UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE LIMBI STRĂINE

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

Prepoziţia – operator de polisemie?

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:
PROF.UNIV.DR. ALEXANDRA CUNIŢĂ

DOCTORAND:
DOINA ASAN

Bucureşti
2010
 CUPRINS

Introducere 6
Capitolul I Ce este polisemia ? 9
1. Ce este sensul? Sens şi referinţă 9
1.1. Sensul referenţial 10
1.2. Sensul areferenţial 11
1.3. Contextualism moderat şi contextualism radical 13
1.4. Natura eterogenă a sensului 14
2. Fenomenul de polisemie 15
2.1. Definiţie şi domeniu de aplicaţie 16
2.1.1. Polisemia: legătură semantică şi genetică 17
2.1.2. Procese ce conduc la apariţia polisemiei 17
2.1.2.1. Restrângerea de sens 18
2.1.2.2. Extensia de sens 19
2.1.2.3. Relaţia metonimică 19
2.1.2.4. Relaţia metaforică 19
2.1.3. Forme de polisemie 20
2.1.3.1. Polisemia îngustă 20
2.1.3.2. Polisemia largă 20
2.1.4. „Teoria prototipului” 21
2.1.4.1. Varianta standard 21
2.1.4.2. Varianta lărgită a teoriei prototipului 22
2.1.4.3. Soluţie de compromis? 24
2.2. Modul în care e tratată polisemia 26
2.2.1. Polisemie sistematică sau nu? 26
2.2.2. Se poate evita polisemia? 29
2.3. Polisemie lexicală, polisemie gramaticală 33
2.3.1. Polisemia nominală: domeniul său de aplicaţie 34
a) axa alosemică; 34
b) axa prototipo-contextuală; 34
c) polisemia prin subdeterminare şi acomodare; 35
d) polisemia prin deplasare sau transfer. 36
2.3.2. Polisemia gramaticală: exemplul prepoziţiei à 38
(i) Localizarea 39

2
 (ii) Relaţia parte/întreg 39
(iii) Efectul de tipizare 39
(iv) Atribuirea extrinsecă 40
Capitolul II Prepoziţia 41
1. Sensul prepoziţiilor 41
1.1. Natura sensului prepoziţiilor 41
1.2. Prepoziţiile: sens şi polisemie 42
2. En + N /vs/ dans + Det + N 45
2.1. Prepoziţia en: introducere 45
2.2. En, prepoziţie polisemică sau incoloră? 47
2.2.1. Relaţia spaţială 48
2.2.2. Tipul de reprezentare 51
2.2.3. Exprimarea calităţii/stării 52
2.2.4. Relaţia temporală 57
2.2.5. En, prepoziţie polisemică? 58
2.2.6. Justificarea poziţiei noastre 59
2.3. En + N /vs/ En + Adj. 60
3. Compatibilitatea Prep+N 62
Capitolul III Despre natura semantică a N1 şi N2 68
1. Substantive compuse de tipul N1+en+N2 69
1.1. Remarci preliminare: trăsături ale substantivelor compuse 69
(fr.: NC)
1.2. Prepoziţia en în substantivele compuse 70
1.3. Modulul morfologic 72
1.3.1. Criteriul determinantului 72
1.3.2. Criteriul numărului 73
1.4. Modulul sintactic 74
1.5. Modulul semiotic 76
1.6. Structura N1+en+N2 în limbajele de specialitate 80
2. Locuţiuni adjectivale, ca parte a structurii N1+en+N2 81
(în sintagme libere/discursive)
3. Despre natura semantică a N1 în cadrul structurii N1+en+N2 86
3.1. Substantive concrete nederivate: obiecte 87
3.1.1. N1 „obiect” – N2 „nume de materie” 87
3.1.2. N1 „obiect” – N2 care exprimă „forma” 88
3.1.3. N1 „obiect” – N2 care exprimă „localizarea în spaţiu” 88

3
 3.1.4. N1 „obiect” – N2 care exprimă „localizarea în timp” 89
3.1.5. N1 „obiect” – N2 care exprimă „domeniul profesional” 89
3.1.6. N1 „obiect” – N2 care exprimă „starea” 90
3.2. Substantive concrete nederivate: fiinţe 90
3.2.1. N1 „fiinţă” [+uman] – N2 care exprimă „articole de 90
îmbrăcăminte”
3.2.2. N1 „fiinţă” [+uman] – N2 care exprimă „localizarea în 91
spaţiu”
3.2.3. N1 „fiinţă” [+uman] – N2 care exprimă „localizarea în 91
timp”
3.2.4. N1 „fiinţă” [+uman] – N2 care exprimă „domeniul 92
profesional”
3.2.5. N1 „fiinţă” [+uman] – N2 care exprimă „starea” 92
3.2.6. N1 „fiinţă” [+uman] – N2 care exprimă „forma” (de 93
manifestare)
3.3. Substantive concrete, derivate de la baze verbale 94
3.3.1. N1 exprimat prin substantive concrete derivate: obiecte 94
3.3.2. N1 exprimat prin substantive concrete derivate: fiinţe 95
[+uman]
3.3.3. Substantive concrete nederivate / vs / derivate de la o 97
bază verbală
3.4. Substantive concrete, derivate de la alte părţi de vorbire 99
3.5. Substantive abstracte în poziţia N1 101
3.5.1. Nominalizările 101
3.5.2. Substantive abstracte nederivate, în poziţia N1 109
3.6. Justificarea împărţirii în clasele de substantive din 110
perspectiva N1
4. Despre natura semantică a N2 în cadrul structurii N1+en+N2 112
4.1. N2: substantiv concret nederivat, nume de materie 112
4.2. N2: substantive nederivate care exprimă „localizarea în 114
spaţiu”
4.3. N2: substantiv nederivat care exprimă „domeniul 118
profesional”
4.4. N2: substantiv nederivat, articol de îmbrăcăminte 120
4.5. N2: substantive nederivate ce exprimă „forma” 121
4.6. N2: substantiv nederivat cu valoare instrumentală 124
4.7. N2: substantiv nederivat care exprimă „localizarea în timp” 125
4.8. N2: substantiv nederivat care exprimă „starea” / „statutul” 127
sau „maniera”
4.9. N2 exprimat prin 130
a. Substantive concrete derivate de la baze verbale
b. Substantive abstracte derivate de la baze verbale 130
4.10 N2 exprimat prin substantive derivate de la alte părţi de 132
vorbire
4
 5. Concluzii privind clasele de N2 134
6. Relaţii latente între N1 şi N2 în structura N1+en+N2, în absenţa 135
prepoziţiei en

Capitolul IV Prepoziţia en, operator de polisemie nominală? (Analiza 139

structurii binominale N+en+N din perspectiva prepoziţiei en)

1. Câteva precizări terminologice 139

2. Prepoziţia, revelator de polisemie nominală 140
3. Prepoziţia en în structura N1+en+N2 142
3.1. Reconfigurarea N2 în relaţia „obiect” – „materie” 143
3.1.1. Orientarea referenţială dată de de şi en 145
3.1.2. Reconfigurarea N2 – nume de materie în suite 150
metaforizate
3.2. Reconfigurarea N2 în relaţia „fiinţă [+uman]”- 152
„îmbrăcăminte”
3.3. Reconfigurarea N2 în relaţia „obiect/fiinţă [+uman]”- 152
„manieră”
3.4. Reconfigurarea N2 în relaţia „profesie”-„domeniu de 154
activitate”
3.5. Structura N1+en+N2, în care N1 este derivat de la baze 158
verbale
3.5.1. Reconfigurarea N2 în relaţia de instrumentalitate 159
3.5.2. Reconfigurarea N2 în relaţia „activitate” – „manieră” / 161
„statut”
3.5.3. Reconfigurarea N2 în relaţia „activitate” – „localizare 161
în spaţiu”
3.5.4. Reconfigurarea N2 în relaţia „activitate” – „localizare 164
în timp”
3.6. Reconfigurarea referentului N2 în structura N1+en+N2, cu 165
N1 diferit
3.7. Prepoziţia en, operator de polisemie nominală? 167
Concluzii 170
Anexa 173
Bibliografie 198

5
 Rezumat

Prezenta lucrare a avut ca obiectiv examinarea rolului prepoziţiilor în planul

conţinutului, într-o structură binominală, în privinţa raporturilor de sens pe care acestea le
stabilesc între termenii participanţi. Deşi titlul lucrării vizează prepoziţiile în ansamblu,
analiza noastră priveşte cu precădere prepoziţia en: aceasta a fost totuşi comparată cu
prepoziţiile de şi à, considerate „incolore” sau „abstracte” (de care unii autori o apropie),
dar şi cu altele care au sens lexical (dans, sur, pendant, etc.), pentru a degaja o constantă de
comportament pentru prepoziţiile ce fac parte dintr-o structură binominală de tipul
N1+Prep+N2.
În acest scop am realizat un corpus care are la bază două reviste săptămânale de
largă circulaţie, în care am adunat exemple de dată recentă (2006) din numerele apărute
timp de şase luni. Este vorba despre revistele de informare politico-economică Le Point şi
L’Express, din care am parcurs secţiunile intitulate Monde, Société şi Économie, pentru a
înregistra toate ocurenţele prepoziţiei en în structura N1+en+N2 (Adj). Din acest corpus
am extras o parte, care figurează într-o Anexă la sfârşitul lucrării: acolo se regăsesc
cazurile discutate în disertaţie dar şi altele, cu titlu ilustrativ.
Lucrarea este structurată în patru capitole, după cum urmează:
Capitolul I – Ce este polisemia ?
Capitolul II – Prepoziţia
Capitolul III – Despre natura semantică a N1 şi N2
Capitolul IV – Prepoziţia en, operator de polisemie nominală? (Analiza
structurii binominale N+en+N din perspectiva prepoziţiei en)

