Enigma Otiliei

Ca teoretician al romanului românesc, G. Călinescu respinge proustianismul și

pledează pentru realismul clasic, ilustrat prin romanul obiectiv de tip balzacian.
Al doilea dintre cele patru romane scrise de G. Călinescu –Cartea nunții, 1933,
Enigma Otiliei, 1938, Bietul Ioanide, 1953, Scrinul negru, 1960) este un roman de critic, în
care realismul, balzacianismul și obiectivitatea au devenit program estetic.
Opera literară ,,Enigma Otiliei” de G. Călinescu este un roman realist de tip balzacian prin :
Atenta observare a socialului, zugrăvirea unor caractere bine individualizate, gustul detaliului,
observarea umanității sub latura morală, fresca Bucureștiului de dinainte de Primul Război
Mondial, narațiunea la persoana a III-a și menținerea naratorului omniscient, dar depășește
modelul realismului clasic, al balzacianismului, prin spiritul critic și polemic, ca și prin
diferite elemente ale modernității.Autorul pornește de la datele realității pentru a înfățișa
imaginea societății românești bucureștene de la începutul secolului al XX-lea. Accentul pus
asupra socialului și problematica îmbogățirii sunt elemente caracteristice realismului
balzacian, la fel ca și problema paternității ilustrată de primul titlu al operei ,, Părinții
Otiliei,,.Viziunea despre lume a scriitorului realist se reflectă în romanul Enigma Otiliei în
temă, structura simetrică, circulară, specificul secvențelor descriptive, în tehnică balzaciană,
realizarea personajelor, preocuparea pentru aspectul moral, tipologiile, modalitățile de
caracterizare. Societatea românească de la începutul secolului al XX-lea este prezentată
detaliat, urmărindu-se mediul familial, universitar, al restaurantelor, al cinematografelor și al
plimbărilor cu trăsura, arhitectura specifică și preocupările oamenilor: căsătorie, carieră,
îmbogățire prin orice mijloace. Spațiul citadin este descris în toate dimensiunile lui, vădind
preocuparea scriitorului pentru atenta observație a socialului.
Întâmplările din roman sunt relatate la persoana a III-a. Naratorul omniscient știe mai
mult decât personajele sale și omniprezent, controlează evoluția lor.
Titlul inițial Părinții Otiliei, reflectă ideea balzaciană a paternității, pentru că fiecare dintre
personaje determină cumva soarta orfanei Otilia, ca niște părinți.Autorul schimbă titlul din
motive editoriale și deplasează astfel accentul de la tema specific realistă a paternității la
misterul prin care se caracterizează comportamentul protagonistei.
Prin temă romanul este balzacian și citadin. Caracterul de citadin este un aspect al
modernismului lovinescian. Frescă a burgheziei bucureștene de la înceeputul sec. al XX-lea ,
prezentată în aspectele ei esențiale, sub determinarea social-economică- istoria mmoștenirii
lui moș Costache Giurgiuveanu-, imaginea societății constitue fundalul pe care se proiectează
maturizarea tânărului Felix Sima, care, înainte de a-și face o carieră, trăiește experiența iubirii
și a relațiilor de familie. Roman al unei familii și istorie a unei moșteniri, cartea se încdrează
în categoria prozei realist-balzaciene prin motivul moștenirii și al paternității.
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri
narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al
lui Felix, al membrilor clanului Tulea, al lui Stănică.
Un alt plan urmărește lupta dusă de clanul Tulea pentru obținerea moștenirii lui
Costache Giurgiuveanu și înlăturarea Otiliei Mărculescu.
 Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine de la
București pentru a studia medicina, locuiește în casa tutorelui său, Costache Giurgiuveanu, și
trăiește iubirea adolescentină pentru Otilia. Autorul acordă interes și planurilor secundare
pentru susținerea imaginii ample a soietății citadine.
Succesiunea secvențelor narative este redată prin înlănțuire, completată prin inserția
unor micronarațiuni în structura romanului. Unele secvențe narative se realizează scenic prin
dispunerea personajelor, prin spontaneitatea dialogului sau elocvența discursului, notarea
gesturilor și vestimentației. În proza realistă descrierea spațiilor ( strada, arhitectura, decorul)
și a vestimentației susține impresia de adevăr autentic , iar prin observație și notarea detaliului
semnificativ, devine mijloc de caracterizare indirectă și de conturare a caracterelor.
Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre două familii înrudite, care
evidențiază universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache
Giurgiuveanu, posesorul averii, și Otilia Mărculescu, adolescenta orfană. Aici pătrunde Felix
Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la București pentru a studia Medicina și locuiește la
tutorele său legal, moș Costache.
Afecțiunea moșierului pentru Otilia, pe care o cunoaște de mică și dorința de a avea o
familie care să-i umple singurătatea, reprezintă motivele vizitelor repetate ale lui Pascalopol
în casa lui moș Costache.
A doua familie, vecină și înrudită, care aspiră la moșia averii bătrânului, este familia
surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcătuit sin soțul Simion Tulea, cei trei copii ai
lor:Olimpia, Aurica și Titi. În această familie pătrunde Stănică Rațiu pentru a obține zestrea
ca soț al Olimpiei.
Istoria unei moșteniri include două conflicte succesorale: primul este iscat în jurul
averii lui moș Costache- adversitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia, al doilea
destramă familia Tulea-interesul lui Stănică pentru averea bătrânului.
Un alt cnflict este între Felix și Pascalopol pentru Otilia.
Incipitul romanului realist fixează cadrul temporal ,, într-o seară pe la începutul lui
iulie 1909,, și spațial – descrierea străzii Antim, din București, a arhitecturii casei lui moș
Costache, a interioarelor,- prezintă principalele personaje, evidențiază conflictul și trasează
principalele planuri epice.
Finalul este închis deoarece aduce rezolvarea conflictului și este urmat de un epilog.
Simetria incipitului cu finalul se realizeză prin descrierea străzii și a casei lui moș
Costache, din perspectiva lui Felix, străinul di familia Giurgiuveanu, în momente diferite, ale
existenței sale- adolescența și aproximativ zece ani mai târziu.
Simetria este susținută și de replica pe care moș Costache i-o adresează lui Felix, în
momentul în care tânărul apare în poarta casei sle și pe care doctorul Sima de mai tîrziu și-o
amintește în finalul romanului ,, nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc,,.
Expozițiunea este realizată după metoda realist-balzaciană: situarea exactă a acțiunii în
timp și spațiu, veridicitatea susținută prin detaliile topografice, descrierea străzii în manieră
realistă, finețea observației și notarea detaliului semnificativ.
,, Într-o seară de la începutul lui 1909, cu puțin înainte de orele 10, un tânăr de vreo
optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intră în strada Antim, venind dinspre strada
Sfinții Apostoli cu un soi de valiză în mână. ..În această obscuritate, strada avea un aspect
bizar. Nicio casă nu era prea înaltă și aproape nici una nu avea cat superior. Însă varietatea cea
mai neprevăzută a arhitecturii, mărimea neobișnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a
clădirilor, ciubucăria, ridicolă prin grandoare, amestecul de frontoane grecești și chiar ogive,
făcute însă din var și lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, și uscăciunea, care umfla
lemnăria, făceau din strada bucureșteană o caricatură în moloz a unei străzi italice.,,
Caracteristicile arhitectonice ale străzii și ale casei lui moș Costache sunt surprinse din
perspectiva naratorului specializat, deși observația îi este atribuită personajului reflector, Felix
Sima, care caută o anumită casă. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrângerii treptate
a cadrului, de la stradă, la casă, la interioare, la fizionomia și la gesturile locatarilor constitue
o modalitate de pătrundere a psihologiei personajelor din acest spațiu, prin reconstituirea
atmosferei. Pentru Balzac o casă este un document sociologic și moral. Strada și casa lui moș
Costache evidențiază, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretenția de confort și bun gust
a unor locatari bogați, burghezi îmbogățiți cândva, și realitate : inculți, zgârciți, snobi,
delăsători. Arhitectura evidențiază imaginea unei lumi în declin care a avut cândva energia
necesară pentru a dobândi avere, dar nu și fondul cultural.
Acțiunea romanului începe cu venirea tânărului Felix, orfan, absolvent al Liceului
internat din Iași, la București, în casa unchiului și tutorelui său legal, pentru a urma Facultatea
de Medicină. Costache Giurgiuveanu este un om avar, care o crește în casa lui pe Otilia
Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intenția de a o înfia. Aglae o consideră un pericol pentru
moștenirea frtelui său.
