ADJECTIVUL Corectat

ARGUMENT
Substanța unei limbi este formată din verbe și substantive, pentru că omul, înainte de
toate, a fost pus să muncească și să dea nume.
Filozoful C. Noica1, într-o încercare de sinteză gramaticală a marilor perioade culturale

europene, asează Evul Mediu sub zodia substantivului, iar Renașterea sub cea a adjectivului. El
scrie că ,,adjectivul venea, spre sfârșitul Evului Mediu, să grăbească extincția substantivului…
Cu Renașterea, se îngrămădesc dintr-o dată asupra ființei umane epitetele: uomo magnifico,
piacevole, unico, singolare, universal. Universalul care mai înainte era substantiv, a devenit
adjective.”
Adjectivul, scăpat de sub control, a invadat comunicarea. Adjectivul are parte de o

continuă renaștere, ceea ce înseamnă o permanentă nevoie a acestuia în limbă. Adjectivul
reprezintă frumosul asumat pe care omul îl folosește zilnic.
Rolul adjectivului? Să-l invite pe om spre cunoaștere.
Fragmentul de mai jos e doar unul din nenumăratele exemple posibile în care adjectivul e
în toată splendoarea sa:
,,Cînd auzi fata că tată-său îi dă voie să meargă, nu mai putea de bucurie. Punea la cale tot
pentru drum; și se întorcea numai într-un călcîi, cînd poruncea și așeza lucrurile de călătorie. Își
alese calul cel mai de frunte din grajdurile împărătești, hainele cele mai mîndre și mai bogate și
merinde ca să-i ajungă un an de zile.
[...]
-Să trăiești, luminate împărate, și să-ți fața cinstită. Am venit să-ți spun că slujba cu care
m-ai însărcinat o voi împlini-o dacă-mi vei da douăzeci de corăbii și bani ca să cumpăr marfa cea
mai frumoasă și mai scumpă ca să pun într-însele.”2
1
C, Noica, Modelul cultural european, Editura Humanitas, București, 1993, p. 102-103.
2
Petre Ispirescu, Legende sau basmele românilor , Editura Facla, Timișoara, 1984, p.p. 15, 24.
1
ADJECTIVUL
A defini nu este o treabă la îndemâna oricui, întrucât definiția reprezintă sinteza unui
demers științific. Definițiile variază, părerile fiind împărțite, chiar dacă esența este aceeași.
Exprimarea trăsăturilor e diferită. Definiția poate fi un indiciu asupra nivelului cercetărilor dintr-
un anumit domeniu.
Acest studiu urmărește compararea definirii și clasificării adjectivului din perspectiva mai
multor autori. Trăsătura principală este comparația. Comparația între vechi și nou. Asemănările
și deosebirile sunt din ce în ce mai evidențiate în cărțile de gramatică de la 1966 încoace.
Așadar, în acest studiu, se realizează o trecere de la vechi la nou, țelul fiind acela de a
identifica asemănările și deosebirile apărute treptat în gramatica limbii române în ceea ce
privește adjectivul.
DEFINIREA ADJECTIVULUI
De-a lungul timpului, adjectivul a fost tratat deferit de mai mulți autori în diferite studii
de gramatică.
În ceea ce privește definiția adjectivului, autorii ne prezintă mai multe variante în care
întîlnim asemănări și deosebiri.
Atît în studiul Mioarei Avram 3, Ștefaniei Popescu4, cît și în Gramatica limbii romîne
aflăm că adjectivul este o ,,parte de vorbire flexibilă”.
O altă asemănare pe care o întîlnim tot în studiile de mai sus, dar și în studiul lui
Dumitru Irimia 5este următoare: ,,substantivul este o categorie importantă, adjectivul acordându-
se cu acesta în gen, număr și caz. ”
O altă asemănare o întâlnim în Gramatica limbii române , la Mioara Avram, dar și la

Ștefania Popescu: adjectivul este o parte de vorbire care exprimă ,,o calitate a unui obiect” 6 , ,,o
însușire calitativă sau cantitativă”7 și ,,însușirea unui obiect”8.
3
Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, Editura Academiei Române, București, 1986, p. 85.
4
Ștefania Popescu, Gramatica practică a limbii române, Editura Orizonturi, Iași, 1997, p.99.
5
Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iași, 1997, p.
6
Gramatica limbii române , vol. I Editura Academiei, București , 1966 , p. 114.
7
Avram, Mioara, Gramatica pentru toți , Editura Academiei Române, București, 1986, p. 85.
8
Ștefania Popescu, Gramatica practică a limbii române , Editura Orizonturi, Iași, 1997, p. 99.
2
Acum este rândul deosebirilor să-și facă simțită prezența în studiile legate de adjectiv.
O primă deosebire pe care o întâlnim în studiul lui Corneliu Dimitriu 9 este

următoarea: ,,este o clasă unitară”.
Dumitru Irimia10 spune că adjectivul ,,formează clasa numelui”.
Cea mai importantă deosebire o găsim în Gramatica de bază a limbii române din 2016.
Găsim aici o clasificare foarte interesantă a adjectivului. Studiul spune că: ,,Adjectivul este o
clasă deschisă de cuvinte flexibile […] caracterizată: semantic, morfologic și sintactic.”11.
Acastă opinie din studiul de mai sun este foarte sugestivă și clară. Cu toate acestea, nu
mulți autori au adoptat-o.
Prin urmare, la baza definiției adjectivului stau numeroase asemănări și deosebiri.

Adjectivul este o parte de vorbire importantă deoarece acesta conține aspecte specifice și
esențiale.
Așa cum am citit în lucrările de specialitate, încercăm să identificăm aspectele specifice

și esențiale ale adjectivului:
-Este o parte de vorbire flexibilă , iar flexiunea sa este în relație directă cu substantivul;
-Copierea flexiunii substantivlui se datorează faptului că adjectivul nu are o esență autonomă;
-Adjectivul concretizează substantivul , îi aduce , s-ar putea spune , un potențial energetic în care
substantivul este scos din starea de repaos;
-Indiferent de starea adjectivului , ca adjunct , substantivului nu i se diminuează calitatea de

centru al grupului;
-Exprimând o calitate sub diverse aspecte , adjectivul nu are autonomie deplină nici din punct de
vedere semantic; autonomia devine posibilă în momentul trecerii sale în clasa gramaticală a
substantivului.
Ar mai fi de adăugat că sistemul său antonimic reflectă bipolaritatea lumii: bun-

rău/nebun, drept-strâmb/nedrept.
9
Corneliu Dimitriu, Compediu de GRAMATICĂ ROMÂNEASCĂ modernă clasică, Casa
Editorială Demiurg, Iași, 2004, p. 110.
10
Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iași, 1997, p. 79.
11
Gramatica de bază a limbii române , Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2016, p.
212.
3
ASPECTE PRIVIND SEMANTICA ADJECTIVULUI
Problematica luată acum în discuție a fost rezolvată tot de C. Dimitriu 12: ”Fiind
segment lexical prin excelență , radicalul adjectivului este acela care în general tezaurizează
informația semantică a acestei părți de vorbire. Nuanțarea pe care am facut-o prin ”în general” se
explică prin faptul că pot trimite la noțiuni adjectivale numai radicalii cu flective aglutinate zero
( bun-o, lungi-o etc.)... La ceilalți radicali, sensul lexical al adjectivului rezultă prin luare în
considerație , pe lângă radical, și a unuia sau mai multor flective.”Se dă ca exemplu radicalul
mar care poate dezvolta atât sensul unui adjectiv, cât și al unui substantiv, dar nu de unul singur,
ci prin adăugarea unor desinențe combinate cu alternanță vocalică, de exemplu (mare-mari,
substantiv), sau a unui cuvânt morfem (mare-mai mare, adjectiv).
Criteriul sematic i-a făcut pe majoritatea celor care se ocupă cu studiul limbii române să
împartă adjectivul în două categorii:
- clasificative;
- determinative.
Ca o curiozitate gramaticală, I.H.Rădulescu13 împarte în Gramatica românească, atât

substantivele, cît și adjectivele în materiale și ideale. Primele ”arată o calitate firească
(alb,roșu,rotund, strîmb)”, iar celelalte ”o relație de cuviință, sau de câtime: cum întîiu, al doilea ,
unu, doi m’are, mic: bunu, rău, al meu, al tău, șcl.”.
Ar putea fi luată în seamă clasificarea adjectivelor clasificative propusă de Cornelia

Mihai în studiul Valoarea adverbială a adejectivelor în lima română contemporană, unde apar
14
tot două clase:
a) adjective neadverbiale;
b) adjective adverbiale.
12
Corneliu Dimitriu, op. cit., p. 197.
13
Ion Heliade Rădulescu, Gramatica românească, Ediție și studiu de Valeria Guțu Romalo,
Editura Eminescu, București, 1980, p. 115.
14
Cornelia Mihai, Valoarea adverbială a adjectivului în limba română contemporană, SCL, XIV,
1963, nr.2, p.209-217.
4
Ideea este însușită la o distnță de douăzeci de ani de Al. Toșa15, care o explică astfel:
”Sunt neadverbiale adjectivele propriu-zise , folosite întotdeauna ca adjective, în orice context
din limba română; sunt adverbiale adjectivele care au valoare de adverb, fie principală, fie
secundară (...), dacă pot determina numai un substitut al acestuia sunt adjective neadverbiale,
dacă pot determina și un adverb , ca un adverb, sunt adjective adverbiale”. Credem însă că
menirea oricărui demers de felul acesta este să facă lumină în problematica pe care o abordează,
iar clasificarea din discuția de mai sus pare să complice lucrurile. Adjectivele neadverbiale
cuprind nouă serii sematice și alte patru serii gramaticale (invariabile, derivate de la nume de
personalități sau cu sufixul –esc și cele cu valoare substantivală). Adjectivele adverbiale se
grupează și ele în duă categorii: unele cu două valori principale, de adjectiv și de adverb, altele
”cu valoare princilală de adjectiv și cu o valoare secundară de adverb”16.
FLEXIUNEA ADJECTIVULUI
Forma flexionară a adjectivului este cerută de substantivul determinat, însă nu toate

adjectivele se conformează acestei cerințe, iar atunci Gramaticile le-au împărțit în două grupe:
1. variabile – cu două terminații și cu o terminație;

