Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Tiraspol

№ 3. Romanul renascentist

A elaborat studenta: Ureche Gabriela

Grupa 102B
Examinat de:Tăburceanu Polina,
doctor în filologie

Chișinău,2017
1. Umanismul francez. Viaţa şi opera lui François Rabelais

François Rabelais (n. circa 1494 - d. 9 aprilie 1553) a fost un scriitor și

medic francez. Spirit umanist, poliglot, cu largă deschidere culturală, a fost una
dintre cele mai reprezentative personalități ale Renașterii.
Opera care i-a asigurat nemurirea o constituie romanele Gargantua și Pantagruel,
o satiră acidă la adresa moravurilor acelei epoci, prin care
critică bigotismul, superstițiile și abuzurile clerului, realizată în
maniera grotescului.

Biografie

Educat în tradiția Renașterii umaniste, Rabelais a fost pe rând autor satiric,

călugăr și medic, numele său devenind sinonim cu umorul licentios. A intrat ca
novice la o mănăstire franciscană și a ajuns călugăr la Fontenay-le-Comte. A
studiat greaca și latina, științele, dreptul, filologia și literele, devenind cunoscut și
respectat de umaniștii timpului său. Rabelais i-a adresat o petiție papei Clement
VII și a primit permisiunea de a părăsi ordinul franciscan și de a intra la mănăstirea
benedictină din Maillezais.
În 1530 și-a luat diploma de licențiat în medicină de la Universitatea din
Montpellier. În 1532 a mers la Lyon, pe atunci un centru intelectual de prestigiu,
unde a practicat medicina, a editat numeroase lucrări în limba latină, a tradus și a
comentat tratate de medicină din antichitate (precum Aforismele lui Hippocrate,
1532) și a compus almanahuri burlești.

Opera
Rabelais a fost autorul unor alegorii satirice, printre care:

Gargantua și Pantagruel, o serie de 4-5 cărți:

Pantagruel (Lyon, 1532) [Les horribles et épouvantables faits et prouesses du très

renommé Pantagruel, roi des Dipsodes, fils du grand géant
Gargantua (Groaznicele și înspăimântătoarele fapte și isprăvi ale preavestitului
Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaș Gargantua)]
La vie très horrifique du grand Gargantua, père de Pantagruel (Viața extrem de
înfricoșătoare a marelui Gargantua, tatăl lui Pantagruel) (Lyon, 1534), uzual
numită simplu Gargantua
Le Tiers Livre (1546)

Le Quart Livre (1552)
Le Cinquiesme Livre (atribuirea lui Rabelais este dezbătută).

