Roman realist-balzacian, obiectiv, interbelic

Enigma Otiliei
de G. Călinescu

Cunoscut ca erudit critic, riguros istoriograf şi remarcabil publicist, numele lui G. Călinescu
a dobândit în 1938 confirmarea unei noi valenţe, cea de prozator, prin publicarea romanului
Enigma Otiliei.
În anul 1932, G. Călinescu susţinea ideea unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea
teoria lui Camil Petrescu despre sincronizarea obligatorie a literaturii cu filozofia şi cu psihologia
epocii, argumentând că literatura nu e în legătură cu psihologia, ci cu sufletul uman. La întrebarea
care se punea în epocă - dacă romanul trebuia să fie balzacian, stendhalian, tolstoian sau proustian
– G. Călinescu răspunde prompt : Trebuie să fim cât mai originali şi ceea ce conferă originalitate
unui roman nu este metoda, ci realismul fundamental. Scriitorul pledează pentru ideea că orice
roman trebuie să fie, în mod firesc şi analitic.
În perioada interbelică, romanul românesc cunoscuse o evoluţie spectaculoasă. Aria tematică
s-a lărgit cu problematica intelectualului şi a spaţiului citadin, în timp ce formulele epice tradiţionale
coexistă cu soluţii artistice moderne.
1. Evidenţierea a două trăsături ale textului narativ, ilustrative pentru specia literară,
tipologie sau curent literar, prezente în textul studiat
Opera literară „Enigma Otiliei” este un roman deoarece are acţiune amplă, desfăşurată pe
mai multe planuri, cu un conflict complex, la care participă numeroase personaje.
Roman de sinteză estetică, Enigma Otiliei reuneşte elemente de factură balzaciană sau
realistă ( radiografiază societatea şi caracterele umane, apar tema familiei şi motivul moştenirii şi al
paternităţii, formula narativă abordează naraţiunea heterodiegetică, narator omniscient, focalizare
zero, incipitul este descriptiv, tipologiile balzaciene sunt construite pe o dominantă morală –
„caractere”,tehnica detaliului semnificativ, personajele sunt prezentate în relaţie cu mediul din care
provin), dar e îmbogăţit cu elemente estetice clasiciste (principii compoziţionale – cronologie,
simetrie, circularitate -, personaje construite în tiparul eroilor clasici, „personaje plate”), romantice
(elemente de Bildungsroman, tema iubirii, procedeul antitezei în construirea personajelor, descrierea
Bărăganului din perspectiva naturii primordiale) şi moderniste (ambiguitatea personajelor, romanul
citadin, problematica intelectualului, tehnici narative moderne – discontinuitate narativă,
pluriperspectivism - , personaje moderne, registre stilistice diverse, naturalismul).
Pentru Balzac, „o casă este un document sociologic şi moral”. În descrierea iniţială, realizată
în maineră balzaciană, a străzii şi a casei lui moş Costache sunt redate prin detaliile surprinse,
contrastul dintre pretenţia de confort şi bun gust a unor locatari bogaţi şi realitate: inculţi (aspectul de
kitsch, amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile), zgârciţi (case cu ornamente din materiale
ieftine), snobi ( imitarea arhitecturii clasice), delăsători (urme vizibile ale umezelii şi ale uscăciunii,
impresia de paragină). Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva
energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu are şi fond cultural.