2. invariabile.
La Corneliu Dimitriu17 întâlnim o explicație foarte interesantă în legătură cu flexiunea

adjectivului: ,,Din aceste tipuri de adjective, la flexiune luăm în dicuție numai pe cele sintetice și
pe cele perifrastice aglutinate. Ceea ce ne determină să procedăm astfel este comportamentu
variat în privința flexiunii al elemntelor constitutive ale perifrazelor adjectivale neaglutinate și
ale adjectivelor cu determinarie obligatorie.”
Ceea ce ne interesează aici este comportamentul grupului nominal substantiv + adjectiv și

adjectiv + substantiv. Aflăm că prin articolul nehotărât, indiferent de topică, schimbarea formei
se produce doar la nivelul articolului:
N/A (un) om viteaz (niște) oameni viteji
(o) floare frumoasă (niște) flori frumoase

15
Alexandru Toșa, Elemente de morfologie, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983,
p.59-60.
16
Ibidem, p.61.
17
5
D/G (unui) om viteaz (unor) oameni viteji
(unei) flori frumoase (unor) flori frumoase
În GALR18(2016) întâlnim următoarea asemănare: ,,În raport cu tradiția gramaticală, care

stabilea clasele de flexiune adle adjectivului numai pe baza formelor de singular, aici se iau în
considerație atât singularul, cît și pluralul, urmărindu-se numărul total de forme distincte și,
implicit, numărul și timpul de omonimii suplimentare.”
La Ștefania Popescu19 flexiunea adjectivelor este definită astfel: ,,După posibilitatea sau
imposibilitatea de a-și schimba forma pentru a se acorda cu substantivul determinat, adjectivele
sunt de două feluri: variabile și invariabile.”
O explicație deosebită a adjectivelor invariabile o întâlnim tot în studiu Ștefaniei

Popescu : ,,Majoritatea adjectivelor invariabile arată culori: bej, gri, kaki, maro, oliv, vernil etc.”
20
În studiul lui Dumitru Irimia21 clasificarea adjectivului este asemănătoare deoarece este
tratată la fel ca în studiile numite mai sus: ,,Gramatica tradițională distinge două mari clase: a.
adjective invariabile; adjective care păstrează aceeași structură morfematică, indiferent de genul,
numărul și cazul substantivului (pronumelui)[…]; b. adjective variabile; adjective care își
modifică structura morfematică în funcție de genul, numărul și cazul substantivului (pronumelui)
cu care intră în relații sintactice. […]; b.1. adjective cu două terminații; adjective variabile, la
singular, în funcție de genul substantivului: alb/albă, frumos/frumoasă, inteligent/inteligentă,
mic/mică, solid/solidă etc..; b.2. adjective cu o singură terminație; adjective invariabile în funcție
de genul substantivului (pronumelui); prezintă aceeași terminație, indiferent de genul
substantivului, adjectivele terminate la nominativ singular în vocala e: mare, subțire, tare, verde
etc.”
În studiul lui Dumitru Irimia22 întâlnim o definiție a flexiunii adjectivului prezentată

diferit: ,,Adjectivul prezintă două tipuri de flexiuni: sintetică și analitică. Prin flexiunea sintetică
se realizează opozițiile de gen, număr și caz, în funcție de substantivul cu care adjectivul intră în
relații sintactice. Prin felxiune analitică se realizează opozițiile din interiorul categoriei
gramticale a intensității.”
Tot aici întâlnim o observație interesantă: ,,Clasificarea nu reflectă modul specific în care
reacționează adjectivul, principiul sintactic al acordului în desfășurarea flexiunii adjectivului.”
Gramatica de bază a limbii române , Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2016, p.
18
213.
19
20
21
22
Ibidem, p. 86.
6
GRADELE DE COMPARAȚIE ALE ADJECTIVULUI
Gradele de comparație ale adjectivului sunt foarte importante în acest studiu. Este
semnificativă o preocupare constantă a cercetătorilor în ceea ce privește lămurirea problematicii
legată de gradele de comparație.
Gramatica limbii române a propus schema clasică a celor trei grade de comparție:
,,Adjectivul are trei grade de comparație: pozitiv, comparativ și superlativ.”23.
Aceeași schemă o propune Ștefania Popescu, Corneliu Dimitriu , dar și Gramatica din 2016.
Există o împărțire făcută tot în trei grade, dar structurate în două clase:
1. Grade de comparație absolute: - pozitiv; -superlativ absolut;
2. Grade de comparație relative: -comparativul; -superlativ relativ.
În Gramatica limbii române 24, gradul pozitiv ,,arată însușirea a unui obiect oarecare fără
să intervină vreun raport de comparație.”.
La Corneliu Dimitriu 25
,,Gradul pozitiv este reprezentat printr-un singur aspect
opozabil[....]”
Ștefania Popescu afirmă că ,,adjectivul la gradul pozitiv arată însușirea unui obiect [....]”26
Așadar, chiar dacă le despart trei secole, afirmațiile din Gramatica limbii române și din
gramatica Ștefaniei Popescu sunt la fel. Acestea două conțin aceeași definiție a gradului pozitiv.
O altă opinie estea ceea a lui Dumitru Irimia. Acesta numește gradul pozitiv ,,termen
neutru” . 27
23
Gramatica limbii române , vol. I, Editura Academiei, București, 1966, p. 126.
24
Ibidem.
25
Dimitriu, Corneliu, Compediu de GRAMATICĂ ROMÂNEASCĂ modernă clasică, Casa
26
27
Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române , Editura Polirom , Iași, 1997, p. 90.
7
Părerile sunt împărțite în legătură cu pozitivul. Se pune întrebarea sau se exprimă îndoiala
că acesta nu poate fi considerat grad de comparație, întrucît nu are o marcă specifică, iar
intensitatea exprimată e absolută. Din ceea ce am citit până acum în studiile de specialitate, unii
autori pleacă de la ideea ca pozitivul nu implică intensitate și, de aceea, îl ignoră. Dacă îl iau în
discuție, o fac datorită faptului că el admite comparația, așa cum rezultă din părerile exprimate în
Limba română contemporană de sub coordonarea lui Ion Coteanu. ,,Pozitivul este și el un grad
de comparație, altfel n-am mai putea vorbi de existența celorlalte grade. Însușirea este de gradul
zero la pozitiv. ”28
Deosebirea o întâlnim în Compendiu de GRAMATICĂ ROMÂNEASCĂ modernă clasică a lui

Corneliu Dimitriu.
O asemănare foarte importantă și semnificativă gradului comparativ o întâlnim în toate cele

trei studii numite mai sus. Atât în Gramatica limbii române, Gramatica practică a limbii
române, cât și în Compendiu de GRAMATICĂ ROMÂNEASCĂ modernă clasic, autorii clasifică
gradul comparativ în trei clase:
1. Comparativul de superioritate;
2. Comparativul de egalitate;
3. Comparativul de inferioritate.
Gradul comparativ
Pentru a identifica și aici asemănările și deosebirile, în legătură cu gradul comparativ și

cele trei clase, ne raportăm la mai multe opinii ale autorilor care tratează tema adjectivului.
Comparativul de superioritate
Așadar, observăm la gradul comparativ de superioritate mai multe opinii asemănătoare ale
autorilor studiați: atît în Gramatica limbii române din 1966 , cît și la Ștefania Popescu, Dumitru
Irimia, Corneliu Dimitriu și în Gramatica de bază a limbii române din 2016, comparativul de
superioritate se formează cu ajutorul adverbului mai.
Un exemplu sugestiv pentru această categorie ar putea fi: ,,Fata se suie în pod și vede o
mulțime de lăzi: unele mai vechi și mai urâte, altele mai noi și mai frumoase.”29
28
Ion Coteanu, Limba română contemporană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976,
p. 179.
29
Ion Creangă, Povești, Povestiri și Amintiri, Fata babei și fata moșneagului, Editura Eduard,
Constanța, 2007, p. 147.
8
Este deja evident că în acest caz repetarea adverbului mai este necesară pentru fiecare
adjectiv în parte. Lipsa termenului de comparație și imposibilitatea de a-l subînțelege în prezența
adverbului mai, nu mai poate reda comparativul de inegalitate: ,,Pitpalaca a scos puișorii ei în
holdă și după ce au crescut aceștia și holdele încă erau mai coapte...”30. Aici, mai, exprimă ideea
de aproximație.
Comparativul de egalitate
La această categorie, unii autori 31îl numesc ,,comparativ de egalitate”, iar Dumitru Irimia îl
numește ,,comparativ de echivalență”32. Denumirile acestora au același sens. Trăsăturile pe care
le propun Gramatica limbii române din 1966, Ștefania Popescu, Dumitru Irimia, Corneliu
Dimitriu și Gramatica de bază a limbii române din 2016 sunt aceleași.
După cum obsevăm mai sus, singura deosebire pe care o întîlnim la acest grad este la nivel
de denumire.
Chiar dacă pe aceste studii le despart câteva secole, schimbări majore nu au existat. Pînă la
urmă, în acest studiu urmărim trecerea de la vechi la nou, descoperind asemănările și deosebirile
pe care ni le prezintă acești gramaticieni.
Cum identificăm gradul comparativ de egalitate/echivalență?
Acest grad este foarte ușor de identificat deoarece este foarte folosit în zilele noastre. Principala
trăsătură o identificăm la nivel structural: la fel de... , tot așa de, tot atît de.
Un exempu potrivit ni-l dă Dumitru Irimia33în Gramatica limbii române:
,,Am avut o vreme la fel de frumoasă.”
Comparativul de inferioritate
În ceea ce privește comparativul de inferioritate, este și el tratat în mai multe studii de

gramatică la fel. Ceea ce cacacterizează cel mai bine această clasa a gradului este structura: mai
puțin.
30
C. Frâncu, Vechimea și răspândirea comaparativului de neegalitate exprimat prin ca, Limbă și
literatură, nr.1/1979, p.50.
31
GALR (1966), Ștefania Popescu, Dumitru Irimia, Corneliu Dimitriu și GALR (2016).
32
33
9
Tot cu privire la comparativul de inferioritate, atît în Gramatica limbii române (1966), cît
și la Dumitru Irimia și în Gramatica de bază a limbii române (2016), acestea prezintă că este
o ,,structură greoaie rar întâlnită, în locul ei preferându-se [...] comparativul de superioritate.”34
Gradul superlativ
Acest grad expeimă însușiri la gradul cel mai înalt sau cel mai scăzut.
O părere interesantă este cea a lui Dumitru Irimia35în Gramatica limbii române : ,,Gradul
superlativ semnifică manifestarea însușirii la un grad maxim sau minim de intensitate la un
obiect în raport cu altele sau cu el însuși în momente sau locuri diferite.”
De ce spun că definiția lui Dumitru Irimia este mai interesantă?
Și ceilalți autori prezintă definiții clare, dar majoritatea se aseamănă între ele. Dumitru
Irimia aduce o altfel de definiție, dar sensul, în mare, este același.
După studierea gramaticilor de mai sus, s-a dedus că sunt două clase ale gradului
superlativ:
1. Relativ
2. Absolut
Aceste două clase se impart în două subclase:
2.1 Relativ de superioritate: cel mai…