Capitolul I abordează problematica sensului lingvistic, înainte de a trece la

discutarea aspectelor legate de polisemie. Sunt trecute în revistă principalele poziţii privind
definiţia sensului, ţinând seama de natura sa specială, şi este precizată poziţia pe care ne
situăm, cea a sensului referenţial.
Susţinem concluzia la care a ajuns G. Kleiber (1999), şi anume cea cu privire la
natura eterogenă a sensului: este contraproductiv dacă se încearcă să se aplice un tratament
unic tuturor unităţilor lingvistice, căci dacă unora li se potriveşte modelul sensului
referenţial, în cazul altora se cuvine să vorbim despre sens procedural. De aceea, sensul şi
referinţa trebuie, în cele din urmă, reconciliate. Sensul este deci în contact cu referinţa, dar
în maniere diferite, după cum este vorba despre sensul referenţial sau de cel procedural.
Trimiterea la realitate are loc atât pentru sensul referenţial, cât şi pentru sensul procedural;
se poate vorbi, în ambele cazuri, despre un mod de prezentare (fr.: mode de donation ou de
6
présentation) a referentului. În primul caz referentul este prezentat printr-o descriere, iar în
al doilea se indică procedura/procedurile de urmat pentru a-l identifica. Substantivele,
adjectivele, verbele se situează, în majoritatea cazurilor, de partea sensului referenţial.
Pentru morfemele gramaticale, de exemplu timpurile verbale sau prepoziţiile, mai ales cele
considerate «incolore», intră în joc sensul procedural.
În continuare, fenomenul de polisemie devine centrul atenţiei, ca proprietate de
bază a limbilor naturale. A fost relevat dezacordul lingviştilor privind (i) încercările de
definire a acestui fenomen, (ii) domeniul său de aplicaţie şi (iii) tratamentul polisemiei.
Tentativa de definire a polisemiei a luat în considerare domeniul său de aplicaţie, aşa încât
au fost discutate aici atât procesele ce conduc la apariţia polisemiei, cât şi diverse forme de
polisemie.
Termenul de «polisemie» a fost utilizat pentru prima dată de către M. Bréal (1897:
155), pentru a desemna fenomenul istoric prin care un cuvânt adăuga noi sensuri la sensul
său fundamental. De atunci încoace, acest termen apare, în general, pentru a caracteriza un
fenomen în sincronie, după cum vom vedea în această lucrare.
Polisemia presupune existenţa unor sensuri diferite pentru acelaşi cuvânt, dar « des
sens perçus comme reliés d’une manière ou d’une autre » (P. Cadiot şi B. Habert, 1997: 3).
Situaţia se complică în clipa în care trebuie precizată poziţia adoptată în privinţa sensului şi
explicate raporturile care justifică gruparea tuturor acestor sensuri într-un singur articol de
dicţionar, dacă ţinem seama de faptul că şi omonimia implică mai multe sensuri şi o
singură formă, semnificantul. Astfel, constatăm cu (G. Kleiber, 1999: 55, apud B. Victorri
şi C. Fuchs 1996: 11) că « La polysémie … est une notion qui se laisse très facilement
appréhender de manière intuitive, mais qui se révèle beaucoup plus rétive à une définition
rigoureuse ». O altă dificultate este legată de faptul că polisemia este foarte răspândită în
limba uzuală, majoritatea cuvintelor fiind polisemice.
Am trecut în revistă, urmându-l pe R. Martin (1983), procesele ce conduc la apariţia
polisemiei, adică restrângerea de sens, extensia de sens, relaţia metonimică şi relaţia
metaforică. Facem precizarea că autorul menţionat vorbeşte despre „forme” de polisemie,
în timp ce noi considerăm acest termen adecvat doar atunci când se referă la polisemia
îngustă şi la polisemia largă.
Abordarea cognitivă în care se înscrie demersul nostru prilejuieşte, de asemenea,
evaluarea aportului teoriei prototipului, în varianta sa standard şi în cea lărgită. Teoria
prototipului, având la bază cercetările psihologului american E. Rosch (1975), promovează
o concepţie diferită privind categoriile cognitive şi logice. Astfel, autoarea estimează că
« Les catégories naturelles ont une structure interne composée d’un prototype (les
instances les plus nettes, les meilleurs exemplaires) de la catégorie et de membres non
7
prototypiques placés dans un ordre qui va d’exemplaires meilleurs à des exemplaires moins
bons », (E. Rosch, 1975, « Cognitive Reference Points », in Cognitive Psychology, 7: 544,
apud G. Kleiber, 1990: 52). Cu alte cuvinte, apartenenţa la o categorie nu se pune în
termeni absoluţi, ca „da” sau „nu”, ci ca un grad mai mic sau mai mare de adecvare. O
astfel de abordare nu are nimic în comun cu definiţia tradiţională a categoriilor cognitive,
bazată pe condiţii necesare şi suficiente.
În varianta standard, aplicând această teorie cognitivă la domeniul semanticii,
sensul unui lexem poate fi « la représentation mentale de son prototype-objet » (G. Kleiber,
1990: 61), iar polisemia reprezintă « une catégorie dont le prototype constituera le sens
premier, basique, ou central, dont les autres seront des instances plus ou moins éloignées »
(ibid.: 100-101). În termeni de trăsături semice, acest lucru înseamnă că sememul
lexemului reprezintă ansamblul trăsăturilor semice care definesc semnificaţia sa primară,
iar toate aceste trăsături semice sunt prototipice. Pe măsură ce ne îndepărtăm de sensul
prototipic, se pierde din aceste trăsături semice prototipice, până la cazul cel mai periferic,
care trebuie să aibă cel puţin un sem în comun cu sememul semnificaţiei primare.
Trăsăturile prototipice sunt deci trăsături semantice mai mult sau mai puţin pertinente
deoarece, pe de o parte, ele sunt pezente în semnificaţia prototipică dar, pe de altă parte,
pot fi absente din unele dintre semnificaţiile marginale ale lexemului. Prin urmare, varianta
standard a teoriei prototipului desfiinţează noţiunea de trăsătură semică pertinentă a
semnificatului unui lexem. Noi vom folosi totuşi abordarea prototipică în capitolele III şi
IV, pentru a identifica clase prototipice de lexeme în poziţia N1 şi N2, în structura
N1+en+N2, cât şi relaţii prototipice între cei doi termeni nominali.
În căutarea unei soluţii mai bune, anumiţi adepţi ai teoriei prototipului au propus o
reformulare a respectivei teorii, variantă pe care G. Kleiber o numeşte « la version étendue
de la théorie du prototype ». Această abordare reprezintă o revenire la teoria « [des]
ressemblances de famille » a lui L. Wittgenstein (1961), iar marea diferenţă faţă de
varianta standard a teoriei prototipului este « l’idée que les membres d’une catégorie
peuvent être reliés les uns aux autres sans qu’ils aient une propriété en commun qui
définisse la catégorie » (G. Lakoff, 1987: 12, apud G. Kleiber, 1990: 151). Aplicat la
domeniul semanticii, acest lucru înseamnă că nu este necesar să existe nici măcar o singură
trăsătură semică, comună tututor semnificaţiilor unui lexem, fapt relevat deja de L.
Wittgenstein prin analiza cuvântului jeu. Lipsa unităţii ce caracterizează semnificaţiile
acestui lexem face ca, dintre cele cinci sensuri pe care DFC (Dictionnaire du Français
Contemporain) sau NPR (Nouveau Petit Robert) i le recunosc acestui cuvânt, DFC să vadă
cinci cazuri de omonimie, iar NPR tot atâtea cazuri de polisemie. Toată această situaţie
apare din cauza lipsei unei linii de demarcaţie clare între polisemie şi omonimie. Avem
8
astfel ocazia de a constata complexitatea şi anvergura polisemiei şi de a înţelege
provocarea pe care o reprezintă orice tentativă de definire la nivel global şi de stabilire a
domeniului său de aplicaţie. Vom avea ocazia să facem aceeaşi constatare şi în privinţa
modului de a trata polisemia.
Problemele legate de tratamentul polisemiei aduc în atenţie polisemia sistematică,
dar şi abordările care încearcă să limiteze extinderea necontrolată a polisemiei.
Polisemia, ca fenomen lingvistic, este prezentă în majoritatea limbilor naturale, însă
polisemiile ce caracterizează o limbă dată ţin, adesea, de o idiosincrazie. Totuşi, o parte din
cazurile de polisemie se pot organiza într-o manieră previzibilă, fapt ce ar putea justifica
tratarea acesteia ca pe un fenomen regulat sau sistematic. Ca exemple de polisemie
sistematică am menţionat cazul verbelor aspectuale finir, commencer, etc., abordate diferit
de către J. Pustejovsky (1993, 1995) şi R.W. Langacker (1984) şi cazul în care substantive
nenumărabile par să fie derivate de la substantive numărabile, printr-un proces general şi
productiv, acelaşi în mai multe limbi. Din păcate, exemplele analizate ne îndreptăţesc să
vorbim de prezenţa „polisemiei sistematice”, dar nu şi de omniprezenţa sa. Sau, dacă vrem,
putem spune că există polisemii sistematice sau regulate, în timp ce fenomenul polisemic
propriu-zis nu este sistematic decât parţial.
Pentru a contracara tendinţa de a vedea un caz de polisemie în orice fenomen de
interpretare există, din fericire, abordări care încearcă să evite acest lucru. Este vorba
despre trei abordări, cele oferite de J. Pustejovsky (1995), D.A. Cruse (1996) şi G. Kleiber
după 1990 (1999). Dintre acestea noi am ales-o pe cea propusă de D.A. Cruse. Noţiunea de
faţetă, propusă de el, prezintă două avantaje: oferă posibilitatea de a evita polisemia, prin
conceptul semantic de „faţetă” şi, pe de altă parte, permite identificarea acestuia din urmă.
D.A. Cruse (1996: 94) adaugă « une sorte de variation sémantique qui se situe entre la
polysémie et la variation contextuelle ». Astfel, pentru cele două lecturi posibile ale
lexemului livre, ca obiect concret sau ca entitate abstractă, D.A. Cruse introduce noţiunea
de facette (fr.) şi reduce această diferenţă la o diferenţă de faţetă semantică ([TOM] şi
[TEXT]) pentru acelaşi cuvânt (sublinierea noastră). Ipoteza pe care D.A. Cruse îşi
bazează analiza este aceea că lexemele au un conţinut semantic unitar, adică nu prezintă
polisemie, însă pot avea componente – faţetele – ce pot să apară singure în utilizare,
manifestând o variaţie de sens care nu este nici polisemie, nici variaţie contextuală.
Faţetele, spre deosebire de variaţia contextuală, care este total dependentă de context, au
« un degré d’autonomie assez élevé », exact ca sensurile unui polisem. Patru proprietăţi
scot în evidenţă relativa independenţă a faţetelor. Dacă acest lucru le apropie de polisemie,
ceea ce le distinge este « l’unité du concept global dans les facettes » (ibid.: 94). Faţetele