1
 Romanul depăşeşte realismul clasic prin spiritul critic şi polemic, prin elemente ce ţin de
modernitate, precum ambiguitatea personajelor. Astfel, moş Costache nu este un avar dezumanizat
deoarece el o iubeşte sincer pe Otilia. Pascalopol nu poate distinge între ce este patern şi ce este viril
în dragostea pentru Otilia. De asemenea, „enigma” Otiliei este întreţinută de scriitor prin utilizarea
unor tehnici moderne: comportamentismul şi pluriperspectivismul.
Un alt aspect modern este naturalismul, care se manifestă prin interesul pentru procedee
psihice deviante, alienare şi senilitate, motivate prin ereditate şi mediu. Titi, fiul retardat care se
îndreaptă spre demenţă, este o copie fidelă a tatălui său, Simion Tulea. Fata bătrână, Aurica, este o
copie degradată a mamei. Amândouă au preocupări obsesive: Aglae – moştenirea, Aurica –
măritişul. Universul familiei Tulea se află sub semnul bolii, al degradării morale reflectate în plan
fizic.
2. Prezentarea subiectului textului narativ, prin raportare la temă
Tehnica narativă, prin fixarea caracterelor în spaţiu şi în timp, prin descrierea minuţioasă a
cadrului fizic în care se desfăşoară acţiunea, cu erudită atenţie pentru arhitectura clădirilor, pentru
interioare, pentru operele de artă plastică ce le împodobesc, detaşarea faţă de personaje şi crearea
de tipuri, ne trimit la Balzac şi la realismul secolului al XIX-lea.
Pompiliu Constantinescu reliefa „metoda balzaciană a faptelor concrete, a experienţei
comune”, autorul „fixând în nişte cadre sociale bine precizate o frescă din viaţa burgheziei
bucureştene”.
Ov. S. Crohmălniceanu aseza romanele lui G. Călinescu sub semnul „reconstituirii balzaciene
şi clasificării caracterologice”.
Paul Georgescu observa prezenţa unei dihotomii structurale: G. Călinescu atenuează
„clasicismul prin realism”, deşi tendinţa generală a operei sale „este clasicistă cu fioruri romantice
integrate”; romanul e o tragedie şi e dublat de comedie.
Romanul adoptă demonstrativ metoda de lucru a lui Balzac.
Tema fundamentală e balzaciană şi face referire la existenţa unei societăţi precis ancorate
într-un spaţiu geografic şi într-o perioadă istorică (existenţa societăţii burgheze bucureştene în
primul sfert al secolului al XX-lea). Această temă fundamentală se dezvoltă în trei arii tematice:
tema moştenirii, a paternităţii şi cea a iubirii. Imaginea societăţii este fundalul pe care se proiectează
maturizarea tânărului Felox Sima, care trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie.
Dacă titlul iniţial (Părinţii Otiliei) sublinia tema paternităţii, titlul sub care a fost publicată
cartea reliefează eternul mister feminin, dar şi misterul unei vârste şi al vieţii însăşi.
Compoziţia romanului este clasică: toate cele douăzeci de capitole ( fără titlu ) se succed
cronologic. Axa unui timp obiectiv, derulat lent la început, apoi într-un ritm tot mai accelerat, este
marcată obsesiv prin sintagme temporale cu care debutează mai toate capitolele: Într-o seară de la
începutul lui iulie 1909 [...], A doua zi [...], În ziua următoare [...], Cu timpul [...], Pe la începutul
lunii august [...]. Principiul simetriei şi al circularităţii care guvernează intrarea şi ieşirea din
universul cărţii, sunt evidente în secvenţele cu care se deschide şi se sfârşesşte romanul. Cele două
tablouri care au acelaşi decor – casa din strada Antim – evidenţiază şi o tehnică a contrastului; ele
propun un motiv de mare moderniate: cel al lui „Nimeni”. Arta compoziţiei valorifică şi alte tehnici

2
moderne, precum cea a contrapunctului ( decorul citadin e brusc înlocuit de pesajul Bărăganului ), a
colajului ( juxtapunerea planurilor ), a discursului discontinuu ( capitolul al XVIII-lea ).
Structura romanului se dezvoltă pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor
personaje: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor familiei Tulea, al lui Stănică. Într-un plan
scriitorul prezintă lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinea moştenirii lui moş Costache şi
înlăturarea Otiliei Mărculescu. În al doilea plan urmărim destinul tânărului Felix Sima care, rămas
orfan, vine la Bucureşti pentru a studia Medicina, locuieşte în casa tutorelui său, avarul Costache
Giurgiuveanu şi trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia.
Subiectul romanului este linear. Desfăşurarea epică este lentă, precipitându-se brusc doar cu
începutul capitolului al XVIII-lea.
Naraţiunea romanului Enigma Otiliei porneşte ca şi la Balzac, rupându-se parcă, deodată,
dintr-un punct bine determinat în spaţiu şi în timp. Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul
temporal (într-o zi de la începutul lui iulie 1909) şi spaţial (în strada Antim, venind dinspre strada
Sfinţii Apostoli). Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr
de vreo optsprezece ani, îmbracat în uniformă de licean, intră în strada Antim, venind dinspre
strada Sfinţii Apostoli cu un soi de valiză în mână...Acest tip de expoziţiune narativă, specifică
realismului, are o mare capacitate de deschidere pentru că prin întâlnirea şi contopirea timpului
istoric cu timpul naraţiunii, romancierul omniscient accentuează forţa iluziei şi imprimă credibilitate
verosimilului. Este, deci, prezentat un decor de epocă în care-şi face apariţia un personaj în haine de
epocă. Şi despre unul şi despre altul, ni se spune în câteva cuvinte esenţialul.
Familiarizarea cu mediul se face prin procedeul restrângerii treptate a cadrului sau printr-o
tehnică a cercurilor concentrice ( de model balzacian ). Tânarul căruia i se face un portret din care
reies trăsături ale autorului ( coloarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului ), străbate
strada aproape pustie, priveşte în jurul său ogrăzile şi casele, căutând după toate semnele o casă
anume. Privirile ce alunecă pe faţadele clădirilor sunt atât de pătrunzătoare încât nu pot fi atribuite
tânărului licean. Cel care substituie personajul şi observă totul este romancierul a cărui privire s-a
format în ambianţa urbanistică a Italiei în perioada celor doi ani de specializare în arhivistică: …
strada avea un aspect bizar. Nicio casă nu era prea înaltă şi aproape niciuna nu avea cat superior.
Însă varietatea cea mai neprevazută a arhitecturii (operă îndeobşte a zidarilor italieni), mărimea
neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridiculă prin
grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive făcute însă din var şi lemn vopsit, umezela
care dezghioca varul şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureşteană o
caricatură în moloz a unei străzi italice.
Asezând alături orice descriere dintr-un roman balzacian se poate observa că naratorul
notează ceea ce, neîndoielnic personajul imaginar ar fi putut observa şi ar fi fost apt să formuleze în
expresie lingvistică. În Enigma Otiliei, ca şi în celelalte trei romane, în locul percepţiei eroilor, G.
Călinescu introduce propria perspectivă .
Arhitectura ocupă un loc important. Forma clădirilor, a ferestrelor, ciubucăria, varul
dezghiocat de umezeală şi neîngrijire, ne permit să ne facem deja o idee despre populaţia cartierului.
Din astfel de explorări se creează atmosfera sociologică. În cele din urmă, tânărul gaseşte ceea ce
caută. Casa este descrisă în cele mai mici amănunte, informaţiile fiind menite să ne introducă în viaţa

