Sunteți pe pagina 1din 11

Romanul realist, obiectiv, de tip balzacian

Enigma Otiliei
- de G.Călinescu

În perioada interbelică, G.Călinescu se delimitează prin concepţia sa artistică despre


roman, de experienţele unor contemporani. Astfel, deşi adept al romanului inspirat din
viaţa contemporană, modernă, citadină, G. Călinescu aderă sub aspectul formulei narative
la modelul balzacian şi nu la cel proustian. El militează pentru un roman obiectiv, pentru
perspectivă clasică, nonfocalizată, pentru crearea de tipologii şi caractere umane.
O aplicaţie a acestei concepţii artistice este în opera scriitorului, romanul ,,Enigma
Otiliei”, un roman de observaţie socială, însumând ,,dosare de existenţă” ale unor tipuri
umane determinate de împrejurări sociale, de fondul lor psihologic şi ereditar. Este în
acelaşi timp un roman de dragoste şi un bildungsroman, surprinzând etapele devenirii
celor doi adolescenţi, Felix şi Otilia.
Naraţiunea la persoana a III-a, tipică romanului obiectiv, presupune un narator
obiectiv, care nu se implică în faptele prezentate, dar atitudinea lui neutră este încălcată în
romanul călinescian prin ,,comentariul unui estet”. Deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul
nu este absent, ci comunică prin postura de spectator şi de comentator al comediei umane
prezentate, cu instanţele narative.
Tema principală este balzaciană şi se referă la existenţa societăţii burgheze
bucureştene în primul sfert al secolului trecut. Această temă se dezvoltă în trei arii
tematice: moştenirea, paternitatea şi iubirea. Se poate identifica şi o temă a parvenirii
în măsura în care toate personajele, cu excepţia lui Pascalopol, năzuiesc, conştient sau
inconştient să pătrundă într-o categorie socială superioară, prin căsătorie sau prin
afirmarea profesională.
Titlul iniţial al romanului, ,,Părinţii Otiliei” ilustrează tema balzaciană a paternităţii
pentru că fiecare dintre personaje ia decizii sau îşi expune puncte de vedere referitoare la
destinul Otiliei. Titlul sub care a fost publicată cartea evidenţiază eternul mister feminin,
dar şi misterul unei vârste şi al vieţii înseşi.
După modelul balzacian, romanul începe prin fixarea coordonatelor temporale şi
spaţiale ale acţiunii: ,,Într-o seară de la începutul lui iulie 1909 ... un tânăr intra în strada
Antim”. Incipitul este o amplă descriere, preferinţa pentru detaliul reprezentativ, tipică
romanului balzacian, fiind o caracteristică şi în acest roman. Este o descriere de tip
mozaic în structura căreia se pot identifica mai multe secvenţe: strada într-o imagine
lirică, un portret al tânărului Felix care devine observator şi personaj-reflector în raport cu
lumea necunoscută pe care o ia treptat în stăpânire, o altă imagine a străzii care
evidenţiază şi calităţile locatarilor, casa şi camera.
Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrângerii treptate a cadrului este o
modalitate de prezentare a psihologiei personajelor din acest spaţiu, prin reconstituirea
atmosferei. Strada şi casa lui moş Costache sugerează prin detaliile surprinse, contrastul
dintre pretenţia de confort şi bun gust a unor locatari bogaţi şi realitate: totul e o banală
copie, un fals, care dezvăluie prostul gust: arhitectura clasică este imitată cu materiale
ieftine şi urâte, evidenţiind zgârcenia locatarilor.
Toate aceste detalii creează impresia de verosimilitate, proprie romanului realist
obiectiv, aspect evidenţiat şi în finalul operei care este simetric cu incipitul. Ele impun şi
2
un motiv modern, cel al lui Nimeni, căci, replica bătrânului Costache, absurdă la
început, ,,Aici nu stă nimeni”, are semnificaţii deosebite în final; cu adevărat, nu mai
apare nimeni din clanul Giurgiuveanu sau Tulea, mărturie a existenţei lor derizorii,
rămânând doar casa în ruină.
Compoziţia romanului este clasică, în cele douăzeci de capitole, acţiunea evoluând
cronologic, ca în opera obiectivă.
Ca în orice roman, acţiunea amplă este structurată pe mai multe planuri narative.
Planul epic principal urmăreşte destinul clanului familial alcătuit din familiile
înrudite: Giurgiuveanu, Tulea, Raţiu, concentrându-se în jurul moştenirii. La acest nivel
acţiunea generează un conflict social, ilustrat de patima cu care Aglae şi Stănică urmăresc
să acapareze banii lui Costache Giurgiuveanu. Acesta amână să o înfieze pe Otilia
Mărculescu, fiica lui vitregă, neasigurându-i astfel dreptul de succesiune. Când este
doborât de primul atac al bolii sale de inimă, Aglae şi familia ei ,,ocupă casa milităreşte”.
