,,Enigma Otiliei” de George Călinescu

Realismul este un curent literar manifestat în plan european de la mijlocul sec. XIX, apărut
ca reacție antiromantică și care își propune reflectarea veridică și obiectivă a realității.
Trăsăturile acestui curent sunt: reflectarea veridică și obiectivă a realității, personajele tipice
în împrejurări tipice, stilul sobru (simplu) și impersonal, respingerea imaginilor artificiale și a
romantismului în favoarea observației directe, individul este produsul mediului în care
trăiește, analiza psihologică, tehnica detaliului semnificativ, naratorul obiectiv, omniprezent,
omniscient și veridicitatea (se folosesc toponime preluate din realitate).
Balzacianismul reprezintă o tendință apărută în literatura interbelică, al cărui pionier a fost
Honore de Balzac. Caracterizat prin câteva elemente moderne, acesta are predominant teme
urbane și ca motive literare folosește motivul paternității și cel al moștenirii.
Critic și romancier, poet și istoric literar, profesor și ziarist, dramaturg și reporter,
G.Călinescu și-a surprins, și-a iritat, dar și fascinat contemporanii printr-o complexă activitate
desfășurată atât pe tărâmul ideilor, cât și în domeniul ficțional. El rămâne cel mai important
critic și istoric literar român, fiind autorul „Istoriei literaturii române de la origini până în
prezent” (1941), în care concepe evoluția literaturii autohtone ca un proces organic, în sensul
că ea conține, fără excepție, toate curentele și formele literare manifestate de-a lungul
timpului.
Ca teoretician al romanului românesc, G.Călinescu respinge proustianismul și pledează
pentru realismul clasic (romanul obiectiv de tip balzacian). Romanul „Enigma Otiliei” (1938)
este cel de-al doilea roman din cele 4 scrise de Călinescu, celelalte fiind „Cartea nunții”,
„Bietul Ioanide” și „Scrinul negru”. „Enigma Otiliei” este un roman realist, reprezentativ
pentru perioada interbelică, reflectând concepția autorului asupra formulei românești
balzaciene.
Tema fundamentală, de factură balzaciană, este cea a existenței unei societăți precis
ancorată într-un spațiu geografic și într-o perioadă istorică (existența societății burgheze
bucureștene, în primul sfert al sec. XX). Se poate identifica și o temă a parvenirii, deoarece
toate personajele (cu excepția lui Pascalopol) năzuiesc, conștient sau inconștient, să pătrundă
într-o sferă socială superioară, prin îmbogățire, prin căsătorie sau prin afirmarea profesională.
O primă secvență narativă semnificativă pentru tematica operei poate fi considerată cea a
jocului de table din capitolul I. Prin intermediul lui Felix, care pătrunde în universul familiilor
Giurgiuveanu și Tulea, cititorul face cunoștință, în manieră balzaciană, cu întreg peisajul
tipologiilor prozei realiste. În odaia foarte înaltă şi încărcată de fum „ca o covertă de vapor pe
Marea Nordului”, adunaţi în jurul mesei pe care se joacă table şi cărţi, se află cei care vor
avea un rol important în desfăşurarea epică a romanului. Naratorul notează minuţios fiecare
aspect revelator: familiaritatea neobişnuită a gesturilor Otiliei, generozitatea şi slăbiciunea lui
Pascalopol pentru ea (îi oferă cu discreţie un inel cu safir), răutatea acră a Aglaei (se
adresează către moș Costache: „N-am știut că faci azil de orfani”), care îi face aluzie lui
Pascalopol la faptul că sosirea lui Felix va fi o distracţie nouă pentru Otilia, refuzul speriat al
lui Giurgiuveanu de a o împrumuta pe sora lui , ocheadele Auricăi către Felix. Întregul tablou
pare desprins dintr-o comedie de moravuri, prezentat dintr-o perspectivă critică și polemică.

