Simbolismul european

Definiţie:
Curent literar iniţial, artistic ulterior, de factura modernă, configurat în Franţa ultimelor decenii ale secolului
al XIX-lea şi extins apoi în întreaga Europă, simbolismul apare ca o reacţie împotriva romantismului şi a
parnasianismului. Din romantism, simboliştii refuză retorismul declamator, opunând acestuia discreţia şi
muzicalitatea trăirii lirice, iar caracterului sculptural şi pictural al poeticii parnasiene, îi este opus în
simbolism vagul simţurilor şi al trăirilor, vaporozitatea imaginilor şi stările sufleteşti nedefinite.
Miscare artistică de talie mondială, simbolismul s-a bucurat de un program estetic bine conturat, reunind un
număr mare de scriitori şi artişti din întreaga lume.
Numele curentului, provenind din grecescul symbolon (semn), este impus de Jean Moréas care, la 18
septembrie 1886, publică în suplimentul literar al ziarului Le Figaro, articolul Le Symbolisme, devenit
manifest literar al orientării.
In realitate, mişcarea antiparnasiană, materializată în reviste care se numeau decadente, s-a configurat
începând cu 1882, cuprinzând poeţi precum Paul Verlaine, Stéphane Mallarmé, Arthur Rimbaud. Numele de
decadentism a fost definitiv substituit de cel propus de Jean Moréas, disident în mişcarea decadentă.

Principii simboliste:
1.poezia simbolistă este una a sensibilităţii pure; nu este una de idei, a naturii în sine, o poezie socială, ci
una a inefabilului;
2.obiectul poeziei simboliste sunt stările de spirit vagi, confuze, nelămurite;
3.sugestia – principala achiziţie a liricii moderne, datorată curentului simbolist; constă într-o modalitate
indirectă, aluzivă de a comunica idei şi sentimente poetice, tehnica aceasta trimiţând la o zonă a vagului, a
ambiguităţii: „A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ţi-o dă un poem,
plăcere care constă în bucuria de a descoperi încetul cu încetul; să sugerezi, iată visul nostru!” (Stéphane
Mallarmé);
4.corespondenţele reprezintă afinităţile, potrivirile dintre senzaţii (olfactive, auditive, cromatice) sau dintre
sufletul eului liric şi universul întreg ;
5.muzicalitatea – înţeleasă ca senzaţie interioară, muzicalitatea se realizează prin diverse mijloace:
asocierea unor ritmuri variabile, ce corespund unei muzici interioare, asonanţe (reluarea unor vocale),
aliteraţii (reluarea unor consoane), pauze, refren, dar mai ales prin repetarea obsedantă a unor cuvinte.
„Muzica versului”, dezideratul simbolist şi, în acelaşi timp, marea descoperire a acestora, se obţine printr-o
multitudine de mijloace – prin evocarea unor instrumente muzicale, a unor note muzicale, prin stimularea
„melodiilor subconştientului”, a „halucinaţiilor” auditive. Pentru simbolişti, muzicalitatea constituie un
primat: „La musique avant toute chose, la musique encore et toujours!” (Paul Verlaine)
6.Cultivarea simbolului, de la care provine şi numele curentului, constituie elementul esenţial al poeticii
simboliste. Acesta este un procedeu artistic care, în baza unor analogii, a unor corespondenţe, înlocuieşte şi
reprezintă altceva decât elementul concret, real exprimat la prima vedere. Simbolul este o imagine concretă,
având o semnificaţie proprie pentru o realitate ascunsă, abstractă.
Acest procedeu artistic a existat în literaturile tuturor epocilor, însă simbolismul se diferenţiază de celelalte
curente prin faptul că atribuie simbolului funcţia de a sugera (simbol implicit) şi nu de a lămuri, a
materializa o idee sau un sentiment, după cum se întâmplă în romantism (simbol explicit).
6.Odată cu simbolismul se introduce versul liber, care nu se mai supune regulilor prozodiei tradiţionale,
privitoare la ritm, rimă şi măsură. Versul liber permite simboliştilor exprimarea optimă a stărilor afective, în
scopul suprem al realizării muzicalităţii poeziei. Cu toate acestea, unii poeţi simbolişti nu au renunţat
niciodată la versificaţia clasică.
7.Alături de versul liber, refrenul constituie o altă noutate la nivel formal. Repetarea unor versuri, în diverse
poziţii ale poeziei, conferă versului respectiv statutul de refren.
8.Simboliştii au operat înnoiri şi la nivel tematic.