Pentru a ilustra egoismul fiecăruia şi imposibilitatea unei comunicări reale între ei,
naratorul apelează la dialogul divergent asemănător cu cel din teatrul absurd. Fără niciun
fel de compasiune pentru fratele ei, Aglae vorbeşte despre o vagă boală proprie, hotărând
să-şi îngrijească sănătatea. Aurica, obsedată ca întotdeauna de căsătorie, vorbeşte despre
norocul fetelor ce se mărită. Stănică îşi aminteşte cinic de veghea unui unchi muribund,
obsedat de moştenire.
După cel de-al doilea atac al bolii lui moş Costache, clanul Tulea începe ,,să care” din
casă toate lucrurile de valoare, ceea ce demonstrează lăcomia şi lipsa de scrupule ale
personajelor. Revenindu-şi, bătrânul Costache oferă lui Pascalopol o treime din banii de
sub saltea pentru a-i deschide Otiliei un cont în bancă, dar aceştia îi vor fi furaţi de
Stănică, fapt ce îi va provoca moartea bătrânului.
Alt plan narativ prezintă povestea de iubire dintre Felix şi Otilia. Lor li se alătură
Pascalopol care trăieşte revelaţiile unei iubiri târzii. conflictul acestui plan este interior
(psihologic) şi se rezolvă prin opţiunea clasicilor: triumful raţiunii asupra pasiunii.
Planul cadru conturează monografia existenţei burgheziei bucureştene la începutul
secolului al XX-lea. Fără intenţia de frescă socială, romanul evocă un Bucureşti inedit în
literatura noastră, iar prin intermediul tipologiilor sunt evidenţiate defectele umane care
sunt şi ale societăţii: avariţia, parvenitismul, imoralitatea, demagogia, snobismul,
lăcomia.
Atenta observaţie a socialului se orientează în roman şi spre aspectele vieţii de
familie: relaţia dintre părinţi şi copii, relaţia dintre soţi, căsătoria, orfanul. Căsătoria face
parte dintre preocupările unor personaje: Aurica, fata bătrână, are obsesia căsătoriei;
Pascalopol doreşte să aibă o familie şi se căsătoreşte cu Otilia; Stănică se însoară cu
Olimpia pentru zestrea niciodată primită.; Felix se va căsători, ratând prima iubire, după
ce îşi va face o carieră. Banul modifică însă relaţiile dintre soţi. Stănică se însoară pentru
a-şi face o situaţie materială, dar nu-şi asumă rolul de soţ şi de tată. În clanul Tulea
rolurile sunt inversate: Aglae conduce autoritar, Simion brodează, iar mai târziu este
abandonat în ospiciu. Motivul paternităţii este înfăţişat diferenţiat. Orfanii au doi
protectori: Costache şi Pascalopol. Costache este avar, dar îşi iubeşte fiica, deşi n-o
adoptă legal, în timp ce Aglae, adevăratul avar ala romanului, domină personalitatea
copiilor săi, anulându-le şansa împlinirii matrimoniale.
3
În romanul realist şi obiectiv de tip balzacian, naratorul omniscient este preocupat şi
de ,,zugrăvirea unor caractere bine individualizate, de observarea umanităţii sub
latură morală”.
Procedeele de construcţie a personajelor sunt diverse, demonstrând ,,inexistenţa
practică a clasicismului, romantismului şi barocului în stare genuină”. (G.Călinescu) Cele
mai multe portrete sunt de factură realistă, mijloacele de caracterizare sunt balzaciene, iar
în cazul Otiliei, moderne.
Portretele morale ale lui Costache Giurgiuveanu, Aglae Tulea, Stănică Raţiu şi
Pascalopol sunt întemeiate pe o trăsătură dominantă, care le proiectează într-o anume
tipologie umană. Sunt caractere definitiv conturate, cele mai multe statice: avarul – moş
Costache, baba absolută – Aglae, arivistul – Stănică Raţiu, fata bătrână – Aurica,
intelectualul ambiţios – Felix, aristocratul rafinat – Pascalopol.
În general, caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realist-balzacian.
Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la
datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei,
a fizionomiei, a gesturilor şi obişnuinţelor. În mod direct naratorul oferă date despre
gradele de rudenie, starea civilă, biografia personajelor, reunite la începutul acţiunii la
jocul de table. Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe parcursul acţiunii, dar
trăsăturile lor se accentuează prin acumularea detaliilor în caracterizarea indirectă (prin
fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţiei între personaje). Excepţie face portretul
Otiliei realizat prin tehnici moderne. Otilia este prezentată prin comportament, fără a-i
cunoaşte gândurile, din perspectiva unică a naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar
personal. Dar această tehnică este dublată de reflectarea poliedrică a personalităţii Otiliei
în conştiinţa celorlalte personaje, ceea ce conferă ambiguitate personajului, iar în plan
simbolic sugerează enigma, misterul feminităţii. Relativizarea imaginii prin reflectarea în
mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: ,,fe-fetiţa” cuminte şi
iubitoare pentru moş Costache, fata ,,admirabilă, superioară” pentru Felix, femeia
capricioasă ,,cu un temperament de artist” pentru Pascalopol, ,,o dezmăţată, o stricată”
pentru Aglae, ,,o fată deşteaptă”, cu spirit practic, pentru Stănică, o rivală în căsătorie
pentru Aurica.
