Enigma Otiliei – George Călinescu

Contextualizare
George Călinescu, personalitate proteică (istoric şi critic literar, eseist, romancier, profesor
universitar), este fascinat de viziunile grandioase, de geometria marilor proiecte. Dovadă stau, în acest sens,
capodoperele sale: Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), lucrare monumentală,
vastă, în care autorul surprinde evoluţia fenomenului literar autohton pornind de la începuturile scrisului în
limba română şi oprindu-se la perioada contemporană, cea interbelica; dar şi Enigma Otiliei, roman amplu ce
conturează, prin acumularea detaliilor, imaginea societăţii burgheze bucureştene, de la începutul secolului al
XX-lea.
Alte lucrări din domeniul criticii literare sunt: Viaţa lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu,
Viaţa şi opera lui Ion Creangă, Principii de estetică, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu, Vasile
Alecsandri. Printre volumele de eseistică purtând semnătura lui G. Călinescu se numără: Sensul
clasicismului, Estetica basmului, Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini.
În 1938, când apare Enigma Otiliei, aşadar la sfârşitul perioadei interbelice, romanul românesc se
afla în plină ascensiune. Epoca dintre războaie se caracterizează printr-o puternică afirmare a speciei
romanului, precum şi printr-o tendinţă de sincronizare cu valorile europene. Scriitorii români racordează
literatura autohtonă la cea apuseană, preluând modele manifestate în Occident. Dintre acestea, cel proustian,
caracterizat prin subiectivism şi analiză psihologică, îşi câştigase numeroşi adepţi, precum Hortensia
Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban. Criticul George Călinescu era unul dintre cei mai buni
cunoscători ai mecanismelor de formare a prozei proustiene şi, în acelaşi timp, autorul care se diferenţiază
programatic de scriitorii epocii sale. El respinge proustianismul, considerând că acest tip de literatură îşi are
originea într-un mod mult prea particular de a percepe viaţa şi de a surprinde trăirile cele mai intime şi că, în
consecinţă, valoarea unei asemenea scrieri este efemeră. Scriind Enigma Otiliei, G. Călinescu inaugurează în
literatura noastră romanul citadin de factură clasică.
Clasicitatea, în viziunea călinesciană, înseamnă preferinţa pentru „grandiosul disciplinat” (Eugen
Simion), pentru creaţia artistică durabilă, ce mizează pe valori umane perene. În eseul intitulat „Sensul
clasicismului”, criticul defineşte acest curent literar dincolo de limitele temporale între care s-a manifestat,
drept „un mod de a crea durabil şi esenţial”. În calitate de teoretician al romanului, deşi recomandă
modernismul în opera literară, totuşi Călinescu şi-a afirmat preferinţele clasicizante, pledând în favoarea
acelor teme, motive literare, personaje capabile să exprime conţinuturi universale.

Tipologii; elemente de structură și compoziție (temă, titlu, planuri narative, perspectivă