9
pun în evidenţă şi aspectul cognitiv, deoarece sunt reprezentate « de façon permanente
dans le lexique menthal » (ibid.: 95).
Abordarea lui D.A. Cruse ridică, totuşi, câteva probleme: este vorba despre
numărul de faţete pertinente pentru un lexem dat şi de gradul lor de generalitate. G. Kleiber
(1999) respinge abordarea lui D.A. Cruse în interpretarea cazurilor de tipul « livre » ca
obiect concret şi, pe de altă parte, ca entitate abstractă pentru că, în ciuda faptului că soluţia
propusă este de natură semantică, ea se bazează pe schimbarea de referent. Noi am preferat
abordarea lui D.A. Cruse fiindcă ne ocupăm de raporturile pe care le stabilesc anumite
prepoziţii într-o structură nominală. De asemenea, cu „faţetele” ne menţinem în cadrul
semanticii; soluţia propusă de G. Kleiber (1999) este de natură pragmatică.
Capitolul I se încheie cu două exemplificări de cazuri de polisemie: pentru cea a
cuvintelor lexicale se discută polisemia nominală şi domeniul său de aplicaţie, iar ca
exemplu de polisemie gramaticală se prezintă prepoziţia à. În acest fel punem în evidenţă
complexitatea şi eterogenitatea fenomenului de polisemie, făcând trecerea la următorul
capitol, dedicat prepoziţiei.
Polisemia nominală ocupă un loc aparte în cadrul polisemiei unităţilor lexicale, atât
prin capacitatea de a sugera extensia fenomenului, cât şi prin varietatea cazurilor. Am
trecut în continuare în revistă sursele polisemiei nominale, aşa cum au fost ele identificate
de P. Cadiot şi B. Habert (1997), care au încercat să realizeze o clasificare a cazurilor de
polisemie, punând accentul pe două aspecte şi anume:
(1) pluralitatea sensurilor;
(2) tratamentul specific al relaţiei de înrudire între sensurile multiple.
Concluzia care s-a desprins în faţa uluitoarei diversităţi de manifestare a polisemiei
nominale este că « tous les noms ne se prêtent pas de la même manière à une description
polysémique » (ibid.: 11), trebuind să se aibă în vedere natura substantivelor analizate şi
diversitatea surselor polisemiei. Se înţelege, astfel, de ce polisemia se pretează mai bine
studiilor de caz decât generalizărilor vizând o definire a fenomenului în ansamblu. Am
constatat, în acelaşi timp, rezistenţa manifestată de către acest fenomen la orice demers de
clasificare. Aşa se explică, credem, alegerea unor criterii non unitare pentru clasificarea
fenomenelor de polisemie: autorii menţionaţi anterior au început prin organizarea cazurilor
de polisemie în jurul a două axe, dar au continuat apelând la anumite principii de
organizare: o parte din acestea nu au legătură cu polisemia în sens îngust, ceea ce ridică
problema limitelor acestui fenomen.
Am menţionat şi faptul că eterogenitatea sensului, în speţă modul de prezentare a
referentului (printr-o descriere a acestuia sau prin furnizarea procedurilor necesare
identificării sale) face posibilă distincţia între polisemia cuvintelor lexicale şi cea a
10
cuvintelor gramaticale. Alegerea prepoziţiei à pentru a ilustra comportamentul unui
polisem gramatical se justifică prin asemănarea pe care unii cercetători o găsesc între
această prepoziţie, catalogată, alături de de, drept „incoloră”, şi prepoziţia en, care face
obiectul acestei lucrări. Am ilustrat, de aceea, prin câteva situaţii (în context nominal)
comportamentul prepoziţiei à ca polisem gramatical, fără a încerca să îi epuizăm
potenţialul semantic. Utilizând exemple clasice, din P. Cadiot (1997), am constatat că
interpretarea sensului unei prepoziţii incolore impune completarea informaţiilor pe care le
oferă aceasta cu cele pe care le furnizează contextul sau situaţia. Din această cauză nu se
poate vorbi despre „polisemie” în sens strict în cazul prepoziţiilor incolore. Totuşi,
contextul va fi tratat în conformitate cu nişte principii semantice clare, singurele care pot să
dea sensul prepoziţiilor. Astfel, fiecare prepoziţie este un principiu tipologic, schematic sau
instrucţional, de accesare, în conformitate cu anumite reguli, a inferenţelor contextuale.
În cazul lui à, tehnica aceasta de atribuire de sens, sugerată de P. Cadiot, conduce la
următorul rezultat: punctualitate / prospectiv / intensiune / funcţie. Maniera diferită a
prepoziţiilor de a exprima diferite sensuri a fost abordată mai în amănunt în următorul
capitol.
Capitolul II. Acest capitol porneşte de la maniera specifică în care prepoziţia
exprimă sensul, fiind vorba despre sensul gramatical. De aceea am început cu o discuţie
privind distincţia între unităţi lexicale şi unităţi gramaticale ajungând, astfel, să avem o
imagine mai clară privind sensul gramatical. Am exemplificat prin prepoziţiile en şi dans,
aşa cum au fost ele definite de lingviştii care le-au studiat de-a lungul timpului.
Interesul pe care lingviştii îl acordă prepoziţiilor se justifică prin paradoxul care le
caracterizează: pe de o parte sunt « des mots-outils », discrete sau aproape invizibile,
utilizate pentru a contribui la exprimarea unei largi game de relaţii. Pe de altă parte,
contribuţia lor nu este deloc de neglijat: ajunge ca acestea să fie omise pentru ca discursul
să devină ininteligibil. Ele sunt, deci, indispensabile în procesul construcţiei sintactice.
Prepoziţiile sunt, de asemenea, un hibrid, deoarece sunt unităţi lexicale, cu o
semnificaţie, dar care joacă un rol gramatical, şi anume acela de a semnala o funcţie sau o
legătură sintactică între unităţi pline. Aceste cuvinte, mai mult decât cele numite
„lexicale”, trebuie analizate în interacţiunea lor cu mediul lingvistic în care apar.
Abordările deja clasice ale lui G. Guillaume (1919), G. Gougenheim (1950) şi B.
Pottier (1962) au avansat ideea că « derrière la diversité de ses emplois, chaque préposition
a un noyau fixe de sens, appréhendable en termes abstraits de valeur, de procédures ou
d’instructions » (Cadiot, 1991: 4). Dacă acest nucleu (fr.: noyau) este uşor de identificat în
cazul prepoziţiilor monosemice (chez, entre, parmi, sans, selon) sau poate fi identificat prin
reducere la un invariant, plecând de la diferitele utilizări, în cazul prepoziţiilor polisemice
11
(avec, dans, par, sur, vers, etc.), el devine aproape imposibil de desluşit în cazul
prepoziţiilor numite „vide” sau „incolore” : à, de şi, după unii autori, en1.
Opoziţia între unităţi gramaticale şi unităţi lexicale în cadrul limbii nu se bucură de
o explicaţie satisfăcătoare, pe baza unor criterii incontestabile.
Dimpotrivă, avem impresia că, de la unităţi lexicale la unităţi gramaticale există un
continuum, cu doi poli distincţi şi multe cazuri intermediare, supuse arbitrarului.
Se plasează, de obicei, la polul gramatical flexiunile (mărcile cazuale, timpurile
verbale), anumite afixe, pronume, prepoziţii, conjuncţii, adverbe, anumiţi determinanţi,
unele verbe auxiliare şi modale, iar la polul lexical majoritatea substantivelor, verbelor şi
adjectivelor. Există, la mijloc, anumite unităţi al căror statut provoacă ezitări: de exemplu
anumite prepoziţii şi locuţiuni prepozitive, numeroase adverbe, anumite verbe-suport.
P. Cadiot a arătat că se poate profita de existenţa acestui continuum între prepoziţii
pentru a stabili instrucţiunile ce corespund prepoziţiilor abstracte, prin utilizarea perechilor
prepoziţionale sinonime sau antonime, de exemplu en/dans, sur/sous, etc. Este interesant
de constatat că, indiferent de teoriile lingvistice cărora le sunt tributari, lingviştii ajung, în
general, la acelaşi rezultat, când este vorba să caracterizeze, sintetic, o prepoziţie, mai ales
una abstractă. Am exemplificat cu prepoziţia en, aşa cum a fost ea caracterizată succint de-
a lungul timpului de către G. Gougenheim (1950), L. Waugh (1976), C. Guimier (1978), P.
Cadiot (1997), inclusiv prin comparaţia cu prepoziţia dans (B. Victorri, 1999).
E. Spang-Hanssen2 consideră că à, de, en sunt „prepoziţii incolore”, datorită
opoziţiei „coeziune-descompunere” : grupurile formate pornindu-se de la fiecare din aceste
trei prepoziţii manifestă o deosebită coeziune, astfel încât descompunerea lor – datorată
uneori « [à la] détermination plus précise d’un des éléments reliés » (1963: 21) cere să se
recurgă la o prepoziţie „plină”.
G. Moignet consideră că locul lui en este lângă de şi à din motive de ordin
fonologic şi semantic: în opinia sa, en ar fi varianta nazalizată a lui à. De asemenea, el
observă că diferenţa fonologică între aceste trei prepoziţii şi celelalte reflectă o diferenţă de
densitate semantică.
Dacă statutul de „prepoziţie incoloră” pare să fi atins un consens printre lingvişti în
privinţa prepoziţiilor à şi de, mai este încă mult arbitrar când se încearcă să se justifice
apartenenţa prepoziţiei en la un anumit grup de prepoziţii.
A doua parte a acestui capitol se ocupă de valorile exprimate de prepoziţia en, în
principal în context nominal. Având în vedere aportul perechilor prepoziţionale în