2.2 Relativ de inferioritate: cel mai puțin…
2.1.Absolut de superioritate: foarte…
2.2 Absolut de inferioritate: foarte puțin…
O deosebire o întâlnim și în studiul lui Ion B. Berceanu 36care numește superlativul

relativ ,,comparativ extrem”
Pentru a putea vedea trecerea de la vechi la nou, identificăm numeroase asemănări la

superlativul relativ și absolut.
34
35
Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Editutra Polirom, Iași, 1997, p. 90.
36
Ion B. Berceanu, Sistemul grammatical al limbii române (reconsiderare), Editura Științifică,
1971, p. 225.
10
Un mod de tratare mai speceial la acest grad îl oferă Corneliu Dimitriu.
Acesta împarte gradul superlativ în:
1.1 ,,superlativ relativ pozitiv”: cel mai mare

1.2 ,,superlativ relativ negativ”: mai puțin rău
2.1 ,,superlativ absolut pozitiv”: foarte bun
2.2 ,,superlativ absolut negativ”: foarte puțin rău
Câteodată mânuirea superlativului relativ nu se face cu suficientă atenție, ajungându-se

să se construiască forme gramaticalle cu un adjectiv evident superlativ sau cu un altul care nu
are de a face cu gradele de comparație. Un exemplu bun pentru această exprimare ar putea fi cel
a lui Mircea Eliade37: ,,Această concepție a suveranității, atotputerii și grației divine își găsește
cea mai completă expresie în doctrina predestinării.”.
Aș spune aici că această exprimare este clar una pleonastică.
Aflăm din studiile38 prezentate mai sus că superlativul relativ poate fi pus în relație cu
mai multe părți de vorbire precedate de câteva părți de propoziție:
- Cel mai elgent dintre noi (aceștia, ai săi, cei zece);

- Cel mai elegant din școală;
- Cel mai elegant în comuna Crăcăoani;
- Cel mai elegant de aici.
Primul morfem dat ca exemplu este foarte(Ion Heliade Rădulescu39 îl citează în Gramatica
sa, gradul fiind ,,superlativ de sine”) considerat a fi cel mai palid, fără virtuți stilistice, prin
folosirea sa excesivă.
Așadar, eu cred că adverbul foarte are unu sinonim prezent peste tot, de la textele vechi
până la cele contemporane.
Am obsevat că, treptat, adverbul prea a fost atras în sfera relațiilor creștine, a literaturii
de teologie ortodoxă. Un exemplu potrivit ar putea fi : prea sfântul , prea cucernicul, prea
cuvios, înalt prea sfințitul, prea fericitul și prea sfințitul.
37
Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1988, vol. II, reed., 1991, trad. C. Baltag, p. 55.
38
GALR(1966), Ștefania Popescu, Dumitru Irimia, Corneliu Dimitriu și GALR (2016).
39
Ion Heliade Rădulescu, op. cit., p. 135.
11
O altă clasificare deosebită ne-o prezintă Dumitru Irimia40 în Gramatica limbii române.
El spune că: ,,În funcție de cele două tipuri de intensitate superlativă, gradul superlativ dezvoltă
două variante: superlativul pozitiv […] și superlativul negativ […].”.
O altă definiție importantă în ceea ce privește adjectivul este aceea a lui Corneliu
Dimitriu : ,,Gradul superlativ este reprezentat prin patru aspecte opozabile deosebite unul de
41
altul – din punctul de vedere al conținutului categorial marcat la nivelul formei – prin nuanțarea
măsurii intensității carew, fiind la toate superioară, poate apărea, totuși, printr-o comparație
principal explicită (aspectul relativ) sau principal implicită (aspectul absolut), cu <<plus>> față
de reper (aspectul pozitiv) sau cu <<minus>>față de reper (aspectul negativ).”.
Superlativul absolut pozitiv
În GALR42 (1966) ,,Superlativul absolut exprimă un grad mai înalt sau mai coborît al
însușirii unui obiect, fără stabilirea unei relații directe între acesta și alte obiecte. El poate reda
ideea de superioritate sau de inferioritate.”
O asemănare importantă și clară o găsim în toate operele pe care le-am studiat cu privire
la tratarea adjectivului. Toți autorii43spun că superlativul absolut se construiește cu ajutorul
adverbelor foarte și tare.
O altă asemănare este afirmația din GALR44 (1966): ,,La scriitorii din secolul trecut și în
vorbirea regională apare superlativul absolut construit cu mult și prea.”. Acest criteriu îl întâlnim
și în studiile prezentate mai sus.
O clasificare interesantă o întâlnim în studiul Ștefaniei Popescu45:
,,Superlativul absolut se exprimă și prin alte mijloace, care sunt mai expresive decât
adverbele foarte sau tare, și anume:
-adverbe și locuțiuni adverbiale legate de adjectiv prin prepoziția de: extraordinar, grozav,
minunat, neînchipuit, nemaipomenit, din cale afară de frumos;
-diferite expresii în care adjectivul este însoțit de un substantiv ce-i dă valoare de superlativ
absolut: deștept foc sau foc de deștept, frumos nevoie mare;
40
41
42
43
GALR(1966), Ștefania Popescu, Dumitru Irimia, Corneliu Dimitriu și GALR (2016).
44
45
Ștefania Popescu, Gramatica practică a limbii române, Editura Lider, 1997, p.113.
12
-repetarea adjectivului: o pădure mare, mare;
-lungirea și repetarea unei vocale sau consoane: maaare, galllben.”
LOCUȚIUNILE ADJECTIVALE
Locuțiunile adjectivale (grup de cuvinte cu înțeles și comportament gramatical unitar,

avînd același rol de calificare) s-au bucurat de mai puțină atenție din partea specialiștilor. De
obicei, spațiul acordat acestora se restrânge la ceva mai puțin sau mai mult de jumătate de
pagină. Ion Coteanu, în Limba română contemporană le ignoră.
Mioara Avram46 expediază problematica locuțiunilor în cîteva rînduri, preluând definiția

din Gramatica limbii române47, unde se evidențiază o singură trăsătură - ,,Grupul de două sau
mai multe cuvinte care prezintă o unitate de sens...” .
Iorgu Iordan și Vladimir Robu48 adaugă o altă notă specifică și anume funcționarea acestor
locuțiuni ,,ca echivalente sintactico-semantice ale adjectivelor”.În schimb, la Corneliu
Dimitriu49, definiția adjectivului rămâne valabilă și pentru locuțiune, deoarece autorul le numește
,,adjective perifrastice neaglutinante”.
Ștefania Popescu50 prezintă și ea o definiție clară și asemănătoare cu cele din studiile de

mai sus: ,,Însușirea unui obiect poate fi exprimată și printr-o locuțiune adjectivală (un grup de
două sau mai multe cuvinte care au împreună valoarea unui adjectiv).”
Păstrând, deci, denumirea de locuțiune adjectivală, deducem o definiție în felul următor:

grup de cuvinte care are sensul și comportamentul gramatical al unui adjectiv și o anumită forță
stilistică. Am folosit expresia ,,o anumită forță”, întrucît pot exista trepte de diferențiere chiar în
interiorul locuțiunilor, ca de exemplu: om fără rușine, gros de obraz.
Locuțiunile adjectivale au un înțeles unitar și sunt interpretabile semantic similar

adjectivului, conferind însușiri obiectelor prezentate de către substantiv: de seamă (important),
de frunte (fruntaș), de necrezut (incredibil).
Aceste locuțiuni se pot clasifica în relație cu două modele structurale: prepoziție +
46
Miroara Avram, op. cit., p. 64.
47
48
Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op.cit., p. 396.
49
50
13
substantiv (incluzând cuvinte non-semantice: de, din, cu, în, ca, fără, la, pe): cu schepsis, cu
prudență, cu inimă, de folos, cu măsură, cu cinste,de valoare, de ispravă, de necrezut, din
întâmplare, din topor, fără frică, fără pereche, la modă, pe înțeles, peste măsură, peste putință;
forma de adjectiv+diverse părți de vorbire (central semantic este reprezentat de adjectiv, în timp
ce modificatoruleste o altă parte de vorbire): prost de gură, dus cu sorcova, ales pe sprânceană,
gras ca purcelul, muritor de foame, decoltat la gură,bun de gură, bun la inimă, demn de laudă,
alb ca zăpada, limpede ca lacrima, slab de inimă, sărac cu duhul, bun de pus la rană.
Locuțiunile consemnează în componența lor structuri asociate complementelor

circumstanțiale de mod, de loc, de cauză, de relație, etc.: clar ca lumina zilei, lovit cu leuca,
mâncat de molii, mic de zile, bun la suflet, muritor de foame, negru ca abanosul, înalt de statură,
crescut în puf.
O serie de locuțiuni au o structură complexă, din mai multe elemente, prezentând

similarități cu expresii frazeologice: bun de pus la rană, lungă ca o zi de vară/ de post,cusut cu
ață albă,
Frazeologismele consemnează în structură minim două cuvinte cu caracter noțional, iar