Alt aspect modern este interesul pentru procesele psihice deviante, motivate prin
ereditate şi mediu: alienarea şi senilitatea. Astfel, Simion Tulea este senilul. Titi, fiul
retardat est o copie a tatălui. Aurica, fata bătrână şi rea este o copie degradantă a mamei:
obsesia fiicei, căsătoria, se aseamănă cu obsesia mamei, moştenirea. Autorul dispune
personajele în planuri antitetice. Orfanii Felix şi Otilia au corespondenţi, prin reflectare
inversată, în zona urâtului, pe tinerii din clanul Tulea: inteligenţa lui Felix, în contrast cu
imbecilitatea lui Titi, feminitatea misterioasă a Otiliei, cu urâţenia Auricăi.
Astfel, prin toate aceste aspecte, putem afirma că ,,Enigma Otiliei” este un roman
realist, obiectiv, de tip balzacian, prin atenta observaţie a socialului, gustul detaliului, cu
intenţia de a realiza ,,fresca socială, zugrăvirea unor caractere, naraţiunea la persoana a
III-a, prezenţa naratorului omniscient.
4
Caracterizarea personajului principal dintr-un roman studiat
aparţinând prozei realiste

Romanul realist ,,doric”, cum îl numea N. Manolescu, este un tip de proză ce


presupune naraţiune la persoana a III-a, prezenţa unui narator obiectiv şi omniscient
care dirijează evoluţia acţiunii şi a personajelor, ca un regizor universal. Perspectiva
narativă este obiectivă, nonfocalizată şi este folosită în prezentarea unor aspecte ce
creează iluzia vieţii reale, în vreme ce personajele sunt tipuri umane, a căror evoluţie
este determinată social.
Un astfel de roman este ,,Enigma Otiliei” de G.Călinescu, un roman realist,
obiectiv, cu elemente moderniste, aparţinând prozei interbelice. De asemenea este un
roman balzacian, social şi citadin.
Acţiunea, prezentată în mai multe planuri narative, dezvoltă ca temă principală
existenţa societăţii burgheze bucureştene de la începutul secolului trecut. Fără intenţia de
frescă socială, romanul evocă un Bucureşti inedit în literatura noastră, iar prin intermediul
tipologiilor sunt evidenţiate defectele umane care sunt şi ale societăţii: avariţia,
parvenitismul, imoralitatea, demagogia, snobismul, lăcomia.
Procedeele de construcţie a personajelor sunt diverse, demonstrând ,,inexistenţa
practică a clasicismului, romantismului şi barocului în stare genuină”.(G.Călinescu) Cele
mai multe portrete sunt de factură realistă, mijloacele de caracterizare sunt balzaciene, iar
în cazul Otiliei, moderne. Portretele morale ale lui Costache Giurgiuveanu, Aglae Tulea,
Stănică Raţiu, Aurica şi Pascalopol sunt întemeiate pe o trăsătură dominantă care le
încadrează într-o tipologie umană: avarul – moş Costache, baba absolută – Aglae,
arivistul – Stănică Raţiu, fata bătrână – Aurica, intelectualul ambiţios – Felix, aristocratul
rafinat – Pascalopol.
În general, caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realist balzacian.
Prin tehnica focalizării caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la
datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei,
a fizionomiei, a gesturilor şi obişnuinţelor. Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe
parcursul acţiunii, dar trăsăturile lor se accentuează prin acumularea detaliilor, în
caracterizarea indirectă (prin fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii între personaje).
În acest roman Costache Giurgiuveanu este personajul central pentru că fiind
posesor al moştenirii (una dintre temele operei), determină direct sau indirect destinele
celorlalţi eroi. El aparţine tipologiei avarului, deşi se deosebeşte de zgârcitul clasic, prin
complexitate. De altfel, vorbind despre personajul său, autorul preciza: ,,Am creat un
personaj, atâta tot; n-am avut în vedere o schemă. A fi zgârcit, cred că nu înseamnă
neapărat să fii avar”.
Personajul este prezentat direct, de către naratorul omniscient, chiar din începutul
acţiunii, printr-un portret fizic care trădează şi însuşirile morale. Faţa spână, ochii
,,clipind rar şi moale ca cei ai unei bufniţe speriate de lumină”, gura cu buze îngălbenite
de fumat, zâmbetul strâmb, glasul răguşit, vorbele bâlbâite, alcătuiesc o apariţie stranie.