3
unei familii. Cu ajutorul străzilor, caselor, mobilelor cunoaştem oamenii. Este vorba aici de o
reconstituire de departe către aproape şi din afară către înăuntru.
Se observă spiritul de expertiză ştiinţifică în descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu:
Casa avea un singur cat, aşezat pe un parter scund, ale cărui geamuri pătrate erau acoperite cu
hârtie translucidă imitând un vitraliu de catedrală. În prezentarea casei se foloseşte un limbaj
tehnic: cat, vitraliu, rozetă gotică, frontoane clasice, console, frontoane şi casetoane. G. Călinescu
pare a atribui eroului său, lui Felix, părerile şi limbajul, dar nu în mod consecvent. Este însă greu de
admis că un licean chiar eminent poseda asemenea cunoştinţe: Ceea ce ar fi surprins aici ochiul unui
estet era intenţia de a executa grandiosul clasic în materiale atât de nepotrivite. Deci, în toate
acestea este bănuit criticul, omul care ştie cum se face literatură şi care deliberat, îşi alege un mod de
a scrie ca să demonstreze practic justeţea opiniilor sale estetice.
Nicolae Manolescu, insipirat de formula „ochiul estetului”, îşi va intitula eseul scris pe
marginea acestui roman întocmai astfel. În acest studiu autorul face o comparaţie între metoda lui
Balzac şi a lui Călinescu. Autorul Enigmei Otiliei a dorit să ştie să demonstreze vitalitatea formului
balzaciene într-un moment în care romanul nostru şi cel european, se îndreaptă spre Proust şi alţii. G.
Călinescu preferă metoda balzaciană, considerând-o mai obiectivă.
După descrierea străzii urmează o scenă-cheie (caracteristică tablourilor expozitive cu care se
deschid romanele lui G. Călinescu), care reuneşte toate personajele romanului. Reuniunea familială
din salonul casei Giurgiuveanu prilejuieşte prezentarea personajelor în ipostaze definitorii,
surprinderea relaţiilor dintre ele şi fixarea conflictului. În final îi vom întâlni, peste un deceniu, doar
pe „străinii” al căror destin a fost legat de cel al clanului ( Felix, Stănică, Pascalopol şi Otilia ).
Planul epic central urmăreşte lupta clanului Tulea pentru a moşteni averea lui Costache
Giurgiuveanu. Acesta întârzie s-o înfieze pe Otilia Mărculescu, fiica lui vitregă, neasigurându-i
dreptul la succesiune, întârzie să-i depună la bancă cei 300.000 lei obţinuţi din vânzarea unor case.
Când e doborât de primul atac vascular, Aglae şi familia ei „ocupă casa milităreşte”. Scena
(cap. XVIII) e antologică, evidenţiind grotescul, odiosul şi tragicul acelei lumi. Pentru a sublinia
egoismul fiecăruia, autorul foloseşte dialogul din teatrul absurdului, construind un fragment de text
dramatic. Aglae vorbeşte despre o vagă boală proprie, Aurica e obsedată de măritiş, Stănică îşi
aminteşte despre veghea unui unchi muribund, doctorul Vasiliad dezvăluie complexe de om
incompetent, iar Titi, intenţia mecanică de a copia în alt format aceeaşi carte poştală.
După cel de-al doilea atac vascular al lui moş Costache, clanul Tulea începe să care din casă
toate lucrurile de valoare. Scena jafului nocturn reliefează încă o dată înspăimântătoarea lăcomie şi
lipsa de omenie a personajelor. Revenindu-şi şi acum, Costache Giurgiuveanu intenţionează să-i dea
lui Pascalopol o treime din banii de sub saltea, pentru a-i deschide un cont Otiliei, dar se
răzgândeşte, iar banii vor fi smulşi de Stănică, fapt care îi va provoca moartea bătrânului.
Tema paternităţii pune în relief dezbaterea asupra componentei morale. Toate personajele
romanului se raportează la Otilia ca posibili părinţi. Nimeni nu personifică ipostaza ideală de părinte.
Puritatea sentimentului patern al lui Pascalopol e alterată de implicaţiile afective erotice; afecţiunea
reală a lui moş Costache este erodată de avariţie; iubirea lui Felix conţine o doză de responsabilitate
faţă de viitorul fetei, însă formală, fiindcă el simte nevoia să fie ocrotit de Otilia. Aglae o