François Rabelais

Capodopera lui Rabelais (de altfel singura sa operă literară) este

romanul Gargantua şi Pantagruel, fiindu-i inspirat scriitorului de o carte populară
de mare succes, care, povestind viaţa şi isprăvile unui uriaş, parodia romanele
cavalereşti medievale. Opera lui Rabelais este mult mai mult decât o simplă
povestire umoristică cu uriaşi; ea satirizează cu o deosebită vehemenţă întreaga
structură a societăţii feudale, în descompunere la acea dată, şi exprimă în modul cel
mai limpede ideile şi aspiraţiile umaniştilor francezi.
Romanul se compune din cinci cărţi, scrise şi apărute la intervale de timp diferite.
Aceste cărţi se deosebesc una de alta prin temele mari pe care le tratează fiecare
carte în parte, cât şi prin tonul satirei. Ceea ce le leagă însă într-un tot unitar sunt
aceleaşi personaje care revin în fiecare carte, şi mai ales concepţia şi stilul
autorului.
Cartea întâi povesteşte copilăria şi isprăvile uriaşului Gargantua, felul în care i
se face educaţia, isprăvile sale la Paris (când atârnă clopotele catedralei Notre-
Dame de gâtul iepei sale), studiile sale umanistice; apoi războiul pe care-l duce
împotriva unui rege care cotropise ţara tatălui său şi, după victorie, întemeierea
unei mănăstiri în care singura regulă era cuprinsă în cuvintele: „Fă ce vrei”.
Capitolele în care sunt descrise viaţa, rânduielile şi obiceiurile celor ce trăiesc în
această mănăstire sunt un elogiu adus idealului propriu Renaşterii, de liberă
dezvoltare a personalităţii omeneşti, exprimând totodată o profundă încredere în
calităţile morale ale omului.
Cartea a doua istoriseşte naşterea, copilăria şi educaţia lui Pantagruel, fiul lui
Gargantua; călătoriile sale de studii la diferite universităţi, aventurile şi
năzdrăveniile sale în tovărăşia pehlivanului său prieten Panurge. În această carte se
include – ca un capitol de astă dată serios – scrisoarea primită de Pantagruel de la
tatăl său. Scrisoarea constituie unul din cele mai frumoase texte literare pe care ni
le-a transmis epoca Renaşterii, exprimând idealul tipic renascentist al unei culturi
enciclopedice.
A treia carte, care i-a fost inspirată scriitorului de discuţiile stăruitoare ce se
duceau la acea dată în jurul problemei iubirii şi a căsătoriei, nu mai aduce un
material de aventuri, ca în primele două cărţi, ci pune mai mult în lumină erudiţia
scriitorului în dezbaterea problemelor care-l interesau pe Panurge, preocupat de
gândul căsătoriei.
Cartea a patra, oglindind interesul general din Franţa timpului pentru marile
expediţii maritime, ia ca pretext navigaţia flotei conduse de Panagruel, în cursul
căreia sunt descrise diferite insule locuite de populaţii ciudate – prilej pentru
scriitor ca, prin acest procedeu simbolic, să satirizeze felurite moravuri, categorii
sociale şi profesiuni.
A cincea carte, apărută după moartea lui Rabelais şi compusă de un anonim pe
baza manuscriselor lăsate de marele scriitor, continuă şi lărgeşte satira la adresa
bisericii, a justiţiei, a învăţământului controlat de teologi şi chiar a curţii regale, pe
un ton de cel mai vehement pamflet.

Importanța operei sale

Romanul lui Rabelais este una dintre capodoperele universale, o operă de
dimensiuni gigantice, la fel ca mărimea personajelor sale. Dincolo de umorul
spumos, adesea obscen, se desfășoară dezbateri serioase cu privire la educație,
politică și filosofie.

Povestirea aventurilor celor două personaje spumoase, burlești și alegorice, nu

este decât un pretext pentru scriitor de a introduce în narațiune figuri tipice ale
societății contemporane și aluzii critice la evenimentele vremii.
 Bibliografie
 Auden, W.H.; Kronenberger, Louis (1966), The Viking Book of Aphorisms,
New York: Viking Press
 Bakhtin, Mihail, Tapani Laine, Paula Nieminen, and Erkki Salo. François
Rabelais: Keskiajan Ja Renessanssin Nauru. Helsinki: Like, 1968.
 Bakhtin, M. M. [1941, 1965] Rabelais and His World. Trans. Hélène
Iswolsky. Bloomington: Indiana University Press, 1993
 Bodemer, Brett: "Pantagruel's Seventh Chapter:The Title as Suspect
Codpiece."
 Bowen, Barbara C. (1998). Enter Rabelais, Laughing. Vanderbilt University
Press. ISBN 0-8265-1306-9
 Brahms, William B. (2010). Last Words of Notable People: Final Words of
More than 3500 Noteworthy People Throughout History. Haddonfield, NJ:
Reference Desk Press. ISBN 978-0-9765325-2-1
 Broder, John M. Edward Kennedy, Senate Stalwart, Dies, The New York
Times, 26 August 2009. Retrieved 2009-08-26.
 Del Campo, Gerald. Rabelais: The First Thelemite. The Order of Thelemic
Knights.
 Dixon, J.E.G. & John L. Dawson. Concordance des Oeuvres de François
Rabelais. Geneva: Librairie Droz, 1992.
 Febvre, Lucien. Gottlieb, Beatrice trans. The Problem of Unbelief in the
Sixteenth Century: The Religion of Rabelais (Cambridge: Harvard University
Press, 1982).
 Langer, Ullrich, "Charity and the Singular: The Object of Love in Rabelais,"
in: Nominalism and Literary Discourse, ed. Hugo Keiper, Christoph Bode, and
Richard Utz (Amsterdam: Rodopi, 1997), pp. 217–26.
 Lee, Jae Num. "Scatology in Continental Satirical Writings from
Aristophanes to Rabelais" and "English Scatological Writings from Skelton to
Pope." Swift and Scatological Satire. Albuquerque: U of New Mexico P, 1971.
7–22; 23–53.
 Screech, M.A. (1979). Rabelais. London: Duckworth. ISBN 0-7156-1660-9
 2. Gargantua şi Pantagruel – „o enciclopedie a timpului”.

