte partide. (EZ, 2000).
În unele interpretări (vezi şi Predicatul, 2.1.3.3), se consideră că forma
trebuie în construcţie cu conjuncţia că are valoare adverbială, pentru că nu apare
la alte moduri sau timpuri şi prin analogie cu adverbul poate (că). Este totuşi
caracteristic pentru verbele modale gramaticalizate să aibă o paradigmă redusă,
fără a-şi pierde statutul de verb. Paralelismul dintre poate şi trebuie e parţial:

729
 forma trebuie nu apare niciodată singură, integrată în enunţ sau parantetică –
*Trebuie doarme. *Doarme, trebuie, de ieri seară., aşa cum este folosit curent,
în schimb, adverbul poate: Poate doarme., Doarme, poate, de trei ore.
Construcţiile cu să sunt adesea ambigue, valoarea modală depinzând de sensul
verbului suport, de rolurile sale actanţiale şi de contextul întregului enunţ. Astfel, cu verbe
suport existenţiale este mai probabilă lectura epistemică decât cea deontică: Ceea ce ştii e
că un drum trebuie să existe. (A. Pleşu, Minima moralia); cu verbe care au agent uman,
mai ales la persoana I singular, e mult mai probabilă şi chiar obligatorie cea deontică (sau
dinamică): Faptul [...] de a avea o haină de care trebuie să am grijă [...] mi se pare
intolerabil. (A. Blandiana, Autoportret). La fel, când subiectul subordonatei verbului a
trebui îşi păstrează locul iniţial în interiorul acesteia, reliefat de ca... să, interpretarea
epistemică e puţin probabilă, fiind admisă doar cea deontică: Trebuie ca Dana să fie
acasă. Combinarea modalului la prezent cu verbul suport la perfectul conjunctivului are
cel mai adesea valoare epistemică: Ce fioruri trebuie să fi cunoscut Evul Mediu, oamenii
din timpul lui, care fåceau cerc cu casele lor în jurul catedralelor? (E. Cioran,
Schimbarea). În contextele în care perfectul conjunctivului apare ca timp al anteriorităţii
faţă de un reper, e totuşi posibilă şi interpretarea descriptiv-deontică: Dar pentru a- şi
exersa puterea, el trebuie să fi făcut dovada libertăţii sale prin raportarea la altul. (G.
Liiceanu, Despre limită).
Valoarea epistemică apare mai ales la indicativul prezent al verbului a trebui; ea este
posibilă şi la imperfect – De bună seamă tot viţiul trebuia s-o fi înnădit şi pe aceasta, căci
altceva ce ar fi putut apropia doi oameni atât de deosebiţi?
(M. Caragiale, Craii) –, dar nu şi la celelalte timpuri ale indicativului.
Verbul a trebui la condiţionalul trecut impune propoziţiei modalizate un sens ireal,
contrafactiv: Ar fi trebuit să aştepte o oră.
3.1.2.2. Verbul a putea este operator modal în două variante de construcţie: însoţit de
cliticul reflexiv marcă impersonală, se (Se poate să apară oricând o surpriză.), situaţie în care
antepunerea subiectului verbului suport nu antrenează acordul (Cei doi se poate să fie acasă.)
– şi fără reflexiv, sensul modal-impersonal rămânând nemarcat formal: Poate să apară
oricând o surpriză.; în acest caz, plasarea subiectului verbului subordonat în faţa verbului-
regent antrenează obligatoriu acordul: Cei doi pot să fie acasă, verbul fiind din punct de
vedere formal un verb personal.
Verbul a putea are, ca şi a trebui, mai multe sensuri modale: epistemic, exprimând o
ipoteză şi deci incertitudinea – „e posibil” – (Se) poate să doarmă la ora asta. – , deontic,
exprimând o permisiune – „e permis” (Poţi să pleci; ţi-ai terminat pedeapsa.) – sau
„dinamic”, descriind o capacitate sau o abilitate obiectivă, sau circumstanţe favorabile – „e
în stare”; „există posibilitatea ca...” (Ion poate ridica greutăţi mari.; Apa poate intra prin
orificii.). Singura construcţie mai puţin ambiguă este cea în care reflexivul impersonal a se
putea este urmat de conjunctiv: Dar nu se poate ca pe unii să nu- i doară şi nu se poate ca
în viitor să nu-i doară pe toţi.
(E. Cioran, Schimbarea), Cine colindă satele noastre nu se poate să nu le considere
ilustrative pentru soarta românească. (ibid.). Construcţia impersonală a verbului a putea –
se poate (ca...) să exclude lectura „dinamică”, fiind doar o expresie epistemică sau deontică;
când este epistemică, e indiferent dacă subiectul subordonatei se află în prima poziţie în
interiorul acesteia (reliefat prin ca...să) – Se poate ca Dana să fie acasă. –, dacă e postpus
verbului – Se poate să fie acasă Dana – sau e anticipat, plasat înaintea verbului regent:
Dana se poate să fie acasă.
Diferenţa dintre lectura epistemică şi cea deontică a verbului a (se) putea este în mare
măsură impusă de sensul verbal-aspectual al propoziţiei subordonate: stările selectează
interpretarea epistemică, în vreme ce acţiunile cu subiect uman conştient, volitiv, sunt

730
interpretate ca deontice (Se poate ca Dana să parcheze maşina în grădină.). Semnificaţia
epistemică este rară în cazul verbului a putea nonreflexiv cu subiect agentiv (ex.: Ion poate
imita pe cineva.), construcţie care are mai ales lecturile circumstanţială (abilitate) şi deontică
(permisiune). Probabilă este interpretarea epistemică în structura nonagentivă, cu subiect
nonuman, nonanimat, sau cel puţin cu verbe de stare şi de existenţă, care nu implică abilităţi
interioare şi nici permisiuni: Căldurile pot reveni peste două zile. [subiect nonuman,
nonagentiv]; Ion poate pierde bursa. [subiect uman, nonagentiv]. Dezambiguizarea se
realizează, de asemenea, prin timpul verbului subordonat: un timp trecut, diferit de al
modalului, impune lectura epistemică: Dan trebuie / poate să fi plecat de ieri.
La condiţional, exprimând formularea unei ipoteze, verbului modal i se atenuează
probabilitatea de adevăr: Străzile ar putea fi pustii la ora asta.; la condiţionalul trecut
sensul propoziţiei modalizate este contrafactiv: Ar fi putut să dea un telefon.; Aş fi putut
veni mai repede.
3.1.3. Valoare clar epistemică şi trăsături sintactice specifice are verbul a părea, al
cărui comportament gramatical este destul de asemănător cu al verbelor modale a trebui şi a
putea. Semnificaţia lui este dublă: evidenţială (indică o cunoaştere dedusă din percepţia
directă, din aparenţe, sau o deducţie prin analogie), dar şi de judecată epistemică, cu valori
pe o scară foarte largă, de la ireal la probabil.
(a) Incertitudinea unei impresii directe care poate fi şi ireală, analogică, improbabilă,
se exprimă prin mai multe construcţii diferite:
– verbul impersonal, construit cu conjuncţia că – Pare că s-a schimbat ceva. – sau
personalizat prin anticiparea subiectului şi acord – Portretele păreau că vorbesc.; sursa
impresiei poate fi indicată printr-un dativ al experimentatorului, în structuri uşor învechite:
îmi / îi pare că...;
– verbul impersonal, construit cu conjuncţia să, cu verbul subordonat la conjunctiv
sau infinitiv – Pare să se fi schimbat ceva. / Pare a se fi schimbat ceva. – sau
personalizat prin anticiparea subiectului şi acord – Portretele păreau să vorbească.
(b) Probabilitatea mai mare a unei informaţii bazate pe experienţă directă sau pe
inferenţe şi asumate de locutor se manifestă în construcţia relativizată mi se pare (că), cu
experimentatorul impresiei marcat prin dativ. Construcţia funcţionează modal la persoana
I singular, indicativ prezent, cu subiectivitate explicită (Mi se pare că Ion doarme.); în
rest, ca şi la verbele epistemice, este vorba de o descriere, o relatare care presupune
confruntarea dintre universul epistemic al locutorului şi cel al experimentatorului marcat
prin complement în dativ (Lui i se pare că...).
(c) Semnificaţia „foarte probabil” + „neasumat de locutor” („aflat de la alţii”) este
asociată construcţiei impersonale (cu marca se), cu sau fără anticiparea subiectului
verbului al doilea: Se pare că Ion doarme. / Ion se pare că doarme.
În toate construcţiile de mai sus propoziţia subordonată poate conţine un verb
copulativ; prin elidarea sa (foarte frecventă) se obţin secvenţe de tipul: Pare [că e] târziu.;
Omul pare [că e] vesel.; Ziua mi se pare [că e] lungă. Asemenea structuri pot fi folosite
pentru a modaliza suplimentar epistemic (rezervă, incertitudine) enunţurile modalizate
evaluativ: (Mi se) pare [că e] îngrozitor să răspundă aşa.
Construcţiile cu se – se pare, mi se pare – pot apărea nu numai ca element regent, ci
şi ca incidente.
3.1.3.1. Verbele epistemice a şti şi a crede (şi sinonimele lor parţiale: verbele a
cunoaşte, a considera, a bănui, a presupune, perifrazele a avea cunoştinţă, a avea impresia
etc.) intră în sfera modalizării, la anumite moduri, timpuri şi persoane.
Verbele ridică problema dedublării universului de cunoaştere, prin diferenţa dintre
locutor şi subiectul epistemic: instanţe suprapuse la persoana I singular, la prezentul
indicativ (eu ştiu, eu cred), singura situaţie comparabilă cu esenţa fenomenului de