4
întruchipează pe mama vitregă. Stănică e un impostor şi în sfera paternităţii. Simion Tulea şi Aglae
ilustrează tipul de părinţi denaturaţi, indiferenţi şi iresponsabili faţă de copiii lor.
Planul erotic al romanului propune şi el o dezbatere pe o temă general umană. Iubirea este
problematizată. Povestea de iubire dintre Felix şi Otilia urmăreşte dilemele primei iubiri. Sfârşitul
acestei iubiri vorbeşte despre caracterul iluzoriu al libertăţii de a alege şi de a-şi asuma iubirea într-o
lume în care totul e determinat de mecanismul economic şi social.
Dragostea lui Pascalopol implică şi ea generozitate. El va renunţa la Otilia, redându-i
libertatea când înţelege că fata nu mai este fericită.
Concepţia despre iubire a Aglaei este a unei ariviste: Dragoste! Fleacuri! Pe vremea noastră
nu mai era asta! După nuntă vine şi dragostea.
Aurica este obsedată de problema dragostei, aceasta fiind singurul mod de a depăşi situaţia
precară de fată bătrână.
Stănică Raţiu consideră dragostea o afacere, un mod de a-şi realiza planurile ariviste. El nu se
căsătoreşte oficial cu Olimpia decât atunci când este semnat actul dotal. O va părăsi apoi pentru
Georgeta, prin care îşi asigură protectori puternici în cariera politică şi în afacerile dubioase.
Planul monografic al romanului e alcătuit din toate aceste aspecte care surprind existenţa
Bucureştiului în preajma anului 1909. Romanul evocă un oraş cu o viaţă ascunsă în case mohorâte,
în izolări de grădini cu ziduri înalte. În antiteză romantică, Bărăganul e descris ca spaţiu al
nemărginirii, în care fiinţa citadină poate recupera sentimentul cosmic. Mediul participă la existenţa
personajelor, fiind impregnat de personalitatea acestora.
Finalul romanului comprimă timpul, rezumând un deceniu din existenţa personajelor, în
contrast cu timpul destul de lent până atunci al naraţiunii. El are funcţia de epilog, vorbind despre
cariera şi despre căsătoria fericită a lui Felix, despre arivismul lui Stănică Raţiu, despre despărţirea
Otiliei de Pascalopol. În decorul casei din strada Antim, acum cu adevărat părăsită, ecoul vorbelor
lui moş Costache, care răsună în amintirea lui Felix, are putere de adevăr, părând rostite de destinul
însuşi.
3. Analiza, la alegere, a două componente de structură şi de limbaj, semnificative
pentru textul narativ
Istoria moştenirii include un dublu conflict succesoral: ostilitatea manifestată de Aglae
împotriva orfanei Otilia şi interesul lui Stănică pentru averea băţrânului, care duce la dezbinarea
familiei Tulea.
Conflictul erotic priveşte rivalitatea pentru iubirea Otiliei dintre adolescentul Felix şi maturul
Pascalopol.
Pentru caracterizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii mediului şi
fizionomiei, din care se pot deduce trăsăturile de caracter. Prin tehnica detaliului semnificativ,
naratorul omniscient descrie aspecte fizice semnificative în plan moral: fizionomia, vestimentaţia,
coafura, gesturile, timbrul vocii.
Felix Sima, străinul, este caracterizat direct de către narator la inceputul romanului, iar
detaliile fizionomice îl aşază în categoria ambiţiosului aflat la vârsta adolescenţei: Faţa era însă
juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă,