Venit în locuință, Felix îl cunoaște pe unchiul său, un omuleț straniu care se teme de
străini, pe verișoara Otilia și asistă la o scenă de familie: jocul de table. Naratorul îi atribue lui
Felix observarea obiectivă a personajelor prezente în odaia înaltă în care este dus. Sunt
realizate portretele fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare ș fiziologice care
evidențiază, în manieră clasică, trăsături de caracter și sunt prezentate, în mod direct, starea
civilă, statutul în familie, elemente de biografie. Toatee aceste aspecte configurează atmosfera
neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde tânărul și prefigurează cele două planuri
narative și conflictul principal. Replicile Aglaei anticipează conflictul succesoral, iar
atitudinea protectoare a Otiliei motivează atașamentul lui Felix.
Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund pe de o parte, în carte este
prezentată istoria moștenirii lui Costache Giurgiuveanu, iar pe de altă parte, romanul ar în
centru destinul tânărului Felix Sima, maturizarea lui.
Competiția pentru moștenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea
efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului.Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante,
acțiuni, nutrește iluzia longevității și nu pune în practică niciun proiect privitor la asgurarea
viitorului Otiliei pentru a nu cheltui. Clanul Tulea urmărește succesiunea totală a averii lui,
plan periclitat ipotetic de înfierea Otiliei. Deși are o afecțiune sinceră pentru fată, bătrânul
amână înfierea ei, de dragul banilor și din teama de Aglae. El încearcă totuși să pună în
aplicare niște planuri pentru a o proteja pe Otilia construindu-i o casă cu materiale provenite
de la demolări. Proiectele lui moș Costache nu se realizează deoarece din cauza efortului
depus la transportarea materialelor, bătrânul se îmbolnăvește. Chiar dacă pentru familia
Tulea, boala lui moș Costache reprezintă un prilej de a-i ocupa militărește casa, în așteptarea
morții bătrânului și a obținerii moștenirii, îngrijirile lui Felix, ale Otiliei și ale lui Pascalopol
determină însănătoșirea bătrânului avar. Moartea lui moș Costache este provocată în cele din
urmă, de Stănică Rațiu, ginerele său, care îi fură banii de sub saltea. Pretutindeni prezent,
divers informat, amestecându-se oriunde crede că poate obține ceva bani sau poate da lovitura
vieții lui, Stănică susține intriga romanului până la rezolvarea în deznodământ.
Alături de avariție, lăcomie și parvenitism, aspecte sociale supuse observației și criticii
în romanul realist sunt înfățișate aspecte ale familiei burgheze: relația dintre părinți și copii,
relația dintre soți, căsătoria, orfanul. Căsătoria face parte dintre preocupările unor personaje:
Aurica, fata bătrână, are obsesia căsătoriei, Pascalopol dorește să aibă o familie și se
căsătorește cu Otilia, Stănică se însoară cu Olimpia pentru zestrea niciodată primită, Felix se
va căsători , ratând prima iubire, după ce își va face o carieră.
Motivul paternității este înfățișat diferențiat. Orfanii au doi protectori: Costache și
Pascalopol. Moș Costache este zgârcit, dar își iubește sincer fiica, deși nu o adoptă legal, în
timp ce Aglae anulează împlinirea matrimonial a copiilor.
Planul formării tânărului Felix, student la Medicină urmărește experiențele trăite de
acesta în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe
Pascalopol, dar nu ia nici o decizi, fiindcă primează dorința de a-și face o carieră. Otilia îl
iubește pe Felix, dar după moartea lui moș Costache îl părăsește considerând că reprezintă o
piedică în calea realizării lui profesionale. Ea se căsătorește cu Pascalopol care îi poate oferi
protecție și înțeegere. Din epilog, aflăm că Pascalopol i-a redat cu generozitate libertatea
Otiliei de a-și trăi tinerețea, ea devenind soția unui conte exotic. Otilia rămâne pentru Felix o
imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.
În concluzie opera ,,Enigma Otiliei,, rămâne una dintre marile realizări ale literaturii
interbelice, consacrând în câmpul literelor autohtone indiscutabila vocație epică a unui creator
căruia nu i se poate nega efortul de a transcede banalul cotidian.