Tudor Vianu

In Introducere in poezia lui Ion Barbu (1935), Tudor Vianu propune trei etape de creatie
ale poetului, cu care sunt de acord majoritatea criticilor: parnasiana, baladic-orien-tala si
ermetica.

I. Prima etapa, parnasiana, este reprezenatata de ciclul de versuri publicate in Sburatorul.

Considerate de autor „exercitii de digitatie", poeziile se caracterizeaza prin frenezia vitalista,
betia dezmarginirii, elanul dionisiac, intr-o perfectiune formala a versurilor „cu un vocabular dur,
nou insa, cu ton grav de gong masiv" (E. Lovinescu). Ele evoca zeitati mitologice si descriu
peisaje impietrite, dar in care se dezlantuie viforoasele energii cosmice. Reprezentative sunt:
Muntii, Copacul, Lava.

II. Faza baladic-orientala contine poezii cu caracter narativ, publicate intre 1921 si 1924,
incepand cu Dupa melci - evocare a unei intamplari din copilarie ce dezvaluie efectele
catastrofice ale unui act magic, executat fara o prealabila initiere.
Din aceasta perioada dateaza Riga Crypto si lapona Enigel - balada in spirit modern, construita
pe ideea incompatibilitatii spirit-materie, creat-increat, apolinic-dionisiac etc, precum si Isarlak,
Nastratin Hogea la Isarlak si Domnisoara Hus - creatii in care poetul isi releva dispozitia ludica si
exuberanta senzuala prin imaginarea unei lumi pitoresti, de origine levantina, balcanica, traind
intr-o multumita stagnare, somnolenta si nepasare in fata mortii.

III. Etapa ermetica cuprinde poezii precum: Ritmuri pentru nuntile necesare, Oul
dogmatic, Uvedenrode si artele poetice /Din ceas dedus/, Timbru - ce esenfializeaza si
intelectualizeaza lirica romaneasca intr-un grad greu de egalat pana acum.
Ion Barbu reuseste sa intruneasca intr-un corp comun doua lucruri atat de deosebite si
ireconciliabile in mod obisnuit: poezia si matematica.
Alte concepte importante in intelegerea liricii poetului sunt: increatul - taram al misterului vietii,
camp deschis tuturor posibiliafilor, al carui simbol il reprezinta oul -desemneaza linistea
increatului dinaintea cosmogenezei; nunta - nofiune-cheie a metafizicii barbiene, ceremonial
initiatic, semn al inceputului si al misterului vietii; jocul secund - poezia ca oglindire a lumii
esenfializafe prin intelect, mai pura decat „jocul" demiurgului initial; tipurile de cunoastere: prin
eros - simbolizat de Venus, prin ratiune - simbolizat de Mercur, prin contemplatie - simbolul este
Soarele, ca forta suprema a universului.

Tudor Vianu spune despre artă că este „o răsfrângere la puterea a doua a realităţii”
(Vianu 1979: 117-119), rezumând concepţia platoniciană unde arta e o copie a lucrurilor reale
care, la rândul lor, sunt o copie a ideilor eterne, înseamnă că arta e o copie a unor copii, o imitaţie
a unor imitaţii. Criticul român extinde această concepţie la arta poetică barbiană: „Aceasta este şi
concepţia pe care şi-o însuşeşte poetul nostru, când îşi propune să evoce o lume reflectată în
oglindă, căci cel ce priveşte icoanele lămurite în apele ei înregistrează imaginile unor imagini (…)
poetul Jocului secund vede aici tocmai un pas mai departe în procesul de transfigurare ideală a
lumii, căci pe această cale imaginea se 32 depărtează încă mai mult de substratul ei material”
(Vianu, 1979: 118). „Oglinda” barbiană este considerată memoria lui Barbu, asimilată unei
fantezii în care se pune la un loc, „în mod arbitrar”, a unor lucruri care nu au legătură între ele şi
care se transformă, apoi, într-o unitate. Materialele gata formate le 37 descoperă mintea, iar
fantezia acţionează asupra lor printr-un fel de alăturare, mai bine zis printr-o „juxtapunere”
(Vianu 1973: 300). „nu ia decât foarte rar forma exprimării la persoana întâi, fie prin materia
afectivă, derivată din funcţiunile inteligenţei şi ale cunoaşterii”.

