DEDUBLAREA EROULUI ODISEEAN – ULISE AL ANTICHITĂȚII

VERSUS UN ODISEU AL POSTMODERNISMULUI

Tutoveanu Andreea-Miruna

Facultatea de Litere, Anul II, Grupa 10

 Odiseea rămâne cartea cea mai veche, care merită să fie citită pentru subiectul ei, primul
roman european. – T. E. Lawrence

Așa cum noi, ca indivizi, suntem întotdeauna produsul celor care au existat înaintea
noastră, la fel și literatura modernă și contemporană este o rescriere a ceea ce s-a scris în
trecut, în vremuri îndepărtate, străvechi. Nu putem considera niciun text de pe pământ ca fiind
ceva absolut original, cu totul și cu totul nou. Orice scriere e un palimpsest, în straturile căruia
stă ascunsă toată literatura lumii. Cu trecerea timpului, acesta devine o suprapunere peste o
suprapunere, peste o altă suprapunere, și tot așa.

Dacă Odiseu și Penelopa a scriitorului peruan Mario Vargas Llosa poate fi catalogată ca
rescriere a epopeii Odiseea, atunci Odiseea este un palimpsest al vieții. Homer nu este inspirat
de un alt scriitor, ori de o altă operă, ci de viața însăși. Odiseea a fost scrisă în urmă cu
aproximativ două mii șapte sute de ani de către un aed al Greciei Antice despre care nu știm
mai nimic, decât că, pentru că îl iubea mai mult decât pe toți, Muza i-a dat și darul, și amarul
– i-a luat vederea, dar i-a dat în schimb vraja cântecului. Alcătuită din mituri și legende care
colindau de ani buni prin insulele și pe malurile Mediteranei, epopeea spune povestea vieții
lui Ulise, având la bază un soi de contopire a voinței zeilor cu neiertătoarea fatalitate: E drept
că nici chiar zeii nu pot scuti de la soarta firească pe cine le e drag, când ursita l-a înșfăcat
ca să-l prăvale în somnul adânc al morții. Zeus deplânge inconsecvența oamenilor, care se
grăbesc totdeauna să pună pe seama divinității necazuri pe care și le-au cășunat singuri; nici
măcar ursita nu poate fi acuzată în asemenea împrejurări, ci numai nesocotința lor. Aventura
Odiseii împacă pe om cu existența, oferindu-i un model de supraviețuire, de conștiință a vieții
și a morții.

Odiseea este o operă de un naturalism aparte, necosmetizată, reală și, în același timp,
fabuloasă, prin însăși faptele ce se proiectează dintr-o altă lume. Prin fabulozitatea ei, este,
totuși, cât se poate de adevarată în lumea celor care îi aparține: zei, ciclopi, monștri marini,
sirene, suflete ale morților. Ceea ce se întâmplă pe planul opus lumii palpabile, credibile, în
care trăiește Ulise, este mai mult un vis. Spre acest plan al visului se îndreaptă acțiunea piesei
de teatru Odiseu și Penelopa, o versiune minimalistă a istoriei clasice, pe care cei doi
protagoniști o spun după ce a avut loc uciderea pretendenților și a servitoarelor trădătoare, în
Itaca. Mario Vargas Llosa rescrie epopeea lui Homer, concentrând timpul și spațiul,
transformând cele aproximativ douăsprezece mii de versuri organizate în douăzeci și patru de
cânturi, într-o piesă de teatru a unsprezece acte, însumând cincizeci de pagini, din care a fost
extras doar episodul frământărilor și al căutărilor lui Telemah. Produsul este tălmăcirea, și
anume transpunerea în cuvinte a unei povești preexistente. Practic, ceea ce face Vargas Llosa
nu este altceva decât să traducă, să adapteze și să recreeze – tocmai miezul, substanța
palimpsestului.