5
dar culoarea măslinie a obrazului şî tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară
întâia impresie.
Tehnica balzaciană a caracterizării prin descrierea interiorului conturează portretul avarului
Costache, al retardatului Titi, dar şi al Otiliei, o tânără rafinată, cu temperament de artistă. În seara
sosirii lui Felix, Otilia îi oferă cu generozitate camera ei, prilej pentru Felix de a descoperi în
amestecul de dantele, partituri, romane franţuzeşti, cutii de pudră şi parfumuri, o parte din
personalitatea exuberantă a Otiliei.
Portretul balzacian porneşte de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul, ambiţiosul,
cocheta), cărora realismul le conferă dimensiune socială şi psihologică. Apare un alt tip uman,
arivistul. Tendinţa de generalizare conduce la realizarea unei tipologii clasice: moş Costache –
avarul, Aglae Tulea – baba absolută fără cusur în rău, Aurica - fata bătrână, Simion – dementul
senil, Titi – debilul mintal, Stănică Raţiu – arivistul, Otilia – cocheta, Felix – ambiţiosul, Pascalopol
– aristocratul rafinat.
Portretul Otiliei este realizat nu numai prin modalităţi tradiţionale de caracterizare, ci şi prin
tehnici moderne: comportamentismul şi pluriperspectivismul. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia
este prezentată mai ales prin comportamentism (fapte, gesturi, replici); naratorul nu-i dezvăluie
gândurile. Această tehnică este dublată, pe aceleaşi spaţiu narativ, de reflectarea personalităţii Otiliei
în conştiinţa celorlalte personaje, ceea ce îi alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: este
fe-fetiţa cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, fata exuberantă, admirabilă, superioară pentru
Felix, femeia capricioasă, cu temperament de artistă pentru Pascalopol, o dezmăţată, stricată, pentru
Aglae, o fată deşteaptă, cu spirit practic, pentru Stănică, o rivală în căsătorie pentru Aurica.
Încheiere
Enigma Otiliei este roman de factură balzaciană. El excelează prin profunzimea observaţiei
morale, dar şi prin penetraţia cu care străbate în intimitatea unui mediu social, descriind cadrul
material al existenţei, viaţa de familie, atmosfera domestică, dezvăluind complexitatea contradictorie
a relaţiilor dintre oameni, paienjenişul obscur de interese care îi uneşte sau îi separă. Nimic nu
scapă ochiului scrutător al romancierului: nici interiorul locuinţelor, nici înfăţişarea fizică a
personajelor, nici îmbrăcămintea lor, nici modul de alimentaţie. Am putea spune că în Enigma
Otiliei este inclusă o monografie a vieţii unor anumite relaţii ale burgheziei bucureştene de la
începutul secolului al XX-lea.