Scriitor reprezentativ al Renasterii, Rabelais incarneaza in opera sa idealurile

acestei perioade, remarcandu-se prin cultul ratiunii si al naturii in spiritul
Antichitatii, cartile sale fiind in acelasi timp o satira a mentalitatilor, a structurilor
sociale si a institutiilor vremii.
„Voi toti, bunii mei invatacei, ca si ceilalti impatimiti ai lenei, vazand numele
poznas as cartilor ce-am scris: Gargantua, Pantagruel, Buca-Groasa, Mandria
Prohabului, Slanina pe fasole cum commento si altele, lesne ati putut crede ca,
citindu-le, veti gasi in ele numai glume hazlii, snoave piparate si minciuni
sugubete, fiindca nu v-ati ostenit sa le cercetati mai adanc, ci le-ati judecat dupa
infatisarea lor, adica dupa denumirea cartii [] Iata de ce deschizand aceasta carte,
sa cumpaniti cu multa luare-aminte cuprinsul ei. Veti vedea astfel ca miezul pe
care il ascunde are cu totul alt pret decat chipul zugravit pe deasupra, iar gandurile
din adanc nu sunt atat de usuratice, dupa cum ar putea sa arate invelisul lor”, iata
cum isi incepea François Rabelais opera care urma sa ii aduca glorie.

