Sunteți pe pagina 1din 6

IERARHIA CONSTITUENŢILOR ÎN GRUPUL NOMINAL

CAMELIA STAN

Grupul nominal, în recenta Gramatică academică a limbii române (GALR II: 74), este
definit ca fiind „partea componentă a enunţului, organizată în jurul unui termen nominal (substantiv,
pronume sau numeral substitut al substantivului) şi alcătuită din nominalul cu rol de centru şi din
elementele direct dependente sintactic de acesta”.
Studiile efectuate asupra grupului nominal, din perspectivă generativă, au introdus ideea
fundamentală că, în structurile complexe, nu toate componentele se raportează sintactic la centrul
grupului, în mod direct. Descrierea se bazează, astfel, pe distincţia dintre grupul nominal propriu-zis
(numit şi minimal sau strict) şi grupul nominal extins (v., între altele, Cinque 2002; MGD I).
Grupul nominal complex are, aşadar, o structură internă de tip ierarhic.
De asemenea, din perspectivă generativă, a fost pus în evidenţă izomorfismul dintre grupul
nominal şi propoziţie, sub aspectul principiilor de organizare sintactică (v., de ex., Rijkhoff 2002:
223).
Mi-am propus ca, în cele ce urmează, să revin asupra structurii interne a grupului nominal
românesc (aşa cum este prezentată în GALR II: 74 –96), nuanţând observaţiile referitoare la poziţia
sintactică şi, implicit, la statutul ierarhic pe care diverşi constituenţi le au în raport cu centrul. Fără a
intra în detaliile acestei problematici, care face obiectul unei bibliografii extrem de vaste, mă voi
limita la consideraţii care să contureze o schemă foarte generală a structurii grupului nominal
românesc. Voi avea în vedere doar grupul nominal tipic, adică pe cel „substantival” (al cărui centru
este un substantiv comun).

1. GRUPUL NOMINAL MINIMAL

Grupul nominal minimal (GN) constituie un subdomeniu al grupului nominal extins şi include
obligatoriu substantivul/numele (N) centru sintactic al grupului, aşa cum este reprezentat în (1a),
utilizând formalizarea clasică (cf. Chomsky 1982), şi în (2a), într-o formalizare simplificată,
minimalistă (cf. Rizzi 2006: 209):

(1) a. [GN...N...]
b. Citeşte [GN romane]
(2) a. [N]
b. Citeşte [N romane].

În grupul nominal minimal, numele centru poate fi însoţit de constituenţi, care stabilesc cu
acesta un raport sintactic (uneori şi semantic) foarte strâns. Constituenţii dependenţi sintactic pot avea
statut de modificator restrictiv (v. infra 1.1) sau de „complement” al numelui centru (1.2).

1.1. Modificatorul restrictiv


Modificatorul numit restrictiv se defineşte prin rolul său semantic de a „modifica referinţa”
numelui (Bolinger 1967), în sensul restrângerii ei. Modificatorul participă astfel, împreună cu numele,
la denotaţia grupului nominal, care constituie, ca ansamblu, o unitate denotativă. Să se compare
expresiile nominale romane şi romane poliţiste:

1
(3) Citeşte [N romane poliţiste].

Grupul [nume + modificator restrictiv] (roman poliţist) exprimă o categorie conceptuală


