Simbolismul românesc

Simbolismul este un curent literar care a aparut in Franţa, la sfirsitul

secolului al XIX-lea,ca o reacţie impotriva romanticilor,a impersonalitaţii
reci a poeţilor parnasieni.
Simbolismul românesc a inceput la Literatorul ,revista legata de marile
tradiţii ale literaturii române, de “paşoptismul” romantic si ancorata, cu
adincă responsabilitate, in problemele sociale si politice.In acelaşi timp, a
fost o publicatie preocupată de pedagogia clasicista a fauriri versurilor
frumoase, a “artelor poetice” ilustrate de nume mari-Aristotel,
Horaţiu,Boileau, de didactica aspiratiilor ideale in care Arta, Frumosul,
Poetul se scriu cu majuscule.
Simbolismul românesc s-a aflat, mereu, la raspintie de tendinţe si
orientări, incrucişidu-şi căile cu cele ale altori scoli novatoare -
parnasianismul, naturalismul-si cu cele ale unor direţii mai vechi:
efervescenţa culturala, latinismul umaniştilor, iubirea de natura,
mitologismul direcţiei vechi clasiciste, simţămintul contopirii cu natura in
sens romantic, si inca-aspect specific romanesc-dragostea de sat si de
ţăranime- idee forţa a poporanismului si semănătorismului dar si o
constanta a poeziei românesti.Simbolismul românesc incepe sa se
contureze la sfirsitul secolului trecut avind ca reprezentanţi pe:Ion
Minulescu, George Bacovia, Ştefan Petica, Dimitrie Anghel, Traian
Demetrescu, M.Saulescu, Elena Farago Alexandru Macedonski şi alţi.
Aşa cum remarca Lidia Bote, acest curent literar parcurge mai multe
etape: in 1860 incepe etapa estetica-teoretica si este reprezentata de
Alexandru Macedonski; cea de-a doua, cuprinsa intre 1892-1908,este o
perioada de experienţe si cautari; urmeaza o alta de plentitudine (1908-
1914) iar ultima marchează declinul (1914-1920). Simbolismul apare ca o
reacţie antipozitivistă si antiraţionalistă.
Poeţii simbolisti dovedesc o mare sensibilitate la noutaţile din muzică,
pictură, stiinţă , preiau idei filozofice din Fichte, Shopenhauer, Hegel,
manifestă interes pentru opera lui Novalis, Poe sau Whitman, dar şi pentru
arta orientală. O caracteristica fundamentală, a simbolismului
românesc,care il deosebeste de cel francez,este aceea ca işi asimileaza
parnasianismul.
De asemenea, introduce in poezie citeva elemente noi.Scriitorii care
aparţin acestui curent literar operează foarte mult cu simboluri, ele avind
menirea să inlocuieasca expresiile directe, iar raportul dintre simbol şi
realitatea sufletească nu este dezvaluit, ci numai sugerat.
Simbolismul nostru, care se contureaza ca o reaţzie la romantismul retoric
si semănătorism, dar care nu apare ca o atitudine antiparnasiană
asemenea celui francez, introduce in literatura importante elemente cu
caracter profund innoitor.
Sincroni şi in anumite chestiuni chiar predecesori, scriitori simbolişti
români,grupaţi in jurul revistei Literatorul şi al unor reviste satelit, treptat
dar perseverent,discret dar şi metodic, au adus in poezie o sensibilitate
nouaţ diferită in bună masură de cea romantică, ori cea neoclasicistă şi o
nouă retorică.Mai degrabă romantici (neoromantici) si adesea permeabili
la motive şi modalitaţi parnasiene pe care l-au asimilat, simboliştii români

1
au avut un drum al lor, specific, croit cu talent şi inteligenţă proprie dar
cunoscînd şi experienţa marilor poeţi de circulaţie universală.
Încercarea lui Macedonski de a crea o “şcoală de poezie” cu accentuat
caracter social şi cu noi reguli şi performaţe prozodice se inscrie in tradiţia
paşoptistă.Ideea că există un limbaj al poeziei ce poate fi şi trebuie
învăţat, este firească in perioadele de început ale culturilor.
Numai dorinţa pentru a inălţa literatura românească l-a făcut pe
Macedonski să ducă o aprigă luptă pentru înnoiri prozodice, însă interesul
pentru versificaţie fusese încă al anilor 1830-1940 şi se află in legătură cu
dorinţa patriotică de a creşte niveul cultural al cititorilor.Dar mai presus de
orice primii simbolişti au creyut în talent iar Macedonski a sperat toată
viaţa să descopere genii:”Toţi naştem poeţi, dar poeţi sunt aceea care îi
formează studiul(...) Gustul, facilitatea sau arta de a scrie nu constitue
geniul, geniul se naşte.Mecanismul versului şi al ritmului nu face pe poet,
el se naşte.Daca am reduce pe poet numai la ştiinţa elementelor materiale
şi mecanice ale versificaţiei, in şase luni oricine ar studia “secretul
meseriei”, ar învăţa regulile odei, baladei, elegiei, sonetului, etc. caşi cum
ar învăţa solfegiul sau călăria”(St. Velescu, “Poezii de Al Macedonski”
Literatorul,1882 nr.2)În Prefaţa sau Regulile la Gramatica poeziei ,Heliade
arătase că stilul individual ca şi cel naţional se datoresc unor calitaţi
înăscute, dar şi instrucţiunii atent dirijate. Cu cincizeci de ani mai tîrziu
Macedonski continuând tradiţia Curierului, va urma aceleaşi principii
novatoare şi pedagogice în viaţa literară. Exerciţiile formale de versificaţie
fuseseră şi înainte în gustul poeţilor munteni preocupaţi de sonoritatea
versului şi pe aceasta linie, Macedonski este foarte aproape de