înțelesul acestora nu cere o reconfigurare semică 51 Atunci când această reconfigurare presupune
modificarea din punct de vedere semantic a elementelor componente, se pune în discuție
valoarea de expresie idiomatică: a tăia frunză la câini, a strica orzul pe gâște, la paștele cailor.
În situația în care elemente din structura semantică își păstrează înțelesul inițial, avem de-a face
cu expresii de tip frazeologic: a fugi de noroc.
ADJECTIVE INCOMPATIBILE CU GRADELE DE COMPARAȚIE
O grupă de adjective, mai vechi sau mai noi, nu suportă comparația, fiindcă însușirea lor e
stabilă. Intensitatea acestora nu poate fi nici diminuată, nici mărită. Folosirea corectă a acestor
adjective cere nu numai cunoștințe serioase de limbă, ci și atenție sporită. Atunci când e căutat
un anumit efect, autorii apelează la astfel de construcții, fiind convinși că receptarea lor va fi cea
corectă.
În GALR52 (1966) ni se prezintă ,,două categorii de adjective care, în mod obișnuit, nu au

grade de comparație.
51
52
14
a. Adjectivele care prin originea lor sunt vechi comparative sau superlative: major, inferior,
superior, exterior, ulterior, anterior, posterior, optim, ultim, suprem etc.
b. Unele adjective prin sensul lor nu pot fi în principiu supuse comparației, însușirea
exprimată de ele neputând avea grade diferite: asemenea, complet, întreg, mort, oral,
unic, veșnic, general, perfect, principal, desăvîrșit etc..”
La Ștefania Popescu53 adjectivele care nu au grade de comparație se împart tot în două

categorii: ,, - adjective care prin sensul lor exprimă însușiri ce nu pot fi comparate: complet, egal,
întreg, mort, viu, unic, perfect, principal, muncitoresc, strămoșesc etc. ; - adjectivele care în
limba latină reprezentau forme ale comparativului sau ale superlativului: major, minor, inferior,
superior, inferior, exterior, posterior, optim, minim, suprem etc..”
Dumitru Irimia54 împarte adjectivele incompatibile cu categoria gramaticală a intensității

în trei categorii: ,,a. adjective categoriale: dreptunghi, hexagonal, românesc, daco-getic, alpin,
montan etc.; b. unele adjective calificative, incompatibile cu gradualizarea însușirii pe care o
exprimă: etern, veșnic, mort, perfect, esențial, principal, desăvîrșit etc.; c. adjective care se
caracterizează prin absolutizarea unui sens categorial în planul lor semantic: anterior, posterior,
exterior, interior, inferior etc..”
Putem spune că prin prima categorie pe care o prezintă Dumitru Irimia în studiul său,
deducem o deosebire pe care nu o mai întâlnim și în celelalte studii numite mai sus.
Și la Corneliu Dimitriu55 întâlnim o părere legată de adjectivele care nu au grade de

comparație: ,,nu au categoria gramaticală a copmarației adjectivele neologice latino-romanice
care în limba latină sunt forme de comparativ sau de superlativ [..].”
ADJECTIVELE DEFECTIVE
Conținutul semantic al unei serii de adjective a permis încadrarea într-o clasă de adjective
variabile, termenii pe care acestea le determină fiind într-un număr relativ limitat.
Consemnăm astfel: adjective care confirm o formă unică la m. sau n. Sg.: (zahăr) farin,
(canal) coledoc, (jocuri) nemeice, (mușchi) scalen; (acid) citric, (acid) sulfuric/boric, adjectivele
cu forme pentru m. sg și pl.: (metru) ster/(metri) streri, (țânțar) anofel/(țânțari) anofeli, (bărbat)
afemeiat/(bărbați) afemeiați; adjectivele având formă pentru f. sg și pl.: (consoană)
fricativă/(consoane) fricative, (glandă) mamară/ (glande) mamare, (piatră) filozofală/(pietre)
filozofale; adjective având forme numai pentru n. sg și pl.: (substantiv) epicen/(substantive)
epicene, (accent) citcumflex/(accente) circumflexe,; adjective având forme numai pentru m. și f.
sg: (acid) ftalic, (anhidridă) ftalică; adjective având forme pentru f. și n. sg.: (scriere) demotică,
53
54
55
15
(caracter) demotic; adjective având forme numai pentru f. și n. sg și pl.: (izvor)
artezian/(izvoare) arteziene, (foaie) velină/(foi) veline, (carton) velin/(cartoane) veline (fântână)
arteziană/(fântâni) arteziene56
PARTEA A II – A
Valori stilistice și elemente cu caracter superlativ

asociate limbajului artistic din basmele românești
56

16
(Petre Ispirescu și Ion Creangă)
„…Basmul este o operă de creație literară, cu o geneză specială, o oglindire, în orice caz,
a vieții, în moduri fabuloase; prin urmare, supunerea lui la analiza critică este nu numai
posibilă, ci și obligatorie, din ea decurgând atât adevăruri estetice, cât și observații de ordin
structural folcloric”.57
Basmele aparțin registrului narativ din cadrul literaturii populare și au apărut din dorința
oamenilor de ilustra un conținut afectiv, idei și sentimente, precum și din nevoia de a-și împărtăși
visurile și idealurile personale.
Basmul se confirm de-a lungul timpului în forma celei mai des abordate specii literare, atât
în rândul celor tineri, cât și de către cei maturi. Basmele au un efect semnificativ asupra
imaginației și sensibilității copiilor , prin conținutul lor moral , având o evidentă și relevantă
finalitate educativă.
Basmele confirmă în specificitatea lor preponderența componentelor fantastice, inclusiv în
derularea firului epic, cât și în portretistica personajelor, dominată de atribute supraomenești ,
alături de elemente constitutive ale cadrul spațial și de decor, prezentate și acestea cu trăsături ce
depășesc sfera realului.
Încă din antichitate, basmele au reprezentat un conținut argumentativ și motivant centrat în
primul rând pe supremația binelui asupra răului, cât și finalitatea acțiunilor protagoniștilor care
reușesc să depășească momentele de criză sau obstacolele survenite pe parcursul acțiunii.
Analiza morfologică a limbajului artistic din basmele românești confirmă utilizarea și
semnificațiile stilistice și semnatice pentru substantivele comune, proprii, adjective, într-un
context de semnificație istorico-semantic, inserția categorială în concret , derivarea cu sufixe
diminutiv-augmentative, gradele de comparație, în primul rând a formelor de superlativ,
conversia, fenomenele de opoziție semantică și diferențele categoriale de gen, articulare etc.
Raportate la istoriografia literară, prima colecție de basme consemnată în Moldova este cea
a poveștilor lui Ion Creangă. Acestea sunt publicate inițial în revista Convorbiri literare, fiind
57
George Călinescu, Estetica basmului , 2006, p.5.
17
publicate în volum postum, în 1890. Poveștile lui Creangă se bucură și în prezent de o mare
popularitate, fiind printre primele preferate în contextul cultural și tradițional-folcloric românesc.
Limbajul artistic al basmelor românești are un impact decisiv la nivelul impresiei artistice
pe tot parcursul povestirii. Astfel, principalele elemente care dau specificitate acesteia sunt
simplitatea, ritmul alert și tonalitatea, prezentarea graduală a faptelor, completată de
sugestivitatea evidentă a metaforelor.
Performerii fac o adevărată artă din prezentarea basmelor cu un evident conținut afectiv
asociat cu evenimentele. Sunt prezentate într-o manieră aproape actorială calități și defecte ale
protagoniștilor, stări sufletești și trăiri.
Predomină limbajul dublu, structurile metaforic-parafrastice, toate conferind textului o
valoare artistică și emoțională deosebită. De xemplu, lenea are apelativul de „povară de somn”,
personajele negative sunt cei „posomorâți ca vremea cea rea”, avarul are titulatura de om care
„își lega paraua cu zece noduri și tremura după ban”,în vreme ce oamenii care se bucurau de o
viață tihnită sunt cei cărora „norocul le curgea gârlă”.
Structurile frazeologice, expresiile și elementele compuse sau provenite în urma
procedeelor interne de îmbogățire a vocabularului folosite în popor dovedesc o mare
complexitate și varietate, inclusiv prin numărul foarte mare de variante utilizate pentru
prezentarea acelorași noțiuni.
Basmele populare se disting față de cele publicate în registrul literaturii culte, această
diferență fiind reprezentată în primul rând de oralitate. Mai precis, basmul popular, cu o
expresivitate evidentă, consemnează o paletă largă de imagini metaforice, o ritmicitate a
registrelor sonore, alături de paranteze, o serie de comparații cu valoare onomatopeică și
secvențe dialogate.
Alte elemente care conferă specificitate oralității sunt optimismul, predominant în
majoritatea basmelor, alături de proverbe și zicătorilor, care direcționează efectul general către
satiră, un conținut motivant și moralizator de umorul , chiar și atunci când detaliile cele mai
simple, personaje sau imagini de natură fac obiectul descrierii.
18
O evidentă diferență ce vizează structura și conținutul de semnificație, spre deosebire de
variantele populare, poate fi consemnată în cadrul basmelor publicate sub semnăturile lui Petre
Ispirescu și Ion Creangă, aceștia conferind textelor conținuturi stilistice și de efect artistic ce le
subliniază valoarea literară.
Exemplificăm conținuturile ce conferă caracterul de oralitate printr-o secvență relevantă
din opera lui Petre Ispirescu:
„Dimineața, cum se face ziuă, încep a bubui tunurile Împăratului Galbin, iar de la cortul
Împăratului Verde începură a ieși pe rând, pe rând, una după alta, catane de oțel și de fier și de
aramă, dar nu altmintrelea ̶ de era greu pământului de ele, erau câtă frunză și iarbă, tot voinici
de-ai Craiului Smeilor. Ce să zic! Dar nu ținu lupta până la prânzișor și cătanele galbine ale
Împăratului Galbin erau bătute, știi cum bate pe țiganii de la oale, așa le bătură catanele cele de
fier, de oțel și de aramă”.58
Efecte stilistice și o evidentă valoare literară pot fi consemnate la Petre Ispirescu și în