1
E. Spang-Hanssen (1963), G. Moignet (1981), M. Riegel et alii (1994).
2
E. Spang-Hanssen a împrumutat acest termen de la W. Von Wartburg şi P. Zumthor (1958) tocmai din
cauza impreciziei sale.
12
studierea raporturilor pe care le poate stabili fiecare dintre membrii unei perechi, prepoziţia
en a fost studiată şi contrastată cu prepoziţia dans.
Obiectivul nostru va fi acela de a justifica plasarea lui en mai aproape de
prepoziţiile aşa-zis „incolore”, într-un continuum ce merge de la acestea la prepoziţiile
considerate „pline” şi renunţarea la ideea claselor prepoziţionale net delimitate.
L.S. Florea (1999), de exemplu, şi-a propus să demonstreze că en şi dans sunt,
amândouă, prepoziţii polisemice. În acest scop, ea a examinat utilizările locative,
temporale şi calificative ale lui en şi dans, cât şi alternanţa lor cu à şi de în aceste contexte.
Noi am urmat acelaşi traseu, în încercarea de a arăta că includerea lui en în grupul
prepoziţiilor polisemice, alături de dans, nu este conformă cu realitatea lingvistică şi că o
abordare care ţine seama de linia continuă ce merge de la „incolore” la prepoziţii „pline”
din punct de vedere semantic este preferabilă. Interesul nostru s-a îndreptat în special către
relaţiile pe care le stabilesc en şi dans în context nominal şi în situaţii analoage, ce fac
posibilă identificarea valorilor lor intrinseci.
Ne-am concentrat asupra asemănărilor şi deosebirilor de comportament ale acestei
perechi prepoziţionale în privinţa construcţiei sintactice, a interpretării semantice a
raporturilor pe care le stabilesc aceste prepoziţii şi a tipurilor de reprezentări pe care le
construiesc. Având în vedere abordarea cognitivă în care se plasează demersul nostru am
început cu examinarea raporturilor spaţiale sau spaţializate pe care le stabilesc en şi dans
cu à şi de. De asemenea, am încercat să identificăm, pentru ambele prepoziţii, trăsături
inerente şi trăsături contextuale, ce decurg din sensul termenilor puşi în legătură.
În ce priveşte utilizarea spaţială, en şi dans exprimă interioritatea, însă en induce şi
o dimensiune aspectuo-temporală, prezentă în utilizările sale calificative.
În domeniul temporal, en şi dans se situează pe poziţii diferite, deoarece en
marchează „intervalul” iar dans „momentul” de desfăşurare a procesului, ceea ce exprimă
contrastul dintre aspectul durativ (en) şi aspectul punctual (dans).
Cât despre modul de reprezentare a referentului, cele două prepoziţii se deosebesc
şi de această dată: dans construieşte, împreună cu regimul său, o referinţă autonomă, spre
deosebire de en+N care realizeză, cel mai adesea, o referinţă non autonomă. În ciuda
acestor deosebiri, L.-S. Florea (ibid.) consideră că en este o prepoziţie polisemică, cu un
comportament ce justifică includerea ei alături de dans, vers, par, pour, dès, sur, sous, etc.
În ce ne priveşte, credem că plasarea lui en într-una din aceste grupe ridică nişte
probleme. În privinţa prepoziţiilor, credem că nu se poate vorbi de grupe clar delimitate, ci
de prezenţa unor trăsături în grade diferite. Este vorba, în ultimă instanţă, despre o separare
arbitrară: astfel, E. Spang-Hanssen recunoaşte că « il s’agit pourtant plutôt de degrés que
de classes » (1963: 21). Iar J. Cervoni (1991: 140) consideră că singura trăsătură care
13
permite o separare clară, în două clase, este de ordin semiologic şi se referă la faptul că à,
de şi en sunt monofonematice, spre deosebire de celelalte prepoziţii, fapt relevat pentru
prima oară de G. Moignet; totuşi, Cervoni remarcă faptul că termenii folosiţi de Moignet
pentru a descrie cele două clase de prepoziţii sugerează « l’idée de degré et non
d’opposition radicale ». Aceasta este soluţia care ne pare a fi mai conformă cu realitatea
lingvistică. În acest sens, prepoziţia en se plasează, prin unele dintre proprietăţile sale,
alături de prepoziţiile à şi de, însă există1 în comportamentul său aspecte care o apropie de
prepoziţiile polisemice, de exemplu dans.
După examinarea valorilor prepoziţiei en, cu justificarea poziţiei noastre privind
apartenenţa ei la un grup sau altul de prepoziţii, am încheiat acest capitol prin prezentarea
unui exemplu care pune în evidenţă modul în care prepoziţia se raportează la polisemia
regimului său, în context binominal.
Astfel, atunci când regimul său are mai multe faţete, prepoziţia concură la
exprimarea uni anumit sens, dintre cele pe care le poate avea substantivul care o urmează:
într-o structură nominală, de tipul A Prep B, în care termenii A şi B sunt două substantive,
prepoziţia va participa la alegerea aceluia dintre sensurile (înrudite) ale termenului B, care
este în acord cu semantismul său şi al termenului A, iar din această interacţiune va rezulta
sensul întregului. De aceea, vom putea spune că, în stabilirea unei relaţii între termenii A şi
B, prepoziţia uneşte reprezentări, şi nu cuvinte. Ea tratează referentul regimului său într-o
manieră proprie, caracteristicile sale sintagmatice şi semantice determinând posibilele
inferenţe interpretative. Cu alte cuvinte, prepoziţiile impun anumite condiţii regimului lor,
astfel ca faţeta profilată de acesta să se potrivească cu reprezentarea evocată de termenul A
al relaţiei. Este vorba, în principal, despre selecţia pe care o operează prepoziţiile în
alegerea regimului pe care îl pot avea, adică despre compatibilitatea Prep + Regim. Am
exemplificat cu situaţii în care diferite prepoziţii acceptă acelaşi regim (le chapeau sur la
tête; mal de tête; signe de tête; home de tête; partage par tête; musique en tête).
Capitolul III a vizat natura semantică a celor două substantive din structura
binominală în care intră şi prepoziţia. Prin analiza termenilor nominali care se găsesc la
dreapta şi la stânga prepoziţiei en am dorit să punem în evidenţă clase de substantive
reprezentative pentru ambele poziţii, cât şi relaţii reprezentative pe care le pot stabili
substantivele din aceste clase înainte de intervenţia prepoziţiei.
Deoarece structura N1+en+N2 priveşte atât cazuri de fixare (substantive compuse,
locuţiuni adjectivale alături de un N1), dar şi sintagme libere, le-am discutat mai întâi pe
primele, pentru a evidenţia rolul lui en în compunerea nominală.