subordonată celei exprimate prin nume (roman). Astfel, raportat la intensiunea numelui (v. Carnap
1947, pentru distincţia semantică intensiune/extensiune), grupul exprimă o subcategorie conceptuală
(despre nivelurile de categorizare şi ierarhiile conceptuale, v. Taylor [1995] 2003: 94–101;
Ungerer/Schmid 2006: 76–92 şi bibliografia).
Modificatorul restrictiv1 este, de obicei, un adjectiv numit intensional (care operează asupra
intensiunii numelui), categorial (care indică o subcategorie conceptuală, v. GALR I: 143) sau
relaţional (care se interpretează semantic raportat la nume, ca parte a grupului nominal, fiind
dependent conceptual de nume, v. Gabriela Pană Dindelegan în DSL, s.v. adjectiv; v. şi
Bartning/Noailly 1993): ardei gras/iute, cireşe pietroase, făină integrală, măr ionatan (pădureţ etc.),
prună brumărie, sfeclă roşie; câine ciobănesc; magazin sătesc; uniformă şcolară (an şcolar); război
civil etc. (v. şi Dixon 2004: 10–28; Payne/Huddleston 2002: 444); acelaşi rol îl pot avea, contextual, şi
unele adjective provenite dintr-o conversiune: muguri dorminzi „muguri latenţi, care se dezvoltă după
ce primii muguri ai plantei au fost distruşi de îngheţ”.
Modificatorul restrictiv poate avea diverse alte realizări formale: grup prepoziţional care
include un nume (coleg de şcoală) sau un supin (maşină de cusut); genitiv sau grup prepoziţional cu
de cvasiechivalent al genitivului, după substantive aspectuale (miezul nopţii, miez de noapte) sau de
situare spaţială (începutul drumului, început de drum; mijloc de codru) etc.
Modificatorul restrictiv este cerut semantic de substantiv, iar relaţia sintactică strânsă pe care
o stabileşte cu acesta este consecinţa unităţii lor semantice (denotative).

1.2. Complementul
Conceptul generativ de „complement” (Chomsky 1982: 162–170) diferă parţial de cel
tradiţional. Complementul unui centru sintactic este constituentul care saturează valenţa sintactică
(satisface disponibilitatea combinatorie) specifică, definitorie pentru acel centru. Selectarea unui
anumit complement este o proprietate combinatorie inerentă a termenului centru. Complementul
subcategorizează termenul centru, adică îl caracterizează ca aparţinînd unei anumite subcategorii
(subclase) sintactice; de exemplu, obiectul direct este complementul specific, definitoriu al verbelor
tranzitive (subclasă sintactică de verbe): acestea se definesc sintactic prin proprietatea de a selecta un
complement obiect direct. Complementarea (saturarea valenţei sintactice prin combinarea cu un
complement) este o proprietate generală a anumitor tipuri lexico-gramaticale de centri, cum sunt
verbele, adjectivele sau prepoziţiile.
Dintre substantive, sunt considerate ca fiind compatibile cu complementarea numai cele care
cer conceptual şi sintactic argumente, aşadar îşi pot asocia (semantic şi sintactic) argumente, cărora
le atribuie roluri tematice (v. şi Evelien Keizer în MGD I: 102 –105). Din această categorie fac parte,
în special, substantivele „relaţionale” (care exprimă relaţii de rudenie, sociale etc. – frate, tată;
stăpân), nominalizările verbelor (citire, numire, vânzare;) şi ale adjectivelor (atenţie) – în raporturi
sintactice analoge cu complementarea verbului, respectiv a adjectivului:

(4) [N tatăl copiilor] (Posesor)


(5) este [N frate lui Gheorghe], [N frate cu Gheorghe] (Temă; v. interpretarea rolului tematic,
la Stan 2005:211–212)
(6) [N citirea cărţilor], [N vânzare de locuinţe] (unde complementele numelor corespund
complementului direct al verbelor, cu rolul Temă – citeşte cărţile, vinde locuinţe)
(7) [N [N distribuirea de ajutoare] sinistraţilor] (unde complementul numelui corespunde
complementului indirect al verbului, cu rolul Destinatar – distribuie sinistraţilor)
(8) [N atenţie la detalii] (unde complementul numelui corespunde complementului
prepoziţional al adjectivului, cu rolul Temă/Ţintă – atent la detalii).

1
În discuţia de faţă, nu interesează originea sintagmelor (creaţii interne sau calcuri), ci doar faptul că
sunt analizabile (sintactic şi logico-semantic) în română.