Teme şi motive ale poeziei simboliste

-singurătatea – temă preluată din romantism, însă dobândind accente tragice în simbolism; naşte melancolie
şi spleen;
-spleenul – stare de spirit specifică simboliştilor, numită pentru prima dată de Charles Baudelaire;
presupune „un amestec de plictiseală profundă, dezolare şi tristeţe abstractă” (Lidia Bote);
-predispoziţia spre nevroză (nevroză = boală psihică ce se manifestă prin tulburări nervoase);
-tentaţia evadărilor în spaţii exotice, spre mari depărtări, cu miraje şi tărâmuri misterioase;
-natura ostilă; spre deosebire de poezia romantică, natura nu mai e obiect, ci stare sufletească, exprimată
muzical sau cromatic, ori decor. Parcul, grădina, statuile, orizonturile marine sunt prezente static. În jurul
obiectelor plutesc muzica şi parfumurile, poeţii propunându-şi să dezvăluie „corespondenţele” din natură.
-iubirea – nu mai alcătuieşte împreună cu natura un tot; devine un motiv de reverie, de nevroză;
-moartea;
-paradisurile artificiale (alcoolul, opiumul);
-toamna;
-tristeţea;
-monotonia;
-trecerea timpului;
-întoarcerea în trecut;
-cadrul nocturn; somnul; visul;
-obsesia parfumurilor, a instrumentelor muzicale şi a culorilor – simboliştii evocă, în poezie, numeroase
intrumente muzicale şi culori, realizând corespondenţe între acestea şi emotii; astfel, culorile dominante sunt
CENUŞIUL, ALBUL şi NEGRUL, iar ROSUL, VERDELE, GALBENUL şi VIOLETUL sunt culori ale
obsesiei, ale stărilor anxioase. Ca instrumente muzicale, VIOARA şi VIOLINA exprimă emoţii grave,
CLAVIRUL comunică tristeţe, sentimentul disperat al iubirii, FLUIERUL are conotaţii funebre, iar
FANFARA exprimă melancolie.
-oraşul – indiferent dacă este ilustrat în ipostaza sa de târg de provincie sau de metropolă, mediul citadin
este conceput drept un loc apăsător, dezolant, ce izolează, claustrează.

Simbolismul romanesc

Simbolismul este primul curent din literatura română, care se manifestă concomitent cu cel european.
Deşi sunt sincrone, nu se poate vorbi despre imitaţie, despre un transfer mecanic din literatura franceză, în
cea română.
Simbolismul românesc se dezvoltă în paralel cu cel european, însă acesta suferă o transformare
progresivă, este, cu alte cuvinte, „autohtonizat”, adaptat la realităţile sociale, la climatul spiritual şi la
sensibilitatea proprie literaturii române.
Acest curent pătrunde în spaţiul românesc prin Alexandru Macedonski. Liderul Literatorului, adept
al literaturii franceze, îşi propune să reinstaleze cultura română sub zodia latinităţii, acuzând revista
Convorbiri literare de faptul că a împins literatura română sub zona de influenţă a culturii germane.
Spre deosebire de simbolismul francez, în literatura română acest curent nu se constituie ca o opoziţie
faţă de romantism şi parnasianism, ci mai degrabă se afirmă ca opoziţie faţă de epigonismul eminescian,
care atrăsese mulţi poeţi mediocri şi ca reacţie împotriva ideologiei sămănătoriste. Scriitorii români nu au
negat o anumită mişcare artistică, ci nonarta, ceea ce considerau ei a fi nonartistic.
Ca orice curent literar, simbolismul românesc cunoaşte:
*o etapă de apariţie şi răspândire (1880-1900) – marcată de tatonări, încercări, experimente. Mişcarea, aflată
în stare incipientă, gravitează în jurul revistei Literatorul, în care Al. Macedonski publică articolele
programatice „Despre logica poeziei” şi „Poezia viitorului”, în care teoretizează noul curent.
Preocupările sale teoretice referitoare la simbolism, Al. Macedonski le va ilustra prin În arcane de pădure,
numită de autorul însuşi „întâia încercare simbolistă în româneşte”, prin care Alexandru Macedonski devine
primul poet simbolist român.
*o etpă de maximă înflorire şi strălucire (1900-1916) – în care se înregistrează activitatea poetică a lui Al.
Macedonski (volumul Flori sacre), Ştefan Petică, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, George Bacovia
(„simbolismul autentic”).
*o etapă de regres, decadenţă, declin (1916-1940) – simbolsimul trece pe un plan secund, fiind înlocuit de
avangardă.
 George Bacovia

