Aci sosi pe vremuri – Ion Pillat
La casa amintirii cu-obloane și pridvor,
Păienjeni zăbreliră și poartă, și zăvor.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptară-n codru și poteri, și haiduc.
În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Nerăbdător bunicul pândise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară.
Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, și din berlină
Sări, subțire,-o fată în largă crinolină.
Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.
Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...
Și totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.
Și cum ședeau... departe, un clopot a sunat,
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din
sat.
Dar ei, în clipa asta simțeau că-o să rămână...
De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...
Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ștersele portrete.
Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita...
Ca ieri sosi bunica... și vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
Același drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
Subțire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...
Și m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Când ți-am șoptit poeme de bunul Francis
Jammes.
Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub
lună
Și-am spus Balada lunei de Horia Furtună,
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Și ți-am părut romantic și poate simbolist.
Și cum ședeam... departe, un clopot a sunat.
Același clopot poate , în turnul vechi din sat...
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din
sat.
 Aci sosi pe vremuri – Ion Pillat
Tradiționalismul este o mișcare culturală și literară din perioada interbelică, prin care se definește totalitatea tendințelor
conservatoare din epocă, ce-și propun să apere românismul, specificul național, folclorul, viața rurală patriarhală, ortodoxismul.
Vocabularul dobândește note populare, regionale sau arhaice , iar limbajul artistic, deși nu respinge simbolul și sugestia, este
destul de transparent.
Evoluția poeziei lui Ion Pillat cuprinde trei etape distincte incluzând: etapa parnasiana-simbolistă a începuturilor (vol.
Visări păgâne, Amăgiri, grădina dintre ziduri), etapa tradiționalistă (vol. Pe Argeș în sus) și etapa clasicizantă (vol. Caietul
verde, Umbra timpului).
Volumul „Pe Argeș în sus”, apărut în 1923 îl determină pe poet să mărturisească despre poezie că este „tradi țională,
autohtonă, simplă, sentimentală”. El își esențializează astfel creația: „Toată poezia mea poate fi redusă la viziunea pământului,
care rămâne același, la presimțirea timpului, care fuge mereu”.
Limbajul poetic subliniază opoziția trecut-prezent, prin prezența termenilor arhaici, regionali („poteră”, „crinolină”,
„berlină”, „pridvor”). La nivel prozodic, tradiționalismul rezultă din muzicalitatea stinsă, elegiacă, accentuată de ritmul iambic,
rima împerecheată și măsura de 13-14 silabe.
Discursul poetic este sobru, fără încărcătură stilistică, adecvat evocării spațiului rural asociat cu tema iubirii și a trecerii
timpului. Un rol important în conturarea atmosferei îl au punctele de suspensie care creează sincope în discursul liric,
accentuând trăirile eului.
Tematic, se observă împletirea temei satului cu aceea a trecerii timpului, ceea ce generează nostalgia eului liric care
constată repetabilitatea ciclului existențial. Textul amplu este caracterizat prin împletirea lirismului subiectiv, concretizat prin
mărci lexico-gramaticale (verbe și pronume de persoana I și II singular) cu cel obiectiv, susținut prin elemente de narativitate
simbolică, desemnându-se astfel paralelismul între trecut și prezent.. Cele două imagini narative, legate de medita ția trecerii
timpului evocă un spațiu drag poetului, universul copilăriei – „casa amintirii”, pridvorul, hornul, drumul cu plopii îmbătrâniți,
etc.
Evocarea trecutului se face prin rememorarea episodului în care bunica sosește în berlină, așteptată cu emo ție de bunic.
Trecutul primește o aură mitică, fapt subliniat și prin numele bunicii, Calyopi (Kalliope – muza poeziei epice, mama lui Orfeu).