basmul Ileana Sânziana, unde elementele de portret apar formulate în enunțuri simple, dar
clare, lipsite de elemente artificiale, prin utilizarea diminutivelor, repetițiilor, comparațiilor, și a
altor strucuturi care dau valoare superlativă imaginilor prezentate:
„Ea zicea fiului său că nu se poate să fie bărbat fiindcă vorba curgea din gură ca mierea,
boiul îi era așa de gingaș, încât îți venea să o bei într-o bărdăcuță de apă, perișorul subțire și
stufos îi cădea pe umeri în unde, fața-i are pe vino-ncoa, ochii ăia mari, frumoși și vioi de te
bagă în boale, mânușița aia micuță și piciorușul ca de zână și, în sfârșit, totul nu putea să fie
decât de fată, măcar că se ascundea sub țoalele cele voinicești”.59
Analiza făcută asupra conținutului semantic al basmelor a vizat nu numai problemele

generale cum ar fi de pildă încadrarea în genul epic și specificitatea speciei, dar și pe aspect ce
vizează nivelul de oralitate și expresivitatea discursului.
58
Petre Ispirescu, Basme, 2008, p. 114.
59
Petre Ispirescu, Basme, 2008, p. 42.
19
În situația în care de pildă literatura cultă nu consemnează nivelul comun de expresie și
nici stereotipiile de tipul formulelor, creația orală se specializează pe transmiterea imaginii
artistice cu un conținut de plasticitate ridicat, din care nu lipsesc notele superlative.
Specializarea semantică se confirmă în majoritatea basmelor, atât la Petre ispirescu, cât și
la Ion Creangă, extensia de conținut și imagine artistică fiind consemnată pe o perioadă ce
acoperă ultima jumătate de secol, începând cu primele culegeri și colecții, până la reeditările din
prezent. Schimbările apărute în cadrul creațiilor publicate vizează printre altele reducerea
secvenșelor dialogate, dezvoltarea conținuturilor descriptive generale cât și a celor de detaliu.
Tot la acest capitol al specializării și revalorizării semantice și literar-artistice,
consemnăm o preocupare evidentă pentru nivelul de expresivitate și cursivitate a frazei.
Imagistica este net îmbunătățită prin utilizarea formelor sugerate, compuse frazeologice și
imagistica superlativului oferit de construcții și variante sinonime de expresie ce dau culoare
textului.
La nivel structural, se mai poate observa și o evidentă subliniere a factorilor
motivaționali, a resorturilor psihologice în declanșarea momentelor de acțiune, completate de
expresii ce induc sau sugerează conținuturi morale, apreceri superlative, alături de atenuarea
tensiunii și chiar a violenței de limbaj, gestică și acțiune a personajelor.
Valori cu aspect superlativ sunt consemnate în majoritatea basmelor mai ales în utilizarea
formulelor mediane, a structurilor de tipul clişeelor verbale, inclusiv formulări stereotipe ce
conferă specificitate acestui gen de creație, dându-i un aspect particular inconfundabil.
Utilizarea formulelor mediane vizează în primul rând un control al prezentării acțiunii pe
secvențe, în funcție de relevanța acestora, inclusiv caracterul de anticipare al finalului, mai mult
sau mai puțin previzibil.
Este mai mult decât relevantă opinia lui Ovidiu Bîrlea referitoare la aceste formule:
“Ele sunt rodul unei şlefuiri îndelungate şi constituie mijloace expresive de caracterizare
puse de-a gata la dispoziţia povestitorilor care, în felul acesta, dat fiind specificul reproducţiei
orale şi capriciile memoriei, poate exprima mai uşor şi totodată mai poetic schema tradiţională
a povestirii”60.
60
Ovidiu Bârlea, 1981, p. 89.
20
“Începând cu Lazăr Şăineanu unii au considerat formule mediane şi acele formulări
pregnante, aproape întotdeauna în versuri care sunt presărate de-a lungul naraţiunii.
Acestea nu pot fi socotite formule mediane, deoarece nu au funcţie exterioară acţiunii, nu
sunt îndeplinite de anumite tipuri sau episoade, cum era cea care solicită sau verifică atenţia
ascultătorului.
Aceste expresii caracterizează o însuşire a personajelor sau o anumită situaţie şi ele se
repetă întocmai ori de câte ori apare acel personaj în scenă sau se repetă împrejurare”61.
Utilizarea formulelor mediane are un rol determinant în primul rând sub aspect
gramatical (în poziția acestora fie de atribut sau fie de complement), însă stau permanent sub
semnul superlativului absolut atât prin imaginea directă, cât și prin conținuturile sugerate.
Imaginea aproape perfectă a personajelor, aici vorbind de protagonist și iubita acestuia,
are un caracter inefabil, depășind granița superlativului absolut, însă nu este prezentată în mod
direct, ci prin deducția indirectă specifică metonimiei negative: „la soare te puteai uita, dar la
dânsul ba”.
Acest gen de formulare apare întotdeauna când în context apare un constituent ce
vizează direct o calitate superlativă, inclusiv când aceleași atribute și trăsături sunt conferite
adjuvanților (gen calul fermecat) sau chiar elementelor de decor sau suport scenic (palat etc.).
La fel, pentru a descrie dezlănșuirea furioasă a zmeoaicei (scorpie, după caz) este
utilizată metafora hiperbolizantă : „c-o falcă-n cer și una-n pământ”.
Distanțele uriașe pe care eroii de basm le parcurg apar și ele în forma unor clișee
aproape stereotipe, având de asemenea valoare de superlativ absolut: „Peste nouă mări și nouă
țări” sau, relativ precizat, dar tot cu valoare superlativă: „au mers cale lungă, să le-ajungă”.
Viteza cu care se deplasează calul protagonistului este prezentată și ea având o evidentă
valoare superlativă, rezultată dintr-o comparație, în care cei doi sunt descriși ca „zburând ca
vântul și ca gândul”.
61
?
Ovidiu Bârlea, 1966, p.70
21
Maturizarea nefiresc de accelerată a eroului este și ea indusă tot prin procedeul
comparației: „Creștea într-o zi ca-n două, în două ca-n nouă, în nouă ca-n nouăzeci și nouă”.
Tot aici este semnificativă imaginea ce capătă proporții epice, în care Iutele-Pământului
evadează din temniță, acțiune cu efecte aproape catastrofice: „munții s-o cutremurat, văile s-o
tulburat și pădurile-o picat”.
Superlativul apare în basme prin formulări și adresări care de multe ori îmbracă haina
unor invective sau chiar amenințări, ajungând aproape un stereotip formularea: „Unde-ți stau
picioarele îți va sta și capul”.
Aproape similar este descris și momentul în care un soț vrea să se despartă de soția lui,
momentul de ruptură de finitivă fiin concluzionat și el in aceeași notă superlativă, cu evidente
resorturi ancorate în mentalitatea tradițională: „ Cu mine, pâine și sare nu mai mănânci!”
Într-un parcurs tensional aroape abrupt, firul epic personajele sau ființele din lumea
fantastică a „celuilalt tărâm” sunt îmzestrate cu calităţi senzoriale de excepţie, cum ar fi de pildă
un simţ olfactiv foarte dezvoltat, prezentat prin expresia: „miroase a carne de om”.
La fel, durata foarte mare a confruntării dintre protagonist și personajul negativ se luptă
este prin formula cu valoare de superlativ: „ se luptară zi de vară până-n seară”. Nu întâmplător
este utilizată „ziua de vară”, tocmai pentru faptul că are cea mai mare durată din întreg anul
calendaristic, fiind de o mare importanță pentru membrii comunității în care este performat actul
redării basmelor.
FÎn structura și semnificația lor, formulele finale sunt un argument pentru cititor că
întreg conținutul epic a fost o modalitate de atingere a dimensiunii fantastice. Exemple:
„m-am încălecat pe-un pai de secară și v-am spus o minciună în astă seară„62,
„ iar eu încălecai pe-o viespe și vă spusei astă poveste”63,
62
G. Sbiera, 1971, p.169.
63
D. Stăncescu, 1892, p.108.
22
„și m-am suit pe-o roată și v-am spus-o toată”64,
„ș-am încălecat pe-o căpșună și v-am spus și eu o minciună”,
„m-am suit pe-un pai de secară și v-am spus o poveste în iastă seară”65.
Utilizarea de către narator a unor conținuturi și formule care conduc spre finalul
naraţiunii vor aduce ascultătorul sau cititorul la pragul de ieșire din sfera fantasticului, în mod
similar momentului în care s-a desprins de realitate la debutul narațiunii, atingând dimensiunea
fantasticului.
De multe ori, formulele finale redau o stare interioară, o trăire pe care vorbitorul o
conștientizează la modul superlativ, mai ales pe considerentul că a reușit să finalizeze cu bine
actul relatării evenimentelor:
„Dar și eu mă bucur că v-am putut spune povestea până la capăt”
În mod similar, aceeași formulare poate include și o urare către sine însuși:
„Binele și belșugul din casa lor dă-l, Doamne, la toți dușmanii mei, dar... dă-mi-l și mie!”.
Este relevantă aici opinia lui Nicolae Roşianu:
“Jocul afirmaţiilor şi negaţiilor din formulele iniţiale cu tonul lor de glumă, ironie,
urmăreşte tocmai crearea unei bune dispoziţii, a unei atmosfere, propice pentru comunicarea şi
recepţionarea basmului. Acelaşi joc de formule finale destramă lumea miraculoasă a basmului
fantastic readucând pe ascultător în lumea reală, iar contrastul dintre lumea ireală a basmului
şi lumea reală nu împiedică pe ascultător să simtă satisfacţie pentru triumful binelui asupra
răului”66.
Pentru a sublinia caracterul de autenticitate și veridicitatea întâmplărilor, autorii