Toate aceste aspecte evidenţiază trăsăturile definitorii ale personajului: nehotărârea, lipsa
de fermitate, teama de cei din jur. Ţinuta vestimentară dezvăluie starea jalnică a avarului,
5

în ciuda bogăţiei sale materiale: ghetele de gumilastic, nădragii largi prinşi în bucăţi de
sfoară.
La fel, casa cu arhitectură pretenţioasă, dar aflată în ruină, trimite la avariţia
personajului, dar şi la parvenitism, arhitectura casei sugerând intenţia proprietarului de a
imita stilul clasic, dar folosind materiale ieftine.
Caracterizarea personajului se face însă mai ales indirect, prin fapte, gesturi şi limbaj.
Faptele trădează aceeaşi avariţie. Bătrânul este obsedat de patima agoniselii şi pentru
aceasta apelează la modalităţi diferite: micile furtişaguri, la jocul de cărţi, faţă de
Pascalopol; fură din banii Otiliei sau ai lui Felix creându-şi o motivaţie proprie, aceea că
o face spre binele orfanilor, ia diverse obiecte din camerele studenţilor care nu-şi plătesc
la timp chiria; obţine mari câştiguri anuale din închirierea unor imobile pentru studenţi, a
unor localuri şi restaurante. În acelaşi timp se supune la privaţiuni de ordin personal
(hrană, îmbrăcăminte, îngrijire medicală). Doreşte să-i construiască Otiliei o casă al cărei
plan arhitectural îl alcătuieşte singur şi procură materiale ieftine, provenite din demolări,
vinde manuale, instrumente medicale obţinute de la studenţii medicinişti, colegi ai lui
Felix. Îi vinde chiar în pragul morţii o seringă doctorului pe care acesta o va folosi chiar
în interesul pacientului.
Toţi banii pe care îi obţine din vânzări şi închirieri îi ţine în casă neavând încredere în
bănci.
Şi limbajul, gesturile trădează aceeaşi avariţie a personajului. Astfel, bâlbâiala devine
armă de apărare explicată prin teama de a nu fi jefuit, de a nu fi pus în situaţia de a da
vreun ban cuiva care îi cere. E permanent dominat de suspiciune, de spaima faţă de
lăcomia clanului Tulea care îi pândeşte atent averea.
Singurele personaje cu care moş Costache se împacă bine sunt moşierul Pascalopol şi
Otilia care îl ajută să-şi depăşească spaimele.
Prin toate acestea aspecte, Costache Giurgiuveanu aparţine tipologiei avarului. Dar
personajul încearcă să-şi depăşească condiţia şi această dorinţă umanizează pe bătrânul
care devine generos, tandru, protector al celor doi orfani Otilia şi Felix, pe care îi iubeşte
sincer. Moş Costache doreşte să devină altul, dar dorinţa nu poate învinge nişte deprinderi
ce deveniseră automatisme. Când se îmbolnăveşte, îşi aduce în casă o femeie să-l
îngrijească, aduce preotul să-i sfinţească locuinţa spre a fi ferit de nenorocire.
Generos în adevăratul sens al cuvântului, nu poate fi decât cu Otilia pe care o iubeşte,
dar amână să o înfieze şi să-i transfere averea, dintr-un instinct de conservare pe care nu
şi-l poate depăşi.
Iubirea lui paternă este sinceră, neputând să învingă patima pentru bani. Sfârşeşte
tragic, distrus fizic şi psihic, după al doilea atac, graţie lipsei de scrupule a lui Stănică.
Pendulând între grotesc, comic şi tragic, eroul se defineşte complex şi astfel se
diferenţiază d avarul clasic.
6
Evoluţia relaţiilor dintre două personaje dintr-un roman obiectiv/
Evoluţia unui cuplu într-un roman obiectiv studiat/ Problematica iubirii
ilustrată într-un roman obiectiv studiat

Romanul realist ,,doric”, cum îl numea N. Manolescu, este un tip de proză ce


presupune naraţiune la persoana a III-a, prezenţa unui narator obiectiv şi omniscient
care dirijează evoluţia acţiunii şi a personajelor, ca un regizor universal. Perspectiva
narativă este obiectivă, nonfocalizată şi este folosită în prezentarea unor aspecte ce
creează iluzia vieţii reale, în vreme ce personajele sunt tipuri umane, a căror evoluţie
este determinată social.
Un astfel de roman este ,,Enigma Otiliei” de G.Călinescu, un roman realist,
obiectiv, cu elemente moderniste, aparţinând prozei interbelice. De asemenea este un
roman balzacian, social şi citadin.
Fiind o proză realist-obiuectivă, romanul ,,Enigma Otiliei” de G.Călinescu presupune
naraţiune la persoana a III-a, perspectivă nonfocalizată şi un narator obiectiv care nu se
implică în faptele prezentate, dar atitudinea lui neutră este încălcată în romanul
călinescian prin comentariul din text.
