Activitatea scriitorului Camil Petrescu

Camil Petrescu (1894-1957), poet, romancier, eseist, dramaturg şi filosof, cunoaşte consacrarea
literară odată cu apariţia romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930),
consolidându-şi prestigiul literar prin publicarea celei de-a doua capodopere, romanul Patul lui Procust
(1933).
Alături de acestea, C. Petrescu mai scrie romanul istoric ramas neterminat Un om între oameni,
operă de proporţii monumentale, dedicată lui Nicolae Bălcescu; textele dramatice Jocul ielelor, Act veneţian,
Suflete tari, Danton, Mitică Popescu, Caragiale în vremea lui, Mioara. Primele patru au statut de
capodoperă, fiind drame de cunoaştere, care dezbat idei. Autorul scrie şi poezie (cel mai valoros grupaj de
versuri este Ciclul morţii, care surprinde prin maniera inedită în care este abordată tema războiului).
Desfăşoară o prolifică activitate de publicist, o parte dintre articolele apărute în presa vremii fiind grupate în
volumul Teze si antiteze. Camil Petrescu este şi primul nostru teatrolog de valoare, lucrarea Modalitatea
estetica a teatrului reprezentând o magistrală iniţiere în arta spectacolului teatral. În afara preocupărilor de
ordin literar, Camil Petrescu a fost atras de domeniul filosofiei, lucrarea prin care autorul configurează un
sistem de gândire original fiind Doctrina substanţei.
Camil Petrescu este considerat, alături de Hortensia Papadat-Bengescu, promotor al înnoirii
literaturii. Se afirmă ca un inovator al artei romanului, pe care o modifică esenţial prin viziunea asupra
realităţii, prin tehnica narativă, creaţia de personaje şi stil.
În studiul Noua structură şi opera lui Marcel Proust, publicat în volumul Teze şi antiteze (1937),
Camil Petrescu teoretizează romanul modern, de tip proustian. În acest eseu, Camil Petrescu critică vechile
structuri narative, întâlnite în romanul tradiţional, în care naratorul este omniscient şi omniprezent, impunând
câteva tehnici moderne de construcţie, precum: autenticitatea, substanţialitatea, stilul anticalofil, memoria
involuntară, introspecţia.
Camil Petrescu conştientizează şi exprimă necesitatea sincronizării literaturii cu filosofia şi ştiinţa,
fiind convins că scriitorul descrie realitatea propriei conştiinţe, actul de creaţie fiind unul de cunoaştere, de
descoperire a sinelui, nu unul de invenţie.
Viziunea despre lume a scriitorului, articulată personajului-narator, este una a unui reflexiv cu
preocupări filosofice şi literare. Asemenea eroilor săi, Camil Petrescu este intelectualul rafinat, care
preţuieşte nobleţea spiritului şi pledează pentru o nouă ierarhie a valorilor, în funcţie de cantitatea de
intelectualitate încorporată în substanţa unei opere.
Totodată, C. Petrescu pledează pentru anticalofilism, opţiune exprimată în romanul Patul lui
Procust: „Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit,
ceea ce i s-a întamplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără
ortogragfie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”. Cu alte cuvinte, această poetică se
caracterizează prin refuzul romanului ca artificialitate tehnică, drept fapt de stil şi în afirmarea sincerităţii ca
unic element generator al operei literare. Ca şi Liviu Rebreanu, iniţiatorul romanului subiectiv consimte
faptul că scrisul frumos este în detrimentul exprimării sincere, netrucate a faptului trăit, ce stă la baza prozei
caracterizate prin autenticitate.
Odată cu opera lui Camil Petrescu se iniţiază în literatura română romanul modern, de tip proustian,
caracterizat prin subiectivism, analiză psihologică, mutarea accentului de pe planul evenimenţial, pe cel al
conştiinţei.

Evaluare:

1. Care sunt domeniile în care îşi desfăşoară activitatea Camil Petrescu?

2. Odată cu publicarea căror opere obţine scriitorul consacrarea literară?
3. Este Camil Petrescu adept al conservării tradiţiei sau un susţinător al modernizării literaturii?
Justificaţi răspunsul.
4. Care sunt ideile formulate în conferinţa-studiu Noua structură şi opera lui Marcel Proust?
5. Care sunt particularităţile romanului camilpetrescian?
6. Ce se înţelege prin anticalofilism?
 Structură şi compoziţie

Diviziuni majore: Cartea întâia şi Cartea a doua

Subdiviziuni: 13 capitole – Cartea întâi: La Piatra Craiului, în munte; Diagonalele unui testament; E tot
filosofie...; Asta-i rochia albastră, Între oglinzi paralele, Ultima noapte de dragoste.