basmelor și poveștilor recurg de multe ori la o adresare directă cât și la autoimplicarea lor în
procesul relatării și chiar în finalizarea acțiunii.
64
Al. Vasiliu, 1927, p.51.
65
Ibidem, p.60.
66
N. Roşianu, 1973, p. 176.
23
Nu lipsesc afirmațiile redate pe un ton evident superlativ, conform cărora este
indiscutabilă participarea sau măcar prezența efectivă a autorilor la momentul finalizării acțiunii,
urmat sau nu de un epilog sugestiv.
Formulele și expresiile utilizate exprimă in mod evident imagini în care predomină
superlativul, iar dimensiunea spațială cât și latura evenimențială acoperă întreg spectrul de la
firesc până la absurd. Structurile prin care prezența naratorului este confirmată, de multe ori sunt
subliniate, existând numeroase similitudini în utilizarea acestora atât de către Petre Ispirescu, cât
și la Ion Creangă..
Având un caracter majoritar repetitiv, construcțiile frazeologice, cât și expresiile cu
valoare superlativă își confirmă substratul tradițional și folcloric, ele nemaifiind o creație
exclusivă a povestitorului.
Principala finalitate a acestor forme de expresie, mai ales a celor cu valoare superlativă
este de a induce cititorului o stare de autosuficiență, acesta nemaifiind pus în situația de a alege și
a discerne binele de rău, cât și renunțarea de a mai căuta un nivel satisfăcător de veridicitate a
celor relatate în basm. Esteevidentă orientarea către un conținut cu reale valențe morale, pe care
naratorul le scoate în evidență pe tot parcursul actului povestirii.67
Principala caracteristică a denominației și calificării în basm, pe lângă caracterul ei
preponderant ficțional, este conținutul și orientarea acesteia către o linie motivațională. Pe acest
fapt se fundamentează și se argumentează toate raporturile de corespondență semantic utilizate în
realizarea portretelor, în care predomină factorul generalității și tendința către tipizare.
Relația motivată, nume – purtător funcționează prin negarea sau adăugarea de noi sensuri
lexicale figurii literare de bază (sensuri aluzive, semantice, de camuflare etc.)68.
Așadar, limbajul artistic și imaginile cu valoare superlaivă din basmele lui Ispirescu și
Creangă pot fi transparente, semantic vorbind. Atunci când numele personajelor de pildă sunt
pozitive, numele acestora sunt benefice, fiind asociate cu anumite concepte ce aparțin categoriei
estetice a frumosului - Făt-Frumos, Zâna Zorilor, Ileana Cosânzeana etc., iar, când sunt negative
au nume care relevă concepte din categoria estetică a urâtului - Jumătate-de-Om-Călare-pe-
Jumătate-de-Iepure-Șchiop, Câne-Porc, Spânul etc..
Putem observa că distincția benefic - malefic este vizibilă și în stratul onomastic primar
al textului, nu numai în denominația de la nivelul discursului fabulos.
67
Octav Păun; Silviu Angelescu, 1989, p.30.
68
Veronica Oneț, 2016, p. 960.
24
În funcție de gradul de transparență și relevanța calitpților induse prin imagini directe sau
sugerate, numele din basm pot fi încadrate astfel:
– opace: Cosânzeana, Calimendru;
– transparente (în special numele formate de la apelative și care au un evident conținut
superlativ): De-cu-Sară, Faurul Pământului, Făt-Frumos, Bulimandră, Flămânzilă, Genarul,
Gerilă, Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop, Levizioara, Harap-Alb, Miez-
de-Noapte, Mugurel, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă, Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne, Sfânta Joi,
Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri, Roșu Împărat, Spânul, Șperlă, Tei-Legănat, Verdeș Împărat,
Zori-de-Ziuă.69
Structura motivată a numelui poate dezvălui în linii generale un profil comportamental și

un portret ce trimite prin liniile sale generale și trăsăturile superlative la caracterul arhetipal al
personajelor70.
În lumea basmului se prezintă anumite structuri tipice care sunt adânc fixate în
subconștientul colectiv. Făt-Frumos (ori corespondentul de gen feminin al acestuia, Ileana
Cosânzeana) este prototipul învingătorului, lucru sugerat și de semantica numelui, pe când
Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop sau Spânul fac trimitere la un tipar
universal malefic, tocmai prin trăsăturile fizice pe care le exprimă numele acestora.
Numele proprii din narațiunea basmului pot fi văzute ca instanțe și raporturi de
cuantificare și valorizare mascate ce sugerează modul în care personajele sunt percepute. Unele
nume-mască scot la iveală semnificația-țintă chiar prin structura lor semantică și stilistică
incărcată de repere la superlative, de cele mai multe ori sugerate (Gerilă, Tei-Legănat, Setilă), pe
când altele o ascund (Calimendru, Aleodor, Harap-Alb).
Există cazuri când întâlnim și disonanțe sau neconcordanțe între numele-mască și
caracterul personajului, nepotriviri ce au și ele o valoare superlativă, de data aceasta orientată
comportamental (Bulimandră, Călin-Nebunul, Șperlă).
Cu alte cuvinte, se creează o discontinuitate între aspectul lingvistic și conținutul
semantic al numelor, acestea încărcându-se cu valori conotative, expresive, prin adoptarea
acestui mecanism de formare71.
69
Ibidem.
70
Ibidem, p. 961.
71
Veronica Oneț, 2016, p. 961.
25
Una dintre cele mai importante chestiuni în studierea onomasticii în basm este funcția
stilistică, fiindcă la nivelul discursului, denominația și utilizarea structurilor cu valoare simbolică
și superlativă este relevantă prin caracterul ei transparent motivate, simbolice și transparente.
„Stilistic vorbind, putem identifica următorii tropi:
- antonomază (marea majoritate a antroponimelor din basme sunt derivate și compuse
antonomazice): Faurul Pământului, Mândra-Lumei, Făt-Frumos, Mugurel;
-eufemisme (întruchipări ale principiului malefic): Jumătate-de-OmCălare-pe-Jumătate-de-
Iepure-Șchiop, Câne-Porc, Spânul;
- hiperbole: Flămânzilă, Genaru, Bulimandră Gerilă, Greuceanu, PăsăriLăți-Lungilă, Sfarmă-
Piatră, Ochilă Strâmbă-Lemne;
- metafore: Lăptița, Mândra-Lumei, Faurul Pământului, Șperlă, Zâna Zorilor;
-metonimii: Mugurel, Tei-Legănat, Levizioara;
- oximoron: Harap-Alb.”72
Trăsătura definitorie a basmului constă în prezența elementelor fantastice. Apar, astfel,

personaje fantastice, personaje umane cu însușiri supranaturale și obiecte fantastice, toate având
reliefate liniile generale și trăsăturile component prin elemente cu valoare sugestivă și
superlativă.
Acțiunea complexă a basmului este structurată pe mai multe episoade și se petrece
întotdeauna în două lumi: cea reală, a oamenilor, şi cea imaginară, creată în fantezia naratorului.
Actiunea este gradată, crescând treptat în intensitate.
Timpul în care se petrec evenimentele este unul imaginar, iar spațiul are infinite variante,
toate cu valoare stilistică superlativă prin raportare la un cotidian din care nu mai fac parte sau
căruia nu i-au aparținut niciodată:
„la răsărit”, „peste munți”, „pe tărâmul celălalt”, „undeva”, „unde se bat munții în
capete”, „la capătul lumii”, „în cer”, „dincolo de mări și țări”, locuri „cu neputință de găsit”,
„în pădure”, „într-o casă din pădure”, „în bârlogul ursului”.
72
Ibidem, p. 962.
26
În basmele lui Petre Ispirescu și Ion Creangă, indiferent de evenimentele la care participă,
personajele sunt pozitive şi negative. Acestea fie aparţin spaţiului omenesc, fie aparţin lumii
fantastice.
Personajele spaţiului uman au trăsături ce țin de cotidian și firescul caracterial și
comportamental al omului. Basmele consemnează o bogată imagistică a elementelor care dau un
effect artisitic unic, atunci când sunt prezentate defecte cât şi calităţi: vitejie, înţelepciune,
modestie, credinţă, laşitate, ipocrizie, trufie, răutate, invidie.
Personajele imaginare sunt înzestrate cu puteri supraomeneşti care depăşesc forţele
obişnuite ale oamenilor. Acestea vorbesc graiul oamenilor, au capacitatea de a se metamorfoza
de a modifica mediul din jur sau de a transforma obiectele.
Personajul principal al basmului este întotdeauna un tânăr cu însușiri deosebite ce vizează

superlativul caracterial, tocmai prin intenția de a-l prezenta ca pe un potențial model de conduită,
calități și mod de reacție pe care nu le dezvăluie de la început. El pleacă într-o călătorie inițiatică,
pe parcursul căreia întâmpină un număr de obstacole pe care le depășește rând pe rând.
Binele se înfruntă întotdeauna cu răul, aparent mai puternic, pe care îl învinge,
demonstrându-se, astfel, încrederea omului din popor în victoria binelui.
În basm sunt prezente obiecte magice și ajutoarele (adjuvanții) eroului (unele aparțin
lumii reale, altele aparțin lumii fantastice).
Există probe de vitejie, inteligență și omenie înțelese ca repere ale naturii eroice a
protagonistului.
Compoziţia basmelor se distinge, în primul rând, prin acele formule tradiţionale,