narativă, incipit, final)
În funcţie de formula narativă utilizată, Enigma Otiliei este un roman obiectiv, constituind o
ilustrare fidelă a concepţiei teoreticianului de roman care a fost G. Călinescu. Pentru acesta, „tipul firesc de
roman românesc este deocamdată acela obiectiv”.
Scriitorul român se situează în descendenţă balzaciană, romanul său încadrându-se realismului.
Balzacianismul propriu-zis înfăţişează ascensiunea burgheziei franceze, clasă socială recent înfiinţată, dar
avidă de câştig şi de ranguri înalte care să îi certifice prestigiul abia consilidat. Dornică să parvină prin orice
mijloace, lipsită de scrupule, burghezia franceză este invidioasă pe clasa aristocraţiei de sânge şi se închină la
zeul banului. Înfăţişând lupta pentru parvenire a societăţii contemporane lui, H. De Balzac introduce în
literatură tema averii şi motive conexe ca paternitatea, moştenirea, arivistul. George Călinescu preia aceste
elemente şi le adaptează la realitatea socială şi economică românească din epoca sa, scriind astfel un roman
realist-balzacian.
Roman frescă socială, Enigma Otiliei surprinde imaginea panoramică a societății românești
dinaintea Primului Război Mondial. Întrucât subiectele și personajele sunt selectate de către autor din mediul
urban, opera călinesciană este una citadină, scriitorul răspunzând astfel solicitărilor criticului Eugen
Lovinescu, promotor al noului roman, de tip modern.
Potrivit clasificării operate de criticul Nicolae Manolescu, ce identifică trei tipuri de roman – doric,
ionic și corintic –, Enigma Otiliei este un roman doric, care ilustrează o vârstă critică, pentru că
„obiectivitatea însăși este una paradoxală, căci nu mai desemnează absența din evenimente a unui narator
imparțial sau a demiurgului balzacian, ci amestecul permanent al unui savant și expert.” (Nicolae Manolescu,
Arca lui Noe)
Deoarece înfățișează evoluția spirituală a unui tânăr (Felix), opera în discuție este și un
bildungsroman.
 Din punct de vedere tematic, Enigma Otiliei este un roman social, ce redă imaginea micii burghezii
bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, antrenate în activități ce urmăresc interese preponderent
economice, fapt ce determină profunda degradare morală a indivizilor ce se închină la zeul banului. Imaginea
burgheziei autohtone constituie fundalul pe care se proiectează maturizarea lui Felix. Iubirea este și ea o
temă a operei, dar una secundară, chiar dacă romanul poate crea impresia că sentimentul de dragoste se află
în prim-plan. Sunt constituite numeroase cupluri, majoritatea sortite eșecului din rațiuni distincte: cuplul
Otilia-Felix se destramă din cauze interioare, cel format din Otilia și Pascalopol eșuează din cauza
caracterului cvasiincestuos al afecțiunii bărbatului. Stănică și Olimpia alcătuiesc un anticuplu, el nefiind
alcătuit pe baza unor sentimente autentice. Aurica și Titi ilustrează drama singurătății.
Două sunt planurile narative principale pe care se desfășoară acțiunea în romanul călinescian. Unul
urmărește viața burgheziei bucureștene de la început de secol XX, cu accent pe lupta dusă de clanul Tulea
pentru a o elimina pe Otilia și a intra în posesia moștenrii lui Costache Giurgiuveanu, iar celălalt surprinde
formarea lui Felix.
Inițial, G. Călinescu își intitulase opera „Părinții Otiliei”, sintagma reflectând ideea balzaciană a
paternității, iar romancierul situându-se astfel în directă filiație balzaciană. După cum observă criticul Ovid
Crohmălniceanu, multe dintre personajele romanului se erijează în părinți ai Otiliei (Costache, Aglae,
Stănică), vor să îi hotărască soarta ca niște părinți. Titlul originar se schimbă din rațiuni comerciale, la
îndemnul editorului. Noul titlu, mai atractiv, accentuează ideea de mister feminin și anticipează tehnica
reflectării poliedrice utilizată în construcția personajului eponim, al cărei efect este impresia de ambiguitate
pe care o emană eroina.
În ceea ce privește perspectiva narativă, aceasta este obiectivă și corespunde unui narator anonim,
extradiegetic, simplă voce care adoptă un ton neutru în relatare. Acesta creează impresia că deține o
cunoaștere nelimitată în universul ficțional, chiar dacă în cea mai mare parte a textului preia punctul de
vedere al personajului Felix, prin intermediul căruia cititorul este familiarizat cu lumea prezentată.
Deși adoptă un ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunică. El se ascunde în spatele măștilor
sale, care sunt personajele, fapt dovedit prin limbajul uniformizat. Cu excepția Aglaei, care pronunță învechit
cuvintele, toate celelalte personaje, indiferent de situația socială sau de cultura deținută, se exprimă la fel.
Mai mult decât atât, naratorul este unul specializat, dovadă fiind fragmentul descriptiv de la
începutul romanului, în care termenii științifici din domeniul arhitecturii denotă un fin cunoscător.

