Elementul intr-adevar original, inventat din necesitate, al constructiilor gotice, este arcul butant, care

asigura echilibrul boltilor inaltate pe pile. Acesta este un subsistem structural propriu marilor catedrale
gotice, menit să preia, prin fracțiuni de arc, împingerile laterale ale bolților și să le descarce, la exterior,
prin contraforți, către fundație.

In cazul boltilor cu nervuri din arhitectura gotica, nervurile formeaza arcuri ascutite care transmit direct
greutatea in jos,dar au totusi nevoie de sprijin lateral. Pentru ca presiunea boltii asupra zidurilor laterale
sa nu duca la surparea lor, s-a recurs la o forta de sprijin mai puternica decat cea a contraforturilor, si
anume la arcurile de sustinere sau arcurile butante.

S-a recurs la arcurile de sustinere (arcurile butante) datorita fortei de spriin mai puternica decat cea a
contraforturilor, pentru ca presiunea boltii asupra zidurilor laterale sa nu duca la surparea acestora.

La inceput, arcul butant era amplasat in acoperisul insusi al navei laterale, apoi s-a degajat de masa lui,
pentru ca, in cele din urma sa se inatle izolat in spatiu, participand la estetica centrala a catedralei. Ca o
consecinta a acestei evolutii a arcului butant, sectiunile pilelor se micsoreaza, iar inaltimea lo creste.
Contraforturile care primesc impingerile arcelor butante sunt picioare masive din zidarie asezate in
exteriorul zidurilor perimetrale.

Exemple: catedrala notre-dame de reims

Manastirea saint-remi

Manastirea vézelay

Pentru o mai mare eficacitate constructorii gotici inlocuiesc arcul unic prin doua arce amplasate
deasupra zonei de impingere. Totodata, va creste corespunzator suprafata de sticla vitrata in dauna
zidului exterior. Rolul acestor arcuri este de a sprijini in exterior greutatea coltii in puncte bine
determinate. In acest scop, arcul de sustinere capata forma unui stalp masiv de piatra de la al carui
capat superior porneste un arc care atinge zidul in locul unde, in interior, se proptesc bratele arcului
ogival.