denumite sugestiv imagini ale „ imposibilului”, formule pe care nu le întâlnim în alte opere
literare.
27
Acţiunea este plasată într-un timp neverosimil, adică împosibil pentru logica raţiunii
obişnuite: ”Când curgeau râuri de lapte”; „Când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe
pământ” ; „Când toate animalele laolaltă trăiau”.
La fel de neverosimil este spaţiul întâmplărilor din basm: „într-o pădure fără copaci” ;
„într-un sat fără case”. Spaţiul poate fi aerian - o „împărăţie solară”, subpământeană - adică
ţărâmul celălalt”, dar şi pământean, însă plasat undeva departe de cel în care vieţuiesc
povestitorul cu ascultătorii săi:”Peste nouă mări şi nouă ţări”.
Aceste formule exprimă o negaţie printr-o afirmaţie. Ideea este redată metaforic, cu
evidente accente superlative absolute în denumirea oferită cititorului, în sensul de: niciodată,
nicăieri, niciunde, nicicând. Aşadar, formula imposibilului exprimă în mod unidirecțional ideea
de „a fi” sau „a nu fi”în spaţiul respectiv.
Unii cercetători afirmă că în basmul primitiv fantasticul era un element de credinţă şi,
deci, nu unul neverosimil, imposibil. Însă când basmul se desprinde de mit, odată cu
transformarea sacrului în profan, şi se naşte o nouă mentalitate, atunci fantasticul devine
neverosimil, imposibil.
Aceste formule, prezente atât în creațiile lui Petre Ispirescu, cât și în scrierile lui Ion
Creangă, fie ca sunt introductive, mediane sau finale, au un evident conținut și valoare afectivă
ironice, stimulând umorul şi buna dispoziţie a cititorului, deşi prin conţinutul lor este negată
veridicitatea faptelor relatate.
În basmele româneşti şi în cele străine se întâlnesc formule ale imposibilului de acest gen:
-când se potcovea purecele;
-când puricii în cer zburau şi pe sfinţi îi chişcau;
-când mâncau şoareci pe pisici;
-când râurile erau lapte şi malurile mămăligă;
-când erau muştele cât găluştele de le prindeau vânătorii cu puştile;
-când porcii vorbeau în versuri;
28
-când se ducea şoarecele la mâţă de o gâdila sub ţâţă;
-când găinile aveau dinţi;
-unde se bat munţii în capete;
Cercetând aceste formule, folcloriştii au observat o diferenţă între formulele tradiţionale,

introductive şi finale, care se disting prin ton glumeţ şi parodic, umor şi ironie, toate cu intenția
clară de a impresiona prin accentele superlative indiferent de nivelul acestora pozitiv sau negativ
şi naraţiunea propriu-zisă, unde povestitorul părăseşte gluma şi ironia, povestind cu un ton serios
toate peripeţiile eroilor din basm.
Aceasta pentru că basmul fantastic este o ficţiune, dar exprimă, într-o formă metaforică,
anumite idealuri de viaţă, creează o lume ideală construită din imagini superlative absolute, în
care totul e posibil. Apoi, fiind o comunicare orală, basmul presupune în mod obligatoriu
existenţa unui auditoriu, iar povestitorulnu-i este indiferent cum este receptată comunicarea
orală.
Pe de altă parte, formulele tradiţionale au, mai ales pentru cititorul tânăr, şi funcţii
educative şi terapeutice. De pildă, cele introductive îl transpun în atmosfera feerică a basmului,
în lumea irealului şi-i captivează atenţia.
De la începutul naraţiunii, ele situează acţiunea intr-un timp vag, neprecizat, ca şi locul
unde se petrec faptele din poveste: „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povestă... „.
Totodată, prin tenta ironică a afirmaţiilor, îi sugerează cititorului că lumea ficţiunii este de scurtă
durată şi nu este obligat să-l creadă întru totul pe povestitor.
De o savoare aparte sunt formulele finale încărcate de semnificații aparte, toate cu

evidente accente superlative și având ca rol de a-l readuce pe cititor din planul ficţiunii în cel
real, din lumea fantasticului în aceea în care vieţuieşte.
Obiectivitatea naratorului din cuprinsul basmului e inlocuită de un pronunţat ton

subiectiv, adeseori ambiguu şi şăgalnic, care atenuează intr-un fel regretul că basmul s-a
terminat:
29
„Eram şi eu p-acolo şi căram la vatră lemne cu frigare, apa cu ciurul şi gluma cu
căldarea... „73 (Făt-Frumos cu părul de aur, din colecţia lui Petre Ispirescu).
Cu umor de bună calitate se sfârşesc basmele lui Ion Creangă. Cât privesc formulele
mediene, ele au şi funcţia de liant între diferite episoade ale naraţiunii, precipitând ori
condensând peripeţiile şi timpul în care se petrece:
„ Un tăcune şi-un cărbune, spune poveste, spune... „;
„Şi se luptară, zi de vară, până-n seară”.
Pe lângă aceste formule, basmul popular are ca specific stilistic repetiţia - și ea de multe
ori având accente metaforic-superlative . Eroii au palate, dar şi şapte inimi, călătoresc peste nouă
mări şi nouă ţări ş. a. m. d.
Aceste repetiţii contribuie fie le încetinirea ritmului activităţii pentru a accentua

momentele exenţiale din filonul epic al basmului, fie pentru condesarea timpului, transformat din
unul specific naturii umane în altul specific lumii fantastice din basm.
Basmul popular impresionează şi prin stilul „expresiv”, vădit în formulele tradiţionale

amintite. Prin ele se evidenţiază rostul basmului de a fi moment prielnic de odihnă sufletească,
după o zi de muncă încordată. Formula de inceput are funcţia să imprime povestirii nonsens şi
anecdotică, să-l introducă pe cititor într-o artă specifică.
Pe parcursul relatării povestitorul dezvoltă un lung monolog vorbind cu simpatie despre

soarta eroului. De la „rama obiectivă” fixată de formula iniţială, povestitorul trece la o parte
lirică, subiectivă şi superlativă, fiind în același timp și evocatoare. În acest fel, povestitorul
devine un „ mediator” invizibil iar discursul capătă sens tranzitiv. Urmează miezul basmului care
este de esenţă dialogică.
Părăsind expunerea expresivă, povestitorul introduce în scenă erou după erou. El adoptă
atitudinea rapsodului din Antichitate, de a nara în cel mai obiectiv stil eroii îşi espun
evenimentele, îşi destăinuie gândurile şi intenţiile, rezultând aşa-numitul „ stil de contact”.
73
Gheorghe Vrabie, op. cit., 167-196.
30
În cuprinsul basmului, dialogul apare întregit de formulele mediene, mai totdeauna
ritmate. Din perspectiva stilistică, ele marchează pauzele necesare povestitorului în a-şi regla
respiraţia epică. Prin ele se ajunge ca basmul să devină o povestire trăită.
Fiind o pauză narativă, în basm sunt destule pagini de evocare a unor spaţii stranii: a
„celuilalt ţărâm”, a unor „ţări” sau „moşii”, descrieri de păduri, palate ec. De aceea mulţimea
procedeelor retorice fost denumite cu sintagma „ stil referenţial”.
Arta basmului se bazează pe o construcţie numită „ mecanica combinatorie”. Acest

procedeu constă în repetarea sau reluarea aceloraşi secvenţe, cum este repetarea succesivă a câte
trei unităţi narative.
Prin procedeele tipice stilului referenţial, basmele lui Petre Ispirescu și Ion Creangă sunt
integrate în anumite modele tipice, cu exprimări ale artei naïve redată la modul superlativ şi
având o finalitate estetică recreativă care solicită un minim efort psihic. Pe lângă procedeele
amintite, povestitorul foloseşte alte două figuri de stil: antiteza şi hiperbola.
Ca tehnică narativă, povestitorul popular utilizează nararea „liniară”; „ascendentă /

descendentă”; nararea „ în trepte” şi nararea „în cercuri”.
Naraţiunea, împletind miracolul, fantasticul cu realul, se structurează într-un anumit tipar

compoziţional. Timpul desfăşurării are fie valori arhaice, fie fabuloase, toate aduse într-un etern
prezent. Curgerea lui are alte ritmuri decât cele fireşti, sunt posibile întoarceri în trecut, opriri ale
prezentului, trăiri în viitor.
Spaţiul este alcătuit fie din elemente reale reorganizate într-o modalitate nouă, specifică
basmului, fie din elemente fantastice ca ţărâmul celălalt, codrul de aramă etc.
Caracteristice sunt formulele și construcțiile frazeologice superlative tradiţionale

consacrate, intoductive, mediane şi finale, care marchează structura basmului. Formulele
introductive au ca scop prezentarea altor valori ale timpului şi spaţiului, desprinderea din logica
realului.
Unele sunt sunccite „A fost odată ca niciodată” (Făt-Frumos din lacrimă), dar altele se
realizează prin proza rimată şi cuprind numeroase elemente pline de umor: „A fost odată ca
31
niodată: că de n. ar fi nu s-ar povesti, de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele”
(Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte).
Subiectul se organizează gradat, cu ajutorul repetiţiei, frecvența fiind o trimitere

sugestivă în spațiul ezoteric, cu accente superlative. Astfel, încercările la care este supus
personajul principal sunt, de obicei, trei, şapte, nouă, douăsprezece, fiecare de o dificultate
sporită şi evidenţiindu-şi o nouă trăsătură.
Personajele sunt de vârstă, sex, stare socială, structură etică diferită, reale sau fantastice,
miraculoase, dar construite în esenţă după aceleaşi modele superlative cu valoare de referință.
Frumuseţea fizică se armonizează cu marile valori etice, iar infirmitatea fizică, urâţenia, cu
defectele morale. Ele devin simboluri ale binelui sau ale răului, ale frumosului sau ale urâtului.
Basmul este o pledoarie pentru valorile extern umane, pentru bine şi frumos, de aceea se
adresează tuturor vârstelor, mai ales copilăriei. Prin repetarea unor elemente de structură
compoziţională prin liniaritatea personajelor, devine un excepţional material literar accesibil
celor mai mici vârste.
Problematica și orizontul tematic al basmelor lui Petre Ispirescu și Ion Creangă depăşeşte
motivele tematice consacrate, prin cuprinderea unor probleme de mare profunzime, ca relaţia
dintre om şi timp, raportul dintre viaţă şi moarte, sau cosmic şi terestru-ceea ce realul exclude,
miraculosul creează ca posibilitate.
Complexitatea tematică generează o bogată structură compoziţională, specifică basmului