STRUCTURA

Ideea de a scrie o asemenea carte i-a fost sugerata de aparitia la Lyon in 1532 a
unei carti populare cu autor anonim, „Marile si nepretuitele cronici despre marele
si imensul urias Gargantua”. Preluand elemente din traditia bretona a romanelor
cavaleresti, cartea aceasta relata despre ispravile unei familii de uriasi, creati prin
magie de catre vrajitorul Merlin pentru a-i fi sprijin regelui Arthur in luptele sale.
Succesul acestei carti ce parodia romanele cavaleresti medievale l-a determinat pe
Rabelais sa intrebuinteze o astfel de formula pentru transmiterea unor idei mai
profunde si in acelasi an, 1532, el concepe ca un fel de continuare a cartii populare,
Grozavele si inspaimantatoarele fapte si ispravi ale preavestitului Pantagruel,
regele dipsozilor, fiul marelui urias Gargantua. Aceasta opera, semnata cu
pseudonimul Alcofribas Nasier, anagrama a lui François Rabelais, care va fi
ulterior a doua carte a romanului, s-a bucurat de un imens succes, mentinandu-se
aproape de schema romanelor medievale. Prudentul pseudonim sub care se
ascunde autorul indica faptul ca era constient ca opera sa ar putea fi condamnata la
Sorbona si ca el insusi ar putea fi considerat eretic si ars de viu 
Rabelais urmeaza, deci, modelul romanelor cavaleresti, stabilind mai intai
genealogia eroului sau, povestindu-i copilaria si ispravile vitejesti. Uriasul
Pantagruel, fiul lui Gargantua, ezita intre studiile de medicina si de drept, de aceea
face un tur al universitatilor din Franta, calatorie ce se termina la Paris, acolo unde
el face cunostinta cu un personaj uimitor, Panurge. I se cere sa se pronunte intr-o
disputa intre doi mari seniori, ocazie in care el isi bate joc de justitie si de
vocabularul acesteia.Panurge, care pare sa vorbeasca treisprezece limbi dar poate
la fel de bine sa discute si simplu, facand gesturi, devine adevaratul erou al cartii,
capabil de orice. Pantagruel e rechemat in tara sa pentru a lupta contra
invadatorilor si invinge.
In Pantagruel, autorul parodiaza intr-o maniera comica romanele cavaleresti, dar si
marile teme antice sau crestine cele mai sacre, cum ar fi coborarea in infern el arata
astfel ca se poate rade de orice, ca nimic nu este serios. Totusi, in acelasi timp, el
abordeaza si probleme grave cum ar fi dreptul, razboiul sau educatia: astfel, in
scrisoarea lui Gargantua adresata fiului sau Pantagruel, el face un elogiu entuziast
timpului prezent si redacteaza un program de educatie enciclopedica. In acest
amestec neincetat de comic si de serios rezida originalitatea profunda a operei lui
Rabelais. 
In ciuda condamnarii cartii Pantagruel de catre Sorbona si incurajat de succes,
Rabelais publica, in 1534, sub acelasi pseudonim, inceputul povestirii sale cu titlul
Preinfricosata viata a Marelui Gargantua, tatal lui Pantagruel, asa cum a fost
alcatuita mai demult de Domnul Alcofribas, Abstragator de chintesenta. Din
izvorul initial, autorul pastreaza doar putine motive (dimensiunile gigantice ale lui
Gargantua si ale parintilor sai, iapa lui gigantica, furtul copotelor catedralei Notre
Dame), iar restul este rodul creatiei sale. 
Iesit printr-o minune din urechea stanga a mamei sale care il purtase unsprezece
luni, tanarul urias se arata a fi plin de calitati si de vitalitate. Este supus apoi, acasa,
si pe urma la Paris, unui invatamant abrutizant de tip medieval :
„I-au adus, intr-adevar, un dascal vestit, pe magistrul Thumbal Holofern, doctor in
teologie, care l-a invatat atat de bine abecedarul, incat stia sa-l spuna intreg pe de
rost, de la inceput pana la sfarsit, si de-a-ndoaselea. Pentru aceasta i-au trebuit
cinci ani si trei luni. I-au dat apoi sa citeasca pe Donatus si pe Facetus, Teodoletul
si Alanus in Parabolis, ceea ce i-a mai luat treisprezece ani, sase luni si doua
saptamani.
Sa tineti seama ca, in acet rastimp, a mai invatat si scrierea gotica, copiindu-si
singur toate cartile, fiindca pe vremea aceea tiparul nu fusese nascocit inca. […]
A citit dupa acea Modis significandi (Cum sa cugeti), cu toate insemnarile lui
Hurtebise, Fasquin, Troptideaux, Gualehaul, Jehan zis Vitelul, Billonic,
Brelinguandus si multi altii ; invatatura aceasta i-a mai luat inca optsprezece ani si
sase luni, la capatul carora stia carte atat de bien, incat o spunea pe deasupra, de-a-
ndaratelea, cu ochii inchisi, dovedind maica-si, pe degete, ca De modi significandi
non erat scientia.” (Gargantua si Pantagruel, Editura Albatros, Bucuresti, 1980, pp.
12-l4)
Un pedagog umanist il supune apoi unei educatii moderne, care tine elevul ocupat
de la ora patru dimineata si pana noaptea, imbinand exercitiile intelectuale si cele
fizice. Istoria educatiei lui Gargantua dezvaluie, asadar, opozitia dintre vechea
metoda pedagogic, scolastica, si cea noua, umanista.
Intre timp, un monarh vecin plin de ambitii, Picrocol, gaseste un pretext pentru a
declansa un razboi contra tatalui lui Gargantua. Descrierea invaziei si planurilor de
cucerire ale lui Picrocol este o stralucita satira la adresa razboaielor feudale. Pe
fondul razboiului apare figura „calugarului mirean”, fratele Jean des Entomeurs,
personificarea sanatatii fizice si morale, a firii omenesti eliberate de catusele
feudale. 
Dupa victoria lor, uriasii dau dovada de clementa fata de dusmanii lor si, pentru a-
si recompensa prietenii si aliatii ca pitorescul frate Jean, intemeiaza - dupa
planurile fratelui Jean - abatia Telema, esenta libertatii absolute a personalitatii, a
carei unica regula este „Fa ce-ti place !”
Cartea a treia, Despre faptele si pildele mari ale bunului Pantagruel, alcatuita de
Domnul François Rabelais, Doctor in medicina si monarh al ostroavelor Hier,
apare abia in 1546, semnata cu numele autorului. Satira lui Rabelais devine mai
retinuta si mai mascata. Cartea incepe cu tabloul colonizarii pasnice si umane a
tarii dipsozilor (a „insetatilor”) cucerita de Pantagruel, in antiteza fata de politica
coloniala a epocii. Panurge, nedespartitul insotitor al lui Pantagruel, nu se poate
hotari sa se casatoreasca temandu-se de „coarne” si cere tuturor un sfat, ceea ce da
nastere la o seama de discutii care trateaza multilateral si cu multa eruditie
problemele casniciei. 
El vrea sa-si cunoasca viitorul si insotit de Pantagruel, merge sa intrebe in acest
scop un variat numar de personaje: un medic, un jurist, un filozof, un calugar, un
nebun, o ghicitoare Dar nimeni nu-i poate da un raspuns satisfacator. Intrucat
oamenii nu-l pot ajuta pe Panurge, el se hotaraste sa recurga la un oracol divin de
dincolo de mari.
Cartea a patra, Despre faptele si pildele mari ale vrednicului Pantagruel, aparuta in
editie completa in 1552, povesteste despre calatoria pe mare a lui Pantagruel si
Panurge catre oracolul Sfintei Butelci spre a risipi indoielile lui Panurge cu privire
la casatorie. Calatorii opresc in diferite insule populate de fiinte alegorice, iar
cartea devine o satira virulenta a diverselor tipuri din societate: a reprezentantilor
justitiei, a catolicilor, a protestantilor. Fiecare loc vizitat are o functie alegorica:
insula Papimanilor este cea a adoratorilor Papei, insula Papefigilor e cea in care
lume isi bate joc de acesta, etc. Cartea se termina inainte de a fi gasita insula in
care adevarul ii va fi dezvaluit lui Panurge.
La unsprezece ani dupa moartea lui Rabelais apare cartea a cincea, Despre faptele
si pildele mari ale bunului Pantagruel, alcatuita de Domnul François Rabelais,
Doctor in medicina cuprinzand Oracolul Sfintei Butelci, impreuna cu raspunsul
Butelcii, pentru aflarea caruia s-a intreprins lunga calatorie infatisata aici asa cum a
fost, publicata de un anonim pe baza materialului ramas de la scriitor. Calatoria
celor doi eroi se termina, trecand prin alte insule, la Oracolul Sfintei Butelci, care ii
raspunde lui Panurge cu un singur cuvant: „Bea !”. Din comentariul alegoric al
preoteselor oracolului reiese ca acest cuvant semnifica o invitatie de a se adapa din
izvorul intelepciunii, al stiintei, dar pentru Panurge si fratele Jean, el este o
invitatie de a bea, ceea ce declanseaza o betie bahica si toti sfarsesc prin a se
imbata. 