Cel mai de seama reprezentant al simbolismului romanesc, care a sintetizat in opera lui procedeele
artistice si tematica simbolista, creandu-si, in acelasi timp, propriul univers poetic, profund original, G.
Bacovia este autorul volumelor de poezii Plumb (1916), Scantei galbene, Cu voi, Comedii in fond, Stante
burgheze.
Despre George Bacovia s-a spus ca este un simbolist de tip aparte, nu un simbolist pur, ci unul
„primitiv” (Nicolae Manolescu), in sensul renuntarii la procedeele sofisticate, rafinate ale curentului
simbolist si al cultivarii unui limbaj mai „realist”, prin care a incercat o „depoetizare” a simbolismului.
Limbajul este de un mare grad de naturalete. Impresia este ca poetul nu-si traduce liric trairile, ci ca
doar se confeseaza, astfel incat scrisul devine o forma a comunicarii directe cu cititorul.
Ca tehnica predilecta, Bacovia utilizeaza repetitia. Poetul reia pana la obsesie anumite cuvinte-cheie,
deci senzatii condensate.
Teme si motive ale lirii bacoviene

-singuratatea, tema recurenta a volumului de debut, constituie o stare sumbra, apasatoare. Eul poetic
bacovian este un inadaptat, caruia ii este imposibila comunicarea interumana, fapt ce genereaza instrainarea
si dorinta de evadare.
-moartea echivaleaza cu anularea intregi existente, cu disolutia trupului, a materiei, dar si a sufletului. In
fata mortii, eul poetic nu cunoaste panica; dimpotriva, ea este acceptata ca un remediu.
-natura ostila genereaza dezolare. Anotimpul predilect este toamna, careia i se asociaza un alt motiv
obsedant – ploaia –, sub actiunea careia intregul univers este destinat dezintegrarii.
Primavara, contrar traditiei, nu este un anotimp al bucuriei si al optimismului, ci provoaca stari anxioase,
nevroza. Vara, prin intermediul caldurii infernale, faciliteaza procesul descompunerii cadavrelor.
-iubirea isi pierde acceptiunea romantica, in care iubita intrupa idealul de perfectiune si puritate. Femeia din
lirica lui Bacovia este bolnava de ftizie, fiind adeseori invocata ca o iluzie sau ca o amintire.
-orasul, targul de provincie ilustreaza o lume degradata fizic si psihic. Abatorul, pietele pustii si parcurile
saracacioase, targul sufocant, mahalaua, cârciuma, orasul in ruina, orasul ca muzeu al figurilor de ceara,
toate acestea compun decorul bacovian.
-cromatica si instrumentele muzicale sugereaza stari sufletesti:
ALB – nevroza, reverie, sfarsit, monotonie
NEGRU – moarte, disparitie, carbonizare
ROSU – boala, degradare
VIOLET – monotonie, crepuscul, alienaţie
GALBEN – deznadejde, dezolare, tristete
GRI – angoasa, plictis
ROZ, VERDE, GALBEN – nevroza, tristete

Criticii literari au observat stilul aparte al liricii bacoviene, pe care l-au desemnat prin termenul
„bacovianism”. Eugen Lovinescu, in Istoria literaturii romane contemporane, definea „bacovianismul”
astfel: „o atmosfera de coplesitoare dezolare, de toamna cu ploi putrede, cu arbori cangrenati, limitata intr-
un peisagiu de mahala de oras provincial, intre cimitir si abator [...], o atmosfera de plumb [...], in care
pluteste obsesia mortii si a neantului.”
 Lacustră – George Bacovia