2
De tip special sunt complementele nonargumentale, care au statut de predicate semantice. Ele
sunt selectate de nominalizările (v. şi Stan 2003: 134–135) anumitor verbe şi corespund
complementului predicativ al obiectului (9) (v. conceptul la Gabriela Pană Dindelegan în GALR II:
296), mai rar numelui predicativ sau „complementului” copulei (10):

(9) numirea lui director (cf. îl numesc director)


(10) devenirea Operei Române instituţie de stat (cf. Opera devine instituţie de stat).

Complementul numelui se realizează formal prin:


- genitiv – (4) copiilor, (6) cărţilor
- adjectiv posesiv (fratele său)
- dativ – (5) lui Gheorghe, (7) sinistraţilor
- dativ posesiv clitic, ataşat numelui (fratele-ţi)
- nominativ – (10) instituţie
- formă cazuală nemarcată – (9) director
- grup prepoziţional, incluzând un nume – (6) de locuinţe, (8) la detalii – sau un verb
(îndrăzneala de a întreba)
- propoziţie conjuncţională (afirmaţia că..., dorinţa să..., îndoiala dacă...)
- propoziţie interogativ-relativă (întrebarea când ai să vii) sau (mai rar) relativă (fratele cui s-a
mutat în apartamentul de alături).
Complementul este cerut sintactic de centru (în speţă de nume), fiind mai strâns legat formal
de acesta decât modificatorul restrictiv (v. supra 1.1).

2. GRUPUL NOMINAL EXTINS

Grupul nominal minimal poate fi extins prin combinarea acestuia cu diverşi constituenţi
sintactici, având statut de determinant (v. infra 2.1), de cuantificator (2.2), de modificator nonrestrictiv
(2.3) sau exprimând o relaţie de posesie „noncompletivă” (2.4).

2.1. Determinantul
Determinantul (D) se defineşte prin funcţia sa specifică, semantico-pragmatică, de
referenţializare a substantivului: el asociază substantivului o clasă de referenţi. Determinanţii sunt
articolul definit/nedefinit (romanul, un roman) şi alţi termeni, care pot suplini absenţa articolului,
îndeplinind o funcţie similară cu a acestuia – adjectivele demonstrative (acest roman), adjectivele
posesive clitice (frate-său), adjectivele interogative de tipul care (care roman?) etc. (v. clasa
determinanţilor numelui, în limba română, la Valeria Guţu Romalo în GALR I: 47–57). Să se
compare:

(11) „Baltagul” este roman (nume nedeterminat, interpretabil intensional, ca predicat


semantic, expresie a conceptului „roman”, implicând proprietăţi specifice de construcţie
narativă etc.)
(12) Citeşte romanul (un roman, acest roman poliţist) (nume determinat, interpretabil
extensional, ca argument semantic, expresie a unei clase de referenţi; numele se referă la
un obiect care „cade sub” conceptul „roman”).

Determinanţii sunt o categorie sintactică de tip „funcţional” (instrumente sintactico-


semantice). Determinanţii generează proiecţii funcţionale (adică grupuri sintactice, al căror centru este
determinantul însuşi) şi selectează drept complement un grup nominal (v., între alţii, Abney 1987,
Valois 1991; v., mai recent, Adger 2002: 200–216; Cinque 2002):

(13) a. [D un [N roman]]
b. [D acest [N roman poliţist]].

3
Simiară este structura sintactică profundă (14a) a grupului nominal determinat definit (14b),
prin asociere cu articolul hotărât – element afixal ataşat în encliză (Cornilescu 1995: 233; cf. Giusti
2002: 81; Giusti 2005: 39):

(14) a. [D -l [N roman(u)]]
b. [D [D [N roman(u)] [D -l]] [N t]] (= romanul) – unde t notează „urma” nominalului
(roman), care a fost deplasat în faţa determinantului -l pentru realizarea enclizei
acestuia.