Incipitul romanului este reprezentat de o descriere realizată în manieră balzaciana. Următoarele elemente
susțin natura balzaciană a descrierii:
1.precizarea clara a topoilor: -spațiul (unde?) – „strada Antim, venind dinspre Sfinții Apostoli”;
-timpul (când?) –„într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin
înainte de orele 10”;
- personajele (cine?) – „un tânăr de vreo 18 ani”.
→situarea exactă a personajelor în timp și spațiu, detaliile topografice susțin veridicitatea evenimentelor și
indică un incipit de tip captatio benevolentiae.
*focalizarea este 0/neutră, naratorul fiind omniscient.
Enunțul „un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o
mână în alta” marchează schimbarea focalizării, care devine externă (naratorul știe mai puțin decât
personajele).
2.viziunea „în formă de pâlnie”- perspectiva este de la extrerior, spre interior, de la general, spre particular –
este descris întâi orașul, ulterior strada, casele, pentru ca, în cele din urmă, descrierea să se focalizeze asupra
casei lui Costache Giurgiuveanu;
- se produce întâi familiarizarea cu mediul, prin procedeul
restrângerii treptate a cadrului;
-deși observațiile referitoare la arhitectura casei sunt atribuite lui Felix (focalizare internă fixă),
caracteristicile arhitectonice ale străzii și ale casei lui Costache Giurgiuveanu sunt surprinse de „ochiul unui
estet”, fiind prezentate din perspectiva naratorului specializat; descrierea trădează un cunoscator în arta
arhitecturii.
→ avem de-a face cu o „capcană textuală” (Umberto Eco), ce constă în imixtiunea naratorului în textul
construit prin focalizare internă;
-digresiunile despre arhitectură dau un efect de științificitate, prin termenii neologici, de specialitate.
3.tehnica balzaciană, potrivit căreia detaliile exterioare ale unei case denotă trăsături morale și
comportamentale ale proprietarului; pentru Balzac, casa este un document sociologic și moral.
Casa lui Costache Giurgiuveanu:
-„scund parter-soclu, ale cărui geamuri pătrate erau acoperite cu hârtie translucidă, imitând un vitraliu de
catedrală” → zgârcenia, snobismul personajului;
-„ferestre de o înalțime absurdă” – kitsch; impresia de kitsch este determinată și de amestecul de stiluri
arhitectonice incompatibile: „rozeta gotică, frontoane clasice”;
-uleiul cafeniu și statuia de ipsos sugerează prostul-gust al personajului;
-zidăria crăpată și buruienile denotă delăsarea proprietarului, creând impresia de paragină;
→arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, reducându-se la „intenția de a executa grandiosul
clasic în materiale atât de nepotrivite”.

Finalul constă în descrierea aceleiași case a lui Costache Giurgiuveanu, realizată din perspectiva aceluiași
personaj, Felix. Trecerea timpului își lasă amprenta asupra locuinței, care pare „leproasă, înnegrită”. Felix
rememorează vorbele avarului său unchi, rostite în momentul sosirii sale în București: „Aici nu stă nimeni”.
Diferența constă în faptul că această replică reflectă adevarul în finalul operei.
Redând descrierea casei și conținând vorbele personajului Costace Giurgiuveanu, opera Enigma Otiliei
dobandește caracter simetric, creând impresia de text închis.
De altfel, simetria compozițională este o altă dovadă a omniscienței naratorului care, asemenea unui
demiurg, controlează destinele personajelor și construiește incipitul în manieră similară finalului, lăsând
impresia unei construcții bine organizate, ce urmărește un plan prestabilit.

Enigma Otiliei – roman balzacian

Balzacianismul este redat la nivelul întregului text, prin reprezentarea veridică a realității. Romanul are
valoare de document sociologic, în urma lecturii sale putându-se reconstitui imaginea de ansamblu a
burgheziei bucureștene dinaintea Primului Război Mondial. Se remarcă interesul pentru social, scriitorul
devenind un observator al moravurilor contemporanilor, iar opera sa, o cronică socială. Valorificarea temei
averii, a motivelor paternității, moștenirii și arivistului apropie Enigma Otiliei de romanele balzaciene.
Incipitul este realizat în manieră balzaciană prin situarea exactă a personajelor în timp și spațiu.
Descrierile, minuțioase, valorifică tehnica detaliului semnificativ și au funcție simbolică, ele diegetizând
(conțin schema narațiunii viitoare). Există un limbaj al clădirilor, al camerei, al vestimentației și chiar al
fizionomiei personajelor (lumea ca text). Detaliile exterioare sunt expresii metaforice ale caracterului
proprietarului.
Viziunea în formă de pâlnie, regăsită la începutul romanului, susține înrudirea romanului călinescian cu cele
ale scriitorului francez, părinte al realismului european.
Prezența personajelor-tip, reduse la o unică trăsătură de caracter, supralicitată, ce conferă aparențe
caricaturale personajelor, constituie un alt aspect de factură balzaciană.