Cartea a doua: Întâia noapte de război; Fata cu obraz verde, la Vulcan;

Întâmplări pe apa Oltului; Post înaintat la Cohalm; Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu; „Wer kann
Rumänien retten?”; Comunicat apocrif.

Modalitatea aparte de alcătuire a textului a contrariat aşteptările criticilor, în special ale celor
interbelici, care au acuzat lipsa de unitate a celor două părţi.

Afirmaţii critice:

George Călinescu – „ […] disproporţia care stă la baza romanului Ultima noapte... O bună parte din
volumul întâi cuprinde romanul propriu-zis (după concepţiunea noastră clasică) şi anume istoria geloziei lui
Ştefan Gheorghidiu. Volumul al doilea însă e un jurnal de campanie care ar fi putut să lipsească fără a ştirbi
nimic din substanţa romanului.”

Pompiliu Constantinescu – „cele două etape sunt la distanţe interne atât de depărtate, încât o lectură atentă
ne pune în faţa a două romane separate, cu două teme izolate, fiecare epuizată în limitele unui singur volum.”

Dumitru Micu – „Efectul contopirii a două scrieri, una de imaginaţie, alta de caracter documentar în acelaşi
volum este, natural, lipsa de unitate narativă. […] Absenţa omogenităţii de componenţă e compensată,
indiscutabil, prin unitatea de sens, însă de pe urma acestuia nu se resimte şi construcţia operei, iar tonalitatea
romanului de iubire diferă inevitabil de cea proprie romanului de război.”

Ion Sîrbu – „Fapt este, însă, că materia celei de-a doua cărţi nu se sudează în chip organic procesului
psihologic urmărit de autor.”

Însă există o singură conştiinţă, aceea a personajului-narator, care analizează efectele celor
două experienţe în conştiinţă; cele două teme se întrepătrund, formând un tot unitar, ca
urmare a compoziţiei romanului („roman în roman” – Nicolae Manolescu).
 Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
Cartea întâi Cartea a doua

macroanalepsă

intrarea României în război

povestea de iubire

Cap. I Cap. VI Cap. VII

august 1916, Cap. II-V august 1916, Cap. I-VI oraşul R. (la spital),
pe front, Dâmbovicioara pe front, Câmpulung Bucureşti
1914-august 1916 toamna 1916,
Bucureşti, Odobeşti, Constanţa pe front

artificiu compoziţional – acţiunea cap. I este posterioară celei redate în cap. II-V

roman a tiroir

IUBIREA RĂZBOIUL

cezură
 Autenticitatea, concept-cheie în romanul lui Camil Petrescu

confesiune persoana I (naraţiune homodiegetică)

monolog (discurs pentru sine)
inserarea unor fragmente
de articole din presa vremi introspecţie
autenticitate

sinceritate
tehnica jurnalului

Autenticitatea – metodă literară constând într-o convenţie prin care se redă iluzia faptului trăit, a
evenimentului netrucat, nepervertit.

Informaţii suplimentare (opţionale) despre autenticitate

Tot în volumul Teze şi antiteze, Camil Petrescu include studiul Amintirile colonelului
Lăcusteanu şi amărăciunile calofilismului, text în care aduce în discuţie unul dintre cele mai
controversate aspecte ale literaturii sale: noţiunea de „autenticitate”. Autorul afirmă că această
formulă a fost greşit înţeleasă de către scriitorii care au adoptat-o şi au considerat-o dintr-o
perspectivă reducţionistă, confundând-o cu simpla narare la persoana întâi: „S-a uitat însă că sunt şi
povestiri la persoana I care nu sunt autentice. Autenticitatea presupune neapărat substanţialitatea”. 1
Afirmaţia citată este esenţială în procesul de circumscriere a conceptului vehiculat de scriitor, în
condiţiile în care definiţiile care i-au fost atribuite acestuia sunt multiple şi numai din însumarea lor
se poate reconstitui semnificaţia complexă a termenului, atribuită de iniţiatorul său.
Constantin Ciopraga înţelege prin „autenticitate”, „captarea adevărului în formele lui
primare, necontrafăcute prin circulaţie”.2 Pentru Ion Sîrbu, noţiunea înseamnă, în creaţia
camilpetresciană, „pe lângă trăirea plenară a concretului existenţial, aducerea lui sub reflectorul
conştiinţei, intuirea esenţei lui cu ajutorul cunoaşterii substanţiale”.3
Ovid S. Crohmălniceanu consideră că autenticitatea reprezintă, în primul rând, opoziţia faţă
de literatura falsă, aceea contrafăcută, artificială, pe care Camil Petrescu a repudiat-o. Iar impresia
de fapt frust, de realitate o creează tocmai „micile fapte banale, sinistre, groteşti sau absurde,
intervenite pe parcursul naraţiunii; ele fac să transpară rolul hazardului şi imprimă succesiunii
evenimentelor acea mişcare imprevizibilă şi haotică, proprie trăirii celor reale”.4