3. Tematica şi problematica romanului

Opera sa este pătrunsă de ideile Renaşterii, de preţuirea culturii antice – a limbilor

şi a filosofiei clasice. Întreaga sa lucrare este o expresie a reacţiei faţă de biserica
catolică, faţă de ignoranţa obcurantismul şi unilateritatea călugărilor.

Prin referirile sale la problemele educaţiei, Rabelais voia să dezvăluie încă

un aspect al influenţei dăunătoare pe care ignoranţa călugărilor o exercita asupra
oamenilor.

Ideile pedagogice ale lui Rabelais rezulta, pe de o parte, din critica pe care o
face practicii educative scolastice, iar pe de altă parte, din prezentarea procedeelor
noi de educaţie, specifice umanismului Renaşterii.

Rabelais face o critică riguroasă şi multilaterală sistemului de educaţie

feudal, începând cu condiţiile inumane în care sunt obligaţi să trăiască elevii în
colegiile de pe lângă mănăstiri, până la dezvăluirea consecinţelor negative ale
practicii educative scolastice. Ca „model ” de instituţie de învăţământ feudal este
colegiul Montaigui – „Colegiul păducheriei”,” mai omenoşi sunt ţinuţi ocnaşii al
Mauri şi Tartari, ucigaşii în temniţa criminalicească, ba chiar, desigur, câinii în
casa ta, decât sunt prăpădiţii aceia de ticăloşi(elevii) în zisul convict(colegiu), şi
dacă aş fi un rege la Paris, să fiu al dracului dacă n-aş pune foc la şcoală şi i-aş lăsa
înăuntru, să ardă, şi pe protomagistru (directorul de studii) şi pe monitorii care
suferă să vadă viclenii sub ochii lor săvârşite ”.

În mumele armoniei, atitidinii umaniste se ridică Rabelais împotriva nepăsării

faţă de condiţiile în care erau puşi elevii să trăiască. Totodată este criticată şi
ignoranţa călugărilor, care voiau să apară în faţa oamenilor ca singurii deţinători ai
culturii.