731
modalizare, dar diferenţiate în toate celelalte cazuri ([eu afirm că] el ştie; [eu la momentul
t1 afirm că] eut2 ştiam).
La persoana I singular, eu ştiu că poate funcţiona ca descriere neasumată complet a
situaţiei epistemice („am informaţii despre”: Eu ştiu că a câştigat el, dar poate că mă
înşel.) sau, mai des, ca mijloc de întărire, de marcare a certitudinii („cunosc adevărul”):
Eu ţin în palmă bobul de grâu şi ştiu că, atâta vreme cât el va exista, ordinea va rămâne
în lucruri. (A. Blandiana, Autoportret).
În cazul instanţelor diferite, a şti are două interpretări, putând fi factiv sau nonfactiv:
Ion ştie că afară plouă. = (a) ştie1 „e informat asupra faptului considerat real de locutor”
(factiv); (b) ştie2 = „crede, e convins că...” (nonfactiv). Cele două valori se pot diferenţia
prin accent frastic: Ion ştie asta. (factiv) / Ion ştie asta. (nonfactiv). Enunţul negativ
marchează diferenţa dintre factiv şi nonfactiv cu ajutorul conjuncţiei: Ion nu ştie că afară
plouă. (presupune: Afară plouă.) vs Ion nu ştie dacă afară plouă. (= Afară plouă sau nu
plouă.); pentru fapte trecute se foloseşte nonfactiv şi construcţia cu conjuncţia să şi verbul
subordonatei la conjunctivul trecut: Nu ştie să fi venit cineva. A crede este nonfactiv, în
vreme ce a-şi imagina, a-şi închipui, a i se năzări sunt (în sensurile lor strict epistemice)
contrafactive (Ion îşi închipuie că afară plouă. presupune, din punctul de vedere al
locutorului, propoziţia Afară nu plouă.).
În forma negativă, nu ştie că este factiv, iar nu ştie dacă – nonfactiv; nu crede este
întotdeauna nonfactiv.
Construcţiile impersonale s-au specializat în bună măsură: se ştie este preponderent
factiv (propoziţia introdusă e de obicei asumată de locutor; această interpretare este
obligatorie cu verbul sub accent frastic): Inima are, cum se ştie, o tinereţe cu deosebire
durabilă. (P. Zarifopol, Din registrul), iar se crede este mai ales contrafactiv (propoziţia e
respinsă de locutor): Domeniul filozofiei e concretul, nu „abstractul”, cum se crede
îndeobşte. (Al. Paleologu, Despre lucrurile).
Verbele epistemice apar ca element regent (Cred că Ion e acasă.) sau incident,
parantetic, în poziţie mediană sau finală (Ion e – cred – acasă.; Ion e acasă, cred.).
3.1.3.2. Verbul a se teme (construit cu conjuncţia că şi modul indicativ în
subordonată, sau cu conjuncţia să şi conjunctivul trecut) reuneşte o valoare epistemică
(„cred”) şi una apreciativă („nu-mi place”): Mă tem că Ana a plecat.; Mă tem să nu fi
plecat Ana.
3.1.4. Adverbele, locuţiunile adverbiale şi grupurile prepoziţionale epistemice se pot
grupa după sensul lor – exprimând grade diferite de certitudine – sau după construcţiile
sintactice în care intră.
3.1.4.1. După sens, există adverbe de certitudine şi de incertitudine. Certitudinea este
exprimată de adverbele: desigur, evident, sigur, bineînţeles, fireşte şi de locuţiunile de
bună seamă, cu siguranţă, fără îndoială, fără nici o îndoială, fără doar şi poate, mai mult
ca sigur; de asemenea, de îmbinările alcătuite din în + mod (sau în + chip) + adjectiv: în
mod cert, în mod sigur, în mod evident; în chip evident. Adverbele de incertitudine sunt
mai puţine: poate, probabil, eventual, parcă; pentru această valoare nu există îmbinări
alcătuite pe baza substantivelor mod sau chip. Unele dintre adverbele care marchează
incertitudinea sunt în primul rând indicatori ai sursei cunoaşterii, deci elemente evidenţiale
(vezi infra, 3.2). Diferenţa semantică se reflectă într-o proprietate enunţiativă: adverbele
de certitudine nu pot apărea în întrebările propriu-zise (ci doar în interogaţiile retorice sau
în întrebările-ecou – Fireşte că au plecat?!), în timp ce expresiile de incertitudine apar
chiar destul de frecvent în interogaţiile totale, cu rolul specific de a sugera un răspuns
posibil (Poate că au plecat?).
3.1.4.2. Din punct de vedere sintactic, adverbele epistemice – desigur, bineînţeles,
fireşte, natural, negreşit, poate, probabil, sigur, evident, indiscutabil – precum şi

732
locuţiunile de bună seamă, cu siguranţă, fără îndoială, fără doar şi poate, mai mult ca
sigur pot avea funcţia sintactică de circumstanţial de modalitate (integrat sau parantetic)
sau pe aceea de predicat sintactic.
 Circumstanţialele de modalitate epistemice pot apărea în două ipostaze: (a) ca
modificatori integraţi ai unei propoziţii – Poate au deschis uşa hoţii. – sau ai unui
constituent al acesteia – Au deschis uşa poate hoţii., Hoţii au deschis uşa, poate cu forţa.,
Au deschis uşa nişte hoţi poate isteţi.; (b) ca elemente incidente, izolate intonaţional
(fenomen marcat în scris de punctuaţie):
O să încerc deci să detaliez, să descopăr ce am făcut eu – evident, în afară de a scrie
– pentru ea destinul meu să devină unul literar. (A. Blandiana, Autoportret);
Nimeni, desigur, nu are dreptul să condamne arta şi nobilele ei funcţiuni.
(C. Noica, Mathesis).
Integrarea şi izolarea depind în parte de poziţia adverbului în secvenţa sintactică:
adverbul în poziţie iniţială şi finală este de obicei izolat intonaţional (Desigur, oamenilor le
place să călătorească.; Oamenilor le plac petrecerile, desigur.); în interiorul enunţului, e
destul de frecventă şi integrarea: În perioada de dominaţie a conjuncţiei vor apărea desigur
resturi din perioada când precumpăneau adjectivul, adverbul şi pronumele. (C. Noica,
Modelul). De asemenea, există preferinţe de construcţie pentru fiecare adverb în parte: de
exemplu, în poziţie iniţială, poate nu se izolează (Poate vine. / *Poate, vine.), în timp ce
desigur apare în majoritatea cazurilor izolat: Desigur, vine. / ?Desigur vine.
Locuţiunea adverbială într-adevăr şi grupurile prepoziţionale formate pe tiparul în
mod (în chip) + adjectiv nu au posibilitatea de a impune o subordonată conjuncţională; ele
pot apărea doar în construcţii parantetice – Stilul salonard, monden [...] a apus, într-
adevăr. (A. Marino, Pentru Europa) – sau, mai des, integrate, apropiate de statutul unui
circumstanţial de mod, dar vizând totuşi din punct de vedere semantic adevărul
propoziţiei:
În 1938 (eram la Sinaia), am votat într- adevăr împotriva constituţiei lui Carol. (G.
Liiceanu, Jurnalul);
În mod evident câinii, de exemplu, sunt mai puţin talentaţi întru existenţă decât
pisicile. (A. Blandiana, Autoportret);
Unu şi repetiţia sa caracterizează în chip evident culturile primitive de tip totemic.
(C. Noica, Modelul);
Nu s-a ţinut de cuvânt, pierzând şansa de a înzestra corpul diplomatic românesc cu
un reprezentant ce i-ar fi făcut în mod sigur cinste. (Al. Paleologu, Despre lucrurile).
 Adverbele epistemice pot avea şi valoare de predicaţie sintactică, fiind elemente
regente pentru propoziţia pe care o modalizează global; aceasta este o subordonată
subiectivă introdusă prin conjuncţia că: Desigur că marile prietenii sunt rare. Poziţia
obligatorie a adverbului este la stânga conjuncţiei, ceea ce înseamnă că este imposibilă
inversarea cu rol de tematizare a întregii subordonate (*Că marile prietenii sunt rare,
desigur.); este însă posibilă anticiparea / dislocarea subiectului sau a oricărui alt
component sintactic: Marile prietenii desigur că sunt rare. Aceleaşi dislocări se pot
produce în relative: Aştept soluţiile care desigur că vor sosi. [dislocarea subiectului];
Aştept soluţiile pe care desigur că le vei găsi. [dislocarea obiectului direct]; Evită
angajările afective, socotite slăbiciuni (sau prilejuri de suferinţă, ceea ce fără îndoială că
sunt). (Al. Paleologu, Despre lucrurile) [dislocarea numelui predicativ].
3.1.4.3. Inventarul formulelor de modalizare epistemică nu este închis. Unele dintre
adverbele modale suportă gradarea (foarte sigur, oarecum sigur, destul de sigur, absolut
sigur, cât se poate de sigur, mai mult ca sigur etc.), ceea ce sporeşte numărul formulelor
modalizatoare: Ar fi o ecuaţie lungă şi foarte probabil că ar fi respingătoare ca aspect.
(C. Noica, Mathesis).

733
 De asemenea, e frecventă în limba actuală extinderea clasei prin folosirea ca
operatori modali a unor adverbe care apar în mod normal doar în construcţii cu copulă:
(e) posibil, (e) adevărat, (e) cert, (e) clar, (e) limpede, (e) neîndoielnic,
(e) incontestabil: Incontestabil, toţi suntem români. („Dilema”, 2002). Aceste adverbe
apar mai ales în incidenţă, dar sunt posibile – în special în limba vorbită – şi construcţiile
în care ele devin element regent al unei propoziţii conjuncţionale: Clar că ne aşteaptă.
Unele dintre adverbele modalizatoare se specializează tot mai mult pentru funcţia
pragmatică de conector, de marcă discursivă. De exemplu, desigur, mai ales în poziţie
iniţială, are rolul de a semnala o concesie, anunţând apariţia unui membru adversativ al
frazei:
Fondul nostru? Desigur, multe lucruri bune, dar în sânul lor o rană. (E. Cioran,
Schimbarea);
Poţi, desigur, să nu fii de acord cu autorul, dar nu poţi, decât dacă abdici de la
condiţia lucidităţii intelectuale, să nu constaţi consecvenţa şi consistenţa construcţiei. (C. T.
Popescu, Copiii fiarei).
3.1.4.4. O serie de adverbe şi locuţiuni adverbiale epistemice (interpretabile şi ca
adjective invariabile, în contextul acordului cu un subiect abstract, de tipul „faptul”,
„lucrul”) apar predominant ca nume predicative, în construcţii impersonale care cer o
propoziţie subiectivă.
Operatorii modali de certitudine îşi subordonează o propoziţie introdusă prin
conjuncţia că şi care are verbul predicat la indicativ (condiţionalul, posibil din punct de
vedere gramatical, este în genere evitat pentru că ar provoca o contradicţie semantică între
valorile modale): e sigur, e mai mult ca sigur, e evident, e indiscutabil, e adevărat, e
cert, e clar, e limpede, e neîndoielnic, e incontestabil, e de la sine înţeles (cu locuţiune
adjectivală) că... : E evident că au venit fără bani.
Operatorii modali de incertitudine îşi subordonează o propoziţie introdusă prin
conjuncţia să (ca...să) (deci cu verbul predicat la conjunctiv): e probabil, e posibil, e
îndoielnic, e cu putinţă (cu locuţiune adjectivală) să...: E probabil să fi venit fără bani.; E
posibil ca anii de comunism să mai fi atenuat din diferenţe. („Dilema”, 2002).
Adverbele apar şi în diferite construcţii gradate: Altă cale de a înfrunta cercul de fier
[...] e foarte îndoielnic să găsiţi. (N. Steinhardt, Jurnalul).
Expresiile constituite din predicatele nominale modale pot apărea – destul de rar – şi
ca elemente incidente, independente: Toţi, e clar, au avut dreptate.
În incidenţă se folosesc însă de preferinţă adverbele predicative corespunzătoare, dacă
acestea există.
Sintagma predicat nominal e drept s-a specializat (păstrându-şi însă toate tiparele
caracteristice de construcţie sintactică) pentru valoarea pragmatică de conector, marcă
discursivă a concesiei argumentative: În partea aceasta se vădeşte fără voie Mateiu
Caragiale ucenic al tatălui său, dar, e drept, cu altă dispoziţie, cu un soi de ciudă. (Al.
Paleologu, Despre lucrurile).
3.1.5. Particula modală oare apare exclusiv în enunţuri interogative, funcţia ei fiind
în primul rând una pragmatică (de marcă suplimentară a actului verbal al întrebării); i se
poate totuşi atribui şi o valoare modală epistemică, de subliniere a incertitudinii: Dar este
oare corect să ne imaginăm că într-un trecut îndepărtat aromânii erau o masă enormă de
păstori? (I. Nicolau, Haide, bre!)
Particula cumva (cu rol de atenuare, aproximare) apare în interogaţii afirmative şi
negative ca marcă epistemică a incertitudinii: Greşesc cumva?; Aţi adus cumva textele?
Nu e cumva la tine dicţionarul meu?; în plus, în interogativele negative semnalează
orientarea preferenţială către un răspuns prin propoziţia afirmativă corespunzătoare: Nu
cumva a greşit? [= Cred că a greşit]; Nu a ajuns cumva cultura să fie un soi de Asie a