1
Ibid., p. 39.
2
Constantin Ciopraga, Portrete şi reflecţii literare, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 173.
3
Ion Sîrbu, op. cit., p. 73.
4
Ovid S. Crohmălniceanu, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1984, p. 175.
 Această accepţie a termenului se regăseşte şi la Nicolae Manolescu, pentru care
„autenticitatea e acea viaţă concretă, substanţială, culeasă din stradă, din banalitatea cotidiană, pe
care, în Ultima noapte, naratorul o găseşte preferabilă <<iluziei vieţii>>, emfazei, din romanul
realist”.5
O altă semnificaţie acordă termenului criticul Lucian Raicu. În viziunea acestuia,
„autenticitatea este o preţuire a experienţei sporită în timp prin dezvăluirea ulterioară a
semnificaţiilor, prin proiectarea nemăsurată a unui detaliu altădată neesenţial şi înscrierea sa într-o
covârşitoare înlănţuire de explicaţii şi determinări”.6 Prin urmare, conceptul se corelează cu cel de
„temporalitate” şi este strâns legat de procesul de cunoaştere. La aceeaşi concluzie ajunge şi
Alexandru Paleologu: „Autenticitatea, în concepţia lui Camil Petrescu, trebuie să aibă girul şi
acoperirea unui act de conştiinţă, deci de luciditate, deci de cunoaştere, ceea ce determină pe cale de
consecinţă o problematică de etică”.7
Analizând primul roman al scriitorului, Dumitru Micu observă că „cea mai individualizantă
caracteristică a autenticităţii se realizează prin fuzionarea înregistrărilor de situaţii şi a reflecţiei.
Prin notarea gândurilor care îi clocotesc în creieri chiar şi în cele mai disperate circumstanţe”.8
După cum se poate observa, „autenticitatea” constituie un concept fundamental al poeticii
romanului camilpetrescian. Autorul însuşi i-a subliniat importanţa, iar comentatorii operei sale şi-au
asumat sarcina de a-i clarifica semnificţia. Definiţiile formulate sunt în anumite puncte convergente,
iar pe alocuri conţin notaţii inedite, care, totalizate, reliefează polisemantismul termenului.
Sintetizând, se poate afirma că această noţiune implică, în creaţia camilpetresciană, în
primul rând, ideea de trăire substanţială, de sesizare a esenţei a concretului existenţial. La nivelul
artei narative, presupune plasarea eului subiectiv în centrul creaţiei, fapt din care derivă utilizarea
exclusivă a persoanei întâi în narare. La realizarea acestei convenţii participă şi elementele ce ţin de
compoziţia textului: tehnica jurnalului, statutul autorului în Patul lui Procust, inserarea
documentului în text, coincidenţele cu biografia autorului concret. Iluzia autenticităţii este
întreţinută şi de inversarea ierarhiei tradiţionale a evenimentelor, prin surprinderea faptului divers,
caracteristic existenţei cotidiene. Nu în ultimul rând, apelul la introspecţie creează impresia de
autenticitate, prin sondarea lucidă a trăirilor şi prin consemnarea lor cu o maximă sinceritate.
Suscitând comentarii şi interpretări diverse, autenticitatea rămâne „<<principiul director>> al lui
Camil Petrescu”9.