Natura însăși pare a resimți trecerea timpului („îmbătrâniră plopii”). Este evocat ceremonialul întâlnirii bunicilor proiectat pe
un fundal de natură ce accentuează caracterul elegiac al textului. Atmosfera romantică este completată de cadrul selenar, dar și
de trimiterea spre lirica lui Lamartine („Le lac”) sau Heliade Rădulescu („Sburătorul”). Referin țele livrești fac trimitere la
motivul literar al bibliotecii, prezență frecvență în lirica lui Pillat. Atmosfera selenară, romantică sporește lirismul secvenței.
Cuplul mitic este proiectat pe fundalul unui amurg „încremenit”, sustras curgerii universale: „Și totul, ce romantic, ca-n basme
se urzea!”.
Legătura între cele două planuri temporale este realizată printr-o scurtă secvență de meditație asupra trecerii timpului și
a efectelor sale asupra omului: „Ce lucru straniu: vremea!”, „Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l po ți uita”. Această secvență
este dominată de un registru grav, reflexiv. Persoana a III-a este înlocuită cu un „tu” impersonal, general uman, ca un salt de la
particular spre un universal care absoarbe și unifică existența umană , indiferent de timpul căruia îi aparține.
Prezentul înseamnă reluarea ceremonialului sosirii iubitei, prezentat din perspectiva eului-îndrăgostit. Trecerea timpului
este subtil sugerată de trimiterea la poemul simbolist Balada lunei de Horia Furtună si la Francis James . Protagoniștii povestii
de iubire din prezent refac ceremonialul întâlnirii din trecut, reconstruind astfel mitul. Mișcările și traseul perechii mitic a
bunicilor sunt întocmai repetate. Exercițiul de seducție, trăit cu sensibilitate în trecut, dobândește însă în prezent ușoare nuanțe
ironice, atitudinea iubitei fiind una lucidă: „Și m-ai găsit, zâmbind, că prea naiv eram.” Nicolae Manolescu observă de altfel
faptul că „poezia are mișcarea unei clepsidre: timpul bunicilor s-a scurs în timpul nepoților, care ia totul de la capăt în forme
imperceptibil modificate”.
Titlul cuprinde indici spațio- temporali reprezentați de adverbul aci si locuțiunea adverbială pe vremuri. Aceasta are
funcția de a sugera tema timpului. Imprecizia temporală susține caracterul de generalitate al povestii de iubire evocate. Formele
populare aci si sosi anticipează registrul poetic si universul rural evocat.
Structural, textul este organizat în distihuri si se încheie cu un vers liber. In operă există două secven țe poetice ample
care evocă două timpuri, trecutul (distihurile III-IX) si prezentul (distihurile XII-XIX). Poemul este construit pe schema lirică a
două povești de dragoste creionate în oglindă. Se observă o subtilă simetrie între cele două planuri temporale redate prin
adverbele atunci si acum.
Intre cele două planuri este evidentă simetria , reliefată de trimiterile la planul literar, dar și prin prezenta altor detalii.
Astfel, în ambele planuri este evocat în fundal sunetul clopotului , sugerând viată-nuntirea și moartea deopotrivă. Versul final
devine laitmotiv al textului evocând trecerea timpului: „De nuntă sau de moarte în turn vechi din sat”. Simbolismul clopotului,
asociat ritualurilor de trecere indică ambivalența imaginii. În ambele planuri este evocată așteptarea înfrigurată a
îndrăgostitului , care urmărește sosirea berlinei- trăsurii. De asemenea, ambele planuri fixează momentul amurgului, ca timp al
întâlnirii cuplului: „amurgul se opri”. Un simbol comun celor două planuri este barza, asociată ideii de fidelitate. Evocarea este
însoțită de meditația asupra ideii că iubirea are forța de a eterniza ființa umana. Creația apare ca o altă formă de eternizare a
momentului de gratie al cuplului.
 Definită ca „poezia pământului natal, a rădăcinilor ancestrale de care nu se poate rupe sufletul” (Ov. Crohmălniceanu),
lirica lui Ion Pillat rămâne un etalon al tradiționalismului interbelic.