Enigma Otiliei - particularități text narativ

Romanul ,,Enigma Otiliei” scris de George Călinescu, publicat în anul 1938, în perioada interbelică, este un roman
realist, de tip balzacian cu elemente moderniste, citadin, cu tematică socială.
Realismul este un curent literar apărut la jumătatea sec. XX ca reacție împotriva sentimentalismului și a fanteziei
romantice ce implică gândirea critică a realității redată prin obiectivitate, apare tipicul ce include personajele tipice
acționând în situații tipice, genul literar predilect fiind epicul regăsit, atât în romane, cât și în nuvele. Trăsăturile
definitorii ale curentului menționat sunt: atitudinea critică față de societate, narațiunea heterodiegetică, simetria dintre
incipit și final, tehnica detaliului semnificativ, ș.a.
Două trăsături ce fac posibilă încadrarea operei ,,Enigma Otiliei” de G. Călinescu în realism sunt: simetria dintre
incipit și final, respectiv tipologia amplă a personajelor.
Prin urmare, personajele, în manieră specific realistă, reprezintă tipuri umane, fiecare fiind reprezentativ pentru p
trăsătură morală sau socială. Astfel, Costache Giurgiuveanu reprezintă tipul avarului, dar nu dezumanizat datorită
sentimentelor sale paterne față de Otilia, care la rândul ei reprezintă tipul fetei cochete, misterul eternului feminin,
căruia nu ăi sunt reliefate sentimentele și ideile profunde. Aglae Tulea este baba absolută fără cusur în rău, care nu
prezintă niciun semn de remușcare sau vinovăție, dat fiind comportamentul ei, Stănică Rațiu întruchipează arivistul,
persoana cu o dorință nestăpânită de înavuțire prin mijloace ilegite. Felix Sima se încadrează în tipologia ambițiosului, a
adolescentului orfan capabil de a iubi și hotărât să își facă o carieră.
O altă trăsătură care permite apartenența romanului la curentul literar menționat este dată de simetria incipit-
final. Debutul romanului, prin descrierea minuțioasă a străzii Antim, a clădirilor de-a lungul acesteia, cât și aspectul
învechit al casei lui Costache Giurgiuveanu, permite trecerea cititorului în planul fantastic, folosindu-se cronotopul
pentru a fixa cadrul acțiunii. Dacă incipitul are rolul de a introduce cititorul în universul operei, finalul, aflat în raport de
simetrie, închide în mod rotund lumea fictivă. Finalul urmărește pașii lui Felix Sima pe aceeași stradă Antim, acesta
axându-se pe casa lui Costache peste care trecerea timpului și-a lăsat amprenta.
Tema centrală a romanului este moștenirea, ce se îmbină cu alte subteme precum: paternitatea și iubirea. Opera
urmărește istoria moștenirii lui Costache Giurgiuveanu, a familiei dintr-o societate burgheză, în care pozițiile sociale se
stabileau în funcție de avere.
O primă secvență relevantă pentru susținerea temei este cea în care Stănică trage cu urechea la discuția dintre
Pascalopol și Costache. Leonida Pascalopol îl sfătuiește pe Costache să o adopte în mod legal pe Otilia. Întrucât se va
ocupa acesta de toate demersurile și va achita toate cheltuielile. Stănică imediat anunță clanul Tulea, iar Aglae se arată
total revoltată de decizia luată de cei doi, deoarece, odată adoptată, Otilia va deveni moștenitoarea de drept a averii și
a locuințelor lui Costache.
O altă secvență semnificativă pentru tema romanului este instalarea familiei Tulea în casa lui moș Costache, sub
pretextul îngrijirii bătrânului, atunci când află că acesta a suferit primul atac. Aglae se remarcă fiind preocupată exclusiv
de siguranța bunurilor materiale ale bătrânului: ,,Treceți toți dincolo, să nu fure vreunul ceva!”. În mod paradoxal, cei
care atentează la bunurile lui Costache sunt chiar membrii familiei Tulea: Stănică cotrobăie prin dulapuri, desface
vinurile, însepe să inspecteze toate camerele în căutarea banilor. Indiferența manifestatp față de suferința bătrânului
accentuează materialismul dus la extrem al personajelor.
Două elemente de compoziție semnificative pentru opera studiată sunt: perspectiva narativă și conflictul.
Perspectiva narativă este auctorială, obiectivă, heterodiegetică, cu un narator omniscient ce percepe critic
realitatea, situează exact personajele, acțiunea în timp și spațiu, acesta relatând întâmplările la persoana a III-a, în mod
obiectiv și detașat. Perspectiva narativă omniscientă este dublată de cea a personajului reflector, Felix Sima, prin
intermediul căruia decoperim aspectul străzii Antim și a casei lui moș Costache, dar și prin intermediul căruia facem
cunoștință cu cele două familii, Tulea și Giurgiuveanu.
În plan principal, predominant este conflictul exteriori motivat de lupta pentru avere și desfășurat de familia Tulea
și Costache Giurgiuveanu pe de-o parte, și, respectiv, familia Tulea și Stănică pe de altă parte, fiecare dintre cei
menționați fiind caracterizați prin avariție și dorința excesivă de îmbogățire. În plan secundar, se pot identifica mai
multe conflicte interioare, precum incertitudinea lui Pascalopol cu privirea la iubirea lui pentru Otilia. La început el
insistă că Otilia îi este ca o fiică și ca singura lui fericire este de a o face fericită. Ulterior, însă, Pascalopol îi devine soț și
pleacă împreună cu ea la Paris.
În concluzie, „Enigma Otiliei” este un roman realist de tip balzacian, atât prin tematicile abordate, cât și prin
modalitatea de construcție a personajelor. Roman social și citadin, el urmărește evoluția relațiilor familiale în contextul
obsesiei pentru avere și al dezumanizării cauzate de aceasta.