ION PILLAT, ACI SOSI PE VREMURI

Creația Aci sosi pe vremuri evidențiază viziunea tradiționalistă a scriitorului, fiind

publicată în vol. Pe Argeș în sus, în 1923. George Călinescu o numește capodopera lirică a
scriitorului. Întregul volum este impregnat de biografie, recuperând în amintire vârsta edenică a
copilăriei și a locurilor patriarhale în care a crescut și s-a format autorul, imaginea casei
părintești, moșia Florica, portretele bunicilor etc.
Opțiunea pentru tematica ancorată în tradiție este afirmată în vol. Mărturisiri: Toată
poezia mea poate fi redusă la viziunea pământului care rămâne același și la presimțirea timpului
care fuge mereu.
Fuga timpului, trecutul idilic, plaiul strămoșesc sunt constantele universului poetic
pillatian. Creația lui Ion Pillat devine o meditație asupra trecerii timpului ce marchează condiția
efemeră a omului, textualizată într-o formulă lirică subiectivă.
Titlul este un element paratextual sugestiv, construit pe baza unor structuri adverbiale:
aci și pe vremuri, anticipând cadrul evocării. Ion Pillat este creatorul pastelului spiritualizat,
psihologic. Locul evocării devine un pretext al evocării sinelui .
Adverbul aci, element spațial, nominalizează casa amintirii, o casă a ființei în care au
viețuit bunicii și unde acum sosește tânărul cuplu. Acest adverb are o funcție simbolică fiind
regăsit în întregul poem . Este un spațiu al ocrotirii, cu valoare afectivă. Aci este casa, drumul
străjuit de plopi, aci sosește logodnica, viitoarea mireasă și tot aci a avut loc nunta bunicilor și
povestea iubirii lor. E un topos sacru, corelat atât cu prezentul ( aici- acum: și vii acuma tu) , cât
și cu trecutul ( aci – pe vremuri: aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi).
Incipitul poeziei conturează acest reper spațial ce rămâne neschimbat, conservându-și
statornicia, fiind un martor al succesiunii generațiilor, al iubirii bătrânilor, dar și al sentimentelor
tinerilor. Doar timpul se schimbă, evoluând între ieri și azi. Simboluri ale curgerii timpului sunt
metaforele și personificările: La casa amintirii cu-obloane și pridvor / Păienjeni zăbreliră și
poartă și zăvor, În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
În plan ideatic, metafora casa amintirii oglindește sosirile și plecările oamenilor din
lume. Simbol al trecutului și al prezentului , casa trăiește prin fiecare generație. Nostalgia ființei
că nu va mai fi se compensează cu bucuria de a fi fost.
Compozițional se disting următoarele secvențe lirice: incipitul figurat prin metafora casa
amintirii, evocarea iubirii de ieri a bunicilor ( planul trecutului), meditația asupra timpului și
iubirea tinerilor ( planul prezentului). Versul ultim se constituie într-un laitmotiv al întregii
creații. Același sunet de clopot ascunde o taină, vestind cu aceeași intensitate nunta , dar și
moartea, timpul devenirii.
Privită în ansamblu, poezia este un model de abordare a fețelor timpului, imaginate în
vârstele omului, în succesiunea generațiilor și în devenire ireversibilă. Dacă alegem din
imaginarul poetic, secvențele purtătoare ale semnificațiilor dominante, obținem o suită de
imagini simbolice: Ce straniu lucru: vremea!, La casa amintirii cu-obloane și pridvor...Aci sosi pe
vremuri bunica-mi Calyopi, Și cum ședeau... departe, un clopot a sunat,/ De nuntă sau de
moarte în turnul vechi din sat, Ca ieri sosi bunica... și vii acuma tu, Și cum ședeam...departe, un
clopot a sunat /- Același clopot poate – în turnul vechi din sat.
În conturarea planurilor poeziei, scriitorul uzitează tehnica simetriilor și paralelismul
pentru a surprinde existența în ciclicitatea ei, între schimbare și permanență. Semne ale
duratei infinite sunt imaginea drumului ( același drum), imaginea lanului de secară, turnul vechi
din sat și sunetul clopotului ( același clopot) , mesager ce anunță recurent atât nunta, cât și
moartea.
Între cele două planuri se creează similitudini. Odinioară, bunica, în largă crinolină,
traversa lanurile de secar,ă cu berlina, pentru a ajunge la locuința logodnicului, iar bunicul
nerăbdător, emoționat, îi recita bunicii cu ochi de peruzea, poeme romantice din Lamartine ( Le
Lac) și din Eliade, în timp ce azi, pe același drum sosește cu trăsura logodnica cu ochi de ametist,
căreia eul liric, la fel de emoționat, îi recită, în stil simbolist, poeme din Francis Jammes și
Balada lunii de Horia Furtună.
Dincolo de tristețea omului care nu se poate opune trecerii timpului, se transmite
emoția vieții, a iubirii care îi unește și pe cei de altădată și pe cei de astăzi, înseninând trecerea
prin viață.
În ceea ce privește versificația, remarcăm versurile lungi, cu măsura de 13-14 silabe, cu
rimă împerecheată și ritm iambic, dispuse în distihuri, încheiate cu un vers final cu rol conclusiv.
În ceea ce privește limbajul, la nivel morfosintactic observăm uzitarea verbelor la
perfect simplu (sosi, zăbreliră, îmbătrâniră) pentru planul trecutului și a prezentul (vii, calci,
tragi). Lirismul subiectiv reiese din mărcile specifice: bunica-mi, te vezi, m-ai găsit, ședeam.
Poetul are plăcerea cuvântului vechi cu efecte stilistice deosebite: casa amintirii
( metaforă), ochi de peruzea ( epitet metaforic), hornul nu mai trage alene din ciubuc
( personificare), turnul vechi din sat ( epitet simbolic). Registrul arhaic -regional predomină:
obloane, pridvor, poteri, horn, crinolină.
Desigur, la nivelul muzicalității se simte și influența curentelor novatoare de la
începutul secolului XX, în ambianța cărora a debutat poetul, mai cu seamă ecouri simboliste
prin rezonanța unor neologisme : ametist, simbolist și prin conexiunile culturale.
Concluzionând, în poezia lui Ion Pillat, tradiționalismul se regăsește la nivelul viziunii
artistice, prin teme, motive, imagini cu valoare emblematică și la nivelul construcției, al
versificației, prin predilecția pentru simetrie și pentru versul clasic.