1
A se vedea, în capitololul al II-lea, analiza comportamentului prepoziţiei en.
14
 În analiza structurii N1+en+N2 ca sintagmă discursivă am început prin examinarea
N1 şi am pornit de la concret la abstract, de la substantive concrete nederivate (obiecte,
apoi fiinţe [+uman]), am continuat cu substantive concrete derivate de la baze verbale
(obiecte, fiinţe [+uman]), după care am abordat substantivele abstracte, mai întâi pe cele
derivate de la baze verbale şi apoi pe cele nederivate. Am ales acest parcurs, ţinând cont de
(i) relaţiile care se pot stabili între N1 şi N2, chiar în absenţa prepoziţiei en; şi de (ii)
randamentul relaţiei respective, adică de cât de productivă este acea relaţie, fapt ce a putut
fi constatat pe baza corpusului pe care l-am realizat.
Având în vedere cele de mai sus, putem face următoarele observaţii:
(i) Substantivele concrete nederivate ce exprimă obiecte stabilesc toate relaţiile posibile
cu N2 asociat, adică se pot combina cu un N2 ce exprimă „materia”, „forma”, „starea”,
„localizarea într-un domeniu” / ”spaţiu” şi „timp” a referentului N1. Dintre acestea
relaţia N1 „obiect” – N2 „materie” se detaşează prin caracterul său sistematic, atestat
prin numeroasele exemple de substantive numărabile la N1 ce intră în această relaţie
cu N2 nume de materie.
Nici una dintre celelalte clase de lexeme nu este atât de productivă şi de uniformă,
încât credem că aceasta constituie situaţia prototipică pentru substantivele concrete
nederivate (obiecte) în poziţia N1. Substantivele concrete, derivate de la baze verbale
(obiecte) au furnizat prea puţine exemple pentru a fi luate în calcul.
(ii) De departe, cele mai multe exemple au provenit de la substantivele concrete
nederivate [+uman]. Şi aici, ca şi în cazul precedent, am constatat că acest tip de N1
intră în toate relaţiile posibil de stabilit cu N2 asociat, în structura N1+en+N2, chiar în
absenţa prepoziţiei, adică participă la caracterizarea referentului N1 în privinţa
„vestimentaţiei” / „stării” / „domeniului profesional” / „localizării în spaţiu” şi „timp”
/ „formei” (de manifestare) a acestuia.
Putem vorbi de o relaţie cvasi-sistematică în privinţa N1 caracterizate prin N2 articole
de îmbrăcăminte, deoarece trimiterea la fiinţe [+uman] se face în diferite feluri (se
menţionează genul/vârsta/profesia/statura/culoarea părului/statutul), de asemenea se
face referire la indivizi sau la grupuri, deşi acest din urmă caz este marginal.
(iii) Substantivele concrete, derivate de la baze verbale ne-au prilejuit constatarea unei
relaţii deosebit de productive şi sistematizate între N1 nume de „profesie” şi N2
„domeniu”. La N1 am constatat chiar o specializare, în sensul că există deja două
grupe de nume de profesie, unul cu substantive care se termină în –eur, celălalt în –ant.
Şi creaţiile recente se supun acestor norme (assureur, concepteur, consultant).
(iv) În cadrul substantivelor abstracte se remarcă un grup numeros, constituit din
nominalizări. Dintre acestea, majoritatea aveau ca referent o activitate, caracterizată în
15
 privinţa „formei”/ „instrumentului”/ „manierei” de realizare/ „localizării temporale” şi
„spaţiale”, inclusiv într-un „domeniu”. Ţinând cont de faptul că „forma” şi
„instrumentul” ţin de o „manieră” de realizare a acţiunii denotate de N1, iar
„domeniul” este un spaţiu abstract, putem spune că activităţile (şi împlinirile) la care
trimite referentul N1 se pretează, în general, unei caracterizări prin răspunsul la
întrebările „Cum?” şi „Unde?”.
Trebuie să evidenţiem productivitatea deosebită a lexemelor mise / entrée / montée
care acceptă un număr mare de N2, deci au o capacitate combinatorie deosebită.
O relaţie sistematică există între N1 denotând o activitate şi un N2 ce evocă mijloace
de transport; din păcate, nu dispunem de un număr de exemple la fel de consistent ca
în cazul relaţiilor „obiect”- „materie” sau „fiinţă”- „articol de îmbrăcăminte” ori
„profesie”- „domeniu”.
Substantivele abstracte, derivate de la baze verbale rămân o sursă bogată în opţiuni
pentru poziţia N1, în special în caracterizarea „manierei” de realizare a acţiunii
denotate de N1 şi a „localizării spaţiale” a acesteia.
(v) Examenul substantivelor abstracte, derivate de la alte părţi de vorbire, cât şi al celor
nederivate, în poziţia N1 ne-a furnizat exemple ale aceloraşi relaţii, doar că mai puţin
numeroase ca cele de la (iv), ceea ce face din acestea din urmă exemplul prototipic de
N1 exprimat printr-un substantiv abstract.
În finalul acestei secţiuni am putut constata că împărţirea în clasele de N1, de la
concret la abstract, îşi găseşte pe deplin justificarea din perspectiva N1.
Împărţirea care ne-a facilitat stabilirea claselor prototipice de N1 şi relaţiile la care
acestea pot participa ne-a permis să facem câteva constatări şi din perspectiva N2. Aşadar,
pornind de la concret la abstract, menţionăm substantivele concrete, nederivate, nume de
materie, ce descriu obiectele denotate de N1, într-o relaţie între substantive numărabile
(N1) şi substantive nenumărabile (N2). Este o clasă foarte bine reprezentată. Deşi
majoritatea covârşitoare a N2 prezintă substantive nenumărabile, există şi excepţii
(briques): dar şi aici se observă tendinţa de regularizare a acestei relaţii, ceea ce duce la
situaţii în care se foloseşte singularul (une bâtisse en brique, une baraque en brique grise).
Următoarea grupă de substantive N2 care intră într-o relaţie cvasi-sistematică cu N1
substantive concrete [+uman] este cea care denotă articole de îmbrăcăminte. Descrierea
sintetică pe care o realizează N2 aduce şi o nuanţă de „statut”, datorită preponderenţei
singularului, deşi substantivul are şi plural. Atunci când se foloseşte pluralul, acesta se
asociază, de obicei, cu ideea de „pereche” (jeans, baskets) sau de „stare” / „statut” (armes).

16
 O tendinţă spre specializare şi sistematizare se observă şi printre lexemele care
exprimă „starea” / „statutul” / „maniera”, îndeosebi la cele care dau, prin semantismul lor,
o conotaţie negativă [vezi Cap. III, 4.5., grupul (ii)].
O grupă numeroasă de lexeme specializate, care îşi păstrează acelaşi sens şi când
sunt scoase din context (în cazul nostru din structura N1+en+N1) este cea a substantivelor
ce denotă un domeniu de activitate. Nu este, totuşi, o grupă omogenă, din moment ce,
uneori, interpretarea ca „domeniu” datorează aproape totul contextului (vezi cazurile:
carrière, capital, sinistres, meubles; puces électroniques, moeurs vacancières; création
d’entreprise, de la Cap. III, 4.6.).
„Localizarea în spaţiu” se face cu lexeme care au legătură cu ideea de „spaţiu”
(école, lycée, banlieue, Banque, Bourse, mer, prison, terre, ville, tête), dar acest lucru nu
garantează o interpretare spaţială, din moment ce multe exemple prezintă şi o nuanţă de
„statut” asociat locului respectiv sau de „atitudine” (cu un N2 ca main, bouche, poche,
bandoulière).
În privinţa „localizării în timp” se remarcă lexemele ce denotă procese şi cursivul
cours, care contribuie la sublinierea aspectului de continuă desfăşurare a activităţii denotate
de N1; o contribuţie hotărâtoare în alegerea unei astfel de interpretări o au adjective ca
plein(e), fort(e), care dau un caracter dinamic procesului denotat de N2. De aceea, este
posibilă şi interpretarea ca „stare” / „statut”, mai ales că este vorba, în acest caz, de lexeme
ce prezintă trăsătura [+durativ].
Găsim o mulţime de nominalizări (substantive abstracte derivate de la baze verbale)
în poziţia N2, contribuind la caracterizarea referentului N1 în privinţa „stării”/
„domeniului”/„localizării în spaţiu” şi „timp” a acestuia. Se pare, totuşi, că aceste lexeme
sunt mai numeroase şi mai potrivite în poziţia N1, unde pot primi caracterizarea făcută prin
N2.
Putem aprecia că traseul urmat, de la concret la abstract, a avut o justificare şi din
perspectiva N2, deoarece ne-a permis să identificăm cazuri prototipice, altele parţial
sistematizate, precum şi situaţii în care interpretarea corectă datorează totul N1 şi/sau
prepoziţiei.
După ce am discutat separat clasele de N1 şi N2, le putem confrunta unele cu altele,
pentru a vedea dacă există relaţii « en puissance » între cele două substantive, pe care
acestea le pot evoca înainte ca prepoziţia să intervină. Am constatat că, deseori, relaţia pe
care o stabilesc împreună N1 şi N2 are un caracter predictibil: simpla coprezenţă a N1 şi
N2 face posibilă inferenţa adecvată. N1 aduce informaţii care, în unele cazuri, orientează în
mod decisiv sensul N2, mai ales când acesta prezintă mai multe faţete (de ex. prise en
charge vs montée en charge).
17
 În examinarea claselor de N1 şi N2 am pornit de la concret spre abstract, aşa încât
urmăm şi acum acelaşi parcurs.
Pentru a exprima relaţia „obiect – materie”, un N1 substantiv concret, numărabil,
este caracterizat de un N2 substantiv concret nenumărabil, amândouă stabilind o relaţie
sistematică, care se detaşează ca un caz prototipic.
Totuşi, în exprimarea relaţiei „obiect – materie”, două prepoziţii sunt la concurenţă
între N1 şi N2: croix de / en fer, alegerea uneia sau a celeilalte aducând nişte nuanţe care
vor fi discutate în Cap. IV.
O altă relaţie foarte productivă şi aproape la fel de sistematică există între un N1
substantiv concret [+uman] şi un N2 substantiv concret ce evocă (un articol de)
îmbrăcăminte. Aici există şi cazuri marginale, de exemplu substantive ce denumesc culori,
utilizate pentru a sugera o anumită profesie (les hommes-noir/bleu): uneori trebuie
cunoscut contextul mai larg pentru a se putea preciza cu certitudine identitatea referentului
întregii construcţii.
Am văzut că un substantiv individual sau o activitate pot fi caracterizate prin
„forma” sub care există / se face / se dă referentul N1. În general nu apar probleme în
identificarea tipului de relaţie existentă între N1 şi N2: escalier – colimaçon, éclair –
zigzag(s); sucre – poudre, la messe – latin; dividende – actions; réaction – chaîne; la rachat
– cash. Există totuşi cazuri marginale, mai puţin prototipice, ca 1er établissement français –
gains; éxecution – nature, le chef du gouvernement – personne, unde este mai greu de
evidenţiat faptul că N2 sugerează „forma” sub care se prezintă N1.
În ce priveşte cooperarea dintre N1 şi N2 pentru a exprima ideea de „instrument”,
relaţia „activitate” – „instrument” se stabileşte uşor în exemplele prototipice: la balade –
bateau, voyage – train. Există şi cazuri în care relaţia nu este la fel de evidentă (les besoins
– logements).
Cea mai mare parte a exemplelor discutate concură la sugerarea unei „stări” de a fi.
Nuanţe temporale şi spaţiale sunt prezente în câteva cazuri: équipes – compétition, la reine
– villégiature; résultats – chute libre. O bună parte dintre exemple evocă o stare de fapt
negativă: un pays – crise, la prise – otages, etc.
Acest ultim exemplu permite construirea a două variante, una cu de, alta cu en:
între ele există diferenţe, după cum vom vedea în capitolul următor.
Cazul în care N1 şi N2 participă la sugerarea noţiunii de „timp” este mai special,
datorită influenţei nuanţelor aspectuale: substantivul cours în poziţia N2 sugerează
continuitatea şi este, în plus, extrem de productiv. Fie că este vorba de activităţi sau de
substantive concrete în poziţia N1, asocierea unui substantiv [+durativ] ca N2 favorizează