În contextele în care numele, deşi determinat, este nonreferenţial (neavând asociată


presupoziţia că referentul există, cf. Diesing 1990: 93–96), determinantul poate fi considerat
„specificatorul” numelui, şi nu centrul unei proiecţii sintactice proprii (cf. Rizzi 2006: 209). Astfel,
determinantul şi numele pe care îl determină formează împreună nu un grup al determinantului (D), ci
un grup nominal (N):

(15) [N [D un] [N roman]] este o operă narativă (grup nominal nonreferenţial, cu valoare
generică).

2.2. Cuantificatorul
Cuantificatorul (Cuant) grupului nominal se defineşte, ca operator, prin funcţia sa semantică
de specificare cantitativă a referentului grupului nominal. Cuantificatorii grupului nominal sunt
adjectivele numerale de diferite tipuri (Num) şi alţi termeni care îndeplinesc o funcţie similară (GALR
II: 81–83, 87–89):

(16) două (câte trei, ambele, multe, câteva) romane.

Cuantificatorii au fost interpretaţi ca fiind o subclasă a determinanţilor (2.1; v. o discuţie


critică asupra diverselor puncte de vedete referitoare la funcţia referenţială a cuantificatorilor, la
Diesing 1990: 93–96, Zamparelli 2000: 235 –287; v. şi GALR I: 48). Studiile empirice au pus însă în
evidenţă, pe de o parte, posibilitatea ca, în diverse limbi, cuantificatorii să fie coocurenţi cu
determinanţii noncantitativi, în acelaşi context, iar, pe de altă parte, funcţia diferită a cuantificatorilor
comparativ cu cea a determinanţilor. De aceea, în unele reprezentări, cuantificatorii ocupă poziţii
sintactice proprii, distincte de poziţia determinanţilor, fiind centri ai unor proiecţii (grupuri) sintactice
proprii (v., mai recent, Evelien Keizer în MGD I: 13; Cornilescu 2006, cu referire la limba română).
Ca şi determinanţii, cuantificatorii selectează drept complement un grup nominal:

(17) [Num două [N romane]].

Grupul determinantului (D) şi grupul numeralului (Num) sau al altui cuantificator (Cuant)
sunt ierarhizate sintactic. Grupul determinantului este superior ierarhic, în măsura în care este mai
extins, incluzând grupul numeralului sau al cuantificatorului (cf. Evelien Keizer în MGD I: 9, 13):

(18) [D [Num/Cuant [N]]].

Ordinea ierarhică şi ordinea lineară, de succesiune, a constituenţilor pot coincide, uneori (v.
Cinque 2006 şi bibliografia):

(19) [D aceste [Num două [N romane]]].

Analog determinantului (15), şi cuantificatorul poate fi considerat „specificatorul” numelui, şi


nu centrul unei proiecţii sintactice proprii, în contextele în care numele cuantificat este nonreferenţial
(cf. Rizzi 2006: 209):

(20) Citeşte [N [Cuant multe] [N romane]].

4
2.3. Modificatorul nonrestrictiv
Modificatorul exterior grupului nominal minimal se defineşte prin rolul său semantic de a
„modifica referentul” numelui (Bolinger 1967), de a-l descrie sau de a-l identifica printr-o însuşire a
lui. Modificatorul nonrestrictiv are valoare extensională (priveşte extensiunea substantivului).
În poziţie sintactică de modificator nonrestrictiv pot apărea adjective (inclusiv participiale)
extensionale/calificative (om bun, om deschis) (v. şi Riegel 1993; Rijkhoff 2002: 100–145), dar şi
diferite alte tipuri formale de constituenţi. Spre deosebire de modificatorii plasaţi în interiorul grupului
nominal minimal, care au o structură, în general, simplă (v. supra 1.1), cei exteriori au uneori structură
complexă (cf. Payne/Huddleston 2002: 445), fiind:
- grupuri cu prepoziţii variate, incluzând nume (casa din vale) sau adverbe (casa de acolo)
- propoziţii relative (mere care au costat mult)
- grupuri gerunziale (lista cuprinzând semnăturile)
- construcţii verbale sau propoziţionale care precizează referentul contextual al uni nume
abstract, precum idee, fapt (ideea de a încerca ceva nou, faptul că încerci) etc.
De asemenea, pot fi interpretate ca modificatori nonrestrictivi adverbele fără prepoziţie – în
construcţiile nominalizate, corespunzător adjuncţilor circumstanţiali din grupul verbal sau adjectival
(sosirea ieri, degrabă; prezenţa aici).
Modificatorul nonrestrictiv se raportează sintactic şi semantic la grupul nominal minimal,
ca ansamblu. El se raportează sintactic doar indirect la centrul substantival al grupului nominal, fiind,
astfel, mai slab legat de centru:

(21) [N roman poliţist] prost, ieftin etc.

2.4. Posesivul
Constituenţii care exprimă, în grupul nominal, un raport de posesie „noncompletiv” (sau alt
raport subsumat semantic „posesiei”) nu sunt ceruţi conceptual de centrul substantival al grupului
(pentru complementul posesiv al numelor, v. supra 1.2). Posesivele pot fi selectate de orice substantiv,
actualizând o disponibilitate combinatorie generală a numelor.
Tipurile formale de posesive (Niculescu 2008: 45–141) noncompletive sunt variate:
- genitivul cu rol tematic Posesor (casa mamei, casa lui)
- construcţiile prepoziţionale (cvasi)echivalente semantic cu genitivul – casa a doi bătrâni,
(neliterar) rochia la fetiţă (= rochia fetiţei), (familiar) acoperişul de la casă (= acoperişul
casei)
- adjectivul posesiv (casa mea)
- dativul posesiv clitic, ataşat numelui (casa-mi).
Posesivele noncompletive pot fi considerate un tip special de modificatori sintactici ai
numelui (cf. Payne/Huddleston 2002: 444; Rijkhoff 2002: 194).

3. CONSIDERAŢII FINALE

Organizarea ierarhică a grupului nominal are, probabil, caracter universal.


Ordinea lineară a constituenţilor grupului, extinderea categoriilor şi nivelul sintactic la
care se manifestă anumite funcţii variază de la o limbă la alta şi, uneori, de la o etapă la alta, în
evoluţia aceleiaşi limbi, în speţă, în evoluţia limbii române (pentru diverse aspecte ale acestei variaţii,
v. Stan 2007, 2008 a–b).

BIBLIOGRAFIE

Abney, S., 1987, The English Noun Phrase in Its Sentential Aspect, Cambridge, Mass., MIT Dissertation.
Adger, D., 2002, Core Syntax: A Minimalist Approach, ms., [f.l.].