„Povestașul” este un om îndrăgostit de viață, motiv pentru care spune o poveste; implicit,
creează o ficțiune. Unul dintre lucrurile de care putem fi siguri în totalitate atunci când
încercăm să construim identitatea personajului Odiseu este acela că, înainte de a fi soț al
Penelopei, conducător al Itacăi, razboinic neînfricat, pribeag al mărilor și oceanelor, al
tărâmurilor cunoscute și necunoscute, este un povestitor. Care este, însă, procentul de realitate
al isprăvilor trăite? A trăit, oare, Odiseu minunatele istorii pe care le spune uluiților feaci la
curtea regelui Alcinou? Este, într-adevăr posibil, ca buna lui memorie și abilitatea de a nara să
se fi adăugat celorlaltor haruri, însă, se poate, de asemenea, ca aventurile celor zece ani
petrecuți în deplină pribegie să fie doar o născocire a unei minți fabuloase, o minciună
seducătoare. Autorul însuși nota în epilogul Călătoriei lui Odiseu: „N-aș fi scris nicicând
Odiseu și Penelopa, dacă mai înainte n-aș fi trăit experiența, formidabilă pentru mine, de a
urca pe o scenă spre a povesti de acolo [...] Adevărul minciunilor.” Se pare că, până la urmă,
adevărul este undeva la mijloc, însă noi, ca simpli cititori, nu dispunem de nicio cale spre a
ajunge la el. Singura instanță ce poate confirma că faptele s-au petrecut aidoma celor din carte
este chiar autorul lor, Llosa; cele două personaje nu mai sunt Ulise și Penelopa din textul
antic, ci simple marionete in mâinile destinului pe care îl decide creatorul lor. Tocmai în
această ambiguitate stă savoarea și seducția operei: existența simultană în lumea realității și în
fantezie, în istorie și mit, în minciună și adevăr, în ceea ce e trăit și în ceea ce e visat.

Odiseea este alcătuită dintr-o îmbinare savantă a planurilor narative: frământările lui
Telemah (cânturile I-II), demersurile lui la Pilos și Sparta (cânturile III-IV), patimile lui Ulise
și căutările lui Telemah (cânturile V-VIII), narațiunea retrospectivă a rătăcirilor, precum și
peripețiile de la părăsirea Troiei și până la Calipso (cânturile IX-XII), plecarea de la feaci și
sosirea în Itaca /drama răzbunării (cânturile XIII-XXIV), pe când Odiseu și Penelopa reia,
într-un mod foarte simplificat, episoadele alegorice, botezând actele sub numele personajelor
mitice grecești și a momentelor esențiale ale epopeii: Cântecul sirenelor, Monștrii marini,
Vacile Soarelui, Cu nimfa Calipso în insula Ogigia, Odiseu și Nausicaa în Țara Feacilor,
Cerșetor în Itaca, Omorul.
 Intertextualitatea este explicită și se manifestă încă din titlu; Odiseu și Penelopa face
automat trimitere la textul lui Homer – Odiseea reprezintă „ 1 Călătoria lungă și plină de
aventuri. 2 Șirul de întâmplări neprevăzute. 3 Viața plină de peripeții.” (în DEX, s.v. odisee)
iar Odiseu, călătorul, a experimentat-o pe fiecare dintre ele; călătorul și călătoria coexistă,
sunt într-o relație de interdependență. Penelopa (pop.) este „cea care destramă firul”.
Destrămarea pânzei peste noapte sugerează și o semnificație alegorică: acțiunea tainică prin
care se zădărnicește la infinit un proiect primejdios. Pânza Penelopei este chiar denumirea
primului act al piesei lui Vargas Llosa. Reîntors acasă, Odiseu o găsește pe soția lui cu pânza
terminată, conflictul, deci, este încheiat, ordinea s-a restabilit, iar cei doi îndrăgostiți pot
depăna liniștiți, întinși în pat, amintiri din anii în care au fost separați. Se observă identificarea
naratorului cu eroul: „Naratorul, transformat în Odiseu, își ia locul lângă Penelopa.” Prin
această convenție, naratorul își asumă că a căpătat o dublă identitate. Se pare că Penelopa îi
cunoaște precis pățaniile lui Odiseu, încă dinainte de a le afla de la el, încât îi continuă
acestuia propozițiile și chiar îl imită pe ciclopul Polifem. Ea se individualizează față de
Penelopa lui Homer prin faptul că ne face să credem ca deja știe totul. În consecință, ar putea
fi și ea un alter-ego al autorului. Ulise este un mare îndrăgostit; vrea cu orice preț să se
întoarcă la iubirea lui, în Itaca, iar pentru asta se încumetă chiar să coboare în Hades (Infern,
tărâmul subpământean al morților) pentru ca spiritele să îi arate calea. Povestea de dragoste
dintre Odiseu și Penelopa este dusă la pătrat tocmai din prisma faptului că este povestită.