734
lumii contemporane, un univers exotic, greu de transferat în viaţa zilnică? (A. Pleşu,
Minima moralia).
Particula interjecţională zău – caracteristică pentru oralitatea populară şi familiară –
are în aserţiuni rol de întărire, autentificare, asemănător adverbelor propoziţionale. Ca şi
acestea, poate apărea în mai multe construcţii sintactice: ca element incident, regent (zău
că...) sau ca profrază.
3.1.6. O serie de adjective (unele participiale) epistemice intră în structuri
modalizante subiective ca nume predicative, construite cu verb copulativ: sunt sigur(ă)
că..., sunt convins(ă) că... etc. Ca şi la verbele epistemice, valoarea propriu-zis modală
este specifică formelor de persoanei I singular, indicativ prezent, care indică o atitudine
subiectivă, asumată de locutor: Sunt sigur că Maria a câştigat. Şi aceste adjective sunt
susceptibile de gradaţie (foarte convins, extrem de convins etc.).
Propoziţia formată de aceste predicate apare adesea şi ca expresie modalizatoare
incidentă: Anticii, sunt convinsă, ar fi continuat să scrie. (A. Blandiana, Autoportret).
3.1.7. Există numeroase sintagme propoziţionale relativ stabile, formate cu ajutorul
unor substantive care conţin lexical ideea de evaluare epistemică: adevăr, realitate,
certitudine, siguranţă, îndoială etc. şi exprimând aparent obiectiv modalitatea. Cele mai
frecvente sunt alcătuite din substantivul respectiv în nominativ, articulat hotărât (cu
funcţie de subiect) şi un verb copulativ, urmat de conjuncţia că introducând o propoziţie
predicativă: adevărul e / este că, realitatea e / este că... Altele sunt mai libere: există
certitudinea că, există probabilitatea să..., e o posibilitate să..., nu e nicio urmă de
îndoială că..., e în afară de orice discuţie că..., e mai presus de orice îndoială că..., e în
afară de orice îndoială că..., nu încape (nicio) îndoială că...; a avea convingerea că..., a
avea certitudinea că...; a avea impresia că... etc.: Este în afară de orice îndoială că
Maiorescu, într-adevăr, a formulat-o cu deosebită claritate. (A. Marino, Pentru Europa).
3.2. Evidenţialele
În funcţie de tipul de sursă a informaţiei propoziţionale pe care îl indică,
evidenţialele pot fi clasificate în mărci ale inferenţei, ale relatării (citării) şi ale
percepţiei.
3.2.1. Mărcile inferenţei – mijloace lingvistice care indică faptul că la o anume
informaţie locutorul a ajuns prin propria sa judecată, prin raţionament, pe baza unor
premise sau probe – aparţin mai multor categorii şi clase
lexico-gramaticale; ele sunt: moduri verbale, operatori modale, verbe cu sens epistemic,
adverbe. Toate implică şi o evaluare epistemică, accentul fiind pus fie pe procesul cognitiv
(astfel încât au în special funcţia de evidenţiale), fie pe rezultat (caz în care predomină
valoarea lor de modalizatori).
3.2.1.1. Modul prezumtiv (cu formele sale de prezent şi trecut) indică supoziţia, în
enunţuri asertive: Oţi fi ostenite. V-o fi foame. (EZ, 2000); O fi făcut-o şi eu nu ştiu. (EZ,
1999); inevitabil, prezentarea ca simplă supoziţie constituie şi o evaluare epistemică a
propoziţiei, considerate ca probabilă, incertă (vezi supra, 3.1.1). În enunţuri interogative,
prezumtivul marchează suplimentar dubiul constitutiv întrebării, dar şi posibila sursă
inferenţială a răspunsului, atunci când este vorba de întrebări formulate de locutor în
primul rând pentru sine, ca parte a procesului epistemic: Ce-o fi fost aşa de îngrozitor? m-
am întrebat. O fi fost escrocată! (EZ, 2001).
În structurile care coordonează mai multe forme disjuncte de prezumtiv (eventual
una afirmativă şi una negativă), valoarea evidenţială a modului se neutralizează,
informaţia putând proveni din orice fel de sursă; rămâne importantă doar valoarea de

735
ipoteză („chiar dacă”): O fi nou, o fi vechi, o fi recondiţionat – la noi nu contează!; O fi
fost vinovat, n-o fi fost vinovat, oricum acum e liber.
Şi modul conjunctiv perfect poate marca inferenţa, destul de rar, în principale
afirmative (vezi supra, 3.1.1), fiind tot un mijloc de indicare simultană a sursei mentale şi
a incertitudinii asupra adevărului propoziţiei.
3.2.1.2. Dintre verbele modale epistemice, valoare clar inferenţială are a trebui:
Trebuie să fie acasă, am văzut lumină. Utilizarea epistemic-evidenţială a verbului a trebui,
mai ales în construcţie cu conjuncţia că, exclude în genere posibilitatea ca informaţia să aibă
alte surse decât raţionamentul locutorului. În schimb, a (se) putea permite referirea la surse
atât interioare (inferenţiale), cât şi exterioare (citaţionale), rolul său fiind doar de a realiza
evaluarea epistemică: Se poate să fie acasă, am văzut lumină.; Conform declaraţiilor
vecinilor, se poate să fie acasă.
3.2.1.3. Verbele epistemice care desemnează procese mentale: a se gândi, a
presupune, a deduce etc. descriu sursa inferenţială. Chiar verbul a crede e mai des folosit
cu sens deductiv-supozitiv (Cred că se poate accepta soluţia pe care aţi propus-o.) decât
pentru a descrie un set de opinii deja stabile, eventual incerte (Cred că oamenii sunt
fundamental buni, pentru că aşa mi s-a spus.).
Aceeaşi valoare de marcă a prelucrării subiective a informaţiei apare în construcţia
impersonală sau reflexiv-impersonală a verbului a părea, cu experimentatorul exprimat
prin dativ (îmi pare, mi se pare):
Această mărturie [...] cuprinde, mi se pare, interpretarea completă şi cea mai
cuminte a unui vechi fenomen social. (P. Zarifopol, Din registrul);
Ni se pare, aşadar, că surprindem acest dualism: geometrie – istorie. (C. Noica,
Mathesis).
De fapt, chiar fără experimentator, a părea este cel mai adesea interpretabil, din
context, ca semnalând o inferenţă, mai mult decât o percepţie directă; nu poate însă indica
relatarea, preluarea informaţiei de la altcineva.
3.2.1.4. Adverbul evidenţial cel mai caracteristic al inferenţei este pesemne, folosit
predicativ ca regent (pesemne că...) sau ca un circumstanţial de modalitate incident ori
integrat:
În uşă ne salută un zidar: „Vă tot văd pe aici de la o vreme, îi spune el lui Noica.
Pesemne că sunteţi frizerul staţiunii?”. (G. Liiceanu, Jurnalul);
Vor stârni mirare, pesemne, prin rafinamentul şi eleganţa lor. (ibid.);
Osebit de taxa obişnuită, se mai percepea una specială pentru fiecare maimuţă de
vânzare (erau pesemne foarte căutate ca animale de lux). (Al. Paleologu, Despre lucrurile).
Alte adverbe ale incertitudinii (poate, probabil) se pot combina cu mărcile
inferenţiale; în context inferenţial pot apărea şi adverbe de certitudine (desigur), dar ele nu
indică de la sine sursa, neavând deci valoare propriu-zis evidenţială.
3.2.2. Mărcile relatării sau ale citării sunt din mai multe categorii şi clase: moduri
verbale, verbe de declaraţie, adverbe, expresii. Există o diferenţă semnificativă între
structurile explicite, care pun în evidenţă preluarea discursului – El a declarat că nu va
participa la alegeri.; „Nu voi participa la alegeri”, a declarat el. – şi cele care pun în
prim plan propoziţia preluată, marcând minimal distanţa faţă de sursă: Cică nu va
participa la alegeri.
3.2.2.1. Modul condiţional este specializat pentru redarea unei opinii care aparţine
altui vorbitor şi pe care locutorul nu şi-o asumă, deci pentru indicarea unei distanţe
epistemice. Această valoare apare în discursul indirect, după verbe de declaraţie –
Poliţiştii spun că localnicii nu ar fi ascultat rugămintea neamţului. (EZ, 2000) – dar şi în
propoziţii independente, cu sau fără indicarea explicită a sursei necreditate:
Potrivit altor variante – ale sătenilor – Bebe ar fi venit special la Ghimpaţi pentru a
da o mare lovitură. (EZ, 2000);

736
 Drobeta ar fi încasat 700 de milioane de lei pentru a ceda meciul. (ibid.);
În fond, percepţia mediilor culturale autohtone asupra diplomaţiei a rămas tot în
secolul XIX: ea n-ar fi mai mult decât „arta de a minţi frumos”. (LAI, 2002).
3.2.2.2. Modul prezumtiv are valoare citaţională atunci când apare în primul
membru, contrazis, al unei construcţii adversative: O fi (fiind) el bun, dar nu reuşeşte să
facă nimic. Propoziţia cu verb la modul prezumtiv prezintă o ipoteză neasumată de
locutor, deci preluată din altă sursă (adesea, „opinia curentă”).
3.2.2.3. Adverbe şi locuţiuni adverbiale, particule adverbiale şi expresii fixate care
marchează neîncrederea faţă de o opinie citată sunt: cică, pasămite, chipurile, vezi
Doamne, dragă Doamne etc.:
În Bitolia, moscopolenii începuseră cică să vină mai înainte de-a le fi fost distrus
oraşul. (I. Nicolau, Haide, bre!);
Aşadar, pasămite, Odiseu, fie şi post mortem, ar fi cel care a încercat să valorizeze o
stare. (OC, 2002);
Senatorul (sau deputat?) G.F. [...], chipurile, a trădat interesul naţional.
(„Luceafărul”, 2000);
Ocupatul nostru premier a aflat – vezi Doamne! – , din presă, de sosirea Regelui
Mihai. (EM, 1994);
M-am lovit însă de marea milă a consilierilor faţă de „bieţii oameni”, faţă de
săraci, care, dragă Doamne, nu vor putea plăti amenzile. (VL, 2002).
3.2.2.4. Verbele de declaraţie (care desemnează tipul de act de limbaj) pot indica
acordul sau dezacordul parţial sau total (distanţa epistemică) dintre opiniile locutorului care
relatează şi opiniile locutorului citat. Verbe ca a afirma, a declara, a spune sunt neutre; în
schimb, a pretinde şi într-o anumită măsură şi a susţine, sunt contrafactive, indicând
dezacordul: Pretinde / Susţine că a rezolvat toate problemele.
Explicitarea sursei din care se preia informaţia în vorbire directă sau indirectă se face
prin subiectele verbelor de declaraţie („X afirmă că”) sau prin formule
de atribuire de tipul în opinia...; după părerea... Sursa externă poate fi neindividualizată,
în cazul construcţiilor impersonale, generice (se zice că..., din câte se cunoaşte, vorba
ceea).
Alte verbe au dobândit prin evoluţie semantico-pragmatică semnificaţia „informaţie
preluată”, actualizabilă doar în anumite construcţii şi contexte; din această clasă fac parte
verbele a înţelege (Am înţeles că e plecat.), a se părea (reflexiv impersonal fără marcarea
experimentatorului: Se pare că e plecat.).
Acordul, asumarea opiniei citate sunt marcate prin locuţiuni adverbiale de tipul: pe
drept cuvânt, cu / pe bună dreptate, cu îndreptăţire, determinând verbul care descrie actul
de limbaj; aceste locuţiuni nu pot deci apărea în interiorul propoziţiei care exprimă opinia:
Cineva îmi reproşa, pe bună dreptate, că e poate prea mult să văd în cele trei fete întrupări
ale modelului ontologic. (G. Liiceanu, Jurnalul).
Tot în vorbirea indirectă, distanţa epistemică poate fi indicată de introducerea
propoziţiei subordonate (conţinutul relatat) prin locuţiunea conjuncţională cum că:
Unul, de pildă, elibera, contra cost, certificate cum că fata creştină cutare a trecut
de bunăvoie la religia mahomedană. (I. Nicolau, Haide, bre!).
3.2.3. Mărcile percepţiei sunt cel mai puţin gramaticalizate în română. Pot avea
valoarea de mărci evidenţiale verbele de percepţie a vedea, a auzi, a simţi etc. (când nu sunt
folosite în sensuri figurate), precum şi expresiile prezentative (iată, uite) şi deicticele (acum,
aici etc.) care indică accesul nonmediat la o informaţie, la care se adaugă uneori ideea de
surpriză: Văd că afară plouă.; Uite, acum afară plouă.
Verbul a părea, adverbele parcă şi aparent, locuţiunea adverbială în aparenţă
asociază în sensul lor primar o indicaţie evidenţială (percepţia) şi o valoare modală
(incertitudinea). Enunţurile cu a părea nereflexiv, construit cu subiect dislocat (El pare că e

737
sănătos. / El pare să fie sănătos. / El pare sănătos.) sunt interpretabile ca bazate pe
percepţie, pe mărturia directă a locutorului: Desenat în lumina de la Pompei, labirintul pare
simplu, pentru că uiţi că parcurgerea lui se petrece în întuneric. (A. Blandiana,
Autoportret).
Chiar în cazul unor abstracţii, ca sursă a cunoaşterii apare impresia spontană,
observarea directă a fenomenelor, nu inferenţele: Chiar antumele existente, considerate
din perspectiva postumelor, dobândesc parcă un relief mai puternic. (Al. Paleologu,
Despre lucrurile).
Adverbul parcă este folosit frecvent (dar nu exclusiv) pentru a indica incertitudinea
în percepţie sau amintire: Parcă văd şi acum paginile îngălbenite de timp. (A. Blandiana,
Autoportret).