Publicată iniţial în revista Viaţa nouă la 1 decembrie 1906, Lacustră a fost inclusă ulterior în volumul de
debut bacovian, Plumb (1916).
Poezia abordează teme specifice imaginarului poetic bacovian: singurătatea, nevroza, sentimentul inadaptării
eului într-o lume ostilă. Tema centrală a poeziei o reprezintă disoluţia întregului univers sub acţiunea distrugătoare a
ploii, cărei îi corespunde, la nivelul umanului, descompunerea spirituală.
Titlul desemnează o locuinţă temporară şi nesigură, datând din preistoria omenirii, construită pe apă şi
susţinută de patru piloni. În poezia bacoviană, însă, lacustra devine un simbol al izolării, al însingurării voite a eului
poetic, inadaptat lumii contemporane, ale cărei agresiuni le suportă.
Sentimentul pe care îl degajă poezia este acela al terorii provocate de acţiunea distructivă a elementului
acvatic. Sunt numeroşi termeni care compun câmpul lexico-semantic al apei: „plouând”, „plângând”, „lacustră”,
„ude”, „val”, „mal”, „podul”, „ploaie”. Spre deosebire de poeţii romantici, care acordă apei un rol benefic şi o forţă
purificatoare, G. Bacovia atribuie elementului acvatic o forţă malefică, cu efecte distructive, dezagregante.
În strofa întâi, este sugerată o suferinţă de proporţii cosmice prin intermediul metaforei „aud materia
plângând”. Într-un asemenea context, fiinţa umană nu mai simte natura ca un aliat, ci se simte ameninţată tot timpul.
Starea de solitudine a subiectului poetic este exprimată în mod direct („sunt sigur”), dar şi prin intermediul simbolului
„locuinţelor lacuste”. Simţind agresiunea universului înconjurător, eul liric încearcă să evadeze din acesta, lăsându-se
pradă unei realităţi subiective: pe calea gândului, se întoarce în timp, în vremea imemorială a locuinţelor lacustre.
Senzaţiilor auditive din prima strofă („aud plouând”, „aud plângând”) li se adaugă cele tactile în strofa
secundă („scânduri ude”, „ma izbeşte-un val”), pentru a sugera ideea furiei malefice a apei. Încercarea de a evada din
realitatea exterioară se soldează cu un eşec, căci şi locuinţele lacustre par a se afla sub semnul aceleiaşi descompuneri
inevitabile. Neliniştea nu dispare – „tresar prin somn” – , somnul (motiv literar) devine coşmar şi este asociat morţii.
Motivul podului netras sugerează existenţa unei căi de comunicare cu lumea exterioară, ostilă. Faptul că podul
neridicat generează coşmarul eului liric dovedeşte refuzul său de a comunica cu lumea. Termenii „parcă” şi „mi se
pare” situează experienţele într-o zonă a potenţialului. Stările sunt vagi, confuze, incerte.
Strofa a treia introduce sugestia ieşirii din timp, prin metafora „golului istoric”. Soluţia întoarcerii în timp se
dovedeşte a fi iluzorie, căci se produce inevitabila dezagregare a întregului univers. „Piloţii grei” ce se prăbuşesc
induc o mişcare disforică, descendentă, simbolizând căderea psihică a fiinţei umane, consecinţă a încordării excesive.
Există o evidentă corespondenţă, realizată în manieră simbolistă, între tabloul exterior, al naturii dezlănţuite, şi cel
interior, al conştiinţei eului liric, răvăşită, lipsită de apărare, supusă dezagregării şi alienaţiei.
Strofa finală constituie o reluare simetrică a celei dintâi, cu modificarea esenţială a versului al doilea: „Aud
materia plângând” este înlocuit cu „Tot tresărind, tot aşteptând”, fapt ce mută accentul de pe exterior, pe planul
interior. Este sublinată neliniştea eului poetic („tresărind”) şi lipsa vreunei speranţe a salvării, sugerată prin forma de
gerunziu a verbului „a aştepta”. De altfel, repetiţia verbelor la modul gerunziu şi utilizarea timpului prezent creează
efectul expresiv al unei acţiuni continue de descompunere, al prelungirii la infinit a stării de disperare.
Din punct de vedere prozodic, se remarcă măsura de 8 silabe, ritmul iambic, monorima (în strofele I şi IV, cu
excepţia ultimului vers) şi rima încrucişată, o singură pereche pe strofă (catrenele II şi III).
Poezia se încadrează în estetica simbolistă prin valorificarea temelor şi motivelor specifice (singurătatea,
nevroza, inadaptarea, moartea; somnul, ploaia), prin cultivarea simbolului (lacustra, apa), a corespondenţelor
(exterior-interior), a sugestiei, a muzicalităţii, prin redarea unor stări de spirit vagi, confuze şi, nu în ultimul rând, prin
atmosfera dezolantă, descrisă atât de sugestiv de Eugen Lovinescu în afirmaţia critică referitoare la universul liric
bacovian: „o atmosferă de copleşitoare dezolare, de toamne reci cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi, limitat într-un
peisaj de mahala, de oraş provincial, între cimitir şi abator, cu căsuţele scufundate în şiroaie eterne, cu grădina publică
răvăşită... o atmosferă de plumb, în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului... o descompunere a fiinţei organice”.