Enigma Otiliei

(tema și viziunea)
de G. Călinescu

G. Călinescu a fost o personalitate de tip enciclopedic a culturii române, desfășurând

o bogată activitate ca istoric și critic literar, eseist, scriitor etc. Considerat unul dintre cei
mai importanți critici literari români alături de Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu, G.
Călinescu rămâne cunoscut prin „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, o
sinteză de istorie literară, dar și prin romanele sale: „Cartea nunții”, „Enigma Otiliei”, „Bietul
Ioanide”, „Scrinul negru”.
Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune
complexă, desfășurată pe mai multe planuri, la care participă numeroase personaje,
dezvoltând conflicte puternice.
„Enigma Otiliei” apare în anul 1938, fiind un roman realist obiectiv de tip
balzacian, deoarece pune accentul pe aspecte sociale prezentate de un narator obiectiv,
omniscient și omniprezent ce relatează faptele la persoana a III-a, iar personajele sunt
tipice, reprezentând diferite categorii sociale. Se remarcă, de asemenea, descrierile
amănunțite ale mediului, vestimentației sau gesturilor ce contribuie la realizarea atmosferei.
Sunt prezente și elemente de modernitate precum caracterul citadin, ambiguitatea
personajelor, dar și interesul pentru procesele psihice deviante: alienarea și senilitatea.
Tema operei este viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea.
Sunt înfățișate aspectele ei tipice: relațiile de familie și dezumanizarea sub influența banului,
prezentând istoria moștenirii lui Costache Giurgiuveanu.
Titlul a fost inițial „Părinții Otiliei”, reflectând ideea balzaciană a paternității, însă a
fost schimbat pentru a accentua o trăsătură de caracter a eroinei.
În ceea ce privește structura, romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, care
urmăresc destinul unor personaje. Acțiunea se desfășoară pe două planuri narative: unul
urmărește destinul tânărului Felix Sima și idila lui cu Otilia, iar celălalt urmărește lupta
dusă de clanul Tulea pentru obținerea moștenirii lui Costache Giurgiuveanu. Secvențele
narative sunt redate prin înlănțuire.
Incipitul fixează veridic cadrul temporal „într-o seară de la începutul lui iulie 1909”
și spațial prin descrierea străzii Antim din București, a arhitecturii casei lui Costache
Giurgiuveanu, a interioarelor, prezintă principalele personaje, sugerează conflictul și
trasează principalele planuri epice.
Finalul este unul închis, întrucât aduce rezolvarea conflictului și este urmat de un
epilog. Acesta este în relație de simetrie cu incipitul prin prezentarea străzii Antim din
perspectiva lui Felix Sima în momente diferite ale existenței sale (în adolescență și
aproximativ zece ani mai târziu, „după război”). Simetria este susținută și de replica de la
început a lui moș Costache „nu-nu stă nimeni aici” pe care Felix și-o amintește cu
nostalgie.
Expozițiunea este realizată în manieră realist-balzaciană prin descrierea detaliată a
străzii și a casei lui Costache Giurgiuveanu, o clădire veche, aflată în paragină. Sunt
prezentate, de asemenea, și principalele personaje: Felix, moș Costache, Otilia, Pascalopol,
membrii clanului Tulea.
Intriga prezintă, pe de o parte, dorința obsesivă a clanului Tulea de a intra în posesia
averii lui Costache, pe de altă parte, romanul urmărește destinul tânărului Felix Sima, ceea ce
îi dă caracterul de bildungsroman. Pătrunzând într-un nou mediu social, Felix este marcat de
întâlnirea cu Otilia, fiica vitregă a unchiului său.
Desfășurarea acțiunii redă competiția pentru moștenirea bătrânului avar care este un
prilej pentru observarea, în plan moral, a efectelor obsesiei banului. Costache Giurgiuveanu,
proprietar de imobile, restaurante și având și alte afaceri mărunte, nutrește iluzia longevității
și nu pune în practică niciun proiect pentru a asigura viitorul Otiliei, pentru a nu cheltui bani,
dar și pentru că îi este teamă de Aglae. Astfel amână înfierea Otiliei, dar și construcția casei
pentru care strângea materiale. Lovit de o criză de apoplexie, moș Costache este îngrijit de
Felix, Otilia și Pascalopol, în timp ce clanul Tulea îi așteaptă moartea, ocupându-i casa.
Bătrânul se însănătoșește din nou, făcând infarct. Stănică Rațiu amplifică teama de moarte a
lui moș Costache, povestindu-i tot felul de nenorociri.
După îndelungi căutări prin casa bătrânului, Stănică găsește și-i fură banii, grăbindu-i
moartea, ceea ce constituie punctul culminant al unui dintre planuri.
Planul formării tânărului Felix, student la Medicină, urmărește experiențele trăite de
acesta în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Fata îl iubește pe
Felix, dar, după moartea lui moș Costache, îl părăsește, considerând că este o piedică în calea
carierei tânărului. Ea se căsătorește cu Pascalopol, care îi poate oferi înțelegere și protecție.
Hotărârea fetei de a pleca cu Pascalopol constituie punctul culminant al conflictului erotic.
Deznodământul prezintă împlinirea profesională și personală a lui Felix, despărțirea
lui Stănică de Olimpia, eșecul Auricăi și al lui Titi de a-și întemeia o familie.
În construcția personajelor, autorul folosește tehnica balzaciană a descrierii
mediului și fizionomiei pentru ilustrarea trăsăturilor de caracter. Astfel sunt create
personaje tipie, plasate în diferite contexte sociale.
Moș Costache este tipul avarului, umanizat de dragostea pentru Otilia, „fe-fetița” lui.
Aceasta îl consideră „om bun”, dar nu îi înțelege atitudinea legată de bani.
Aglae Tulea reprezintă tipul „babei absolute”, așa cum este caracterizată de
Wiessmann, aspectul fizic sugerând caracterul urât al acesteia.
Copiii Aglaei sunt tratați diferențiat de aceasta și conduși spre neîmpliniri majore:
Olimpia este desconsiderată și nedreptățită, fiind în final părăsită de Stănică, Aurica
reprezintă „fata bătrână”, fiind împinsă permanent, dar fără succes, spre căsătorie, iar Titi,
tipul retardatului, este considerat un geniu nedescoperit.
Stănică Rațiu, soțul Olimpiei, avocat fără procese, reprezintă tipul arivistului, este în
stare de orice pentru a parveni.
Simion, soțul Aglaei, dementul senil, este sub controlul soției sale.
Pascalopol, aristocratul rafinat, îi oferă Otiliei înțelegere, protecție, dar și libertate
atunci când își consideră rolul încheiat.
Felix este adolescentul în formare, străinul ce intră într-un mediu viciat, dar care nu
se lasă influențat.
Otilia este tipul cochetei, considerată de Felix idealul de feminitate. Deși îl iubește pe
Felix, îl preferă pe Pascalopol, însă îl va părăsi și pe acesta care o consideră o „enigmă”.
 Ambiguitatea personajelor este o trăsătură moderă a operei, ca și interesul pentru
procesele psihice deviante: alienarea și senilitatea.
În ceea ce privește arta narativă, se remarcă stilul sobru, concis. Relatarea faptelor
este obiectivă, folosindu-se tehnica detaliului semnificativ, specific realistă (descrierile
detaliate ale străzii Antim, ale interioarelor, a vestimentației și fizionomiei personajelor, a
câmpiei Bărăganului).
În concluzie, romanul „Enigma Otiliei” este un roman realist de tip balzacian care
depășește modelul realismului clasic prin spiritul critic și polemic, prin elemente ale
modernității.