4. MODALITATEA DEONTICĂ
Modalitatea deontică indică gradul de obligativitate sau de permisivitate a situaţiilor
descrise într-o propoziţie, în raport cu un corp de norme preexistente; valorile sale
principale sunt obligatoriu şi permis. În cadrul modalităţii deontice, se pot distinge
modalitatea deontică propriu-zisă (Trebuie să plecaţi!; Sunteţi liberi să plecaţi.) şi cea
volitivă (deziderativă), care indică gradul subiectiv de necesitate sau acceptabilitate a
unei acţiuni (Vreau să plecaţi!., Puteţi să plecaţi, din punctul meu de vedere.). Adevărata
modalitate deontică are un suport extralingvistic, obiectiv; în absenţa acestuia, locutorul
poate însă invoca pseudonorme care corespund mai curând voinţei sale subiective;
deonticul se apropie astfel de volitiv.
Modalizarea deontică impune enunţurilor un caracter nonasertiv, realizând acte de
limbaj de tip directiv (ordin, îndemn etc.), în care expresiile deontice sunt folosite
performativ, prescriptiv (Trebuie să plăteşti!). Când aceleaşi mijloace lingvistice sunt
utilizate descriptiv, constatativ (El trebuie să plătească, se pare.), ele nu mai realizează
modalizarea, pentru că nu mai indică o atitudine propoziţională.
4.1. Modalitatea deontică propriu-zisă
Modalitatea deontică nonsubiectivă, întemeiată pe legi exterioare, se exprimă prin
moduri verbale, verbe modale, adverbe şi locuţiuni specializate, verbe care au conţinut
lexical deontic şi îmbinări libere de cuvinte.
Modalizarea deontică propriu-zisă este foarte mult utilizată în limbajul
juridic-administrativ. În afara acestui limbaj, obligativitatea, permisiunea,
interdicţia sunt interpretate subiectiv şi folosite argumentativ: Trebuie să
mănânci tot!, E permis să fumezi la noi în casă!
4.1.1. Dintre modurile verbale, imperativul realizează în genere valori de tip deontic:
Pleacă! (= Trebuie să pleci.), dar care se află la intersecţia cu cele volitive (= Vreau să
pleci!). În forma gramaticală de imperativ sursa impunerii şi cea a enunţării nu sunt
indicate disociat, de aceea raportul dintre ele este stabilit doar pe baza contextului (Nu
plânge! [= trebuie să nu plângi] / [= vreau să nu plângi]; Nu fura! [= trebuie să nu furi] /
Nu pleca! [= vreau să nu pleci]).
Imperativul pozitiv corespunde obligaţiei, cel negativ interdicţiei.
Conjunctivul cu valoare de imperativ (Să vii mâine!) este impozitiv, ca şi conjunctivul
hortativ (Să mergem!), care rămâne totuşi preponderent volitiv.
La conjunctivul negativ, un grad mai puternic de interzicere este marcat cu ajutorul
particulei cumva, intercalată în enunţ în poziţie postverbală – Să nu apară cumva pe aici!
– sau, mai des, ca structură eliptică cerând ea însăşi un alt conjunctiv, pozitiv sau negativ:

738
Să nu cumva să pleci!, Să nu cumva să nu vii mâine! (= „Să nu cumva [să se întâmple] să
pleci! / să nu vii mâine!”). Popular şi familiar, există cu această valoare şi structura să nu
care cumva să...
Infinitivul negativ poate exprima acte de interzicere, în construcţii reflexive
impersonale: A nu se fuma!.
4.1.2. Verbele modale a trebui şi a putea exprimă valori deontice în aproape toate
construcţiile lor: cu sau fără imbricare – avansarea subiectului sau a altui constituent –
Trebuie să fiţi cinstiţi. Voi trebuie să fiţi cinstiţi. – , iar, în cazul lui a putea, atât în
construcţie impersonală cu marca se – Se poate să predai articolul în mai. –, cât şi în
construcţie personală: Tu poţi să predai articolul în mai.
Interpretarea deontică este adesea dezambiguizată contextual, fiind cea preferată pentru
verbe cu subiect uman, agentiv, atunci când tinde să se excludă (de exemplu în structura
impersonală se poate) lectura dinamică: Nu se poate să parcheze aici.
Cu subiect prezent în prima poziţie în interiorul subordonatei, reliefat prin ca... să,
verbul a trebui este deontic, nu epistemic, chiar atunci când condiţiile semantice ar
favoriza lectura epistemică: în vreme ce enunţurile El trebuie să fie vinovatul. şi chiar
Trebuie să fie el vinovatul. pot avea sens atât epistemic, cât şi deontic, enunţul Trebuie ca
el să fie vinovatul. este în mod cert deontic.
Verbul a trebui permite, în utilizarea sa deontică, o construcţie eliptică specifică:
[trebuie + participiu], cu elipsa operatorului pasiv: Filmul trebuie văzut. (= „Filmul
trebuie [să fie] văzut”), construcţie extinsă, prin analogie, şi la verbe intranzitive: Trebuie
plecat repede. (vezi I, Forme verbale nepersonale, 3).
Folosirea deontică este proprie, în cadrul modului indicativ al verbelor modale,
formelor de prezent şi viitor:
Cred că se pot numi, cu aceeaşi dreptate, gingaşe ideile care, în general, trebuie să
fie cunoscute oricui vrea să treacă drept om cultivat, ca şi acele despre care acest om
trebuie să pomenească totdeauna cu deosebită băgare de seamă.
(P. Zarifopol, Din registrul);
În cazul în care împrumutatul este o persoană juridică, acesta va trebui să încheie
un contract de asigurare. (Legea 190 / 1999);
Ipoteca astfel constituită pentru garantarea creditului poate avea ca obiect terenul şi
construcţiile ridicate pe acesta ulterior constituirii sale. (ibid.);
În situaţii deosebite instanţa de la locul executării va putea acorda un termen de
maximum 90 de zile. (Legea 31 / 1990).
La timpurile trecutului, verbele nu mai au sens modal, ci descriptiv: Făcea semn
vioristului, când trebuia să schimbe cântecul. (P. Zarifopol, Din registrul).
La condiţionalul prezent, valoarea directivă se atenuează, atât obligaţia, cât şi
permisiunea, căpătând mai ales calitatea de sugestie: Ar trebui / Ai putea să mai rămâi.
La condiţionalul trecut, verbele modale nu mai sunt folosite performativ, ci doar
descriptiv, contrafactual, implicând faptul că acţiunile exprimate de verbul subordonat
nu au fost realizate: Ar fi trebuit să plece. / Ar fi putut să plece. [= nu a plecat].
4.1.3. Supinul şi construcţiile cu supin, [a avea + de + supin], [a fi + de + supin]
exprimă necesitatea în construcţii personalizate (cu a avea: Am de scris.) sau impersonale
(cu a fi: E de lucrat mult.).
Construcţiile negative cu supinul exprimă valoarea de interzicere: (e) de neacceptat
[= imposibil de acceptat].
4.1.4. Există de asemenea numeroase alte verbe, perifraze şi locuţiuni verbale cu sens
lexical de obligaţie (a se cere, a se cuveni, a se cădea să... / a obliga să...), permisiune (a
avea dreptul să... / de a..., a avea voie să..., a permite să..., a da voie să..., a lăsa să...) sau
interzicere (a interzice să... / a...). Construcţiile lor sunt diferite, după cum este vorba de
verbe exclusiv impersonale (a se cuveni), de locuţiuni cu experimentator (a avea voie, a

739
avea dreptul) sau de verbe care admit mai ales construcţii cu Agent şi Pacient (a obliga, a
lăsa): Ce se cuvine să fac şi ce nu – sunt lucruri pe care nu eu le hotărăsc. (G. Liiceanu,
Despre limită); Am dreptul să le presupun pe amândouă. (I. Nicolau, Haide, bre!); Te las
să asişti la discuţii.
Verbele şi construcţiile impersonale care exprimă obligaţia se pot folosi, ca şi a
trebui, cu elipsa operatorului pasiv: Se cuvine precizat.; Se cere făcut.; O astfel de avuţie
nu se cere căutată, descoperită, furată, însuşită, ci doar perpetuată în amintire. (LAI,
2002).
Verbele cu sens deontic, ca şi modalele, au valoare descriptivă atunci când se
folosesc la alte timpuri decât prezentul sau viitorul: Bolnavul de pojar nu avea voie să
vadă foc şi în casa lui nu trebuia să se vopsească şi să se spele rufe. (I. Nicolau, Haide,
bre!).
4.1.5. Adverbele, locuţiunile adverbiale şi grupurile prepoziţionale cu valoare
deontică sunt mai puţine decât cele epistemice. După sens, acestea sunt modalizatori ai
obligaţiei – obligatoriu, neapărat, negreşit, (popular) musai, la care se adaugă sintagme de
tipul în mod / chip necesar, în mod / chip obligatoriu – şi mult mai puţin ai permisiunii –
eventual. Spre deosebire de cele epistemice, adverbele deontice nu au un comportament
clar propoziţional: pot funcţiona ca profraze independente, dar nu ca elemente regente. În
mod normal apar ca integrate propoziţiei, fiind mai rar incidente şi parantetice. Chiar când
sunt plasate la începutul enunţului – Negreşit să vină la noi. –, poziţia lor sintactică nu
este interpretabilă ca una de regenţă, pentru că modul conjunctiv nu este impus de adverb:
Să vină negreşit la noi.; Să vină la noi negreşit.
Adverbul neapărat funcţionează adesea ca mijloc de gradare a intensităţii în
combinaţie cu alte expresii modale, în primul rând cu verbul a trebui:
Trebuie neapărat să te apleci, la o etapă a vieţii proprii şi a culturii, asupra eului
gol-goluţ. (C. Noica, Modelul);
Aş fi dormit înainte, dus, fără zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia
neapărat să iscălesc de primire. (M. Caragiale, Craii).
4.1.6. Modalitatea deontică este exprimată şi de construcţii impersonale de tip
predicat nominal, cu nume predicativ adverb (interpretabil şi ca adjectiv invariabil). Spre
deosebire de construcţiile epistemice, cele deontice se construiesc cu subiectiva la modul
conjunctiv, introdusă prin să (sau un infinitiv cu marca a) e necesar să... / a..., e
obligatoriu să... / a..., e imposibil să... / a..., e permis să... / a..., e interzis să... / a...,
(popular) e musai să... / a....:
Nu este imperios necesar să iei la bani mărunţi în mod public „cine ce a făcut”.
(„Timpul”, 2004);
Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este necesar a se lua
o hotărâre. (Legea 31 / 1990);
Este interzis cenzorilor să comunice acţionarilor în particular sau terţilor datele
referitoare la operaţiunile societăţii. (ibid.).
Construcţia impersonală e nevoie să... cuprinde un substantiv cu funcţie de subiect.
4.1.7. O serie de adjective deontice intră în structuri modalizante ca nume
predicative, construite cu verb copulativ; modalizarea este pusă în legătură cu persoanele
vizate de obligativitate sau permisiune, constituind subiectul sintactic al construcţiei: X e
dator să..., e liber să... etc.: Lichidatorii sunt datori, îndată după preluarea funcţiei, ca
împreună cu administratorii societăţii să facă un inventar şi să încheie un bilanţ. (Legea
31 / 1990).
Construcţiile cu participii (e obligat să...) sunt la limita cu construcţiile pasive:
Acesta îl poate ţine în concediu medical, timp în care e obligat să se trateze. („Timpul”,
2004).

