Enigma Otiliei – George Călinescu

George Călinescu optează pentru romanul interbelic realist citadin, realizat îns ă dup ă modelul balzacian și pornind
de la ideea că „a crea clasic înseamnă a crea durabil”. Trăs ăturile care încadreaz ă romanul în aceast ă categorie sunt:
aspectul de frescă socială a lumii burgheze de la începutul secolului al XX-lea, cronica de familie, verosimilitatea,
tipicitatea personajului, omnisciența/obiectivitatea naratorului.

Totodată, este un roman de sinteză estetică, „ochiul estetului”, al criticului literar, fiind observat în câteva aspecte
care demonstrează o intenție polemică a autorului în raport cu realismul. Elementele clasice (caracterele, simetria),
naturaliste (problematica bolii / eredității), romantice (iubirea adolescentină, conflictul afectiv), moderne (personaj
reflector, pluriperspectivismul) sunt proiectate pe un fundal realist, cu puternice accente balzaciene.

Romanul a avut drept titlu inițial „Părinții Otiliei”, sugerând tema balzaciană a paternit ății. Opera apare, îns ă, în
1938, cu titlu schimbat, care anticipează, în schimb, personajul central feminin misterios, enigmatic, ambiguizat prin
tehnica reflectării poliedrice, prin comportamentism.

Tematic, romanul este o frescă socială a burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, pe fundalul
căreia se proiectează tema iubirii juvenile (Otilia - Felix), îmbinată cu cea matur ă (Otilia – Pascalopol). Alte teme prezente
sunt: parvenirea (Stănică Rațiu), moștenirea (Costache Giurgiuveanu), paternitatea (rela ția dintre Otilia și Mo ș Costache),
formarea unei personalități (Felix). Acesta are ca subiect o acțiune desfășurat ă cronologic de-a lungul a 20 de capitole,
care începe „într-o seară de la începutul de iulie 1909” și se încheie după Primul Război Mondial. Acțiunea se desf ășoar ă pe
două planuri, pe de-o parte istoria unei moșteniri, eforturile clanului Tulea pentru acapararea averii lui Mo ș Costache și pe
de altă parte povestea de dragoste dintre Felix și Otilia.

Problematica realistă a familiei burgheze se evidențiază în trei ipostaze. Familia Giurgiuveanu se afl ă sub semnul
zgârceniei lui Costache, care își pune amprenta nu doar asupra casei și a raportului cu Otilia și Felix, dar și a rela ției cu
generalul Pascalopol. Familia Tulea este condusă autoritar de acra Aglae, sora lui Costache, interesat ă de averea acestuia și
urându-i pe cei doi tineri. Dimensiunea caricatural-grotesc ă a familiei este determinat ă de e șecul marital al Auric ăi,
încercarea lui Titi de a ieși de sub ocrotirea maternal ă și rela ția sa e șuat ă cu Ana Sohatki, finalul tragic al lui Simion. Familia
Rațiu, născută dintr-o căsătorie din interes, îl are în centru pe Stănică Rațiu, care îi provoac ă moartea b ătrânului pentru a
beneficia de averea sa și alege să renunțe la Olimpia și să își înceapă ascensiunea social ă.

Perspectiva narativă obiectivă, element specific viziunii realiste, este evidentă prin omnisciența și omniprezen ța
naratorului demiurg. Perspectiva este nefocalizată, iar narațiunea heterodiegetic ă, de și în unele secven țe totul pare redat
prin prisma unui personaj reflector, și anume Felix Sima, edificator fiind chiar incipitul, în care tân ărul prive ște detaliile
străzii Antim.

Incipitul operei susține încadrarea în realismul balzacian, plasând acțiunea precis în timp („într-o sear ă de la
începutul lui 1909”) și spațiu („strada Antim din București”), accentuând caracterul verosimil al romanului. Incipitul este
completat în mod balzacian de expozițiune, care surprinde prezentarea personajelor, fixarea termenilor conflictului,
anticiparea principalelor planuri ale acțiunii. Maniera realizării descrierii str ăzii și a casei lui Costache prin notarea detaliului
semnificativ conturează un cadru credibil, tipic balzacian. Procedeul focaliz ării, restrângerea treptat ă a cadrului de la
stradă, la casă, la fizionomia locatarilor evidențiază concepția balzaciană conform căreia casa este un document moral și
social. Strada Antim, un amestec de stiluri, dominată de kitsch, sugereaz ă contrastul dintre preten țiile de bun gust ale
burghezilor și realitate, aceștia fiind niște snobi care imită arhitectura clasic ă, ni ște incul ți. Ornamentele ieftine,
decorațiunile nepotrivite arată zgârcenie, iar urmele de umezeală, impresia de paragin ă, del ăsare. Arhitectura creeaz ă
imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia de a dobândi averea, dar nu și fondul cultural, tr ăs ături eviden țiate
de psihologia lui Moș Costache, a Aglaei.

Simetria incipit - final, frecventă în romanul realist, constă în întoarcerea lui Felix pe strada Antim, care pare
neschimbată, deși casa este goală. Se adeverește replica inițială a lui Moș Costache din team ă fa ță de necunoscutul Felix:
„Aici nu stă nimeni.”