Caracterizarea personajelor
Stănică Raţiu

6
 Stănică Raţiu, personaj principal, e un parvenit de tip nou, un produs al societăţii începutului
de secol XX, societate care aspiră către modernitate. Complexă figură de arivist, superior artistic
vorbind lui Dinu Paturică ( Nicolae Filimon ), Iancu Urmatecu ( Ion Marin Sadoveanu ), Gore Pirgu
( Mateiu Caragiale ) şi Lică Trubadurul ( Hortensia Papadat-Bengescu ), prin multitudinea
trăsăturilor de caracter prin desăvârşita artă a mimării emoţiilor şi printr-o extraordinară disimulare,
Stănică Raţiu e văzut de Ov. S. Crohmălniceanu ca un Caţavencu al ideii de paternitate. Vechile
metode care îi ridicaseră pe scara ierarhiei sociale pe ceilaţi fraţi ai săi din secolul al XIX-lea, nu mai
răspundeau noului stadiu de dezvoltare a societăţii burgheze de la începutul secolului al XX-lea, a
carui ierarhie devenise tot mai complicată.
Stănică Raţiu e un personaj căruia în desfaşurarea epică el fiind acela care în final schimbă
cursul vieţii majoritaţii personajelor romanului.
Scriitorul ni-l prezintă de la începutul romanului, în disputa pentru moştenirea soţiei sale cu
clanul Tulea. Stănică e un bărbat de o sănatate agresivă, cu părul mare şi negru, foarte cret şi cu
mustaţa în chip de muscă, îmbrăcat într-un costum de soie-ecrue deschis, purtând o cravată înfoiată
ca o lavalieră. El îşi face apariţia cu Olimpia în salonul casei din strada Antim, unde se adunaseră
toţi ceilaţi în acea seară de vară, cu scopul de a-l determina pe socrul sau, Simion Tulea să-i dea
averea care i-a fost promisă. Înfăţişarea şi ţinuta vestimentară sunt ale unui om de lume, în pas cu
moda, a cărui deplină siguraţa reiese din gesturi, din mişcări, din vorba sa sonoră, acesta din urmă
fiind principalul mod de a se impune.
Portretul schiţat de la început este amplu nuanţat pe parcursul naraţiunii. Dacă celelalte
personaje au un plan după care se conduc pentru obţinerea banilor, Stănică Raţiu aşteaptă lovitura
cea mai mare care să-i schimbe cursul vieţii. De aceea el aleargă dintr-un loc in altul, se amestecă în
vieţile interne ale celorlate personaje, dă sfaturi, fiind inepuizabil.
Dinamismul acestui personaj, dorinţa sa înăscută de a scoate bani din orice au o explicaţie
ereditară: Moşii mei au fost negustori, oameni de acţiune, de la ei am eu groază de a sta pe scaun la
un birou. Jos funcţionarismul! exclama Stănică programatic.
Privit prin prisma apartenenţei la o asemenea familie ce a avut ca prim spaţiu de afirmare
Oborul şi uliţele din împrejurimi, Stănică Raţiu reprezintă ridicarea unui întreg grup social, a carui
forţă izvorând dintr-un adevărat cod existenţial specific burgheziei industriale şi negustoreşti din
Romania, categorie socială aflată în plină ascensiune de la începutul veacului.
Prin intermediul unei schiţe autobiografice, aflăm că familia sa ajunsese să numere, la 1909
mari industriaşi sau moşii, oameni cu posturi de comandă bine retribuite, mai degrabă în mari
intreprinderi, decât la stat , nelipsind nici magistraţi şi politicieni, vărul Panait fiind chiar senator
sub regim conservator.
Vizita lui Stănică la mătuşa Agripina cu ocazia onomasticei acesteia, este prezentată
amanunţit. Acesta e un prilej de întâlnire a membrilor unei familii ce cultivă o morală ce aminteşte
de cea a clanului Forsyte. Toate fetele din familia lui Stănică se maritau cu oameni bogaţi sau în
stare să devină, preferând aproape cu stricteţe marii industriaşi, marii restauratori sau hotelieri,
magistraţii care aveau moşie, mai rar un ofiter, de la colonel în sus, niciodată un profesor, niciodată

7
un intelectual. Vizita lui Stanică are rolul de a reînnoda legăturile cu rudele şi de a dobândi eroul
forţe proaspete pentru a da marea lovitură.
Pentru Stănică, produs tipic al societăţii în care traieşte, banii reprezintă totul: temelia unei
căsătorii bazată pe dragoste şi fericire, renumele în cariera de avocat, succesul în viaţa politică şi în
societate.
Provenind dintr-o familie numeroasă, avocat fără procese, lipsit practic de orice mijloace de
trai, Stănică se căsătoreşte cu Olimpia de la care speră să obţină o avere mulţumitoare.
El traieşte de la început pe o formidabilă impostură. Nici nu este căsătorit oficial cu Olimpia,
pe Relişor l-a lăsat să moară din neglijenţă şi din lipsă de grijă paternă, dar agită cu volubilitate
extraordinara ideea familiei. „Forţa prinicipală a lui Stănică stă în arta cu care el practică o
demagogie sui-generis, de ordin familial, demagogia paternităţii” ( Ov. S. Crohmălniceanu ). Stănică
este caracterizat indirect prin limbaj şi riscă o anume şablonare prin repetarea unor expresii din
arsenalul lexical avoţesc: căminul părintesc, temelia matrimoniului, scopul căsătoriei care e
procreaţia, expresii care îi împrumută un aer de personaj caragialesc.
Neruşinarea cu care se bagă în sufletele oamenilor, dezinvoltura şi intuiţia cu care se poartă
cu oricine, indiferent de starea socială, izvorăsc din necesitatea, fizică aproape pentru el, de a obţine
bani nemunciţi. Prin volubilitatea lui, prin abilitatea cu care reuşeşte să se strecoare prin viaţă, pare
să confirme exclamaţia proprie: He, he, Stănică e profound, degeaba încercaţi dumneavoastră să-l
luaţi peste picior. ( autocaracterizare )
Demagog, Stănică trăieşte minciuna cu autencitate, savurându-le cu bucuria creatorului. Şi
totuşi, oricât de paradoxal ar părea, Stănică cinicul cunoaşte momente de oarecare dezinteresare.
Este cazul anumitor întâmplări din relaţiile cu Felix, al cărui bine îl doreşte cu sinceritate.
Dupa primul atac de cord al lui Costace Giurgiuveanu cercetează cu mai multa insistenţă
terenul, apărându-şi averea. Stănică se retrage acum în căutarea locului în care moş Costache
Giurgiuveanu şi-ar fi ascuns banii. Printr-o abilitate spirituală ieşită din comun, tâlharul Stănică dă
marea lovitură, smulgânu-i banii bătrânului Costache, pricinuidu-i astfel moartea.
Cariera sa politică şi prosperitatea afacerilor dubioase sunt datorate căsniciei cu Georgeta şi
protecţiei admiratorilor acesteia.
Stănică „are geniu” şi prin el, G. Călinescu depaşeşte tipurile de arivişti din literatura română
şi universală. G. Călinescu găseşte în el mijlocul prin care banul se află pe primul plan, e o cale prin
care-şi manifestă dezacordul.
„Psihologia lui Stănică Raţiu e mult mai complicată nu numai decat aceea a soacrei sale, dar
într-un fel, decât a tuturor celorlalte personaje”, remarca pe bună dreptate Dumitru Micu, creionând
apoi cel mai plastic şi mai bogat comentariu asupra acestui personaj calinescian: „Stănică Raţiu e
pişicher, lichea, puşlama, pelivan, insul băgăreţ, insistent, insolent, nesimţit, linguşitor, scotocitor,
şterpelitor, delator, intrigant, mincinos, panicar, ascultător pe la uşi, gură spartă, confident nedorit,
javră, bârfitor, calomniator, minte isteaţă, descurcareaţă, inventivă, imaginativă, combinativă,
angajată în serviciul unui caracter fluşturatic (…), ins de o totală neseriozitate, fără nici un
Dumnezeu, în stare de orice ticaloşie, nedutându-se în lături de la nici o afacere necurată, pretându-
se la orice matrapazlâc şi cotoşluc.”