Eugen Lovinescu
Lovinescu spune despre poezia lui Barbu: „De la cele dintâi versuri am avut intuiţia unui
remarcabil talent poetic. Sburătorul îşi face cinste deschizându-şi coloanele acestui poet căruia i-am
dat numele de Ion Barbu. Nimănui nu-i va scăpa viziunea genetică, lapidaritatea expresiei,
sobrietatea relativă a acestui tânăr, care ne evocă în versuri frumoase şi reci, poezia forţelor naturii, a
materiei inerte, a prefacerii universale şi a misterelor germinaţiei. Prin vigoarea geometrică şi
noutatea concepţiei, cât şi prin stăpânirea formei pietroase, literatura română s-a îmbogăţit cu un
nou talent”. Ion Barbu a optat pentru „poezia criptică, esenţializată, cuprinsă de mister, iniţiatică”
(Ruja 2008: 11).

In poeziile cu care Ion Barbu debutează la revista Sburătorul, criticul descoperă „viziunea
genetică”, „lapidaritatea concepţiei şi a expresiei”, capacitatea de a evoca „în versuri frumoase şi reci,
poezia forţelor naturii, a materiei inedite, a prefacerii universale şi a misterelor germinaţiei”
(Lovinescu 1919: 169).

În Istoria literaturii române contemporane (1927), Lovinescu revine sintetic asupra poeziei
barbiene în formulări care vor fi preluate de toţi viitorii comentatori: „versuri de formă parnasiană,
de factură largă, cu strofe ca arcuri puternice de granit, cu un vocabular dur, nou însă, într-un cuvânt
o muzică împietrită... Materialul întrebuinţat era mai mult cosmic: lava, munţii, copacii, banchizele,
bazaltul, granitul, silexul; dar sub această carapace de crustaceu se zbătea, totuşi, un suflet frenetic”
(Lovinescu 1927: 400).

După părerea lui Lovinescu, Ion Barbu, mânat de un demon interior, nu se opreşte nici la
fondul care-l exprimă cel mai mult, sub „influenţa noilor curente ale literaturii franceze”, a
suprarealismului lui Breton. Poetul este „ancorat la formula unei poezii ermetice de viziuni interioare,
de prelungire a visului în realitate, a unei poezii „onirice” deci, în care coeficientul personal joacă un
rol principal; un cuvânt, o imagine îi sugerează o altă imagine, după o asociaţie strict personală şi
necontrolabilă; între poet şi cititor se rup, astfel, multe din treptele ce ar fi trebuit să-i unească; şi
deşi ceea ce pare arbitrar are mai totdeauna o lege lăuntrică, totul rămâne într-un ermetism voit şi
cu atât mai admirat cu cât e mai neînţeles” (ibidem: 404).

Este o poezie „de esenţe şi de abstracţii, în creaţia căreia cultura şi spiritul matematic al
scriitorului au contribuit puternic” (Lovinescu 1937: 171).

Versurile lui Ion Barbu sunt de o noutate verbală în care Eugen Lovinescu descoperă un
„suflet dionisiac, ascuns sub expresia statuară, apolinică. Imaginile pietroase, însă, divulgau elanuri
nietzscheene mai caracteristice poeziei romantice decât Fundaţia Regală pentru Literatură si Artă,
1941; Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, I, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968; Mircea
Tomuş, Ion Barbu în 15 poeţi, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968; Dinu Pillat, Ion Barbu,
Bucureşti, Editura Tineretului, 1969; Dorin Teodorescu, Poetica lui Ion Barbu, Craiova, Editura Scrisul
Românesc, 1978). 50 http://www.academician.ro/article/18771/Ion-Barbu-Dan-Barbilian/3 126 celei
parnasiene, statice şi aproape exclusiv decorative. Elementele cosmice folosite trimit, în fond, la un
filon romantic esenţial” (Mincu 1990: 26-27).
 E. Lovinescu descoperă în versurile lui Ion Barbu „un suflu debordant, neliniştea dionisiacă a
sufletului congenital romantic. Nietzsche, spărgând crusta apollinică a statuarei greceşti, dezvăluia
angoasa Occidentului, cuprinsă în *...+ spiritualitatea străvechei Elade” (ibidem: 210).