Romanul asimilează însă și câteva procedee romantice, precum:

-cultivarea sensibilității individului (în cazul personajului Otilia), a sentimentelor de iubire și ură;
-legea constrastului, utilizată în construcția personajelor; cupluri antitetice: Otilia-Aurica, Felix-Titi,
Pascalopol-Costache Giurgiuveanu.
-motivul orfanului;
-contemplarea naturii (descrierea Bărăganului);

De factură clasică sunt:

-simetria compozițională;
-victoria rațiunii asupra sentimentului;
-stilul operei, caracterizat prin sobrietate și claritate.

Personajele
Personajele lui George Călinescu întruchipează specii sociale sau tipuri morale. Conform viziunii
realiste, personajul încetează a mai fi individ, pentru a fi categorie umană. Eroii devin întruchiparea unui
viciu sau a unei virtuţi morale.
Personajul realist are o trăsătură de caracter predominantă, pe baza căreia ilustrează o anumită
tipologie. Astfel, în romanul călinescian, există două tipuri de personaje: cele bidimensionale, care se
definesc printr-o trăsătură de caracter dominantă cu care apare zugrăvit în orice situație) și cele
tridimensionale, atipice, care dețin însușiri ce le individualizează până la imposibilitatea încadrării într-un
tipar.
 Din prima categorie fac parte Costache Giurgiuveanu, tipul avarului, Stănică Rațiu – arivistul –,
Aglae, „baba absolută, fără cusur în rău”, Aurica (fata bătrână), Titi, ilustrare a tipului debilului mintal,
Simion – tipul decrepitului.