Iancu Văcărescu şi de Bolintineanu.Înainte de a fi simbolişti ,poeţii grupaţi

în jurul lui Macedonski au scris poezie romantică iar mai apoi textele
elaborate de ei s-au situat,nu o data, la graniţa stilistică dintre simbolism
şi parnasianism.Există numeroase teme şi motive lirice ale poeziei
paşoptiste în versurile primilor simbolişti: anumite elemente de natură,
unele figuri feminine( fata tînără angelică sau demonică), iubirea ideală
căreia îi vor lua locul idilele “brutale”, poetul întristat(obsedat de
“azur” ,mereu în preajma unui instrument muzical, harpă, liră, clavir,
vioară) devenit mai apoi poetul “blestemat”, martirul profetul.Mai este şi
motivul contemporanilor, boema, melancolia, copilăria, zborul fantastic,
motivul satului idilic.
Aceste teme şi motive poetice cunosc în simbolism o tratare specifica în
funcţie de ideologia curentului.Simblosmul este un romantism exacerbat,
desigur, dar nu numai atît.Citind poeziile vremii observăm cum, mai ales
după 1890, sensibilitatea romanticului pare a se hipertrofia, lexicul
poeţilor se îmbogăţeşte cu neologisme pentru a numi stari noi: nevroze,
fiori, senzitive, extaze.
Cel care va atrage întîi atenţia asupra acestor stări va fi Macedonski, “poet
hipnotizat zadarnic de cercul larg şi policrom”.(Literatorul 1893, nr5) În
sfera socialului se înscrie poezia în care este evocat marele oraş sau târgul
de provincie.Printre cei care au zugravit aglomerările urbane în opera lor
se numără:Bacovia , Minulescu,Macedonski,Mircea Demetriad, Traian
Demetrescu.
Oraşul apare ca un sălaş al angoasei in care poetul este dominat, lumea
intreagă se află într-o stare agonizantă.La Bacovia, cartierele, cafenelele,
grădinile publice, în care cîntă fanfara militară, îndeamnă la resemnare.

2
M.Săulescu vede cetatea modernă ca pe un loc al marilor energii.
Macedonskim, însă, prezintă metropola pentru prima oară in Rondelul
Parisului - iad.Spaţiul închis al oraşului neprimitor generează însingurarea.
Motivul singurătaţii, care nu mai are nimic din grandoarea romantică,
devine elegiac şi intim.La Ştefan Petică motivul capătă dimensiuni
tragice:”Bătui la porţile străine/Şi-nchise au rămas”.Pentru Bacovia,
singurătatea este apăsătoare:”Stau singur în cavou”,”Singur, singur,
singur”.
Solitudinea are ca efect melancolia şi spleen-ul.Motivul spleen-ului este un
amestec de plictiseală, dezolare şi tristeţe,fără să se transforme în
decepţie.
Primul care exprimă în poezie acest motiv este Baudelaire.În literatura
română spleen-ul este un fel de prelungire a dorului din poezia populară
(L.Bote). În acest sens, Ştefan Petică afirmă:”Mi-e dor de-un cântec plin
de jale/De-o adiere parfumată”.
Un alt motiv este acela al evadărilor, al nostalgiilior pentru marile plecări,
care se manifestă cu predilecţie la Ion Minulescu.În timp ce Macedonski
este atras de Orientul arab(Noapte de decemvrie), Minulescu străbate
Mediterana, Antilele, Ştefan Petica Levantul, iar Dimitrie Anghel regiunile
nordice.
Natura este şi ea prezentă, dar dacă în poezia romantică este subiect, în
cea simbolistă este percepută ca stare sufletească esprimată muzical sau
cromatic.Astfel, parcurile, statuile, gradinile sunt văzute static din natură.
La George Bacovia natura este aparent statică . Somnul, golul, frigul,
râsul, plânsul, toamna, primăvara se mişcă asemenea unor fiinţe.Culorile
ce domină sunt albul, negrul, cenuşiul, roşul, galbenul, violetul.
Motivul ploii şi al toamnei străbate întreaga poezie simbolistă.Ploaia
devine obsesie pentru Bacovia.Există spleen-ul, al cărui spectacol sinistru
generează stări delirante.
Primăvara uneori este şi ea generatoare de nevroze, alteori este o pictură
parfumată cu vibrări de violet.
Tema iubirii nu se află în concordamţă cu aceea a naturii, cum se întâmplă
în poezia romantică.Dragostea, pe lîngă nevroze, implică un univers floral
şi cel mai reprezentativ în acest sens este volumul lui Dimitrie Anghel În
grădină
Simbolismul românesc, care se conturează ca o reacţie la romantismul
retoric şi sămănătorism, dar care nu apare ca o atitudine antiparnasiană
asemenea celui francez, introduce în literatură importantă elemente cu
caracter profund înnoitor.