Momentul declanșator al iubirii este reprezentat de episodul în care Felix este invitat s ă doarm ă în camera Otiliei,
fiind ilustrată ideea feminității tulburătoare. Gestul fetei, amestec de camaraderie, spirit matern, cochet ărie feminin ă, îl
emoționează și îl dezorientează pe tânăr prin naturalețea lui, neconformă cu lumea rigid ă în care tr ăie ște Otilia. Odaia este
descrisă detaliat din perspectiva personajului reflector ca fiind o oază de feminitate în casa lui Costache, conturându-se
încă de la început personalitatea contradictorie a Otiliei. Obiectele aruncate în dezordine care îi arat ă firea exuberant ă,
dinamică, se află în contrast cu amestecul de obiecte de vestimenta ție, c ăr ți, reviste, partituri, care dezv ăluie preocup ările
tipice vârstei, sensibilitatea evidentă la poezie și muzică, temperamentul de artist ă. Oglinda cu mai multe fe țe este
însemnul unei personalități mobile, greu de descifrat, aflată în permanentă schimbare.

Conflictul romanului evidențiază mentalitatea burgheziei dominată de obsesia agonisirii, a parvenirii, banul
devenind un adevărat personaj al universului care schimb ă radical destine. Conflictul are mai multe fa țete și se desf ășoar ă
pe mai multe planuri. Conflictul succesoral este iscat în jurul averii lui Mo ș Costache și antreneaz ă familia Tulea. Acesta
conduce la destrămarea familiei Rațiu după ce Stănică fură banii bătrânului. Sunt eviden țiate rapacitatea Aglaei, viclenia lui
Stănică, avariția lui Costache. În conflict sunt antrenați, fără voia lor, Felix și Otilia. Otilia este o posibil ă mo ștenitoare, dar
dezinteresată de avere. Conflictul erotic se bazează pe rivalitatea dintre tân ărul Felix și maturul Pascalopol, amândoi fiind
îndrăgostiți de Otilia. Acesta este rezolvat prin decizia subit ă a fetei de a pleca cu mo șierul pentru a nu împiedica
împlinirea profesională a lui Felix. Conflictul interior este determinat de dilemele Otiliei, aceasta oscilând între iubire
(Felix) și protecție (Pascalopol), dar și de ezitările și trăirile contradictorii ale lui Felix, care nu- și poate explica ac țiunile
Otiliei.

Personajele sunt construite după tipologii realiste: avarul, arivistul, tân ărul în formare, fata b ătrân ă, mo șierul
generos, ilustrând viziunea despre lume a autorului. Tehnica de construc ție este balzacian ă, fiecare intrând în scen ă cu o
biografie clar rezumată și un portret fizic detaliat ce cuprinde semnale pentru planul moral, fiind prezentat printr-o rela ție
elocventă cu mediul în care trăiește, evoluția ulterioară fiind previzibilă. Personajele sunt polarizate, fiind împ ăr ți ți în eroi
superiori din punct de vedere moral și spiritual: Felix, Otilia, Pascalopol și personaje inferioare, lipsite de noble țe
sufletească: Aglae, Aurica, Titi, Stănică. În construc ția personajelor este evident ă împletirea esteticilor literare, acestea
depășind tipologia realistă și dobândind nuanțe noi, o complexitate mai mare, chiar o relativizare. Ironizarea subtil ă a
burgheziei sugerează împletirea cu elemente caragialiene.

Costache Giurgiuveanu este un personaj aflat la limita comicului cu grotescul, fiind departe de Hagi Tudose prin
componenta sufletească puternică, evidentă în afecțiunea pentru Otilia, compasiunea pentru Felix, prietenia cu
Pascalopol. Aceasta înnobilează personajul fără a-l salva de ridicol și f ăr ă a diminua aspectul caricatural determinat de
portretul său fizic („buzele întoarse în afară, galbene de la prea mult fumat, acoperind numai doi din ți”), de bâlbâiala
strategică, gesturile precipitate. Bătrânul este un maniac care ador ă banii, un avar cu obsesia de a tezauriza, iar zgârcenia
sa este o formă de rezistență la lăcomia mediului.

Aglae Tulea este avarul autentic, complet dezumanizată în dorința ei de a acumula, fiind surprins ă urm ărind cu
obstinație averea bătrânului frate. Fizionomia sa denotă răutate: „fa ța gălbicioas ă, buze sub țiri și acre, nas încovoiat”.
Căpetenia clanului Tulea nu pierde nicio ocazie de a spune o răutate, astfel îi jigne ște pe Otilia și Felix, sentimentul s ău
dominant fiind ură la adresa oricui ar putea prezenta un pericol pentru mo ștenire.

Stănică Rațiu, apariție caragialiană, este un arivist, un escroc lipsit de scrupule, un fanfaron sentimental. Avocat de
profesie, dar fără procese, Stănică este ubicuu, insistent, insolent, intrigant, ascultător pe la u și, descurc ăre ț, capabil de
orice ticăloșenie, acesta provoacă moartea lui Costache și ajunge în posesia banilor, fiind un etalon al parvenismului.

Deși personajele anterioare sunt construite în stil realist, Otilia Mărculescu este un personaj modernist. Ea
reprezintă simbolul feminității imprevizibile, enigmatice, fermecătoare, prizonieră condiției femeii epocii. Otilia este o
sumă de contrase: suavă, exuberantă, tristă, melancolică, matură, copilăroas ă, imaculat ă, frivol ă. Ea dep ășe ște tipologia
cochetei, autorul utilizând procedee balzaciene și tehnici moderne de construc ție: pluriperspectivismul și
comportamentismul, care ambiguizează imaginea eroinei.

În concluzie, emoția și pulsația vieții, care se conturează prin personajele memorabile și prin delicata poveste de
dragoste creionată pe fundalul unei societăți meschine , fac din aceast ă oper ă un roman reper al prozei române ști realiste,
a cărui problematică esențială rămâne mereu actuală.