5
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Ed. 100+1 Gramar, Bucureşti, 2001, p. 371.
6
Lucian Raicu, Structuri literare, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 37.
7
Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera. Încercări de pseudocritică, Ediţia a II-a, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,
2007, p. 138.
8
Dumitru Micu, În căutarea autenticităţii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1992, p. 174.
9
Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, vol. I, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. 215.
 Temporalitatea

În romanul lui Camil Petrescu, discursul se organizează pe două niveluri temporale: cel obiectiv
(prezentul frontului) şi cel subiectiv (trecutul poveştii de dragoste, rememorat).

Fişă de lucru – memoria involuntară

„În constituţia prezentului, ca atare, în fluxul conştiinţei mele, în acea curgere de gânduri, îndoieli,
imagini, năzuinţe, afirmaţii, negări absolute, intră şi amintirile. Şi pe drept cuvânt,evident. Amintirile nu sunt
ceva impersonal, sunt propriile mele amintiri, fac parte din psihicul meu, în clipa în care le am, adică în clipa
prezentă. Dacă m-aş lăsa în voia amintirii, acum când vorbesc, orice mi-ar apărea în minte, ar fi autentic, ar
fi durata pură.
Aici, tocmai aici, face Proust marea deosebire despre care vorbeam şi asupra căreia insistă atât de
mult. Amintirile fac parte din fluxul duratei, dar nu amintirile voluntare, abstracte, ci numai cele involuntare.
Romanul meu va trebui să cuprindă lanţul amintirilor mele involuntare… De aici se iveşte o altă
dificultate. Lanţul amintirilor mele e spontan, nedirijat… El nu urmăreşte un schelet de fapte, o temă… aşa
ca o construcţie arhitecturală. În sfârşit, memoria mea nu funcţionează, când funcţionează involuntar, după
un plan care să coincidă cu regulile învăţate la estetică, ale perfectului roman clasic. Aceasta cunoştea o
prezentare a personajelor, o îmbogăţire treptată a lor, un început de conflict, o gradaţie în acţiune şi pe urmă
culminaţia şi un soi de peroraţie. 
Nu e cu putinţă ca memoria noastră involuntară să funcţioneze după un asemenea plan, iar o carte cu
astfel de schelet şi conţinut, ticluit după jaloane şi reţetă e artificială, falsă… Ce voi face atunci?…
În mod simplu, voi lăsa să se desfăşoare fluxul amintirilor. Dar dacă tocmai când povestesc o
întâmplare, îmi aduc aminte, pornind de la un cuvânt, de o altă întâmplare? Nu-i nimic, fac un soi de
paranteză şi povestesc toată întâmplarea intercalată. Dar dacă îmi strică fraza? N-are nicio importanţă. Dacă
îmi lungeşte alineatul? Nu-i nimic, nici dacă digresiunea durează o pagină, două, 30 ori 150.”
(Camil Petrescu, Noua structură şi opera lui Marcel Proust, vol. Teze şi antiteze)

Camil Petrescu respectă doar parţial principiul enunţat, deoarece memoria

involuntară apare numai la începutul capitolului al II-lea, când discuţia de la popotă
declanşează procesul aducerii-aminte. Însă de-a lungul macroanalepsei, evenimentele sunt
organizate conform cronologiei, prin urmare, ele sunt reactualizate prin memorie voluntară.

narat (trecutul poveştii de iubire) prezent (vara-toamna lui 1916)

al narării (prezentul participării la război) trecut (1914-august 1916)

Timpul în Ultima
noapte...

memorie voluntară obiectiv (cronologic)

memorie involuntară subiectiv (psihologic)

 Încadrarea în categorii

psihologic de
criteriul
dragoste
tematic
metoda de
investigare a
interbelic realităţii de război

criteriul
spaţial
perioadă

Ultima noapte citadin

de dragoste,
întâia noapte de curentul
război literar
clasificarea dominant
lui N. realist
Manolescu

formula
formula narativă
ionic consacrată subiectiv

tehnica
modern
romanescă

proustian al autenticităţii/
experienţei
stendhalian

Semnificaţia titlului
două ipostaze existenţiale: viaţa şi moartea

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

încheierea unei etape şi debutul alteia ce marchează evoluţia personajului

tema iubirii tema războiului

dublă ocurenţă în titlu;

întuneric-mister titlul anticipează cele două experienţe

definitorii, ce marchează profund psihologia personajului central

incertitudine zbuciumul lăuntric al eroului; conflictul principal, interior

Titlul iniţial dat romanului a fost Proces-verbal de dragoste şi război, având legătură cu opţiunea
scriitorului pentru autenticitate şi anticalofilism.