8
 Otilia Mărculescu

Este considerată cel mai modern personaj al romanului, care se înscrie „în eternul feminin şi
în clipă” (C. Ciopraga). Despre Otilia autorul afirmă: „în planul poematic Otilia este eroina mea
lirică, proiecţia mea în afară, o imagine lunară şi feminină [...], e fondul meu de ingenuitate şi
copilărie [...]. Eroina este tipizarea mea fundamentală, în ipostază feminină. Otilia este oglinda mea
de argint.” (G. Călinescu).
Înainte de a fi văzută de Felix Sima, Otilia se remarcă prin vocea cristalină. Apoi se arată un
cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri. (...) Fata subţiratică,
îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare coleretă de
dantelă pe umeri, îi întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat. Privirea tânărului Felix coboară spre
vestimentaţia care denotă o fire deschisă, supleţea şi delicateţea fetei. Apariţia eroinei e romantică,
ilustrând un Călinescu modern.
În caracterizarea personajului Otilia, G. Călinescu găseşte mijlocul prin care introduce
inovaţia în câmpul tradiţional. În primele şaisprezece capitole ale romanului, Otilia este prezentată
exclusiv prin comportamentism. Romancierul renunţă la omniscienţă şi receptează numai datele
obiective de comportament: acţiuni, fapte, gesturi şi propoziţii, fără a cunoaşte gândurile fetei, decât
atunci când acceptă să le dezvăluie. Abia în capitolul al XVII-lea modifică perspectiva şi introduce
caracterizarea directă, pentru că ţine să-şi exprime concepţia sa despre un anume ideal de feminitate.
Comportamentul foarte liber va determina păreri diferite. În caracterizarea acestui personaj
întâlnim o tehnică pe care a utilizat-o Camil Petrescu, o tehnică proustiană, cea a relativizării
imaginilor printr-un sistem de oglinzi cu unghiuri de incidenţă variate. Otilia se bucură de dragostea
vizibilă a lui Costache Giurgiuveanu, în vreme ce Felix şi Pascalopol încearcă să o cucerească,

9
primul, şi să-şi menţină afectiunea fetei. În privirile celorlalţi membri ai familiei, chipul Otiliei se
răsfrânge deformat, prin aberanta receptare a personajului. Stănică insinuează că fata urmăreşte
căsătoria cu Pascalopol fiindcă umblă după avere. Aglae este convinsă că Otilia l-a ameţit pe
Costache spre a deveni fiica lui moştenitoare prin înfierea de către acesta. Gesturile mărunte ale fetei
sunt uneori inadecvat interpretate. După ce Stănică Raţiu o cere în căsătorie, Otilia se repezi ca o
nebună pe scări şi intră în odaia cu piano-forte, unde începu să cânte vijelios tot ce-i venea în minte.
Acea furtunoasă interpretare muzicală era unicul mod de a-şi atenua zbuciumul interior trăit.
O altă tehnică modernă pe care romancierul o foloseşte în conturarea trăsăturilor eroinei este
cea a ambiguităţii la nivelul personajelor. Această ambiguitate conferă personajului o complexitate
deasupra mediei, ce nu se confundă cu banalul.
Portretul Otiliei este completat de impresiile lui Felix la venirea în casa lui Costache
Giurgiuveanu. Portretul este clasic, dar apariţia ei este romantică. Fata părea să aibă optsprezece-
nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între
multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil
perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătrată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire
desăvârşită de femeie. La această apariţie, reacţia lui moş Costache Giurgiuveanu este de a o sorbi
din ochi. Întâlnirea inedită cu Felix, îi creează acestuia un soi de nemulţumire, observând
familiaritatea, oricât de copilărească, cu Pascalopol. Încă de la apariţia tânărului fata îi impune
atitudinea pe care trebuie să o aibă faţă de ea. Otilia îi trage mâna pentru a nu-i fi sarutată şi o pune
lângă braţul lui Felix.