5
Bartning, I., M. Noailly, 1993, „Du relationnel au qualificatif: flux et reflux”, în L’information grammaticale, 58
(juin), p. 27–32.
Bolinger, D., 1967, „Adjectives in English: Attribution and Predication”, în Lingua, 18 (1), p. 1–34.
Carnap, R., 1947, Meaning and Necessity, Chicago, UP.
Chomsky, N., 1982, Lectures on Government and Binding. The Pisa Lectures, second edition,
Dordrecht/Cinnaminson, Foris.
Cinque, G. (ed.), 2002, Functional Structure in DP and IP. The Cartography of Syntactic Structures, I, Oxford,
UP.
Cinque, G., 2006, „The Fundamental left-Right Asymmetry of Natural Languages”, ms., Università di Venezia.
Coene, M., L. Tasmowski (coord.), 2005, On Space and Time in Language, [Cluj-Napoca], Clusium.
Cornilescu, A., 1995, Concept of Modern Grammar, [Bucureşti], Editura Universităţii Bucureşti.
Cornilescu, A., 2006, „La periferia grupului nominal”, ms., Universitatea din Bucureşti.
Diesing, M., 1990, The Syntactic Roots of Semantic Partition, Doctoral Diss., University of Massachusetts.
Dixon, R. M. W., 2004, „Adjective Classes in Typological Perspective”, în Dixon/Aikhenvald (eds.), 2004, p. 1–
49.
Dixon, R. M. W., A. Y. Aikhenvald (eds.), 2004, Adjective Classes: A Cross-Linguistic Typology, Oxford, UP:
DSL – A. Bidu-Vrănceanu, C. Călăraşu, L. Ionescu-Ruxăndoiu, M. Mancaş, G. Pană Dindelegan, Dicţionar de
ştiinţe ale limbii, [Bucureşti], Nemira, 2005 [ed. I, 2001].
GALR – Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Gramatica limbii române
(coord. Valeria Guţu Romalo), I–II, tiraj revizuit, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008 [primul
tiraj: 2005].
Giusti, G., 2002, „The Functional Structure of Noun Phrases”, în Cinque, 2002, p. 54–90.
Giusti,G., 2005, „At the Left Periphery of the Romanian Noun Phrase”, în Coene/Tasmowski (coord.), 2005, p.
23–49.
Huddleston, R., G. K. Pullum (eds.), 2002, The Cambridge Grammar of the English Language, I, Cambridge,
UP.
Laudanna, A., M. Voghera (a cura di), 2006, Il linguaggio. Strutture linguistiche e processi cognitivi, [Roma,
Bari], Editori Laterza.
MGD – H. Broekhuis, E. Keizer (eds.), Modern Grammar of Dutch. Occasional Papers, 4, Tilburg, Van
Riemsdijk & Broekhuis, 2003.
Niculescu, D., 2008, Mijloace lingvistice de exprimare a posesiei în limba română, [Bucureşti], Editura
Universităţii din Bucureşti.
Payne, J., R. Huddleston, 2002, „Nouns and Noun Phrases”, în Huddleston/Pullum (eds.), 2002, p. 323–524.
Pană Dindelegan, G. (coord.), 2007, Limba română – stadiul actual al cercetării, [Bucureşti}, Editura
Universităţii din Bucureşti.
Pană Dindelegan, G. (coord.), 2008, Limba română – dinamica limbii, dinamica interpretării, [Bucureşti],
Editura Universităţii din Bucureşti.
Rijkhoff, J., 2002, The Noun Phrase, Oxford, UP.
Riegel, M., 1993, „Grammaire et référence: à propos du statut sémantique de l’adjectif qualificatif”, în
L’information grammaticale, 58 (juin), p. 5–10.
Rizzi, L., 2006, „Sintassi: le strutture”, în Laudanna/Voghera (a cura di), 2006, p. 205–229.
Stan, C., 2003, Gramatica numelor de acţiune din limba română, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.
Stan, C., 2005, Categoria cazului, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.
Stan, C., 2007, „Articolul nişte”, în Pană Dindelegan (coord.), 2007, p. 199–205.
Stan, C., 2008a, „Grupul nominal în limba română veche – funcţiile sintactico-semantice ale adjectivelor”, în
SCL, LIX, 1, p. 229–235.
Stan, C., 2008b, „Grupul nominal românesc (aspecte diacronice)”, în Pană Dindelegan (coord.), 2008, p. 239–
243.
Taylor, J. R., [1995] 2003, La categorizzazione linguistica. I prototipi nella teoria del linguaggio, trad. it. di
Stefania Giannini, [Macerata], Scienze del linguaggio/Quodlibet [ed. orig., Linguistic Categorization:
Prototypes in Linguistic Theory, Oxford, Clarendon, 1995].
Ungerer, F., H.-J. Schmid, 2006, An Introduction to Cognitive Linguistics, second edition, Harlow..., Pearson
Longman [ed. I: 1996].
Valois, D., 1991, Internal Syntax of DP, Doctoral Dissertation, UCLA.
Zamparelli, R., 2000, Layers in the Determiner Phrase, ms., revised ed., University of Rochester.