1
 Un alt episod care subliniază tema moștenirii și influența viziunii balzaciene este situat în
capitolul 18. Moş Costache suferă un atac de apoplexie şi este imobilizat la pat. Ochiul
naratorului urmărește cu atenție gesturile avarului, preocupat de cheile sale, plătind cu greu
doctorul, neputincios în fața atacurilor familiei Tulea și ale lui Stănică Rațiu la adresa
bunătăților ascunse cu grijă. Clanul Tulea sărbătorește cu un festin moartea neîntâmplată,
joacă partide de cărți, se instalează militărește în casă și veghează asupra moștenirii. Otilia și
Felix sunt singurii îndurerați de starea bătrânului, așa că îl cheamă pe Pascalopol, care, loial,
aduce un doctor universitar și îngrijește bolnavul. Cunoscând intențiile clanului Tulea,
Giurgiuveanu hotărăște să-i lase o sumă importantă Otiliei, dar amână din nou să o facă în
fapt. Astfel episodul concentrează epic schema întregului roman.
În centrul acțiunii romanului se află, de fapt, moștenirea lui Costache Giurgiuveanu. Aceasta
împarte personajele în două tabere: pe de o parte, se situează cei din clanul Tulea, care
pândesc efectiv banii lui Costache, iar pe de altă parte se află tabăra celor care nu urmăresc
averea lui Giurgiuveanu, dar depind de ea: Otilia și Felix. Între cele două tabere s-ar putea
situa Pascalopol. Acesta ține sincer la Costache, dar și la Otilia, este convins de răutatea
Aglaei și de relele intenții ale lui Stănică, are el însuși o situație materială foarte bună, drept
care încearcă să îl sfătuiască pe bătrân să ia deciziile cele mai bune. În final, banii agonisiți de
moș Costache ajung la Stănică Rațiu, care este vinovat moral de moartea bătrânului, iar restul
moștenirii ajunge la Aglae Tulea.
În structura romanului sunt delimitate 20 de capitole și un epilog, care include explicații
privind destinul unor personaje și evoluția conflictelor. Secvențele narative sunt prezentate
prin înlănțuire, fiind respectată cronologia evenimentelor. În structura operei se remarcă 3
planuri narative. Planul epic principal urmărește destinul planului familial (alcătuit din
familiile Giurgiuveanu, Tulea și Rațiu, înrudite între ele). Acesta se ordonează în jurul istoriei
moștenirii, fiind deci dinamizat de un conflict economic (lupta pentru averea lui moș
Costache). Tema parvenirii, dar mai ales cea a paternității, apar dezvoltate în acest plan,
scoțând în evidență un conflict de ordin moral.
Cel de-al doilea plan narativ urmărește povestea de iubire dintre Felix și Otilia, eroii
surprinși în devenire, în confruntarea cu lumea și cu ei înșiși. Lor li se adaugă Leonida
Pascalopol, care trăiește revelațiile unei iubiri târzii. Conflictul principal regăsit în acest plan
este unul interior, psihologic, care se rezolvă prin opțiunea clasicilor, adică triumful rațiunii
asupra pasiunii.
Cel de-al treilea plan este planul-cadru, care conturează monografic existența societății
burgheze bucureștene de la începutul sec. XX. Tema parvenirii, definitorie pentru această
lume în care Stănică Rațiu este un învingător, accentuează conflictul de ordin moral.
Simetria dintre incipit și final se realizează prin descrierea străzii Antim și a casei lui moș
Costache din perspectiva lui Felix, în momente diferite de existență (în adolescență, la aprox.
18 ani și după aprox. 10 ani, după război), dar și prin replica lui moș Costache la venirea lui
Felix, prin care de altfel se încheie romanul: „Aici nu stă nimeni”.

2
 Incipitul romanului este de tip captatio benevolentiae și fixează în manieră realistă-
balzaciană cadrul temporal („Într-o seară, de la începutul lui iulie, 1909, cu puțin înainte de
orele 10”), cadrul spațial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii clădirilor și a casei lui
Costache Giurgiuveanu). Strada și casa lui moș Costache sugerează, prin detaliile surprinse,
contrastul dintre pretenția de confort și bun gust a unor locatari bogați și realitate: inculți
(amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile), zgârciți (case cu ornamente din materiale
ieftine), snobi (imitarea arhitecturii clasice), delăsători (urme vizibile ale umezelii și ale
uscăciunii). Tot în incipit, se vor prezenta personajele principale și se vor schița conflictele
esențiale.