740
 4.1.8. Există şi numeroase substantive care exprimă lexical ideea de obligaţie sau
permisiune – obligaţie, permisiune, interzicere etc. – şi care pot intra în expresii
performative sau descriptive; de exemplu, a avea obligaţia: Când persoana juridică îşi
revocă reprezentantul, ea are obligaţia să numească, în acelaşi timp, un înlocuitor.
(Legea 31 / 1990).
4.1.9. Sufixul -bil formează derivate care pot avea sensul de permisiune: negociabil
(= „care se poate negocia”); înstrăinabil (=„care poate fi înstrăinat”). Nu este însă vorba
doar de semnificaţie deontică, foarte des fiind prezent sensul dinamic (posibilitate internă
sau circumstanţe externe favorabile).
În limba actuală se produc chiar extinderi greşite, nemotivate, în afara
sensului construcţiei tranzitive: „teren construibil” folosit cu sensul „pe care
se poate construi”.
4.2. Modalitatea volitivă, deziderativă
Modalitatea volitivă este apropiată de cea deontică propriu-zisă, în măsura în care
formulele deontice au adesea (în afara folosirilor strict juridice) o bază subiectivă: se cere
înseamnă de fapt „îţi cer”, cererea subiectivă presupunând o dorinţă / voinţă a locutorului.
Modalitatea volitivă se exprimă prin moduri verbale, verbe cu conţinut lexical
deziderativ, construcţii cu adverbe, adjective sau substantive cu aceeaşi semnificaţie.
4.2.1. Dintre modurile verbale, condiţionalul cu sens optativ este specializat pentru
modalitatea volitivă: Aş merge mâine la teatru. (vezi I, Verbul. Modurile personale, 3).
Modalitatea se realizează şi în construcţii de tip „urare”, inclusiv în imprecaţii, cu
verbul la condiţional-optativ, caracterizate de o intonaţie exclamativă specială şi de
inversare – Arde-l-ar! – sau de marca de: De-ar veni odată...!.
Aceeaşi valoare o au construcţiile la modul conjunctiv (cu sau fără să), cu intonaţie
exclamativă – Să reuşeşti în toate! Dea Domnul!.
4.2.2. Verbele care exprimă lexical ideea de voinţă şi dorinţă, în primul rând a vrea şi
a dori, se construiesc cu al doilea verb la conjunctiv, cu subiect identic sau diferit: Vreau
să merg / Vreau să mergi; Doresc să plec / Doresc să plece. Alte verbe din aceeaşi sferă
semantică sunt: a spera să... / că... (Sper ca timpul
să-mi rezerve răgazul şi al unei cărţi mai sistematice şi mai bine documentate.,
A. Marino, Pentru Europa), a-i surâde să... / că..., a ţine să..., locuţiunile a trage
nădejde / speranţa să... / că... (Trag nădejde că-s greu de înţeles., N. Steinhardt, Jurnalul;
Ei trăgeau speranţa că nu vor mai fi luaţi de acasă cu arcanul., „Timpul”, 2004).
La condiţional, aceste verbe exprimă un sens deziderativ atenuat: aş vrea, aş dori etc.
4.2.3. Expresia impersonală e de dorit să... (adesea cu verbul copulă la condiţional:
ar fi de dorit) prezintă atitudinea volitivă într-o formă obiectivată şi foarte apropiată de
modalizarea apreciativă: Ar fi de dorit să mai fie invocată din când în când şi inteligenţa,
care e o calitate individuală, reală şi reconfortantă. (Al. Paleologu, Despre lucrurile).
4.2.4. Substantivele care exprimă lexical ideea volitivă – dorinţă, speranţă, nădejde
etc. – pot intra în expresii performative sau descriptive: dorinţa mea este..., am speranţa
că.... etc.

5. PSEUDOMODALITATEA „DINAMICĂ”
Construcţiile „dinamice” prezintă caracteristici obiective care privesc agentul acţiunii
desemnate sau situaţia însăşi. Se indică astfel capacitatea sau abilitatea Agentului, a
Pacientului etc., existenţa condiţiilor externe care permit o anumită situaţie (a putea, a fi

741
în stare, a fi posibil etc.), ca şi impunerea unei situaţii din cauze exterioare, obiective (a
trebui, a fi necesar, a fi nevoie, a fi nevoit etc.):
El este o fiinţă nouă, care nu poate încăpea în cadrele animalităţii.
(P. Zarifopol, Din registrul);
Titlul cărţii e imposibil de tradus în româneşte fără confuzie. (Al. Paleologu, Despre
lucrurile);
Trebuie totuşi să găsim o ordine a căutării ordinii. (A. Pleşu, Minima moralia);
Pentru a merge însă între două puncte este absolut necesar să fim convinşi că cele
două puncte există. (A. Blandiana, Calitatea).
O parte dintre expresiile modale (verbe modale, elementele lexicale care conţin ideea
de atitudine epistemică sau deontică) se folosesc curent pentru a exprima şi aceste valori,
care nu intră în sfera propriu-zisă a modalităţii (întrucât nu evaluează conţinuturi
propoziţionale), dar se înrudesc cu aceasta şi apar adesea în construcţii ambigue, în care
valorile modale sunt greu, dacă nu imposibil de delimitat de cele nonmodale. Din punct de
vedere istoric, se pare că sensurile „dinamice” (obiective) stau la baza dezvoltării sensurilor
modale actuale (subiective).
Pseudomodalitatea dinamică are ca mijloace lingvistice de realizare verbele modale
(a trebui, a putea), verbe cu sens specific (a sili, a reuşi, a izbuti), adverbe, adjective,
locuţiuni adverbiale şi adjectivale în diverse construcţii (e necesar, e posibil, e imposibil, e
capabil, e în stare), îmbinări lexicale libere care conţin substantive cu sens de necesitatea
sau posibilitate, adjective şi adverbe obţinute prin sufixare cu sufixul -bil.
Verbul a putea descrie deopotrivă abilităţile interioare şi circumstanţele exterioare
(Ana poate citi textul, pentru că are vederea bună.; Ana poate pleca la plimbare, pentru
că ploaia a stat.).
Ideea de posibilitate, exprimată lexical în derivatele cu sufixul -bil şi în construcţia
cu supinul, are sens obiectiv-dinamic, pentru că atribuie o calitate stabilă, prezentarea
făcându-se în termenii unor circumstanţe obiective: Infinitul nu e inventariabil. (G.
Liiceanu, Despre limită).

6. MODALITATEA APRECIATIVĂ
Modalitatea apreciativă este cea mai subiectivă dintre tipurile de modalităţi, chiar
dacă poate lua forme aparent obiective, impersonale, bazându-se pe evaluări curente,
împărtăşite de grupuri mari de vorbitori („opinia curentă”).
Există o diferenţă fundamentală între celelalte tipuri de modalizare şi cea apreciativă:
se pot cunoaşte şi permite doar stări de lucruri, dar se pot aprecia şi obiecte, entităţi
izolate, nonpropoziţionale: E frumos să fii darnic. / Dărnicia e frumoasă. / Darul e
frumos. Apreciativul este deci o categorie mai generală, care implică adjectivul (bun /
rău), adverbul (bine / rău), dar şi substantivul (bunătate / răutate) şi verbul (a plăcea / a
displăcea), exprimând atitudinea favorabilă sau defavorabilă a locutorului chiar la nivelul
alegerii lexicale.
Modalizarea apreciativă, ca şi celelalte tipuri de modalizare, raportează conţinutul
propoziţional la locutor şi la momentul enunţării (Mă bucur că afară plouă.); mijloacele
sale lingvistice pot fi folosite şi nonmodal, descriptiv (Ieri
m-am bucurat de ploaie. Ana se bucură că plouă.).
Propoziţia modalizată apreciativ poate avea un sens referenţial sau unul generic;
diferenţa este marcată de conjuncţia subordonatoare (că / să) şi implicit de folosirea
indicativului, respectiv a conjunctivului: E rău că a plecat supărat. / E rău să plece supărat.
Există o legătură puternică între deontic şi apreciativul generic: deonticul se bazează
pe o evaluare şi pune în prim plan consecinţa normativă a acesteia, în vreme ce
apreciativul generic pune în prim plan evaluarea, dar implică şi o prescripţie, o

742
recomandare. De aceea trecerile de la o valoare la cealaltă sunt foarte fireşti în plan
pragmatic; enunţul E bine să pleci. poate fi interpretat ca pur apreciativ (= „Plecarea e un
lucru bun.”), dar şi ca indirect deontic („E recomandabil să pleci.”).
Construcţiile apreciative pot fi: (a) explicit subiective, referirea la persoana I
realizându-se prin forma verbului (apreciez) sau prin pronumele clitic (îmi place), sau (b)
formal obiectivate (e frumos). Aprecierea poate fi nonemotivă, evaluativă (realizându-se
prin apel la valori) – E corect să fie primit. – sau emotivă (prin apel la sentimente, stări
interioare etc.) – E îmbucurător să fie primit. Desigur, limita dintre cele două tipuri nu
este netă.
Mijloacele de exprimare a modalizării apreciative sunt: verbele cu sens lexical
apreciativ, anumite construcţii cu adverbe şi locuţiuni adverbiale, cu adjective sau
substantive cu sens apreciativ, interjecţii şi particule exclamative şi – mai mult decât la
celelalte tipuri de modalizare – intonaţia.
6.1. Verbele cu sens lexical apreciativ sunt: (a) impersonale – a-i plăcea că... / să..., a-i
displăcea că... / să... (evaluative şi într-o anumită măsură emotive), a merita să...
(evaluativ), a-l durea că..., a-l deprima că... / să..., a-l enerva că... / să..., a-l îngrozi că... /
să.... (emotive, afective) – sau (b) personale: a aprecia că... (evaluativ), a detesta să..., a urî
să...., a regreta că..., a se bucura că... / să etc. Unele au o componentă epistemică (surpriza):
a-l uimi că..., a-l surprinde că... Construcţiile sintactice sunt diferite: unele verbe
impersonale se construiesc cu Experimentatorul complement indirect în dativ (îmi place că /
să) – Îmi place să fiu legată de acest cerc al încrederii copilăreşti. (A. Blandiana,
Calitatea) – , altele nu (merită să...) – Sunt cel puţin patru motive pentru care merită să faci
cultură. (A. Pleşu, Minima moralia); există verbe personale cu Experimentatorul subiect
(apreciez, detest, regret etc.) şi verbe impersonale cu Experimentatorul obiect direct (mă
doare, mă bucură etc.).
6.2. Destul de numeroase sunt adverbele şi locuţiunile adverbiale apreciative, care
intră în tipare de construcţie diferite:
(a) ca regent al propoziţiei conjuncţionale, în calitate de adverb predicativ sau în
construcţie cu o copulă: (e) ciudat că... , (e) bine că...; e rău că...; (e) de mirare că... etc. În
această construcţie pot să apară extrem de multe adjective cu utilizare adverbială (aparţinând
mai multor categorii semantice: valoare generală, importanţă, utilitate, efect, emoţie etc.): e
curios, minunat, superb, surprinzător, paradoxal, regretabil, trist, util, cinstit, important,
semnificativ, caracteristic, esenţial etc.
Predicatele nominale pot fi modalizate suplimentar cu epistemicul a (se) părea: mi
se pare trist că... / să...; Mi se pare atât de ciudat că sunt contemporană cu Alfa
Centauri... (A. Blandiana, Calitatea); din această combinaţie s-au clişeizat expresiile îmi
pare bine / rău (că... / să...).
(b) locuţiuni adverbiale cu funcţia de circumstanţial de modalitate incident sau
integrat: din fericire, din păcate, din nenorocire, din nefericire: Gest firesc, punte
naturală între generaţii [...], dar, din păcate, gest lipsit de orice finalitate publică. (A.
Blandiana, Autoportret).
Şi construcţiile cu supinul nume predicativ sunt numeroase: e de neiertat că / să..., e
de admirat că..., e de regretat că... etc.
6.3. O serie de adjective (unele participiale) apreciative intră în structuri modalizante
subiective ca nume predicative, fiind construite cu verb copulativ şi putând primi diverse
mărci ale gradării: sunt (foarte) bucuros(-oasă) că... / să..., sunt (destul de) mulţumit(ă)
că... / să...etc.
6.4. Numeroase substantive care exprimă lexical ideea de evaluare pozitivă sau negativă
intră în construcţii relativ stabile, cu câteva tipare principale: (a) eliptic şi căpătând valoare
adverbială, ca regent al unei subordonate conjuncţionale: noroc că... (Noroc că multe dintre