Pătruns în casa lui Giurgiuveanu, Felix va lua contact cu mediul în care trăieşte Otilia,
oprindu-se şi asupra camerei acesteia. Observăm în descrierea interiorului că apar elemente care fac
parte din structura psihologică a Otiliei. Odaia fetei are trei oglinzi mobile. Motivul oglinzilor nu
este aici pur decorativ, gratuit, ci implică o explicaţie a interiorului personajelor. Mobilitatea uneia
dintre ele este însăşi mobilitatea psihicului Otiliei care nu se poate cristaliza deodată. Sunt o nebună,
Felix, nu trebuie să te iei după mine, zice Otilia. Ea trece repede de la o stare la alta, ca apele unei
oglinzi care reflectă tot alte vedenii şi peisaje. Pe de altă parte, preocupările intelectuale, firea
dezinvoltă, o întregă arhitectură a personajului reies din prezenţa cărţilor de lectură, de modă şi a
partiturilor de pe pian.
Relativizarea personajului (procedeu modern) se realizează prin însumarea unor perspective
multiple, divergente asupra Otiliei. Pentru Giurgiuveanu, ea este fe-fe-fetiţa, Otilica sa cea scumpă,
care îi luminează bătrâneţea şi singurătatea. Lui Pascalopol îi apare drept o tânără strălucitoare, cu
suflet capricios de artistă dezinteresată de latura practică a vieţii, având însă nevoie să fie protejată.
Pentru Felix, este o fată admirabilă, o fată superioară pe care nu o înţeleg, în timp ce pentru Stănică
este femeia deşteaptă care ştie să se descurce în viaţă. Pentru Aglae şi Aurica este dezmăţata ce
suceşte minţile bărbaţilor, stricata. Reacţia Marinei este firească la punerea în practică a copilăriilor
Otiliei: Haida, a-nceput nebunia! Se observă aici, ca tehnică de realizare, îmbinarea
comportamentismului cu pluriperspectivismul.

10
 Ambiguitatea personajului rezultă din comportamentul ei, mai ales. Multă vreme Otilia
oscilează între Felix şi Pascalopol. Primul o atrage prin tinereţea lui, iar cel de-al doilea prin
bunătate, răbdare şi prin posibiliatea de a-i satisface toate capriciile. Felix rămâne cu o concluzie în
urma unei discuţii cu Otilia: sufletul fetei era impenetrabil. Această ambiguitate se rezolvă imediat
după îmbolnăvirea lui Costache Giurgiuveanu. O posibilă pierdere a tatălui vitreg trezeşte, prin
revers, dorinţa de ocrotire: Nu mă pricep la nimic, papa nu mi-a dat nicio experienţă. Felix este lipsit
de practica vieţii, iar cel care-i poate asigura protecţie este Pascalopol.
Ambiguitatea din comportamentul fetei se adânceşte în momentul în care ea pătrunde
noaptea în camera lui Felix. Pentru a-i demonstra dragostea ea doarme o noapte, iar în dimineaţa
următoare părăseşte ţara cu Pascalopol.
Pentru Felix, Otilia rămâne o permanentă enigmă. El nu-şi poate explica acea căsătorie cu
Pascalopol şi, mai apoi, despărţirea de acesta pentru o relaţia mai plată.
După mai mulţi ani, Pascalopol, întâlnit întâmplător de Felix, îi prezintă o fotografie care
înfăţişa o doamnă foarte picantă, gen actriţă întreţinută, şi un bărbat foarte exotic...Era pentru Felix
o altă Otilie, necunoscută de el, iar pentru Pascalopol o enigmă.
În legătură cu enigma Otiliei, G. Călinescu spunea: pentru un tânăr de douăzeci de ani,
enigmatică va rămâne fata care-l va respinge, dându-i, totuşi, dovezi de afecţiune.

11