Prin temă, romanul este balzacian şi citadin, referindu-se la existenţa societăţii
burgheze bucureştene de la începutul secolului trecut. Se poate identifica şi o temă a
parvenirii, în măsura în care toate personajele, cu excepţia lui Pascalopol, năzuiesc,
conştient sau inconştient să pătrundă într-o categorie socială superioară, prin căsătorie sau
prin afirmarea profesională.
Compoziţia romanului este clasică, în cele douăzeci de capitole, acţiunea evoluând
cronologic, ca în opera obiectivă.
Acţiunea amplă este structurată pe mai multe planuri narative.
Planul epic principal urmăreşte destinul clanului familial alcătuit din familiile
înrudite: Giurgiuveanu, Tulea, Raţiu, concentrându-se în jurul moştenirii. La acest nivel
acţiunea generează un conflict social, ilustrat de patima cu care Aglae şi Stănică urmăresc
să acapareze banii lui Costache Giurgiuveanu.
Alt plan narativ prezintă povestea de iubire dintre Felix şi Otilia. Lor li se alătură
Pascalopol care trăieşte revelaţiile unei iubiri târzii. conflictul acestui plan este interior
(psihologic) şi se rezolvă prin opţiunea clasicilor: triumful raţiunii asupra pasiunii.
Planul cadru conturează monografia existenţei burgheziei bucureştene la începutul
secolului al XX-lea. Fără intenţia de frescă socială, romanul evocă un Bucureşti inedit în
literatura noastră, iar prin intermediul tipologiilor sunt evidenţiate defectele umane care
sunt şi ale societăţii: avariţia, parvenitismul, imoralitatea, demagogia, snobismul,
lăcomia.
Deasupra banalităţii şi meschinăriei lumii burgheze, naratorul prezintă povestea
romantică de iubire dintre cei doi adolescenţi, Felix şi Otilia, care, după opinia autorului,
apar în roman ,,în calitate de victime şi de termeni angelici de comparaţie”, cuplul Felix –
Otila deţinând un rol important în structura materiei epice a romanului.
În caracterizarea celor două personaje sunt folosite procedee diferite: caracterizarea
directă de către narator, care oferă detalii despre gradele de rudenie, starea civilă,
biografia personajului, dar şi caracterizarea indirectă, prin fapte, gesturi, replici,
vestimentaţie, relaţia cu celelalte personaje – în cazul lui Felix. În ceea ce o priveşte pe
7

Otilia, naratorul foloseşte în conturarea portretului acesteia tehnica modernă a reflectării


poliedrice. Ea presupune reflectarea personalităţii Otiliei în conştiinţa celorlalte
personaje, ceea ce conferă ambiguitate personajului, iar în plan simbolic accentuează
enigma, misterul feminin.
Povestea de iubire a celor doi eroi urmăreşte monografic dilemele primei iubiri, de la
fascinaţia atracţiei spontane, la incertitudinile sentimentului deja cristalizat.
Prin Otilia romanul capătă o notă de certă modernitate. Ea e de fapt unicul personaj
cu adevărat viu în acel carusel a măştilor: arivistul, avarul, fata bătrână, baba absolută şi
un om bogat, dar mai în vârstă, Pascalopol.
Când ajunge în casa unchiului său, unde prin vocea Aglaei i se aminteşte că este
orfan, Felix este întâmpinat de fata ,,cu capul prelung şi tânăr, încărcat cu bucle căzând
până pe umeri” pentru care simte de la început o caldă simpatie. De acum, Felix o
consideră o fiinţă ocrotitoare, iar Otilia este mijlocitorul ce-i permite tânărului doctor în
devenire să cunoască şi celelalte caractere ale clanului Tulea. Treptat dragostea pentru
Otilia începe să se contureze şi în curând Felix ,,îşi dă seama prea bine că iubeşte pe
Otilia”. Pentru că o adoră, Felix visează la o iubire ideală şi deplin conştient de
sentimentele sale, nu întrevede nicio piedică în calea dragostei lui.
Dar Otilia e un amestec ciudat de atitudine copilăroasă şi matură în acelaşi timp,
trecând brusc de la o stare la alta, e împrăştiată şi visătoare, deseori dovedind în mod
surprinzător luciditate şi tact: aleargă desculţă prin iarba din curte, stă ca un copil pe
genunchii lui Pascalopol, dar e profund lucidă şi matură când îi explică lui Felix motivele
pentru care ei doi nu se pot căsători: ,,Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc
repede, sufăr când sunt contrariată”.
Felix asocia munca sa cu dragostea pentru Otilia, avea nevoie de ea, pentru a putea
studia şi trăi liniştit. Dar, comportamentul Otiliei, care fără îndoială îl iubeşte pe tânăr, e
derutant şi scapă raţionamentului lui Felix, care nu-şi poate explica schimbările Otiliei,
trecerea ei de la o stare la alta.
Deruta pe care o stârneşte provine din faptul că ea oscilează de la o extremă la alta,
neşansa ei fiind de a se mişca într-o lume orânduită în tipare. Faţă de Felix are gesturi
familiare, tandre ce ilustrează deseori o grijă maternă pentru el. Raţionalul Felix vede în
Otilia ,,o fată minunată, superioară, pe care n-o înţeleg”.