743
aceste convertiri au durat puţin., I. Nicolau, Haide, bre!); păcat că... (Păcat că n-ai venit
ieri.); (b) ca subiect postpus copulei, însoţit sau nu de articolul nehotărât sau de
determinativi: e păcat că (Grecii n- aveau un cuvânt pentru cultură şi e păcat că n- aveau., A.
Pleşu, Minima moralia)., e mare nenorocire că..., e o nenorocire că...; ca subiect antepus
copulei: problema e că..., lucrul interesant e că...; nenorocirea e că...etc.; (c) în poziţia de
complement direct, cu Experimentatorul subiect: a avea bucuria / plăcerea să... / de a... (Am
bucuria să vă anunţ câştigătorii.); (d) în poziţia de subiect, cu Experimentatorul complement
indirect: a-i fi frică / teamă / jale să... / că... (Mi-e teamă că au greşit numărul.).
6.5. O serie de cuvinte exclamative (ce / ce mai..., cât de...), expresii exclamative (Slavă
Domnului, Doamne fereşte) şi diverse interjecţii servesc la exprimarea modalităţii
apreciative – Vai, ce bine că a plecat! – împreună cu o intonaţie de apreciere sau
respingere, foarte variabilă şi necodificabilă lingvistic.

7. COMBINAREA MODALIZATORILOR
7.1. În propoziţii subordonate, modalizatorii interacţionează cu valorile specifice ale
structurilor sintactice respective: în structurile condiţionale, se manifestă valori
nonfactuale, dependente: posibilitatea condiţionată sau care condiţionează; la trecut
(condiţional trecut, conjunctiv trecut, imperfect) valoarea este de nonrealizat: dacă ar fi
fost / să fi fost / dacă era....; după operatori de tipul ca şi cum, de parcă, se indică stări de
lucruri ireale-imaginare; conjunctivul echivalent cu un infinitiv are sens generic-potenţial;
în vorbirea indirectă, verbele de declaraţie impun modul indicativ sau conjunctivul în
funcţie de tipul de act (asertiv / directiv): afirm că... / cer să.... După verbe cu sens modal
(epistemic, deontic, volitiv, apreciativ), alegerea între indicativ şi conjunctiv e în unele
cazuri clar determinată de regimul verbului, în altele nu: sper că va veni / sper să vină.
7.2. În acelaşi enunţ, se pot combina modalizatori de tipuri diferite (de exemplu:
epistemici + deontici; epistemici + apreciativi) sau de acelaşi tip cu grade similare
(„combinaţii armonice”, de exemplu: certitudine + certitudine) şi chiar diferite (certitudine
+ incertitudine: „combinaţii disarmonice”).
7.2.1. Există o ierarhie de aplicare a modalizării de tipuri diferite: operatorul
epistemic poate avea în domeniul său un operator deontic (Desigur, trebuie să plecaţi.),
dar raportul invers este mai puţin posibil (*Trebuie să plecaţi desigur.):
Fireşte, e neapărat necesară o anumită şcolire şi instrumentaţie prealabilă. (Al.
Paleologu, Despre lucrurile);
Evident, trebuie neapărat să precizăm şi să enumerăm aceste „valori”.
(A. Marino, Pentru Europa);
Cred că trebuie să evităm, neapărat, pericolul unei noi confuzii între finalitatea
cercetării şi predării istoriei contemporane şi obiectivele politice. („Dilema”, 1998);
Între operatorul epistemic şi cel apreciativ, domeniul mai larg îl are tot epistemicul,
dar nu este atât de neobişnuită nici combinaţia inversă (Poate că e bine că s-au întors. / ?
E bine că poate s-au întors.). Uneori, indiferent de poziţia în enunţ a operatorilor, cele
două tipuri de modalizări par să acţioneze simultan, la acelaşi nivel şi cu un domeniu
comun, exprimând simultan gradul de certitudine şi gradul de apreciere: Poate că din
fericire s-au întors.; Din fericire poate că s-au întors. De altfel, operatorii epistemic şi
apreciativ pot fi chiar coordonaţi:
Desigur (şi din păcate) sunt prea sceptică pentru a imagina o grevă generală a
naturii. (A. Blandiana, Autoportret).
7.2.2. Modalizatorii epistemici se combină cel mai uşor între ei; anumite combinaţii
armonice sunt evitate sau criticate în română din cauza înrudirii etimologice a
modalizatorilor – verbul a putea, adverbul poate, adverbul / adjectivul posibil – , care le

744
face să pară pleonastice: Curajul de a se fi răsculat ar fi putut fi, poate, uitat. (A.
Blandiana, Autoportret).
Combinaţiile disarmonice sunt posibile în măsura în care are loc o anume
diferenţiere pragmatică a operatorilor: unul dintre aceştia (cel mai apropiat de propoziţia
modalizată) referindu-se mai ales la valoarea de adevăr a conţinutului, în vreme ce al
doilea (cel plasat înainte) are funcţie argumentativă de întărire sau atenuare. În enunţul E
adevărat, probabil că nici unul dintre ei nu stătuse în viaţa lui la vreo coadă. (C.T.
Popescu, Copiii fiarei)., probabil e modalizator epistemic propriu-zis, în vreme ce e
adevărat marchează rolul de concesie pe care îl are secvenţa care îi urmează.
7.3. La nivel pragmatic, modalizatorii funcţionează ca mijloace de realizare a unor
strategii de atenuare (poate, posibil), de întărire, confirmare (fireşte, desigur), sau pot
marca secvenţe argumentative de concesie, pregătind o contrazicere (desigur, e
adevărat..., dar...).

745
AFIRMATIA

1. PRELIMINARII

În sens larg, afirmatia este termenul nemarcat al raportului polar afirmativ (pozitiv) /
negativ, care caracterizeaza propozitiile si enunturile. Un enunt afirmativ (sau pozitiv)
descrie o stare de lucruri, o actiune sau un obiect ca existente (Cartea a aparut.); enuntul
negativ corespunzator îl contrazice, exprimând neadevarul sau, nonexistenta sau
nerealizarea respectivei stari (Cartea nu a aparut.) (vezi Negatia). Spre deosebire de
negatie, afirmatia nu are însa o marca specifica, forma pozitiva a propozitiilor fiind
indicata de absenta marcilor negatiei. Propozitia pozitiva are însa o trasatura
individualizanta: existenta unui substitut, profraza da, aflat într-o relatie de simetrie cu
profraza negativa nu.

În sens restrâns, afirmatia este enuntul asertiv în forma pozitiva.

Elementele specifice unui enunt asertiv pozitiv (profraza da, diverse adverbe modale
de întarire) se pot folosi, în plan pragmatic-dialogic, si pentru exprimarea acordului, a
acceptarii (asa cum mijloacele negatiei se folosesc pentru exprimarea dezacordului).
Expresia acordului este sensul cel mai larg (si în esenta impropriu) în care se foloseste
termenul afirmatie.

Asadar afirmatia, ca si negatia, apare la nivelul predicatiei semantico-sintactice

(pentru care este preferabila desemnarea ca forma pozitiva), la nivelul enuntiativ (ca tip de
enunt, afirmatia propriu-zisa) si la nivel dialogic (ca acceptare a unei propozitii sau ca
exprimare a acordului). Între cele trei niveluri exista destule legaturi si mai ales mijloace
de expresie comune; acestea, ca si paralela cu negatia, justifica tratarea lor în acelasi
capitol.

Diferitele tipuri de enunturi se pot realiza în forma propozitionala pozitiva sau

negativa. Enuntul asertiv (vezi Enuntul) pozitiv - tipul de enunt propriu-zis afirmativ -
are o intonatie specifica, cu un contur descendent (vezi Organizarea prozodica a
enuntului) si anumite preferinte de ordine a cuvintelor, reprezentând topica standard, cea
mai frecventa. Esential este faptul ca predicatul enuntului afirmativ nu apare în forma
negativa; alte componente sintactice ale propozitiei pot fi însa supuse unor negatii partiale
(Nu ieri a venit scrisoarea., Nu cu ei am vorbit.), fara ca acest lucru sa transforme enuntul
într-unul negativ.

Enunturile exclamative cu forma pozitiva nu constituie afirmatii propriu-zise, ci doar

pres 20120g621u upun o afirmatie implicita: Ce frumoasa e! [= e frumoasa].

Unele enunturi exclamative cu forma pozitiva au o semnificatie negativa

relativ fixata în limba, prin ironie: Asta-mi mai trebuia! [= Nu-mi mai trebuie
asta.]. Nu este însa vorba de negatii propriu-zise, enuntiative, ci de efecte
pragmatice plasate la nivelul implicitului.

746
 si enunturile interogative pot avea forma pozitiva sau negativa, forma pozitiva fiind
cea nemarcata. Interogatia partiala pozitiva primeste de preferinta un raspuns pozitiv, fara
a exclude însa posibilitatea raspunsului negativ (în contexte în care exista presupozitii
suplimentare care trebuie contrazise): - Unde ai fost ieri?
- La Ploiesti. vs Unde ai fost ieri? - N-am fost la Ploiesti. (vezi Tipuri de enunturi în
functie de scopul comunicarii, 5.2.5.).

Idiomatic si în combinatie cu o intonatie exclamativa, unele interogatii

partiale pozitive au capatat valoare retorica, presupunând un raspuns cu
polaritate negativa: Cine sa-l asculte? De unde sa aiba el bani?!

Interogatia totala pozitiva nu orienteaza (în absenta unor marci speciale) polaritatea
raspunsului: Ai fost la Ploiesti? - Da. / Nu. Orientarea pozitiva a raspunsului poate fi însa
realizata prin marcare suplimentara, de exemplu cu ajutorul profrazei da transformate în
semnal al cererii de confirmare: Ai fost la Ploiesti, da? Aceasta orientare indica
presupozitia locutorului, raspunsul real putând fi si negativ (dar de obicei întarit, tocmai
pentru ca neaga o presupozitie).

Enunturile imperative pozitive beneficiaza în paradigma morfologica de forme

verbale speciale, diferite de cele negative (da! / nu da!) (vezi I, Verbul. Modurile
personale, 5.1.2).

2. PROFRAZA DA

Da substituie o propozitie pozitiva, reluând integral sau partial continutul

propozitional al antecedentului sau (vezi Anafora, 5.5).

2.1. Relatia cu antecedentul

Antecedentul profrazei poate fi asertat ca atare (explicitat de un enunt asertiv), ca în

(a), sau este presupus de un enunt exclamativ (b) ori de o interogativa totala (c):

(a) Afara ploua. Da, e tare urât.