Ermetismul este definit de Eugen Lovinescu drept „o tendinţă de refulare a lirismului, fie prin
abstracţia fondului, fie prin simple mijloace de expresie reţinută, discretă sau de-a dreptul şi voluntar,
torturată, eliptică, cu asocieri de idei strict personale ce transformă poezia într-un joc de cuvinte
încrucişate. Criticul interbelic îl integrează pe Ion Barbu în capitolul Poezia cu tendinţă spre ermetism,
din Istoria literaturii române contemporane: „d-l Ion Barbu a ancorat la formula unei poezii ermetice,
de viziuni interioare, de prelungire a visului în realitate, a unei poezii «onirice» deci, în care
coeficientul personal joacă un rol principal; un cuvânt, o imagine îi sugerează o altă imagine, după o
asociaţie strict personală şi incontrolabilă; între poet şi cititor se rup, astfel, multe din treptele ce ar
trebui să-i unească; şi, deşi ceea ce pare arbitrar are mai totdeauna o lege lăuntrică, totul rămâne
într-un ermetism voit şi cu atât mai admirat cu cât e mai neînţeles”.

Felix Aderca
De aceea poetul mărturisea că poezia este o „ocolire temătoare în jurul câtorva cupole,
restrânsele perfecţiuni poliedrale“ (Felix Aderca, De vorbă cu d. Ion Barbu, în „Viaţa literară” nr. 57/
1927 apud Ion Barbu interpretat de... Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, p. 32).

Modelul geometric este afirmat de Ion Barbu în interviul luat de Felix Aderca: „Eu voi
continua cu fiecare bucată să propun existenţe substanţial indefinite”: ocoliri temătoare în jurul
câtorva cupole - „restrânsele perfecţiuni poliedrale“.

În cunoscutul interviu acordat lui Felix Aderca, Ion Barbu a spus că „o poezie cu obiect *…+ mi-
ar înşela ambiţiunea. Eu voi continua cu fiecare bucată existenţe substanţial indefinite: ocoliri
temătoare în jurul câtorva cupole – restrânsele perfecţiuni poliedrale”

În interviu, poetul evită să spună ce este poezia pe care o acceptă. Formulele sunt vagi,
ermetice, de o laconică aproximaţie. Barbu spune că „în geometrie înţelege prin poezie *…+ un sondaj
în partea nevăzută a existenţei *…+”.

În interviul din 1927, acordat lui Felix Aderca, Ion Barbu distinge patru etape ale creaţiei sale:
parnasiană, antonpannescă, expresionistă şi „şaradistă”.

Însăşi Ion Barbu în interviul acordat lui Felix Aderca a contrazis „aparentul parnasianism, de
componenta dinamic-nietzscheană a creaţiei sale” (Petrescu 2006: 46). La fel, poetul a afirmat că nici
de la Helada parnasiană, nici de la „Grecia emisă de ciudatul şi singuraticul Louis Ménard, profesor de
greacă: academică, decorativă” nu se revendică propria-i creaţie, ci de la „Helada lui Nietzsche: Elanul,
cutreierând dinamic fiinţele şi ridicând extatic un cer platonician” (Barbu 1970: 176)

Cutremurul („delirul”) dionisiac întâlneşte „extazul apolinic” sau în terminologia lui Barbu
folosită în interviul cu Felix Aderca, „elanul dionisiac *...+ ridică extatic un cer platonician” (Barbu
1970: 176).

În legătură cu substratul bizantin al spiritualităţii autohtone care s-a menţinut în spaţiul

grecesc, în pofida cuceririlor otomane, Ion Barbu a afirmat în interviul acordat lui Felix Aderca că
„legătura dintre prima fază *...+ şi a doua e căutarea unei Grecii mai directe, mai puţin filologice. E
vorba desigur de o Grecie ca simplă ipoteză morală, din care derivă o normă de civilizaţie şi creaţie.
Credeam a fi recunoscut în pitorescul şi umorul balcanic o ultimă Grecie. O ordine asemănătoare
celei de dinaintea miraculoasei lăsări pe aceste locuri a zăpezii roşii – dreapta, justiţiara turcime.
Aceste preocupări coincid cu apariţia temei fundamentale – solemnă, neaşteptată – vizitând întâia
dată versurile mele şi marcându-le: Moartea şi Somnul” (Barbu 1970: 176- 177).

Însuşi Ion Barbu spune despre etapa ermetică, în interviul acordat lui Felix Aderca, că este „o
incursiune în sfânta rază a Alexandriei”.