De fapt, faţă de Otilia, personajele masculine ale romanului arată un interes mai
vizibil sau mai discret, admiraţie sau dragoste, care o situează în permanenţă în centrul
atenţiei. Felix simte pentru ea o dragoste sinceră, uneori chinuită de incertitudini.
Pascalopol, care o cunoaşte pe Otilia de când era mică, adoptă o atitudine paternă, târziu
schimbată în sentimente de dragoste autentică. Otilia ezită între dragostea paternă a lui
Leonida Pascalopol şi cea a lui Felix, faţă de care se comportă ocrotitor, fiind şi de
aceeaşi vârstă. Atunci când iese cu Pascalopol la plimbare, Otilia îl invită şi pe Felix,
păstrând relaţia cu cei doi bărbaţi într-un spaţiu de ambiguitate. Cu toate acestea, pe Felix
nu-l împovărează cu o căsnicie prematură, nepotrivită carierei sale, lăsându-l în mediul
provincial unde se află, să-şi găsească succesul.
Felix pune pe primul plan edificarea unei cariere de doctor şi de aceea va fi părăsit în
curând de Otilia. În mod simbolic, ei mimează pentru scurt timp starea familială de soţ şi
soţie. Astfel, Otilia va dormi pentru o noapte în patul lui Felix, apoi, va pleca a doua zi la
8
Paris cu Pacalopol. Scrisoarea pe care o lasă Otilia este sugestivă: ,,Cine a fost în stare de
atâta stăpânire, e capabil să înfrângă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”. De
fapt, când Otilia îl întreabă dacă ar renunţa la cariera lui pentru ea, el nu dă un răspuns,
pentru că nu concepe că cineva i-ar putea cere acest lucru.
Felix e un suflet limpede, incapabil de disimulaţie, profund în sentimente, care nu-şi
poate închipui dragostea decât sfârşind că căsătoria. De aceea pentru el Otilia rămâne o
enigmă, iar plecarea ei cu Pascalopol îl deznădăjduieşte, îi clatină credinţa în sinceritatea
sentimentelor. E tentat chiar să creadă în comentariile răutăcioase ale clanului Tulea, dar
e mai puternică dorinţa de a-i păstra Otiliei o dragoste pură. Toate aceste contradicţii
sufleteşti nu l-au abătut de la studiu, muncă absorbindu-i toate gândurile.
Sfârşitul acestei poveşti de dragoste (Otilia îl părăseşte pe Felix plecând cu
Pascalopol) ilustrează caracterul iluzoriu al libertăţii de a alege şi de a-şi asuma iubirea
într-o lume în care totul este determinat de mecanismul economic şi social. Otilia înţelege
puterea şi influenţa acestui mecanism, de aceea renunţă la visul fericirii prin iubire. În
mijlocul unei lumi corupte, Felix şi Otilia îşi apără candoarea, puritatea pe care nu le pot
salva decât despărţindu-se.
În finalul romanului, de la fata inocentă ,,nebunatică”, plină de candoare juvenilă,
Felix are în faţă imaginea unei femei aparent necunoscute, insistând asupra trăsăturilor
definitorii ale personajului, o ,,doamnă foarte picantă, gen actriţă întreţinută”, pe care nici
nu o recunoaşte din prima clipă, când priveşte fotografia pe care i-o oferă Pascalopol.
,,Speriat”, Felix îndulceşte liniile portretului, observând că ,,femeie era frumoasă, cu linii
fine”, nefiind însă pentru el, Otilia ,,fata nebunatică”, rămasă în amintire, ,,pentru că peste
ani, un aer de platitudine feminină stingea totul”.
Eşecul în dragoste l-a maturizat, făcându-l să înţeleagă că, într-o societate în care totul
este supus degradării, şi dragostea a încetat să mai fie un sentiment netulburat.
În roman iubirea este un concept şi o realitate care determină diferenţierea eroilor, ca
şi problema paternităţii. Pentru Felix iubirea este o comuniune de idealuri, aspiraţii şi
interese. Pentru Otilia iubirea este un sentiment delicat care nu poate să reziste în lupta
dură pentru existenţă.
Eseu în care să se prezinte condiţia femeii, într-u roman studiat, pornind de la ideea
exprimată în următoarea afirmaţie: ,,eternul feminin îl descoperim nu în poemele care i-
au fost închinate, ci în romanele care îl aşază sub microscop”.

În literatura română mai multe romane - ,,La Medeleni” de Ionel Teodoreanu, ,,Viaţa
la ţară” de Duiliu Zamfirescu, ,,Patul lui Procust” de Camil Petrescu, ,,Enigma Otiliei2 de
G.Călinescu, aduc în prim plan personaje feminine extrem de complexe, înscriindu-se în
eternul feminin.