18
exprimarea unei activităţi neîntrerupte (şi cu ajutorul adjectivelor plein, fort, constant), cât
şi a caracterului dinamic al referentului N1.
Ca şi în cazul relaţiei precedente, nu se poate vorbi despre exprimarea unei singure
idei, fiind mai degrabă vorba de preponderenţa sau vizibilitatea (în fr.: saillance) ideii de
„timp” faţă de cea de „stare / statut”.
Sensul de „poziţie în spaţiu” se estompează, pe măsură ce ne îndepărtăm de primele
serii de exemple:
professeur – lycée professionnel
pêche – mer
entrée – jeu/matière
Son diplôme – poche
Ideea de „spaţiu” (co)există cu cele de „timp” / „statut” / „atitudine”. Însă prezenţa
N1 şi N2 orientează spre interpretarea adecvată.
Strâns legată de localizarea spaţială este relaţia „profesie – domeniu”, unde se
remarcă o anumită specializare, datorită căreia şi un exemplu marginal, ca expert –
sinistres poate fi interpretat corect, după modelul menuisier – meubles. Interpretarea nu
pune, dimpotrivă, probleme atunci când N1 evocă un tip de diplomă sau nivelul de
competenţă atins într-un domeniu. Co-prezenţa N1 şi N2 este suficientă pentru a evoca un
asemenea raport.
Cât priveşte exprimarea ierarhiei profesionale, aceasta a implicat suite alcătuite din
N1+(en+N2), adică dintr-un substantiv şi o locuţiune adjectivală. Asta înseamnă că nu
putem despărţi N2 de prepoziţia en, pentru a examina relaţia potenţială între N1 şi N2: N2
face deja corp comun cu prepoziţia al cărei regim este. Dar şi aici se poate spune că
locuţiunea caracterizează referentul N1.
Toate aceste relaţii exemplifică modalităţi în care N2 caracterizează N1, motiv
pentru care considerăm că sintagmele discursive se încadrează în grupa CIRCONS
(celelalte grupe identificate sunt APPELLATION, ce conţine substantive compuse şi
META, rezervată construcţiilor metaforice).
Rămân, deci, de clarificat în următorul capitol cazurile de alternanţă a prepoziţiilor
în acelaşi context nominal, pentru a evalua contribuţia prepoziţiei en la construcţia sensului
în suita N+en+N.
Capitolul IV. După precizarea accepţiunii în care am folosit termenul „operator”
am trecut în revistă un articol care promovează termenul de „revelator” de polisemie
nominală în ce priveşte rolul prepoziţiei, pentru ca să decidem, la final, care dintre cei doi
termeni este mai adecvat. Urmând acelaşi parcurs ca în capitolul precedent, de la concret la
abstract şi de la substantivul-centru al sintagmei nominale la substantivul-regim, am

19
urmărit modul în care prepoziţia îşi reconfigurează regimul, mai ales atunci când acelaşi
context binominal permite mai multe opţiuni în privinţa prepoziţei, putând să apară
concurenţa prepoziţiilor în instaurarea unui anumit raport.
Am făcut o scurtă prezentare a articolului « Les prépositions, révélateur de
polysémie nominale », al Song-Nim Kwon-Pak (1997), în care autoarea porneşte de la
exemplul particular al opoziţiei à terre vs par terre, pentru a constata, în finalul acestui
articol, că « il ne s’agit donc pas des mêmes terres, ce qui nous laisse conclure que les
prépositions sont des révélateurs de la polysémie nominale » (ibid.: 39).
Pornind de la concluzia acestui articol, care recunoaşte rolul prepoziţiei ca revelator
al polisemiei nominale, se poate pune întrebarea dacă prepoziţia nu face mai mult de atât:
oare nu intervine ea ca un operator, activând faţeta adecvată a lexemelor nominale pe care
le uneşte? De clarificarea acestei chestiuni ne-am ocupat în acest capitol.
Pentru a răspunde la întrebarea „Este prepoziţia en operator de polisemie
nominală?” am analizat mai întâi alternanţa lui en cu alte prepoziţii (a) în structura
N+Prep+N, apoi situaţia în care N1 este singura variabilă în cadrul aceleiaşi structuri (b):
(a) hommes en armes /vs/ hommes d’ armes
navire en charge /vs/ navire de charge
généraux en retraite /vs/ généraux à la retraite
entrepreneur en bâtiment /vs/ entrepreneur de bâtiment
loueur en meublés professionnel /vs/ loueur de meublés professionnel
prise en otage(s) /vs/ prise d’ otages
mise en exécution /vs/ mise à exécution
(b) sortie en mer /vs/ pêche en mer
un arbitre en puissance /vs/ montée en puissance
În tot acest demers am ţinut seama de următoarele aspecte:
i) modificări de structură atrag după sine modificări de sens, conform gramaticii
cognitive, deci înlocuirea unei prepoziţii cu alta sau a substantivului în poziţia N1 cu altul
antrenează o modificare la nivel semantic;
ii) prepoziţia en, care de multe ori este plasată alături de prepoziţiile aşa-zis
„incolore”, a fost analizată în alternanţă cu acestea, pentru a se constata modificările de
sens induse la nivelul întregii structuri. Pentru modificările de sens într-o structură de tipul
N1+en+N2, prin reconfigurarea N2 am preferat să vorbim de „faţete”, aşa cum apar ele în
viziunea lui D.A. Cruse (1996).
iii) În privinţa termenului operator, menţionez că nu l-am considerat un element
vid de sens, deoarece prepoziţiile, chiar cele considerate „incolore”, au un sens (trimitem la
Cap.I, secţiunea 1.4.). Cât despre polisemia N2 (datorită raportului special prepoziţie –
regim), am preferat să utilizăm termenul faţete polisemice, care evidenţiază sensul în

20
continuitate şi evită extinderea necontrolată a fenomenului de polisemie. Dificultăţile reale
de identificare, delimitare şi tratare a polisemiei ne-au condus către această opţiune.
iv) Fiecare prepoziţie care apare într-o structură de tipul N1+Prep+N2 este
specializată în profilarea unei anumite faţete a sensului N2, astfel că opţiunea pentru o
prepoziţie sau alta este rezultatul unui proces îndelungat de instituţionalizare în cadrul
limbii respective. Drept urmare,
- alegerea prepoziţiei nu este întâmplătoare;
- datorită instituţionalizării unei relaţii între N1 şi N2, într-o relaţie prototipică
pentru prepoziţia respectivă, aceasta este predictibilă şi poate, în anumite
condiţii, să fie omisă, fără ca sensul grupului să fie afectat (bas nylon, papier
tabac, papier émeri).
v) Am avut ocazia să constatăm, prin alternanţa prepoziţiei en cu prepoziţiile
dans, à şi de, o bogăţie de sensuri ce rezultă din amprenta diferită pe care fiecare prepoziţie
o pune asupra modului de relaţionare a N1 şi N2. Îndeosebi alternanţele en vs. à şi en vs.
de au pus în lumină mai multe tipuri de relaţii pe care prepoziţiile respective le pot stabili
în context binominal: cu cât o prepoziţie se situează mai aproape de prepoziţiile
considerate „incolore”, cu atât este mai aptă să exprime o gamă mai largă de relaţii între
N1 şi N2, profilând faţeta adecvată din semantismul N2, în acord cu semantismul N1 şi,
desigur, al său. Putem acum să facem câteva constatări cu privire la statutul de „operator”
sau de „revelator” de polisemie nominală al prepoziţiei en.
1. Prepoziţia en manifestă caracterul gradual al distincţiei între prepoziţii „pline”
şi „incolore”: în unele contexte este mai „plină” (de exemplu faţă de de), dar faţă de dans,
pendant sau sur ea este cea „incoloră”.
2. Prepoziţia en explicitează o relaţie latentă, existentă între N1 şi N2; în
majoritatea cazurilor este vorba despre o relaţie implicită, care trebuie doar precizată sau
confirmată.
Fiecare prepoziţie reconfigurează referentul la care trimite N2, prin activarea faţetei
care este în acord cu instrucţiunea/instrucţiunile respectivei prepoziţii. Prin alternanţa
prepoziţiilor se ajunge (de obicei) la instaurarea unei noi relaţii între N1 şi N2, fiecare
prepoziţie revelând o anumită faţetă a referentului N2. Am văzut însă că şi atunci când este
vorba despre exprimarea aceleiaşi relaţii între N1 şi N2, de exemplu relaţia „obiect –
materie”, fiecare prepoziţie construieşte imaginea referentului N2 într-o manieră proprie,
încât rezultatele finale sunt net diferite.
3. Am întâlnit şi cazuri (mai puţine) în care, în structura N1+en+N2 apar diferenţe
de interpretare a referentului N2, deşi suita en+N2 rămâne neschimbată. Singura
modificare priveşte substantivul în poziţia N1 (Cap. IV, 3.6): am văzut cum variaţia
21
substantivului de la N1 oferă prepoziţiei en ocazia de a se manifesta mai activ, ca element
dinamic şi decisiv în reconfigurarea referentului N2. Putem spune că în această situaţie en
este un operator de polisemie nominală pentru regimul său.
4. Considerăm că studiul efectuat pe corpus ne îndreptăţeşte în a considera
prepoziţia en drept „revelator” al polisemiei N2 (sau, mai degrabă, al faţetei adecvate a N2)
în construcţia N1+en+N2, deoarece relaţia care se stabileşte între N1 şi N2, încă înainte de
intervenţia prepoziţiei este, în majoritatea cazurilor, nu numai predictibilă, ci şi unică,
adică există o singură prepoziţie care poate sta între un anume N1 şi un anume N2.
Prepoziţia revelează faţeta adecvată din semantismul N2: acest lucru este evident în
exemplele ce prezintă alternanţa prepoziţiilor, în condiţiile păstrării aceloraşi substantive în
poziţia N1 şi N2. În aceste cazuri fiecare prepoziţie profilează o altă faţetă din semantismul
N2, astfel încât deşi doar prepoziţia diferă în structura N1+en+N2, există diferenţe de sens,
uneori chiar privind relaţia care se stabileşte între N1 şi N2.
5. Cazurile de la punctul 3 scot în evidenţă un rol mai activ al prepoziţiei în
construcţia sensului suitei binominale cu en, ceea ce ar justifica acordarea statutului de
„operator” de polisemie nominală. Având în vedere că aceste cazuri sunt puţin numeroase
(conform analizei realizate pe corpus), ne întrebăm dacă se justifică alegerea termenului
„operator” (şi a caracteristicii comportamentale asociate acestuia) pentru a descrie
comportamentul prepoziţiei en în majoritatea exemplelor (a se vedea Anexa), unde aceasta
intervine doar pentru a confirma sau a preciza o relaţie implicită, chiar predictibilă între N1
şi N2.
6. Pe de altă parte, şi atunci când s-ar justifica alegerea termenului de „operator”
pentru a caracteriza comportamentul prepoziţiei, aceasta continuă să „reveleze” faţeta
adecvată din semantismul N2: acţiunea exercitată de prepoziţia en ca „revelator” este ca un
fundal pe care, ocazional, se poate exercita acţiunea sa ca „operator”.