Pentru a pune în evidenţă opozişia dintre educaţia feudală de tip vechi şi

educaţia nouă – în spirit renascentist – Rabelais compară educaţia pe care a primit-
o Gargantua de la un preceptorteolog scolastic, cu educaţia care i-a fost dată
tânărului Eudemon de către preceptor umanist – Ponocrates. Sub îndrumarea
dascălului său, Gargantua, într-un timp foarte îndelungat, nu reuşise decât să înveţe
pe de rost câteva manuale, fără a i se fi cultivat inteligenţa, bunul simţ, preţuirea
ordinii şi curăţeniei. Eudemon-care fusese educat de dascălul umanist –era cult,
îngrijit capabil să exprime frumos ceea ce învăţase. După această confruntare între
cei doi tineri, educaţi după două sisteme diferite, Gargantua este dat în seama
dascălului umanist-Ponocrates.
În două din capitolele operei Gargantu(XXIII şi XXIV) , Rabelais face referiri
la mijloacele de educaţie şi instrucşie. Preceptorul umanist al lui Gargantua-
Ponocrates- are meritul de a fixa un regim de muncă şi odihnă care-i permite
acestuia să folosească eficient orice oră din zi. De dimineaşa până seara târziu,
Gargantua era încontinuu ocupat, dar interesat în tot ceea ce făcea. Secretul
succesului lui Ponocrates se afla în faptul că el ştie să alterneze efortul intelectual
cu cel fizic, îndepărtând astfel timpul destinat însuţirii cunostinţelor era petrecut cu
lectura de cărţi, vizitaea de diverse ateliere manufacturiere , de laboratoare,
farmacii, confecţionarea de diverse” maşini automate ”,discutarea celor citite şi
văzute. Spre deosebire de Erasm, pedagogul francez caută să-l lege pe tânăr mai
mult de realităţile concrete ale lumii ; el îl duce pe elevul său în natură, dar îl pune
în contact şi cu produsele muncii oamenilor, cu tehnica de lucru, legând astfel şi
mai mult învăţământul de viaţă. Însuşirea cunoştinţelor trebuia să se realizeze,
după părerea sa, în mod activ, prin intuiţie, plăcut pe baza stimulării interesului.
Întâlnim aici exprimata preţuire pentru munca fizică, relevarea aspectului său
educativ. Este adevărat, munca fizică este utilizată numai pentru întărirea sănătăţii,
dar este un progres faţă de vechea concepţie care manifesta didpreţ sau pur şi
simplu nu aveau în vedere o astfel de muncă. Întâlnim în „Gargantua şi Pantagruel
„ preocupare şi pentru educaţia estetică. Tânărul elev se îndeletnicea după-
amiezile cu sculptura, cu pictura şi chiar cu muzica, iar sărbătorile şi le petrecea în
afara oraşului, recitând, căutând, cântând, versificând. Toate acestea însemnau
cultivarea gustului pentru literatură.

Întrega pregătire intelectuală şi fizică – asupra căreia insista aşa de mult

Rabelais – trebuia să contribuie la formarea morală a tânărului, la formarea
conştiinţei sale. Întâlnim în „Gargantua” o caracterizare a unui personaj prin care
Rabelais pune în evidenţă profilul moral al omului pe care ei îl preţuia: „ Nu-i
habotnic, nu-i zdrenţuros şi slinos; e cinstit voios, hatărât, cumsecade tovarăş;
munceşte ,trude,te, îi ocroteşte pe obijduiţi, îi ajutorează pe betegi” . Este prezent
aici profilul omului pe care îl are în vedere – cinstit, voios, hotărât, harnic – opus
monahului format prin educaţia feudală- leneş, superstiţios, ipocrit..

În capitolele de la sfârşitul operei „Gargantua”, Rabelais revine la

problema formării omului. Viziunea sa este mai cuprinzătoarwe; pentru a se
dezvolta în mod armonios, omul are nevoie de condiţii noi de viaţă. Astfel de
condiţii există ăn abaţia Theleme. Aici, unde se organizase o societate ideală,
oamenii se puteau manifesta şi dezvolta în voie.Singura regulă după care se
călăuzeau:” Fais ce que tu voudras!”- le asigura condiţiile unei desăvârşite
dezvoltări.