(b) Cum mai ploua afara! Da, e tare urât.

(c) Afara ploua? Da, e tare urât.

Antecedentul poate fi o propozitie negativa, eventual redusa la profraza nu, cu care

da intra într-o asociere contrastiva: Ieri n-au plecat toti; azi, da.; Puteau sa mai încerce:
acolo nu, aici da.

Antecedentul poate fi o ipoteza sau o supozitie, asertata sau presupusa de o

interogativa totala; în acest caz, profraza apare într-o structura conditionala: Poate ca a
plecat. Daca da, e pacat.; Poate exista o solutie? Daca da, care este?.

Interogativele totale, fata de care da este raspuns sau parte din raspuns, apar în
dialogul real (A: Student? B: Da, la masterat., IVLRA), în mimarea lui monologica (Oare

747
sa fi plecat? Da, cred ca da.) sau în reproducerea acestuia în stil indirect (M-a întrebat
daca au plecat. I-am raspuns ca da.).

Nu este însa posibila reluarea anaforica a unei asertiuni presupuse de o interogativa

partiala: De când ploua afara? *Da, de o ora.

În cazul imperativelor, antecedentul e continutul propozitional (nu si cel modal,

transpus din injonctiune în asertiune):

(d) Arunca ziarele, te rog! - Ziarele da, dar revista o pastrez.

Antecedentul profazei da poate fi si o secventa mai lunga de text, reluata (în dialog
sau în monolog) prin anafora globalizanta sau anticipata cataforic:

Dincolo de culme exista însa întotdeauna cealalta panta a muntelui. De o parte si de

alta a abscisei curbele sunt de sens contrar, dar identice. Da, fiecare cucerire umana a
fost initial un act de nesupunere, dar în asemenea masura s-a impus acest adevar, încât în
cele din urma orice act de nesupunere a fost socotit o cucerire umana. (A. Blandiana,
Calitatea).

Profraza poate relua continutul propozitional al antecedentului cu modificari

implicite ale reperelor deictice: Te duci acolo? - Da [= ma duc acolo].

2.2. Aspecte pragmatice

Profraza da poate constitui ea însasi un enunt de tip asertiv (E acasa? - Da.) sau
interogativ (E acasa. - Da?); enuntul interogativ cu antecedent obligatoriu (asertiv)
contrazice însa conditia normala a interogatiei (ignorarea raspunsului), de aceea tinde sa se
transforme într-o simpla marca dialogica, într-un semnal de apel.

Exista doua situatii principale de folosire a lui da interogativ:

(a) în contextul unei asertiuni a interlocutorului, fata de care da? reprezinta o cerere
de reconfirmare: Au venit multi. - Da?; A: Are-aici la... librarie. B: Da? A: Da. (IVLRA);

(b) în contextul unei interogative totale, formulate ca asertiune pozitiva urmata de

profraza cu rol de semnal de apel, de cerere de confirmare: Au venit multi, da?. În aceasta
situatie, este la fel de posibila (si echivalenta functional) marcarea prin profraza nu?, ca si
prin alte semnale de apel: asa-i?; nu-i asa?; este? etc.

O interogativa totala formulata în prima sa parte ca o asertiune este dezambiguizata

de o secventa finala alcatuita din perechea de profraze da / nu, în structura disjunctiva: da
sau nu?. Aceasta secventa reprezinta anticiparea interogativa a raspunsului, prin
explicitarea posibilitatilor de raspuns: A plecat, da sau nu?.

2.3. Aspecte sintactice

748
 Din punct de vedere sintactic, profraza da functioneaza:

(a) ca un enunt complet, inanalizabil, care poate aparea singur, dar poate intra si în
relatii de coordonare (copulativa si disjunctiva) cu o alta profraza: A gresit? si da, si nu.;
Nici da, nici nu.; Vii, da sau nu?; (popular) Spune: da ori ba?. Enuntul propozitional da
poate stabili relatii de coordonare cu alte propozitii; raportul adversativ este foarte
frecvent, pentru ca ilustreaza miscarea dialogala a unui acord urmat de o obiectie:

A: E asfalt.

B: Da, dar întuneric. (IVLRA).

Profraza da poate îndeplini rolul de regent pentru orice tip de circumstantial: Da,
daca vrei.; Da, mâine. Da, acolo. Profraza poate fi însotita de enunturi eliptice, juxtapuse,
alcatuite doar dintr-un modalizator:

B: Complica intriga putin.

A: Da, exact. (ibid.)

sau din orice alt constituent; enuntul complet se reface pe baza repetitiei din dialog: -
Cumpara carti pentru cineva? - Da, pentru nepotul ei.;

(b) ca o propozitie subordonata (fata de operatori modali, expresii de declaratie,

verbe psihologice etc.); în acest caz, este precedata de conectorul specific. Destul de
frecvent sunt reduse la secventa conjunctie + profraza propozitiile subiective:

Este exagerata afirmatia ca toata cultura noastra se dovedeste a fi de acest tip?

Poate ca da. (C. Noica, Mathesis);

Nu stiu daca auzisem de Petre Ţutea înainte de 1950; probabil ca da, însa nu intrase
în repertoriul meu de nume. (Al. Paleologu, Despre lucrurile)

sau completivele directe: Cred ca da.; Zice ca da. De asemenea, este frecventa constructia
ca propozitie conditionala:

Exista totusi competenta etica reala? si daca da, cine o întruchipeaza?

(A. Plesu, Minima moralia);

(c) ca un predicat, din al carui grup verbal se actualizeaza anumiti actanti si

complemente, de exemplu subiectul (Divinul, asadar, nu poate lua orice masca; omul, în
schimb, da., Noica, Modelul), numele predicativ (E simpatica? - Simpatica da.),
complementul direct (Ioana citeste? - Romane da, poezii nu.) etc.

Între valoarea de enunt si cea de predicat diferenta o fac adesea intonatia si pauza
(asociate unor variatii de ordine a cuvintelor):

Accepta cineva? - Eu da. (da = predicat, cu subiectul eu actualizat);

749
 Accepta cineva? - Da, eu. (da = enunt afirmativ, urmat de enuntul eliptic eu
[accept]).

2.4. Structura adversativa ba da

Secventa ba da este specializata pentru antecedente negative care apar în asertiuni

(a), interogative totale (b) si imperative (c); adversativul ba contrazice negatia, în vreme
ce profraza da reia continutul propozitional în forma pozitiva:

(a) - Otilia, tu nu ma iubesti.

- Ba da, ba da, Felix. (G. Calinescu, Enigma Otiliei);

(b) - N-ati observat scrisori prin casa?

- Ba da, maica, avea multe. (G. Calinescu, Bietul Ioanide);

(c) - Nu pleca acum!

- Ba da!

Spre deosebire de da, care poate fi folosit si în afara dialogului, în contrast cu nu (El
nu vine, ea da.), secventa ba da apare doar în context dialogal (inclusiv în dialogul mimat
în monolog).

2.5. Marca fatica

Unele fenomene conversationale ies cu totul din sfera afirmatiei si chiar a acordului:
profraza da si multe dintre echivalentele sale functionale (asa, bine, O.K. etc.) pot fi, de
exemplu, folosite ca simple semnale de recunoastere, de verificare a contactului între
interlocutori: Alo! - Da.; Ana! - Da. În dialogurile reale, aceasta functie fatica este foarte
frecventa, da aparând suprapus peste replica interlocutorului, fara sa o întrerupa:

A: Mie mi-a spus domnu C*** ca ar fi suparati pe noi...

B: Da.

A ... ca de ce nu i-am anuntat...

B: Da.

A: ... si domnu C*** a zis ca nu este treaba lor, ca este autonomie universitara si
toate cele...

B: Da. (IVLRA) .

Ca semnal de raspuns (confirmare a contactului), da nu vizeaza un continut asertiv,

deci nu mai poate fi considerat afirmatie.

750
 3. RĂSPUNSUL AFIRMATIV sI EXPRIMAREA ACORDULUI

Sub denumirea extinsa de afirmatie sunt cuprinse mai multe forme, specifice
dialogului, de raspuns afirmativ, de acceptare a unei propozitii deja exprimate sau
a presupozitiei acesteia, de exprimare a acordului cu interventia dialogala precedenta;
tipurile si valorile lor depind de antecedent, de interventia precedenta cu rol de stimul:
aceasta poate fi o întrebare, o asertiune, un enunt imperativ etc.

Mijloacele acordului sunt caracteristice dialogului; în textul monologic, ele apar

atunci când este mimat dialogul, prin formularea unei întrebari la care se raspunde
imediat:

Prevederea este adevaratul curaj ? Da, numai daca ea exista pentru a face posibil
un curaj mai mare; da, daca ea este complicatul drum al unei mari îndrazneli; da, numai
daca la capatul ei vom putea fi mai liberi, mai fericiti si mai putin prevazatori. (A.
Blandiana, Calitatea).

De asemenea, în monolog se poate autoconfirma o afirmatie deja exprimata sau

presupusa, împotriva unei posibile contestari:

Exista o forma suprema a acestei curiozitati: stupiditatea cu care ne privim unii pe

altii. Da, stam la geam si ne privim unii pe altii. (C. Noica, De caelo).

Mijloacele acordului nu sunt numai de natura verbala: exista gesturi

conventionalizate care pot îndeplini singure functia de marcare a acordului sau care pot
însoti expresiile lingvistice (miscarea de sus în jos a capului, semne facute cu mâinile
etc.).

3.1. Raspunsul afirmativ la o întrebare totala

Raspunsul afirmativ consta în asertarea unei propozitii careia prin întrebare i s-a
presupus doar posibilitatea; se produce astfel o afirmatie propriu-zisa, adica un enunt
asertiv afirmativ: Ai trimis scrisoarea? - Da.

În descrierea lingvistica a cuplului întrebare-raspuns trebuie incluse în parte si actele

de limbaj indirecte, care folosesc interogatii cu alte valori pragmatice; unele structuri de
raspuns pot fi nespecifice, comune atât raspunsului afirmativ cât si acceptarii unei cereri: -
Ai putea sa închizi geamul? - Da., dar altele sunt specifice doar acceptarii: - Ai putea sa
închizi geamul? - Bine.

Raspunsul afirmativ la o interogativa totala utilizeaza mai multe mijloace lingvistice.

Implicarea locutorului este un fenomen gradual si continuu, care poate fi descris
simplificat prin trei trepte: ca exprimare neutra, întarita si atenuata a afirmatiei. Primele
doua situatii sunt cuprinse de obicei în categoria afirmatiei sigure sau categorice: grupare
justificata, pentru ca mijloacele de întarire ajung, prin uz, simple echivalente ale unei
afirmatii simple (Desigur.). Ultima situatie este numita a afirmatiei nesigure sau
necategorice si e normal sa reuneasca doar acele elemente care orienteaza raspunsul în

751
sens afirmativ. Exista si mijloace de expresie plasabile mai curând în preajma negatiei,
precum si unele care ar putea alcatui o clasa separata, de raspunsuri indecise, plasate la
distanta egala între negatie si afirmatie (E frumos afara. - Asa si-asa.).

3.1.1. Exprimarea neutra se realizeaza prin:

(a) profraza da, care poate fi repetata, chiar de mai multe ori; repetarea poate fi, dupa
caz, un simplu automatism (mijloc fatic de mentinere a contactului) sau o forma de
subliniere (care o apropie de afirmatia întarita): Ploua? - Da, da...;

(b) interjectii, secvente sonore bisilabice a caror marcare în scris nu este complet

fixata: aha, îhî, aha, mhm (CORV). Stilistic, acestea apartin registrului informal, popular
si familiar;

(c) repetitia (totala sau partiala, cu omisiuni sau modificari, cu intonatie descendenta)

a întrebarii: - Mai ploua afara? - Ploua.