Cercetarea care s-a finalizat prin această lucrare ne-a permis să constatăm prezenţa
caracterului gradual în trecerea de la unităţi lexicale la unităţi gramaticale, de la polisemie
la omonimie, de la substantive compuse la sintagme libere, de la prepoziţii „pline” la cele
„goale” de sens. Acelaşi continuum s-a putut observa şi în privinţa trecerii de la relaţii
prototipice sau clase de lexeme prototipice pentru poziţia N1 sau N2 în structura
N1+en+N2, până la cazuri marginale.
În acest context, al unor manifestări lingvistice graduale, s-a înscris şi soluţia
noastră la întrebarea care a constituit obiectul acestei cercetări.

22
 BIBLIOGRAFIE

Adler, S., 2001, « Les locutions prépositives: questions de méthodologie et de

définition », Travaux de Linguistique 42-43, 157-167.
Anscombre J.-C., 1993, Sur/sous: de la localisation spatiale à la localisation temporelle,
Lexique 11, 111-147.
Anscombre, J.-C., 2001, « L’analyse de la construction en tout N par D. Leeman:
quelques remarques », Travaux de linguistique 42-43, 183-199.
Bartning, I., 1993, La préposition de et les interprétations possibles des syntagmes
nominaux complexes. Essais d’approche cognitive, Lexique 11, 163-193, Presses
universitaires de Lille.
Benveniste, E., 1974, Problèmes de linguistique générale, II, Gallimard, 171-176.
Berthonneau, A.-M. & Cadiot, P., 1991, Présentation, Langue française 91:
Prépositions, représentations, référence, 3-7, Larousse, Paris.
Berthonneau, A.M. & Cadiot, P., 1993 a, « Présentation », Les prépositions: méthodes
d’analyse, Lexique 11: Presses Universitaires de Lille.
Berthonneau, A.M., 1993 b, Avant/après: De l’espace au temps, Lexique 11, 41-111.
Borillo A., 1993, Prépositions de lieu et anaphore, Langages 110, 27-47.
Borillo A., 2001, Il y a prépositions et prépositions, Travaux de linguistique 42-43, 141-
157.
Borillo, A., 1997, « Aide à l’identification des prépositions composées de temps et de
lieu », Faits de langues 9, Ophrys, 175-184.
Bosredon, B. & Tamba, I., 1991, « Verre à pied, moule à gaufres: préposition et noms
composés de sous-classe », Langue française 91, Paris, Larousse, 40-56.
Bréal, M., 1897, Essai de sémantique, Paris: Hachette.
Brøndal, V., 1950, Théorie des prépositions. Introduction à une sémantique
relationnelle, Copenhague, E. Munksgaard.
Cadiot, P., 1991, « À la hache ou avec la hache? Représentation mentale, expérience
située et donation du référent », Langue française 91, Paris, Larousse, 7-24.
Cadiot, P., 1992 a, « À entre deux noms: vers la composition nominale », Lexique 11,
193-240.
Cadiot, P., 1992 b, « Vers une réduction cognitive de la préposition », in D. Andler et al.
(ed.), Colloque de Cérisy, « Epistémologie et cognition », Liège, Mardaga: 239-
253.
Cadiot, P., 1993, « De et deux de ses concurrents: avec et à », Langages 110: 68-106.

23
Cadiot, P., 1997 a, Les paramètres de la notion de préposition incolore, Faits de langues
9, 127-135.
Cadiot, P., 1997 b, « Les prépositions abstraites en français », Paris, Armand Colin.
Cadiot, P., 2002, Schematics and Motifs in the Semantics of Prepositions, in
Feigenbaum, S. & Kurzon, D. (ed.), Prepositions in their Syntactic, Semantic and
Pragmatic Context, 41-57, Amsterdam, John Benjamins.
Cadiot, P., & Habert, B., 1997, « Aux sources de la polysémie nominale », Langue
française 113: 3-11
Camprubi, M., 1997, « Les locutions prépositives dans une approche contrastive », Faits
de langues 9, Ophrys, 185-192.
Cervoni, J., 1991, La préposition, Editions Duculot, Paris.
Charaudeau, P., 1992, Grammaire du sens et de l’expression, Hachette-Éducation, Paris.
Chomsky, N., 1986 a, Knowledge of Language: Its Nature, Origin, and Use. New-York:
Praeger.
Chomsky, N., 1986 b, Barriers, Cambridge, Mass: MIT-Press.
Cristea, T., 1979, Grammaire structurale du français contemporain, EDP, Bucureşti.
Cristea, T., 2001, Structures signifiantes et relations sémantiques en français
contemporain, Editura Fundaţiei ˝România de Mâine˝, Bucureşti.
Cruse, D. A., 1996, La signification des nom propres de pays en anglais, in Rémi-Girand,
S. & Rétat, P. (ed.), Les mots de la nation, Lyon, Press Universitaires de Lyon, 93-
102.
Culioli, A., 1990, Pour une linguistique de l’énonciation, Paris, Ophrys.
Cuniţă, A., 1979, « Le verbe et ses arguments », Universitatea din Bucureşti, Facultatea
de limbi străine.
Cuniţă, A., 2005, « Comment opère la charge sémantique de la préposition? », Actes du
Colloque franco-roumain de linguistique, Timişoara, 29-31 mai, Editura Excelsior
Art, 75-87.
Darmesteter, A., 1874, Traité de la formation des noms composés, Bouillon, Paris.
Darmesteter, A., 1967, Traité de la formation des noms composés dans la langue
française, Paris, Champion.
De Boer, C., 1947, Syntaxe du français moderne, Université Pers Leiden, Leiden.
Dubois, D., 1991 a, Catégorisation et cognition « 10 ans après »: une évaluation des
concepts de Rosch, in Dubois, D., Sémantique et cognition, 31-55, Editions du
Centre National de la Recherche Scientifique, Paris.
Dubois, D., 1991 b, Introduction, in Dubois, D., Sémantique et cognition, 15-29, Editions