Finalul romanului este închis prin rezolvarea conflictelor, fiind urmat de un epilog, care
prezintă discuția dintre Stănică Rațiu și Felix și întâlnirea din tren, „în drum spre Constanța”,
dintre Felix și Pascalopol.
Axa unui timp obiectiv, derulat lent la început, apoi într-un ritm tot mai accelerat, este
marcată în text prin sintagme temporale, cu care debutează mai toate capitolele cărții (de
exemplu, „A doua zi...”, „În ziua următoare...”, „Pe la începutul lunii august...”, „Pe toamnă
târziu...”, „Pe la sfârșitul lui septembrie...”).
Se poate observa că principiul simetriei și al circularității se combină cu tehnica
contrastului. Descrierii ample, balzaciene, de la începutul romanului îi corespunde o imagine
sintetică în final. Arta compoziției valorifică și alte tehnici moderne precum cea a
contrapunctului (de exemplu, decorul citadin este prezentat în contrast cu peisajul vast al
Bărăganului), a colajului (textul incluzând și bilete, scrisori sau liste de cheltuieli), iar în ceea
ce privește personajul principal, sunt utilizate tehnici moderne precum reflectarea poliedrică
(a oglinzilor paralele) și comportamentismul.
Având în vedere că romanul este unul realist, autorul construiește personaje tipice
prezentate în împrejurări tipice. Eroina cărții este caracterizată direct prin intermediul a două
tehnici moderne. Prima este comportamentismul prin care naratorul alege să nu intre în
gândurile personajului, lăsând cititorilor doar comportamentul ei, pentru a evidenția misterul.
A doua este reflectarea poliedrică, personajul fiind caracterizat prin perspectiva mai multor
personaje. De exemplu, pentru Costache Giurgiuveanu, ea este „fetița cuminte și
ascultătoare”, iar pentru Felix este „admirabilă” și „superioară”. Pe de altă parte, Aurica o
vede ca pe o rivală în căsătorie, iar Aglae o consideră „o stricată și o dezmățată”.
Caracterizarea indirectă o surprinde ca o ființă emancipată, care nu respectă întru totul
normele de conduită ale vremii și preferă să se manifeste așa cum simte. Otilia se
autocaracterizează ca fiind „foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”.
„Enigma Otiliei” este un roman de sinteză, deoarece îmbină mai multe curente artistice.
Astfel, în roman pot fi identificate elemente realist-balzaciene (tehnica detaliului
semnificativ, reflectarea veridică a realității, personaje tipice în împrejurări tipice, tema tipic
balzaciană – moștenirea și paternitatea), clasice (utilizarea unor principii compoziționale
precum: cronologia, simetria și circularitatea; prezența unor personaje construite în tiparul
clasic – personaje plate, construite pe o singură trăsătură definitorie – aristocratul), romantice
(procedeul antitezei în construcția personajelor – Stănică/Felix, Otilia/Aurica; tema iubirii și
motivul literar al triunghiul erotic, al orfanului, al străinului; caracterul de bildungsroman) și

3
moderne (roman citadin, tehnica colajului, tipologia intelectualului, ambiguitatea pers
feminin central).
Sunt îmbinate toate modurile de expunere: narațiunea este obiectivă, descrierea are rol
portretistic sau de ancorare spațio-temporală a întâmplărilor, iar dialogul conferă impresia de
veridicitate, evidențiază relațiile dintre personaje și dinamizează ritmul narativ.
În concluzie, romanul ,,Enigma Otiliei” de George Călinescu este un roman realist
balzacian care dăpeșeste modelul realismului clasic și este, după cum s-a spus, de
un ,,balzacianism fără Balzac”, prin spiritul critic și polemic și prin valorificarea unor
elemente ale modernității.