Costache Giurgiuveanu poate fi considerat personaj central, în jurul averii sale construindu-se conflictul.
Spre deosebire de avarul clasic, moș Costache este umanizat, afecțiunea sa sinceră față de Otilia
ambiguizând tipologia pe care o ilustrează.
Portretul său fizic îl sugerează pe cel moral: „un omuleţ subţire şi puţin încovoiat. Capul era atins de o
calviţie totală şi faţa părea aproape spână şi, din cauza aceasta, pătrată. Buzele îi erau întoarse în afară şi
galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili [...] clipind rar şi moale întocmai ca bufniţele
[...] cu ochii foarte proeminenţi si cu buze groase”.
Ochii bulbucați sugerează obsesia personajului de a cunoaște tot ceea ce îl inconjoară, cu scopul de a se
apăra de eventualii atentatori la averea sa. Buzele groase și dinții vizibili denotă rapacitatea personajului,
lăcomia. Gestul clipirii lente, ca și bâlbâiala simulată reprezintă tehnici de tergiversare, care să îi ofere timp
de studiere a adversarului.
Aglae Tulea, sora lui Costache, este rea, invidioasă, acră. Mamă autoritară şi femeie voluntară, ea strivește
personalitatea copiilor ei, determinând ratarea lor pe plan sentimental și nu numai. Pe Olimpia o ignoră de
când este căsătorită cu Stănică, preferatul ei fiind Titi, pe care îl consideră un artist și un geniu, dar căruia nu
se sfiește să îi ordone a divorța. Această tendință de a-și impune voința în relația cu membrii familiei sale
este sugerată și prin câteva detalii ale portretului său fizic: „Era o doamnă cam de aceeaşi vârsta cu
Pascalopol, însă cu părul negru pieptanat bine într-o coafură japoneză. Faţa îi era gălbicioasă, gura cu buzele
subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de căteva cute mari, acuzând o slăbire bruscă. Ochii îi
erau bulbucaţi ca şi aceia ai bătrânului, cu care semăna puţin, şi avea de altfel aceeaşi mişcare moale a
pleoapelor. Era îmbrăcată cu bluză de mătase neagră cu numeroase cerculeţe, strânsă la gât cu o mare agrafă
de os şi sugrumată la mijloc cu un cordon de piele, în care se vedea, prinsă de un lănţişor, urechea unui
cesuleţ de aur.”
Termenii „strânsă” și „sugrumată” denotă autoritatea excesivă pe care o impune în familie. Preocupată de
aspectul său exterior (este coafată, poartă bluză de mătase și ceas de aur), Aglae probează prost-gust prin
opțiunea vestimentară (bluza are „numeroase cerculețe”). Gura cu buze subțiri și nasul încovoiat sunt semne
evidente ale răutății, iar aspectul ochilor și maniera de a clipi, asemănătoare cu a lui Costache, reliefează
aceleași trăsături pe care le posedă și fratele său.
Repetent nu o dată şi incapabil de a finaliza studiile liceale până la vârsta de 22 de ani, Titu Tulea are ca
preocupare copierea unor cărţi poştale ilustrate, tendinţa mimetică denotând platitudinea personajului şi
întârzierea sa psihică. Se leagănă când activitatea pe care o întreprinde începe să i se pară plictisitoare, iar
mama sa motivează faptul că îi curge sânge din nas prin excesul de studiu. Are fixaţii erotice, până şi Otilia
devine obiectul obsesiilor sale sexual-maladive. Se căsătoreşte, dar divorţează la porunca Aglaei. Eşuând
lamentabil în căsătorie, Titi, asemenea surorii sale, ilustrează drama singurătăţii.
Aurica reprezintă reflexia fidelă a mamei sale. Rea, invidioasă pe Otilia pentru farmecul pe care îl posedă şi
pentru fascinaţia pe care o exercită asupra tuturor bărbaţilor, Aurica vede în fiecare prezenţă masculină un
potenţial partener. Îl agasează cu aluziile şi insistenţele sale şi pe Felix, dar sfârşeşte tot singură, asemenea
surorii sale Olimpia, femeie placidă de care Stănică se debarasează odată ce obţine ceea ce îşi dorea: banii lui
moş Costache.
Simion este un personaj naturalist, prin intermediul său evidenţiindu-se ereditatea şi problemele ei.
Interesant şi atractiv este personajul Stănică Raţiu. Aparţine galeriei ariviştilor din literatura noastră (alături
de Dinu Păturică din romanul Ciocoii vechi şi noi, de Gore Pirgu, personaj al operei Craii de Curtea-Veche
de Mateiu Cragiale şi de Lică Trubadurul din Concert din muzică de Bach, roman al Hortensiei Papadat-
Bengescu). Demagog, lipsit de scrupule, abil manipulator, Stănică este un individ exponenţial al societăţii
din care face parte, în care toţi membrii se închină la zeul banului. Prin căsătoria cu Olimpia urmăreşte în
mod declarat potenţiala avere a acesteia şi pretextează insatisfacţia pe plan familial pentru a o părăsi, în
momentul în care sustrage averea lui Costache Giurgiuveanu. Deşi este expresia elanului de parvenire,
Stănică Raţiu devine un personaj simpatic, care, asemenea lui Costache ce este umanizat prin dragostea pe
care i-o poartă Otiliei şi astfel se diferenţiază de avarul clasic, devine ambiguu sub raportul tipologiei pe care
o ilustrează. Capabil să sesizeze răutatea familiei Tulea, Stănică se dovedeşte a nu fi atât de dezumanizat pe
cât o cere tipologia pe care o ilustrază.
Leonida Pascalopol este un personaj rafinat, expresie a eleganţei artistocratice şi de caracter. Singurătatea îl
determină să se apropie de familia lui Costache, iar faţă de membrii acesteia probează generozitate. Este