românesc, oferind un model de prelucrare originală a folclorului. Miraculosul este diferit şi bogat
ca prezenţă în naraţiune.
Astfel timpul este al vieţii, dar şi al morţii, al zilei dar şi al nopţii. Prin basmele lor, Petre
Ispirescu și Ion Creangă realizează o minunată sinteză a motivelor tematice şi a elementelor de
structură compoziţională specifice basmului românesc, oferind un model de prelucrare originală
a folclorului.
32
Cu titlu de referință și nu doar ca exemplu singular, basmul Fata babei şi fata
moşneagului de Ion Creangă constituie de pildă o înfăşişare veridică a realităţii printr-o
permanentă interferenţă între elementul real şi cel fantastic. Profilul fizic şi spiritual al
personajelor se conturează treptat, pe măsura derulării firului epic, printr-o gamă bogată de
procedee artistice.
Concluzionând asupra celor prezentate mai sus, putem afirma faptul că, în
contemporaneitate, valorile culturale, comportamentele, relaţiile dintre oameni se înnoiesc, se
modelează, se completează, se şterg ori se îmbogăţesc conform unor concepte etice tradiţionale.
Basmele lui Petre Ispirescu și Ion Creangă, prin forma şi tonul lui familiar, lipsit de emfază, îi
captivează pe ascultători, îi fac să simtă exact ce se potriveşte cu viaţa lor reală, trag învăţături,
creează asocieri care îi ajută să- şi dezlege nedumeririle.
Creaţia populară a constituit o permanentă sursă de inspiraţie prin frumuseţea şi

expresivitatea limbajului. Sentimentul de admiraţie faţă de creaţiile populare, îl simțim din
poziția de cititori chiar dn clipa în care începem să depănăm firul unui basm sau al unei legende,
deschidem o culegere de proverbele şi zicători.
Fantasticul din basme, este o extensiune a realului, reprezentând de fapt, o expresie a

celor mai puternice năzuinţe ale comunității culturale românești.
Cititorii iubesc şi ascultă cu plăcere basmele pentru că ele răspund necesităţii de a şti, de
a cunoaşte, de a înţelege cum se împlinesc năzuinţele și idealurile fiecăruia.
Totul citit cu certitudinea că se poate trăi mai bine, mai curat și mai frumos.
33
Bibliografie
1. ALEXANDRESCU, Doinița, Numele personajului în basmul românesc, coord.

Prof. univ. dr. Toma Ion, Universitatea Craiova (teză de doctorat).
2. BANȚA, Ionela Carmen, 2014, Epica populară. Basmul. Legenda, Craiova.
3. BÂRLEA, Ovidiu, 1966, Antologie de proză populară epică, Vol. I, București: Editura
Minerva.
4. BÂRLEA, Ovidiu, 1981, Folclorul românesc, Vol I, București: Editura Minerva.
5. CĂLINESCU, George, 2006, Estetica basmului, Bistrița: Editura Pergamon.
6. CĂTANĂ, George, 1984, Basme, povești și balade, Timișoara: Editura Facla.
7. CREANGĂ, Ion, 2009, Povești și povestiri, București: Editura Gama.
8. DICȚIONARUL explicativ al limbii române, 2016, București: Editura Academiei Române.
9. DICȚIONARUL literaturii române de la origini până la 1900, 1979, București: Editura
Republicii Socialiste România.
10. HASDEU, B.P., 1894, Etymologicum Magnum Romaniae, București: Editura Librăriei E.
Graeve.
11. HASDEU, B.P., 2008, Folcloristica, București: Editura Saeculum.
12. ISPIRESCU, Petre, 1984, Legende sau basmele românilor, Timișoara: Editura Facla.
13. ISPIRESCU, Petre, 2008, Basme, București: Editura Cartex.
14. NIȘCOV, Viorica, 1996, A fost de unde n-a fost.Basmul popular românesc, București:
Editura Humanitas.
15. ONEȚ, Veronica, 2016, Tipologia antroponimelor convenționale vs. neconvenționale în
basmele românești, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca (teză de doctorat).
16. PĂUN, Octav; ANGELESCU, Silviu, 1989, Basme, cântece bătrânești și doine, București:
Editura Minerva.
17. POP-RETEGANUL, Ion, 1989, Povești populare, Timișoara: Editura Facla.
18. ROȘIANU, Nicolae, 1973, Stereotipia basmului, București: Editura Univers.
19. SBIERA, I.G., 1971, Povești și poezii popoulare românești, București: Editura Minerva.
34
20. STĂNCESCU, Dumitru, 1892, Basme culese din gura poporului, București: Editura
Saeculum.
21. ȘĂINEANU, Lazăr, 1978, Basmele române în comparațiune cu legendele antice clasice și în
legătură cu basmele popoarelor învecinate și ale tuturor popoarelor romanice, Ediție îngrijită de
Ruxandra Niculescu, București: Editura Minerva.
22. THEODORESCU, Barbu; PĂUN, Octav, 1967, Folclor literar românesc, București: Editura
Didactică și Pedagogică.
23. VASILIU, Alexandru, 1927, Povești și legende, București: Editura Cultura Națională.
24. VRABIE, Gheorghe, 1986, Proza populară românească, București: Editura Albatros.
35

ADJECTIVUL Corectat

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ADJECTIVUL Corectat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ARGUMENT

Filozoful C. Noica1, într-o încercare de sinteză gramaticală a marilor perioade culturale

Adjectivul, scăpat de sub control, a invadat comunicarea. Adjectivul are parte de o

Rolul adjectivului? Să-l invite pe om spre cunoaștere.

O altă asemănare o întâlnim în Gramatica limbii române , la Mioara Avram, dar și la

O primă deosebire pe care o întâlnim în studiul lui Corneliu Dimitriu 9 este

Dumitru Irimia10 spune că adjectivul ,,formează clasa numelui”.

Prin urmare, la baza definiției adjectivului stau numeroase asemănări și deosebiri.

Așa cum am citit în lucrările de specialitate, încercăm să identificăm aspectele specifice

-Copierea flexiunii substantivlui se datorează faptului că adjectivul nu are o esență autonomă;

-Indiferent de starea adjectivului , ca adjunct , substantivului nu i se diminuează calitatea de

Ar mai fi de adăugat că sistemul său antonimic reflectă bipolaritatea lumii: bun-

Ca o curiozitate gramaticală, I.H.Rădulescu13 împarte în Gramatica românească, atât

Ar putea fi luată în seamă clasificarea adjectivelor clasificative propusă de Cornelia

tot două clase:

Forma flexionară a adjectivului este cerută de substantivul determinat, însă nu toate

1. variabile – cu două terminații și cu o terminație;

La Corneliu Dimitriu17 întâlnim o explicație foarte interesantă în legătură cu flexiunea

Ceea ce ne interesează aici este comportamentul grupului nominal substantiv + adjectiv și

N/A (un) om viteaz (niște) oameni viteji

(o) floare frumoasă (niște) flori frumoase

(unei) flori frumoase (unor) flori frumoase

În GALR18(2016) întâlnim următoarea asemănare: ,,În raport cu tradiția gramaticală, care

O explicație deosebită a adjectivelor invariabile o întâlnim tot în studiu Ștefaniei

În studiul lui Dumitru Irimia22 întâlnim o definiție a flexiunii adjectivului prezentată

,,Adjectivul are trei grade de comparație: pozitiv, comparativ și superlativ.”23.

1. Grade de comparație absolute: - pozitiv; -superlativ absolut;

2. Grade de comparație relative: -comparativul; -superlativ relativ.

Deosebirea o întâlnim în Compendiu de GRAMATICĂ ROMÂNEASCĂ modernă clasică a lui

O asemănare foarte importantă și semnificativă gradului comparativ o întâlnim în toate cele

Pentru a identifica și aici asemănările și deosebirile, în legătură cu gradul comparativ și

Cum identificăm gradul comparativ de egalitate/echivalență?

Un exempu potrivit ni-l dă Dumitru Irimia33în Gramatica limbii române:

,,Am avut o vreme la fel de frumoasă.”

În ceea ce privește comparativul de inferioritate, este și el tratat în mai multe studii de

De ce spun că definiția lui Dumitru Irimia este mai interesantă?

Aceste două clase se impart în două subclase:

2.1 Relativ de superioritate: cel mai…

2.1.Absolut de superioritate: foarte…

2.2 Absolut de inferioritate: foarte puțin…

O deosebire o întâlnim și în studiul lui Ion B. Berceanu 36care numește superlativul

Pentru a putea vedea trecerea de la vechi la nou, identificăm numeroase asemănări la

Acesta împarte gradul superlativ în:

1.1 ,,superlativ relativ pozitiv”: cel mai mare

2.1 ,,superlativ absolut pozitiv”: foarte bun

2.2 ,,superlativ absolut negativ”: foarte puțin rău

Câteodată mânuirea superlativului relativ nu se face cu suficientă atenție, ajungându-se

Aș spune aici că această exprimare este clar una pleonastică.

- Cel mai elgent dintre noi (aceștia, ai săi, cei zece);

Superlativul absolut pozitiv

O clasificare interesantă o întâlnim în studiul Ștefaniei Popescu45:

-lungirea și repetarea unei vocale sau consoane: maaare, galllben.”

Locuțiunile adjectivale (grup de cuvinte cu înțeles și comportament gramatical unitar,

Mioara Avram46 expediază problematica locuțiunilor în cîteva rînduri, preluând definiția

Ștefania Popescu50 prezintă și ea o definiție clară și asemănătoare cu cele din studiile de

Păstrând, deci, denumirea de locuțiune adjectivală, deducem o definiție în felul următor:

Locuțiunile adjectivale au un înțeles unitar și sunt interpretabile semantic similar

Aceste locuțiuni se pot clasifica în relație cu două modele structurale: prepoziție +

Locuțiunile consemnează în componența lor structuri asociate complementelor

O serie de locuțiuni au o structură complexă, din mai multe elemente, prezentând

Frazeologismele consemnează în structură minim două cuvinte cu caracter noțional, iar

ADJECTIVE INCOMPATIBILE CU GRADELE DE COMPARAȚIE

În GALR52 (1966) ni se prezintă ,,două categorii de adjective care, în mod obișnuit, nu au