Particularităţile unui roman realist-balzacian studiat

1. Context
Romanul Enigma Otiliei a apărut în 1938 şi este al doilea, după Cartea nunţii. Proza perioadei
interbelice urmează două direcţii principale - realism şi modernism -, iar romanul călinescian, deşi în
intenţie este de factură balzaciană, asimilează elemente moderniste.

2. Evidenţierea a două trăsături aie textului narativ, ilustrative pentru specia literară, tipologie
sau curent literar, prezente în textul studiat
Tehnica narativă adoptată este cea balzaciană, dar autorul inserează în structura romanului său
elemente moderniste. Ca influenţe balzaciene, putem enumera: alegerea temei şi a subtemelor, plasarea
exactă în timp şi spaţiu a acţiunii (iulie, 1909, înainte de ora 10, Bucureşti), descrierea amplă a străzilor şi a
caselor Bucureştiului, descrierea amănunţită a interioarelor (casa lui moş Costache, camera Otiliei, casa
Aglaei, moşia lui Pascalopol), concordanţa dintre mediul exterior şi caracterul personajelor (casa vetustă a
lui moş Costache seamănă cu el; la fel camera dezordonată a Otiliei reflectă temperamentul ei impulsiv),
personajele sunt gata formate, fără să suporte evoluţie şi sunt portretizate de la bun început (fiecărui personaj
i se face portret fizic ce-i sugerează firea), incipit descriptiv, final închis.
Cu toate acestea, romanul depăşeşte modelul realismului clasic, prin spiritul critic şi polemic, prin
elemente ce ţin de modernitate, precum ambiguitatea personajelor sau tehnicile de caracterizare
(comportamentismul şi pluriperspectivismul). Astfel, moş Costache nu este un avar dezumanizat, ci are o
iubire paternă sinceră pentru Otilia. Pascalopol o iubeşte sincer şi o protejează pe Otilia, dar nu poate
distinge „ce e patern şi ce e viril“ în sentimentele sale.

3. Două scene comentate prin raportare la temă

Tema romanului este imaginea societăţii bucureştene la începutul secolului al XX-lea, fiind un
roman social şi citadin. Alte subteme, în descendenţă balzaciană, sunt: paternitatea, moştenirea, căsătoria. La
nivelul compoziţiei, se observă o simetrie ce aduce aminte de romanele lui L. Rebreanu: începe şi se termină
cu aceeaşi imagine, a casei lui moş Costache, văzută, însă, la distanţă în timp.
Expoziţiunea este realizată în stil realist-balzacian: situarea exactă a acţiunii în timp şi spaţiu,
veridicitatea susţinută prin detaliile topografice (descrierea străzii), fineţea observaţiei şi notarea detaliului
semnificativ. Caracteristicile străzii şi ale casei lui moş Costache sunt surprinse din perspectiva naratorului
specializat, deşi observaţia îi este atribuită personajului-reflector, Felix Sima, care caută o anumită casă.
Odată intrat în clădire, Felix îi cunoaşte pe unchiul său şi pe verişoara Otilia, apoi asistă la o scenă
de familie: jocul de table. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor ce sunt prezente
în odaia înaltă în care este introdus. Se remarca portretele fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare şi
fiziologice care sugerează, în manieră clasică, anumite trăsături de caracter. Sunt prezentate, în mod direct,
starea civilă, statutul în familie, elementele de biografie. Toate aceste aspecte configurează o atmosferă
neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde tânărul.

Orientarea balzaciană este depăşită prin viziunea grotescă, evidentă mai ales în capitolul XVIII,
când casa lui moş Costache se află sub asediul familiei Tulea, insensibilă la boala lui Costache sau la
suferinţa Otiliei. Ignorând tragicul situaţiei, scotocesc prin lucrurile lui Costache, se autoservesc, joacă şi
cărţi, discută în voie, în vreme se bolnavul zace în pat abia răsuflând. Scena este prezentată ca un şir de
monologuri, în care fiecare îşi exprimă gândurile, preocupaţi de treburi mărunte, frivole şi fără a da atenţie
interlocutorului (expunerea replicilor, ca într-o scenă dramaturgică, fără intervenţia naratorului, este tot un
element modernist).

4. Analiza, la alegere, a două componente de structură şi de limbaj, semnificative pentru textul

narativ studiat
Istoria moştenirii include un dublu conflict succesoral: este vorba, pe de conflict o parte, de
ostilitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia, şi pe de altă parte, de interesul lui Stănică pentru
averea bătrânului, care duce la dezbinarea familiei Tulea.
 In conflictul pentru moştenire se află două familii înrudite. Membrii acestora aparţin unor tipologii
umane care conturează universul social reprezentativ pentru roman. In casa lui Costache Giurgiuveanu,
proprietarul averii, trăieşte Otilia Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate a
acestuia. Aici ajunge orfanul Felix Sima, venit la tutorele său din Bucureşti pentru a studia Medicina.
Moşierul Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, vine în casă din dorinţa de a aparţine unei familii şi din
afecţiune pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mică. In casa vecină trăieşte o a doua familie, înrudită cu
prima, care aspiră la moştenirea averii bătrânului. „Clanul“ Tulea este condus de sora lui Costache, Aglae.
Din familie fac parte soţul acesteia, Simion Tulea, şi cei trei copii ai lor, Olimpia, Aurica şi Titi. Acestei
familii i se adaugă Stănică Raţiu, soţul Olimpiei, dornic să obţină moştenirea.

In tradiţie realistă, naratorul este omniscient, povestind la persoana a III-a (naraţiune heterodiegetică,
focalizare zero, narator în ipostaza demiurgică, viziune „din spate“) deşi, de multe ori, lasă locul observaţiei
lui Felix, prin ochii căruia urmărim decorurile, facand cunoştinţă cu celelalte personaje, si care capata rolul
de personaj-reflector.

5. Concluzie
Aşadar, teoreticianul romanului românesc optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzaciană
(realismul clasic), dar depăşeşte acest program estetic, prin recursul la elemente de modernitate.