Între acestea, ,,Enigma Otiliei” este un roman realist, ,,doric”, cum îl numea N.
Manolescu, un tip de proză ce presupune naraţiune la persoana a III-a, prezenţa unui
narator obiectiv şi omniscient care dirijează evoluţia acţiunii şi a personajelor, ca un
regizor universal. Perspectiva narativă este obiectivă, nonfocalizată şi este folosită în
prezentarea unor aspecte ce creează iluzia vieţii reale, în vreme ce personajele sunt tipuri
umane, a căror evoluţie este determinată social. Este în acelaşi timp un roman obiectiv, cu
elemente moderniste, aparţinând prozei interbelice şi în acelaşi timp un roman balzacian,
social şi citadin.
Chiar titlul operei evidenţiază eternul mister feminin, dar şi misterul unei vârste şi al
vieţii înseşi. ,,Enigmă este tot acel amestec de copilărie şi maturitate, de capriciu şi
devotament, inconştienţă şi luciditate” ce o caracterizează pe Otilia. Această ,,enigmă a
Otiliei” se naşte mai ales în minte lui Felix care nu poate da explicaţii plauzibile pentru
comportamentul fetei, ce rămâne până la sfârşitul romanului o întruchipare a naturii
contradictorii a sufletului feminin. Nici Pascalopol, care este îndrăgostit de Otilia, nu
poate descifra reacţiile şi gândurile fetei, mărturisind lui Felix în finalul acţiunii: ,,A fost
o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.
Misterul eternului feminin întruchipat de Otilia pare să fie explicat de însuşi
scriitorul: ,,Această criză a tinereţii lui Felix, pus pentru întâia oară faţă în faţă cu
absurditatea sufletului unei fete, aceasta este enigma”.
Modul în care autorul a gândit acest personaj susţine ideea că Otilia devine în roman
simbolul eternului feminin: ,,Otilia este eroina mea lirică, proiecţia mea în afară, o
imagine lunară şi feminină, e fondul meu de ingenuitate şi copilărie. Eroina este tipizarea
mea fundamentală, în ipostază feminină. Otilia este oglinda mea de argint”.
Este unul dintre personajele feminine cele mai complexe din literatura noastră,
amestec de candoare şi rafinament, de inconştienţă şi luciditate. Fata însumează toate
crizele şi contradicţiile, toate eşecurile, dar şi victoriile omului modern. Scriitorul însuşi o
defineşte drept ,,exuberantă şi reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă, furtunoasă,
meditativă, muzicantă”.
În caruselul măştilor conturate în roman ( arivistul, avarul, baba absolută, fata
bătrână, aristocratul rafinat), Otilia este singurul personaj complex, portretul ei fiind
realizat prin tehnici moderne. Otilia e prezentată prin comportament, fără a-i cunoaşte
gândurile, din perspectiva unică a naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de
personaj. Dar această tehnică este dublată de reflectarea poliedrică a personalităţii Otiliei
în conştiinţa celorlalte personaje, ceea ce conferă ambiguitate personajului, iar în plan
simbolic sugerează enigma, misterul feminin. Ea este personajul în continuă devenire
care îşi schimbă în permanenţă identitatea.
Biografia eroinei este singulară şi enigmatică. Rămasă orfană, fata îl are drept tutore
pe Costache Giugiuveanu, care doreşte să o înfieze, dar amână împlinirea acestei decizii.
Deşi iubită de moş Costache, de Pascalopol şi de Felix, Otilia are un statut social precar;
ea trăieşte drama singurătăţii şi a incertitudinii viitorului.
Procesul devenirii personajului se realizează mai puţin din punctul de vedere al
naratorului, cât mai ales prin comportamentul său, rezultat din fapte, acţiuni, gesturi,
limbaj, gânduri.
Comportamentul fetei este derutant. Capabilă de emoţii puternice, trece brusc de la o
stare la alta, ia hotărâri care dezarmează, fiind o nonconformistă. Este o fată fascinantă,
imprevizibilă, cu toate însuşirile vârstei adolescentine sugerate în diferite împrejurări, dar
evidenţiate şi în portretul fizic schiţat de narator la începutul acţiunii: ,un cap prelung şi
tânăr, încărcat de bucle, căzând până la umeri...”.
Şi camera tinerei o defineşte prin detalii care dezvăluie şi trăsăturile de caracter ale
personajului. Dezordinea lucrurilor aruncate peste tot (rochii, pălării, jurnale de modă
franţuzeşti, cărţi, note muzicale, păpuşi) trimite la exuberanţa juvenilă, la un univers
spiritual al ,,ascunzişului feminin” , cum spune autorul.
Faptele, acţiunile, gesturile o definesc de asemenea ca pe un personaj complex şi
contradictoriu.