Penelopa și pețitorii – John William Waterhouse, 1912

 Numele eroului a suferit câteva modificări de-a lungul timpului, până să ajunga la forma
actuală, Ulise. El a fost, pe rând, Olytteus/ Olysseus și Odysseus (ionian, în epopee), latinii l-
au preluat ca Ulixes (nume latin), Ulysse (nume francez, pe care James Joyce l-a folosit ca
titlu pentru marele său roman), pentru ca abia apoi să ajungă în limba română la denumirea de
Ulise.

Finalul Odiseei este închis; împreună cu Iliada, ea alcătuiește o simetrie, formează un cerc
(imagine a perfecțiunii, a întregului) și face mai accesibilă semnificația simbolică a drumului
prin metafora călătorului – Ulise se întoarce de unde a plecat, înapoi în patria mamă.
Călătoria are însă, mai mult, o valoare spirituală, întrucât nu are rolul de a-l iniția (eroul
rămâne neschimbat la final), ci de a-l desăvârși, de a-i pune la încercare personalitatea deja
formată. La capătul periplului și al tuturor probelor prin care a trecut de-a lungul lui, Ulise
rămâne în esență cel ce a fost la plecarea spre Troia: același bărbat isteț, iscusit, șiret și ținut
mereu în grija zeiței înțelepciunii, Palas Atena. Pe lângă aventurile impresionante, creaturile
monstruoase cu care are de a face, femeile alături de care trăiește, pentru erou călătoria este,
înainte de toate, suferință, trudă, primejdie, foame. Ros la propriu de nevoie și de amar, de
războaie și de mare, Odiseu suferă, în anii rătăcirilor sale la fel cum o făcea, cu mult timp în
urmă legendarul rege al cetății Uruk, Ghilgameș. Spre deosebire de Ulise, marele rege
babilonian călătorește cu un scop diferit, mai cu seamă în lumea cealaltă – vrea să afle
secretul nemuririi. La Odiseu și Penelopa, finalul este unul deschis, specific textelor moderne
și postmoderne, care lasă cale liberă spre interpretări multiple: Penelopa este cea care
dibuiește, până la urmă, ce se petrece cu soțul ei: „Mă gândesc, deodată, că, mai curând decât
un aventurier, ești un născocitor. Un povestitor de povești.” iar însuși protagonistul este
confuz în legătură cu ceea ce a trăit, întrebându-se dacă ce grăiește e „amintirea sau
închipuirea” .

Ulise este reprezentantul unei trepte mai înalte în dezvoltarea morală a omului, după cum
el aparține și unei faze mai înaintate din dezvoltarea sociatății omenști. Odiseea poate fi
considerată o epopee a vieții, un destin omenesc în decursul unei tradiții de veacuri. Ea rescrie
o ordine străveche a lumii, al cărei autor nu poate fi altul decât Dumnezeu (Zeus).
 BIBLIOGRAFIE

1. Auerbach, Erich, Mimesis. Reprezentarea realității în literatura occidentală,

București, Editura pentru literatură universală, 1967.
2. Battaglia, Salvatore, Mitografia personajului, București, Editura Univers, 1976.
3. Homer, Odiseea, traducere de Eugen Lovinescu, București, Editura pentru literatură,
1963.
4. Vargas Llosa, Mario, Odiseu și Penelopa, traducere de Mariana Vartic, București,
Editura Curtea Veche, 2010.