prieten cu avarul Costache, îi plăteşte facultatea lui Felix fără a brava cu ajutorul pe care îl oferă, lui Stănică
îi dă bani când acesta îl roagă, iar Otiliei îi face cadouri şi îi oferă luxul de care fata are nevoie. Afecţiunea sa
faţă de Otilia este puternică, dar incertă, personajul însuşi declarând că nu poate distinge ce e patern de ce
este viril în dragostea sa faţă de tânăra femeie. Generos, îi redă libertatea Otiliei, pentru ca aceasta să se
recăsătorească ulterior cu un conte.
Felix reprezintă personaj-reflector, prin conştiinţa sa fiind redată lumea pe care o înfăţişează opera.
Asemenea Otiliei, Felix este orfan, dar ambiţia sa îl propulsează într-o carieră strălucită la care visează şi în
vederea căreia depune efort. Intelectual superior şi geniu în devenire, Felix nu se lasă corupt de viciile
morale specifice societăţii în care pătrunde. Experienţa erotică îl iniţiază, îl ajută să se maturizeze şi astfel
ajunge să se căsătorescă nu atât din iubire, cât din raţiuni ce ţin mai degrabă de convenienţă şi interes, căci,
afirmă naratorul, „intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente”.
Otilia este – afirmă romancierul – „eroina mea lirică, proiecţia mea în afară […] e fondul meu de ingenuitate
şi copilărie”. Personaj atipic, imposibil de încadrat într-o tipologie, Otilia este ilustrarea eternului feminin.
Misterul feminităţii îl redă prin amestecul de inocenţă şi maturitate, prin reacţiile contradictorii, deciziile
imprevizibile şi prin evoluţia inconstantă a personalităţii sale.
Portretul Otiliei său este ambiguu, alcătuit pe baza opiniilor contradictorii ale celorlalte personaje asupra ei,
tehnica utilizată fiind cea a reflectării poliedrice/a oglinzilor paralele.
Astfel, pentru Felix, Otilia este o fată admirabilă, cultă şi talentată, de care se îndrăgosteşe uşor. Iniţial,
afecţiunea pe care i-o trezeşte fata este similară celei materne, Felix regăsind în verişoara sa vitregă ceea ce i-
a lipsit ca orfan, pentru ca ulterior pasiunea de ordin erotic să îşi clarifice adevărata sa natură.
Costache Giurgiuveanu o consideră pe adolescenta, femeie în devenire, „fetiţa” sa, pe care o iubeşte sincer,
chiar dacă amână în mod regretabil procesul adoptării ei.
Opinia contrară îi aparţine Aglaei, pentru care Otilia este o „dezmăţată”, o fată de moravuri uşoare a cărei
capacitate de seducţie reprezintă o dovadă de libertinism. Comportamentul de femeie emancipată al Otiliei
trezeşte revolta mătuşii care consideră că locul ei este într-o casă de corecţie. Aceeaşi percepţie o are şi
Aurica, iar atitudinea acesteia se justifică prin invidia pe care i-o provoacă mai tânăra, frumoasa şi generoasa
sa verişoară.
Pascalopol nu poate decide natura sentimentelor sale faţă de ştrengara cu chip copilăros, dar cu maniere
desăvârşite de femeie. Personajul afirmă că Otilia „este micul meu viţiu sentimental”. Dacă nu poate obţine
statutul de amant, bărbatul se mulţumeşte cu cel de părinte sau de prieten.
O fată deşteaptă o consideră Stănică, numai că acesta înţelege prin „deşteptăciunea” Otiliei capacitatea sa de
a suci minţile bărbaţilor. Pragmatic şi veşnic interesat să îi exploateze pe cei cu care intră în contact, Stănică
apreciază aceeaşi calitate şi la ceilalţi.
Autocaracterizarea dezvăluie o Otilie diferită de cea pe care o revelează actele sale. Astfel, personajul afirmă
despre sine: „eu sunt o zăpăcită, nu ştiu ce vreau”, iar afirmaţia contrastează cu gestul din final al părăsirii lui
Felix. Deşi îl iubeşte pe acesta, Otilia pleacă la Paris cu Pascalopol, prin aceasta evitând ca Felix să se
implice într-o „dragoste nepotrivită petru marele lui viitor”. Aşadar, Otilia ştie foarte bine ce îşi doreşte,
chiar dacă îndeplinirea dorinţei înseamnă sacrificiu de sine.
Autocaracterizându-se, eroina romanului călinescian afirmă: „mă plictisesc repede, sufăr când sunt
contrariată”, „sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă” şi, într-adevăr, se plictiseşte de compania lui
Pascalopol şi aceasta îi redă libertatea la care tânjeşte.
Concepţia sa asupra destinului femeii trădează conştientizarea dramatică a efemerităţii frumuseţii feminine,
dar şi o umbră de superficialitate proprie cochetei. Otilia îi mărturiseşte lui Felix că „singura noastră formă
de inteligenţă, mai mult de instinct, e să nu pierdem cei câţiva ani de existenţă, vreo zece cel mult.”
Caracterizarea indirectă este completată de relaţia pe care o stabileşte cu mediul. Descrierea camerei
personajului este sugestivă în acest sens şi valorifică tehnica detaliului semnificativ. Dezordinea generală
denotă firea imprevizibilă, expansivă a Otiliei, complexitatea personalităţii sale. Rochiile, flacoanele de
pudră şi de apă de Colonia, panglicele şi jupoanele aruncate sugerează feminitatea accentuată, cochetăria şi
nevoia de lux. Mormanul de romane de pe fotoliu evidenţiază preocupările erudite ale fetei, iar partiturile de
pian, latura artistică, talentul. Mobila veche şi elegantă trădează bunul-gust şi măsuţa cu trei oglinzi mobile
sugerează caracterul oscilant al fetei, amintind şi de tehnica utilizată de autor în construcţia personajului
eponim.