Frivolă în aparenţă, atrasă de mirajul luxului şi exoticului, Otilia are însă convingerea
că într-o lume a bărbaţilor, o fată fără zestre nu-şi poate afla un loc acceptabil decât prin
frumuseţe, inteligenţă şi sensibilitate. Cu o intuiţie deosebită, Otilia se comportă adecvat
fiecărei situaţii, fiecărui om: este copilăroasă şi nebunatică alături de Pascalopol, tandră şi
protectoare cu Felix, veselă, grijulie, generoasă ci moş Costache, dar ironică şi distantă
faţă de clanul Tulea. Astfel se explică diferenţele de percepţie a celor din jur în legătură
cu acest personaj.
De fapt, relativizarea personajului se realizează prin însumarea unor perspective
multiple diferite asupra Otiliei.
Pentru Giurgiuveanu ea este ,,fe-fetiţa”, Otilica sa cea scumpă, care îi luminează
bătrâneţea şi singurătatea. Din păcate însă, moş Costache îşi împarte grija sinceră pentru
fată cu aceea obsedantă, pentru bani.
Pentru Felix, spirit raţional, Otilia este ,,o fată admirabilă, superioară, pe care nu o
înţeleg”. De fapt, Felix simte pentru ea o dragoste sinceră, iar comportarea Otiliei, care
fără îndoială îl iubeşte pe tânăr, e derutantă.
Pascalopol, care o cunoaşte pe Otilia de când era mică, adoptă o atitudine paternă,
târziu schimbată în sentimente de dragoste. Lui îi apare drept o tânără strălucitoare, cu
suflet capricios de artistă, dezinteresată de latura practică a vieţii, având însă nevoie de a
fi protejată.
Personajele feminine din clanul Tulea (Aglae şi Aurica, fiica ei, îi arată Otiliei o
antipatie constantă, văzând mai întâi în ea o rivală de neînvins la moştenirea lui Costache.
Apoi, din invidie feminină, faţă de calităţile ei fizice şi morale evidente, Aglae şi Aurica o
consideră o ,,stricată”, o ,,dezmăţată ce suceşte minţile bărbaţilor”.
Pentru Stănică Raţiu, Otilia este o femeie ,,cu spirit practic” care ştie să se descurce în
viaţă.
Otilia însă se judecă cu luciditate, descoperindu-şi structura dilematică: ,,Eu sunt o
zăpăcită, nu ştiu ce vreau”, ,,sunt o uşuratică, mi-e frică”, ,,noi fetele, suntem mediocre,
iremediabil mediocre şi singurul meu merit este acela că-mi dau seama de asta”.
Otilia socotea că adevărata viaţă nu durează decât câţiva ani şi a preferat să trăiască
intens, dramatic aceşti ani, decât să aştepte împlinirea profesională a lui Felix. Mult timp
Otilia oscilează între cei doi pretendenţi la mână sa, căutând cu luciditate alternativele.
Deşi îl iubeşte pe Felix, simte că nu e o parteneră potrivită pentru un tânăr ambiţios şi
capabil de sacrificii, ca să realizeze performanţă în lumea ştiinţifică medicală. Se va
căsători cu Pascalopol care-i oferă ocrotire, bunăstare materială şi satisfacerea cu
delicateţe a capriciilor. Pentru Felix ea va rămâne o proiecţie ideală a fericirii, o enigmă a
eternului feminin şi prima iubire pe care nu o va uita niciodată. Pentru Otilia fericirea
trebuia să fie imediată, visa viitorul ca un şir de situaţii neprevăzute. Acest neprevăzut a
îndepărtat-o şi de Felix, dar şi de Pascalopol, devenind ,,nevasta unui conte, cam aşa
ceva”, cum îl informează Stănică pe Felix.
Finalul romanului e deschis în privinţa destinului Otiliei, modernismul personajului
constând şi în faptul că nimeni nu poate dezlega misterul ce se crease în jurul ei, Felix
însuşi mărturisind că după atâţia ani, pentru el Otilia rămăsese ,,o enigmă”. Fotografia pe
care o priveşte dezvăluie ,,o femeie frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata
nebunatică”, ci avea un aer de platitudine care nu mai semăna cu imaginea din conştiinţa
lui. De fapt, naratorul sugerează că timpul va distruge graţia şi spontaneitatea
adolescentei de altădată, că echilibrul ei instabil se va fixa, anulând însăşi enigma
feminităţii sale. Fotografia pe care Pascalopol i-o oferă lui Felix în finalul acţiunii,
înfăţişează o imagine de nerecunoscut a Otiliei. Inefabilul tinereţii se risipise şi Otilia se
adaptase la monotonia vieţii cotidiene păstrând poate în suflet amintirea iubirii
adolescentine care prin frumuseţe anulează toate eşecurile existenţiale de mai târziu.
Aşadar, modul în care este construit personajul, relativizarea şi problematizarea
eroinei sunt procedee prin care se sugerează eternul feminin. De ceea criticul literar
C.Ciopraga aprecia că Otilia , prezenţă complexă şi enigmatică, în continuă devenire, se
înscrie ,,în etrnul feminin şi în clipă”