24
 du Centre National de la Recherche Scientifique, Paris.
Émorine, M., 1992, Formalisation sintaxique et sémantique des constructions à verbes
supports en français et en espagnol dans une grammaire catégorielle
d’unification, Thèse de Doctorat, Université Clermont-Ferrand 2.
Fall, K., Leard, J.M. & Siblot, P., (ed.), 1995, Polysémie et construction de sens,
Praxiling, Université Paul-Valéry – Montpellier III.
Fillmore, C.-J., 1968, The case for case. In: Bach E., Harms R.T. (eds.), Universals in
Linguistic Theory, London: Holt, Rinehart & Womstpm. 1-88.
Florea, L.-S., 1999, « En et dans. Syntaxe, interprétation, référence », Fonctions
syntaxiques et rôles sémantiques, Cahiers Scientifiques de l’Université d’Artois
13/1999, 27-39.
Franckel, J.-J. & Lebaud, D., 1991, « Diversité des valeurs et invariance du
fonctionnement de en, préposition et pré–verbe », Langue Française 91: 56-79.
Frege, G., 1892, Sens et dénotation, in Écrits logiques et philosophiques, Paris, Le Seuil,
1971, 102-126.
Fuchs, C., 1991, Polysémie, interprétation et typicalité; l’exemple de pouvoir, in Dubois,
D. (ed.), Sémantique et cognition, Editions du Centre National de la recherche
Scientifique, Paris.
Fuchs, C., 1996, « L’interprétation des polysèmes grammaticaux en contexte », in
Kleiber, G. et Riegel, M. (ed.), Les formes du sens, Louvain-la-Neuve, Duculot,
26-133.
Gaatone, D., 2001, Les prépositions: une classe aux contours flours, Travaux de
linguistique, 42-43, 23-33.
Givón, T., 1986, Prototypes: between Plato and Wittgenstein, in Craig, C., (ed.), Nouns,
Classes and Categorization, Amsterdam, John Benjamin, 77-102.
Gougenheim, G., 1950, « Valeur fonctionnelle et valeur intrinsèque de la préposition en
en français », Grammaire et psychologie, Paris, PUF.
Gougenheim, G., 1959, « Y a-t-il des prépositions vides en français? », Le Français
Moderne: 1-25.
Grevisse, M. & Goosse, A., 1993, Le bon usage, Treizième édition, Paris & Louvain-la-
Neuve, Duculot, 1476-1534.
Grice, H. P., 1979, Logique et conversation, Communication, 30, 57-72.
Gross, G., 1996, « Les expressions figées en français: noms composés et autres
locutions », Paris, Ophrys.
Guillaume, G., (ed. 1975), « Le problème de l’article et sa solution dans la langue

25
 française », Paris, Nizet/PU Laval, Québec.
Guimier, C., 1978, « En et dans en français moderne: étude sémantique et syntaxique »,
Revue des langues romanes LXXXIII, Montpellier III.
Hilgert, E., 2010, « Partitions prépositionnelles en français », Genève, Librairie Droz
S.A.
Ibrahim, A.H., 1996, Les supports: le terme, la notion et les approches, Langages 121,
Larousse, Paris, 3-7.
Jackendoff, R.S., 1990, Semantic Structures, Cambridge, MIT Press.
Jaeggi, A., 1956, Le rôle de la préposition et de la locution prépositive dans les rapports
abstraits en français moderne, Berne, Francke.
Kleiber, G., 1984, « Polysémie et référence : la polysémie, un phénomène
pragmatique ? », Cahiers de lexicologie, vol. XLIV 1984-I, 85-103.
Kleiber, G., 1990, La sémantique du prototype, Paris, PUF.
Kleiber, G., 1991, Prototype et prototypes : encore une affaire de famille, in Dubois, D.,
Sémantique et cognition, 103-131, Éditions du Centre national de la recherche
scientifique, Paris.
Kleiber, G., 1994 a, Contexte, interprétation et mémoire : approche standard versus
approche cognitive, Langue française, 103, 9-22.
Kleiber, G., 1994 b, Nominales. Essai de sémantique référentielle, Paris, Armand Colin.
Kleiber, G., 1997, Sens, référence et existence: que faire de l’extra-linguistique?,
Langages 127, 9-37.
Kleiber, G., 1999, Problèmes de sémantiques, La polysémie en questions, Paris, Presses
Universitaires du Septentrion.
Kwon-Pak, S.-N., 1997, « Les prépositions, révélateurs de polysémie nominale », in
Sémiotiques: Unités lexicales et identité sémantique: La polysémie dans la langue
générale et les discours spécialisés: 31-40.
Lakoff, G., 1972, Hedges: a Study in Meaning Criteria and the Logic of Fuzzy Concepts,
în Papers from the 9th Regional Meeting of the Chicago Linguistic Society.
Lakoff, G., 1987, Women, Fire and Dangerous Things, The University of Chicago Press.
Langacker, R. W., 1984, Active Zones, Proceedings of the Annual Meeting of the
Berkeley Linguistic Society, 10, 172-188.
Langacker, R., 1991, Noms et verbes, Communications 53 (Écoles des hautes études en
sciences sociales – centre d’études transdisciplinaires).
Le Ny, J.-F., 1989, Science cognitive et compréhension du langage, Presses
Universitaires de France, Paris.

26
Leeman, D., 1997, « Sur la préposition en », Faits de langues no 9, Paris, Ophrys, 135-
143.
Leeman, D., 1998, « Les circonstants en question(s) », Éditions Kimé, Paris.
Leeman, D., 1998, La métaphore dans la description des prépositions, Verbum XX, 4,
Presses de l’Université de Nancy.
Marque-Pucheu, C., 2001 a, « Les locutions prépositives: du spatial au non-spatial »,
Langue française 129, 35-53.
Marque-Pucheu, C., 2001 b, Présentation, Langue française 129, Les figures entre
langue et discours, Larousse, Paris.
Martin, R., 1983, Pour une logique du sens, Paris, PUF (a doua ediţie 1992).
Mauger, G., 1968, Grammaire pratique du français d’aujourd’hui, Paris, Hachette.
Măgureanu, A., 2008, La sémantique lexicale, Editura Universităţii din Bucureşti.
Melis, L., 2001, « La préposition est-elle toujours la tête d’un groupe prépositionnel? »,
Travaux de linguistique 42-43, 11-22.
Melis, L., 2003 a, « Le groupe prépositif comme déterminant du nom », La syntaxe
raisonnée, Hadermann P., Van Slijcke A. & Berré M. (ed.), De Boeck Duculot,
235-250.
Melis, L., 2003 b, La préposition en français, Paris, Ophrys.
Moignet, G., 1981, Systématique de la langue française, Paris, Klincksieck.
Mortureux, M. F., 1997, La lexicologie entre langue et discours, Paris, Sedes.
Noailly, M., 2010, « L’adjectif, quand il est invariable, sort-il pour autant de sa
catégorie? », L’adjectif hors de sa catégorie, Etudes réunies par Jan Goes et Estelle
Moline, Artois Presses Université, Arras, Etudes linguistiques.
Nunberg, G. & Zaenen, A., 1997, « La polisémie systématique dans la description
lexicale », Langue française 113, mars, 12-23.
Nunberg, G., 1979, « The non-uniqueness of semantic solutions: polysemy », Linguistics
and Philosophy, 3.1, 1979.
Ogden, C. K. & Richards, I.A., 1923, The Meaning of Meaning, London, Routledge &
Kegan Paul.
Pottier, B., 1962, Systématique des éléments de relation, Paris, Klincksieck.
Pottier, B., 1997, « Le cognitif et le linguistique dans l’expression des relations », Faits
de langues 9, 29-39.
Pustejovski, J., 1993, Type Coercion and Lexical Selection, in Pustejovski, J. (ed.),
Semantics and the Lexicon, Dordrecht, Kluwer, 73-94.
Pustejovski, J., 1995, The Generative Lexicon, Cambridge, The MIT Press.

27
Rat, M., Parlez français, 2, Paris, Garnier.
Récanati, F., 1997, « La polysémie contre le fixisme », Langue française 113, 107-123.
Rosch, E. & al., 1976, Basic Objects in Natural Categories, Cognitive Psychology 8, 382-
436.
Rosch, E., 1975, Cognitive Reference Points, in Cognitive Psychology, 7.
Saussure de, F., 1916, Cours de linguistique générale, Lausanne, Payot (ed. 1972), 162.
Spang-Hanssen, E., 1963, Les prépositions incolores du français moderne, Copenhague,
G.E.C., Gads Forlag.
Spang-Hanssen, E., 1993, De la structure des syntagmes à celle de l’espace: essai sur les
progrès réalisés dans l’étude des prépositions depuis une trentaine d’années,
Langages 110, 12-27, Larousse, Paris.
Tamba, I., 1983, « la composante référentielle dans un manteau de laine, un manteau en
laine », in Langue française 57, 119-128.
Tamba, I., 1988, La sémantique, Paris, PUF.
Touratier, C., 2001, La sémantique, A. Colin/Her, Paris.
Tracy, L., 1997, La clé du mystère: mettre le référent à sa place, Langue française 113,
66-78.
Tuţescu, M., 1979, Précis de sémantique française, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Ţenchea, M., Noms, verbes, prépositions, Timişoara, Mirton/Hestia.
Van de Velde, D., 1995, Le spectre nominal, Paris, Editions Peeters.
Vandeloise, C., 1986, L’Espace en français, Paris, Le Seuil.
Vandeloise, C., 1987, La préposition à et le principe d’anticipation, Langue française 77,
77-111.
Vandeloise, C., 1991, Anatomie du langage et cognition, Communications 53, Études en
Sciences Sociales – Centre d’Études Transdisciplinaires.
Vandeloise, C., 1993 a, « La préposition à palit-elle derrière toucher? », Langue
française 110, Paris, Larousse, 107-127.
Vandeloise, C., 1993 b, « Les analyses de la préposition dans: faits linguistiques et effets
méthodologiques » Lexique 11, 15-41.
Vandeloise, C., 1993 c, Présentation, Langue française 110: La couleur des prépositions,
5-10, Larousse, Paris.
Victorri, B., 1997, La polysémie: un artefact de la linguistique?, Revue de sémantique et
de pragmatique 2, 41-62.
Victorri, B., 1999, « Le sens grammatical », Langages 136, décembre, 85-105.

28
Victorri, B. & Fuchs, C., 1992, Construire un espace sémantique pour représenter la
polysémie d’un marqueur grammatical: l’exemple de ENCORE, Linguistical
Investigationes, XVI, 1, 125-153.
Victorri, B. & Fuchs, C., 1996, La polysémie. Construction dynamique du sens, Paris,
Hermès.
Waugh, L., 1976, Lexical Meaning: the prepositions en and dans in French, Lingua, 59,
69-118.
Wittgenstein, L., 1961, Tractatus logico-philosophicus, urmat de Investigations
philosophiques, în trad. lui Fr. de P. Klossowski, original: 1953, Paris, Gallimard.

29