Reluarea totala e cu atât mai posibila cu cât antecedentul este mai scurt (E destept? /
E destept.); în cazul unui antecedent mai lung si mai complex, reluarea totala risca sa nu
mai poata fi perceputa ca forma de afirmatie, ci ca un enunt-ecou, cu alte valori
determinate contextual.

Repetitia unor componente ale întrebarii poate fi integrala sau - în cazul elementelor
ancorate deictic în situatia de comunicare - adaptata morfologic (deictic), prin modificarea
persoanei si a numarului, la instanta enuntiativa schimbata: - Ai gresit? - Am gresit.

Se pot repeta chiar parti din componenta unor pozitii sintactice, de exemplu unele
prepozitii: A intrat în cabina cu bagajele? - Cu. În principiu nu se repeta cliticele,
elementele atone, cele cu functie de instrument gramatical: Îi place sa minta? - *Îi; - Vor
pleca - *Vor. La perfectul compus, este pastrat mai curând participiul decât auxiliarul: Au
plecat? - Plecat. (*- Au).

Repetitia depinde de structura informationala a antecedentului: nu poate juca rolul de

raspuns afirmativ decât reluarea unor elemente din secventa rematica, a secventei rematice
în totalitate sau a întregului enunt. Reluarea unor elemente tematice nu poate reprezenta un
raspuns. Asadar, este perfect posibila secventa
- Casa e frumoasa? - E frumoasa. / - Frumoasa., în vreme ce secventa - Casa e frumoasa?
- Casa. - contine o replica afirmativa, dar cu functie de dezacord: prin izolare, elementele
nonrematice sunt emfatizate (focalizate) si implica un contrast (Casa, da; dar...). La fel,
repetitia din secventa dialogala - E frumos afara. - Afara. (= Numai afara) marcheaza un
raspuns doar partial afirmativ. La întrebarea de identificare - Tu esti? nu se poate raspunde
*Sunt., raspunsul trebuind sa contina confirmarea elementului rematic: Eu. sau Eu sunt.

Sunt posibile si chiar frecvente combinatiile mai multor mijloace, dintre care cel mai
des întâlnita cuprinde profraza urmata de repetitie: Ati rezolvat situatia?
- Da, da, am rezolvat-o. Este posibila si ordinea inversa: Am rezolvat-o, da.; de fapt,
marca da se poate intercala în puncte diferite ale enuntului, subliniind anumite secvente
ale acestuia.

752
 Raspunsul afirmativ la o întrebare se poate exprima si non-verbal, printr-un gest de
aprobare; de altfel, acesta poate însoti oricare dintre mijloacele lingvistice enumerate.

3.1.2. Exprimarea întarita a raspunsului afirmativ se realizeaza prin:

(a) modalizatori epistemici de certitudine (vezi Modalizarea, 3.1): adverbele

desigur, evident, sigur, bineînteles, fireste, natural, indiscutabil, adevarat, exact, corect;
locutiunile fara îndoiala, fara nicio îndoiala, fara doar si poate, de buna seama, cu
siguranta; enunturi eliptice, cuprinzând o modalizare: (n-am) nicio îndoiala.

Modalizatorii pot fi folositi singuri sau în combinatie cu mijloacele neutre (profraza,

repetitia): - E frumos afara? - Desigur. / Da, desigur. / Desigur, e frumos. etc.

În aceeasi categorie semantica intra alte structuri (diferite din punct de vedere
sintactic): structuri modalizante de tipul sunt convins; sunt sigur (cu posibila gradatie: sunt
extrem de sigur) si (mai rar) formule modalizatoare alcatuite din verbul
a fi la indicativ prezent si un adjectiv / adverb: e clar, e sigur, e adevarat, e evident;

(b) adverbul absolut, izolat din structuri în care întarea un modalizator (absolut

sigur);

(c) elemente pragmatice care introduc si idei suplimentare (presupozitii negate,

focalizare asupra unor componente): chiar (surpriza, contrazicerea asteptarilor), tocmai
(transformarea enuntului anterior într-un argument pentru propria teza), vezi bine, cum sa
nu, ba bine ca nu, si-nca cum etc.;

(d) enuntul chiar asa (e);

(e) reluarea unor secvente, amplificate prin mijloace de gradare (E frumos afara. -

Foarte frumos.);

(f) reluarea unor secvente, prin sinonime care indica o intensitate mai mare,
corectându-se astfel afirmatia anterioara, fara a-i schimba însa orientarea argumentativa
(E frumos. - Superb.);

(g) marca pragmatica de raspuns cert pai (interjectie caracteristica oralitatii familiar-

populare): de obicei la început de replica, precedând fara pauza profraza sau modalizatorul
(Pai da.; Pai asa.; Pai sigur.; A: - Are multe suferinte. B: - Pai da doamna., IVLRA) sau
elementul repetat, mai ales verbul (Pai este.; Pai doarme.); mai rar folosita autonom: Pai!
Marca pragmatica interjectionala ei (Ei da!) semnaleaza suplimentar caracterul evident al
raspunsului afirmativ.

3.1.3. Mijloacele exprimarii atenuate a raspunsului afirmativ sunt:

(a) profraza afirmativa mda, specializata pentru a marca dubiul, incertitudinea,

neimplicarea;

753
 (b) modalizatorii epistemici de incertitudine, folositi singuri sau în combinatie cu
mijloacele neutre: poate, probabil, parca. În cadrul acestei categorii, apar diferente de
selectie în functie de caracterul obiectiv vs subiectiv al judecatii: Afara ploua. - ?Poate / ?
Probabil / Parca.; E un prost. - Poate / Probabil / ?Parca. Cu aceeasi functie apar diverse
formule modalizatoare cu verb copulativ - e posibil - si chiar verbe si alte expresii lexicale
cu semantica modala: cred, ma îndoiesc etc.;

(c) formule de aproximare: cam, oarecum, întrucâtva, aproximativ (si în combinare

cu elemente reluate);

(d) enuntul Cam asa (e).;

(e) enunturi la modul prezumtiv (asa o fi) si conditional (asa s-ar zice);

(f)  formule evazive bazate pe repetitie: asa si-asa, si da si nu.

3.2. Replica afirmativa

Replica afirmativa urmeaza unei asertiuni pozitive, exprimând acceptarea

continutului acesteia. Mijloacele de exprimare sunt în mare masura comune cu cele ale
raspunsului afirmativ. Formele acordului depind însa în mod clar, în interiorul categoriei,
de tipul semantic al asertiunii. De exemplu, nu sunt decât în parte comune formele de
reactie la o asertiune descriptiva, la o judecata de valoare, la un enunt narativ, la un enunt
cu continut expresiv (de descriere si manifestare a experientelor psihice ale emitatorului);
de aici provin diferentele de acceptabilitate dintre o secventa perfect posibila, precum -
Sunt un prost. - Da. si una mai putin probabila, de tipul: - Ma doare capul. - Da., unde de
fapt profraza functioneaza ca semnal fatic, de receptie.

Acordul cu o asertiune non-expresiva - de exemplu E frumos afara. - se exprima

neutru (Da.), întarit (Absolut.) sau atenuat (Oarecum.).

3.2.1. Exprimarea neutra a acordului se realizeaza prin:

(a) semnalul pragmatic da (profraza) - si repetat - Da, da. - chiar de mai multe ori
(Da da da da da, CORV);

(b) interjectii, care sunt si marci de acord cu continutul exprimat anterior, spre

deosebire de sunetele mai putin fixate (emisii nazale), care constituie simple semnale
fatice, invitatii la continuarea dialogului (hm, î?, a!);

(c) repetitia (totala sau partiala, cu omisiuni sau modificari, cu intonatie descendenta)

a enuntului anterior (E frumos / E.); repetitia cunoaste aceleasi constrângeri legate de
structura informationala a enuntului descrise pentru raspunsul afirmativ. si în cazul replicii
afirmative mai multe mijloace se pot combina, în primul rând profraza si repetitia:

- Voi erati loviti de altii.

- Da da. Da. Eram loviti, da' si Profesoru... (CORV);

754
 (d) Specific acordului cu o asertiune (dar imposibil ca raspuns la o interogativa) este
enuntul Asa e. (Asa-i.).

Dupa o asertiune pot aparea si marcile discursive asa, bine, OK; functia lor esentiala
este însa de stabilire fatica a acordului, mai mult decât de confirmare si asumare a
continutului propozitional din asertiunea precedenta:

D.M.A.: Eu discut de campanie, doamna M., si de decizia pe care am dezbatut-o

împreuna la CNA...

M.M.: Asa, si? (TVR, 2003).

3.2.2. Exprimarea întarita a acordului cu o asertiune se realizeaza prin:

(a) modalizatori epistemici de certitudine (desigur, evident, fara îndoiala etc.),

eventual în combinatie cu profraza si cu repetitia;

(b) adverbul absolut;

(c) unele elemente pragmatice care introduc si idei suplimentare (chiar, tocmai, vezi
bine; cum sa nu, ba bine ca nu);

(d) reluarea amplificata (Ploua. - Ploua tare.);

(e) particula pai în combinatie cu alte mijloace (Pai ploua.).

3.2.3. Acordul atenuat se exprima prin: a) semnalul mda si echivalentele sale (mde;
ma rog?); b) modalizatori de incertitudine (poate, parca); formule de aproximare
(oarecum) etc.:

- În alte zone se cheamă surate.

- Cam aşa, cam surate-n ale părţi. (CORV).

3.3.  Acceptarea unor acte injonctive, predictive, promisive

Acceptarea unor acte de limbaj realizate cel mai adesea prin enunturi imperative (de
exemplu: a unei injonctiuni de tipul Vino mâine!) are unele mijloace specifice de
exprimare; nu poate recurge la multi dintre modalizatorii epistemici, nici la formule de
aproximare. Acest lucru se explica prin faptul ca acceptarea nu mai priveste în aceste
cazuri continutul propozitional sau presupozitional al enunturilor, ci actul de vorbire
însusi.

3.3.1. Exprimarea neutra se realizeaza prin mijloace comune cu ale raspunsului

afirmativ: semnalul pragmatic da (si repetat), interjectii (îhî), repetitie. Specifice sunt
adverbul asa si mai ales bine, ca si bun folosit adverbial; locutiunea în regula si - în
limbajul oral - anglicismul OK [=okéĭ]. Caracteristica este si folosirea verbului a fi la

755
conjunctiv, ca formula de acord concesiv, atenuat: fie. Acordul asupra unei actiuni are
mijloace proprii de expresie, care pot însa îndeplini functia de marci fatice ale acordului,
actionând doar în plan pragmatic, nu si semantic-referential (nu confirma valoarea de
adevar a unor continuturi si nu pot deveni raspunsuri la întrebari). De exemplu, locutiunea
de acord are functie specifica de replica de acceptare fata de injonctive (a) sau de
confirmare a actului de evaluare (b); nu si de confirmare a continutului asertiv (c) sau de
raspuns la întrebare (d); este însa posibila ca marca fatica si conector argumentativ (c'):

(a) Da-mi drumul de aici! - De acord...

(b) A fost o întâmplare stupida. - De acord.

(c) Afara ninge. - (?) De acord.

(c') Afara ninge. - De acord, dar te rog sa nu schimbi vorba!

(d) Afara ninge? - *De acord.

3.3.2. Exprimarea întarita se obtine cu ajutorul modalizatorilor: pot fi folosite unele

formule de modalizare epistemica - desigur, sigur, fireste, evident; e sigur (nu însa si:
adevarat, corect etc.) -, dar mai ales cele evaluative - perfect, super, minunat; e perfect - si
deontice: neaparat, negresit, musai; e obligatoriu. Acestea nu pot marca raspunsul
afirmativ la o întrebare totala, nici acordul cu o asertiune.

3.3.3. Exprimarea atenuata se realizeaza mai ales cu ajutorul marcilor mda, mde, a
modalizatorilor deontici de posibilitate si permisivitate, dintre care unii sunt polivalenti
(poate), altii sunt specifici actului de limbaj-stimul (eventual).

756