Aci sosi pe vremuri

de ION PILLAT
-poezie tradiţionalistă-
La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,
Păienjeni zăbreliră şi poartă, si zăvor.

Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc

De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.

În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.

Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi,

Nerăbdător bunicul pândise de la scară

Berlina legănată prin lanuri de secară.

Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină

Sări, subţire,-o fată în largă crinolină.

Privind cu ea sub luna câmpia ca un lac,

Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.

Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,

Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.

Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...

Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.

Şi cum şedeau...departe, un clopot a sunat,

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Dar ei, în clipa asta simţeau c-o să rămână...

De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...

Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete

Te vezi aievea numai în ştersele portrete.

Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,

Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...

Ca ieri sosi bunica...şi vii acuma tu:

Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.

Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.

Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.

Subţire, calci nisipul pe care ea sări.

Cu berzele într-însul amurgul se opri...
 Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.

Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună

Ţi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,

M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,

Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.

Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat.

-Acelaşi clopot poate în turnul vechi din sat...

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

TRADIŢIONALISMUL
Poezia interbelică
Text-suport: Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat
Introducere (Contextul apariţiei)
Poezia Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat este o poezie de factură tradiţionalistă, inclusă în volumul Pe Argeş
în sus, apărut în 1923.
Tradiţionalismul este o mişcare literară, manifestată în perioada interbelică, a cărei ideologie se
cristalizează în jurul revistei Gândirea, apărută în anul 1921, la Cluj. Printre membrii fondatori ai revistei se
numără Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Lucian Blaga şi Gib Mihăescu. Principalele trăsături ale acestei
orientări literare sunt: valorificarea specificului naţional (istoria şi folclorul), componenta spirituală a
sufletului ţărănesc, conştiinţa religioasă ortodoxă. Tradiţionalismul gândirist surprinde particularităţile
sufletului naţional prin valorificarea miturilor autohtone, a credinţelor străvechi şi revalorizează elementarul,
teluricul, filonul existenţei rurale.
Manifestat simultan cu modernismul, tradiţionalismul nu trebuie văzut ca un curent retograd şi paseist. Poetul
tradiţionalist doar priveşte către trecut, dar o face conştient că aparţine prezentului.
Poezia Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat aparţine direcţiei tradiţionaliste prin temă, prin modul de
construcţie a textului, dar şi prin registrul stilistic utilizat.
Tema şi viziunea despre lume
Tematica rurală, preferată de tradiţionalişti, îşi subsumează în poezia lui Pillat două teme de
circulaţie univeraslă: iubirea şi timpul.
Universul rural este ales ca topos al concretizării iubirii, care se manifestă pe două planuri
temporale: primul, recuperat prin amintire, aparţine trecutului, iar cel de-al doilea, al trăirii prezente, repetă
experienţa celui dintâi.
Ceea ce particularizează discursul liric tradiţionalist în poezia Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat este
refuzul idealizării. Universul rural, care constituie decorul poveştii de iubire, este privit cu nostalgie, cu o
vagă urmă de melancolie, fiind receptat nu ca spaţiu intim de trăire în prezent, ci ca topos cu parfum romantic
de recuperare, prin timp, a unei tradiţii. Erosul însuşi este perceput cu o uşoară urmă de detaşare. Pigmentat cu
referinţe livreşti, acesta se naşte pe căile visării conştientizată ca atare. A iubi înseamnă a retrăi ceea ce s-a
trăit deja, iubirea din prezent repetă iubirea din trecut, ambele fiind oglindiri ale iubirilor din cărţi.
Tipuri de lirism
 Pe de o parte, este ilustrat lirismul obiectiv, în prezentarea celor două poveşti de dragoste.
Elementele de narativitate capătă însă încărcătură simbolică şi se armonizează cu cele de meditaţie cu caracter
general-uman. Lirismul subiectiv, manifestat formal prin comunicarea directă a trăirilor şi sentimentelor, la
persoana I singular, este evidenţiat prin evocarea personalizată a iubirii, ridicată însă la grad de generalitate şi
obiectivată prin repetabilitate.
Motive poetice
Universul rural este particularizat prin utilizarea unor motive specifice. Acestea conturează imaginea
unui spaţiu arhaic, rămas parcă în impietrire. Elementul central al acestui topos este casa cu pridvor, a cărei
poartă este prinsă cu zăvor, iar hornul a încetat demult să mai fumege. Pânza de păianjen ilustrează motivul
trecerii timpului şi al uitării. Casa este plasată în centrul unui univers din care fac perte codrul, lanurile de
secară, câmpia. Satul e situat parcă în afara acestui cadru, în depărtare, singurul element care îl desemnează
(auditiv) fiind clopotul din turnul vechi. Povestea de dragoste se desfăşoară sub semnul ocrotitor al nopţii şi al
lunii, motiv romantic revalorizat în cheie tradiţionalistă. Plopii care străjuiesc drumul reprezintă tot un motiv
romantic asociat temei timpului, cu semnificaţii care vizează melancolia, aşteptarea.
Compoziţia textului poetic
Semnificaţia titlului
Titlul, reluat în prima secvenţă a textului, este centrat asupra problematicii timpului. În structura sa
simbolică este vizibil atât trecutul, prin locuţiunea adverbială pe vremuri, cât şi prezentul, prin adverbul aci.
Adverbul aci, termen popular, marcă a subiectivităţii, anunţă prin sonoritatea sa oarecum nostalgică, tematica
rurală. Cheia interpretării o constituie însă verbul la perfect simplu, sosi, care face legătura între trecut şi
prezent. Numind o acţiune recent încheiată, perfectul simplu are aici rolul de a relaţiona trecutul cu prezentul.
Structura textului poetic
Poezia lui Ion Pillat păstrează structura clasică. Compoziţional, poezia este alcătuită din distihuri şi
un vers final, liber, avândrolul de laitmotiv al poeziei, care sugerează şi îndepărtarea de modelul clasic. Textul
are trei părţi organizate simetric.
Prima parte configurează imaginea iubirii de odinioară, fiind alcătuită din două secvenţe. Cea dintâi
secvenţă, corespunzătoare primelor trei distihuri, conturează în imagini descriptive decorul poveştii de iubire.
A doua secvenţă a primei părţi, alcătuită din şapte distihuri, cuprinde scenariul istoriei de iubire a bunicilor.
Partea a doua, care are rolul de a face legătura dintre trecut şi prezent, este o meditaţie pe tema
trecerii timpului şi a uniformizării destinelor umane. Alcătuită din două distihuri, această parte mediană
surprinde în paralel imaginea perisabilităţii timpului, şi respectiv, pe cea a perenităţii amintirii.
Cea de-a treia parte redă, în oglindă faţă de cea dintâi, scenariul poveştii de iubire din prezent.
Alcătuită din şapte distihuri şi un vers independent, se încheie prin reluarea unei imagini simbolice din prima
parte, în care turnul şi clopotul devin simboluri ale ciclicităţii.
Relaţii de opoziţie şi de simetrie
Relaţiile de simetrie şi de opoziţie constituie, în cazul acestei poezii, structura de semnificaţii.
Iubirea, ca temă centrală, este surprinsă în două ipostaze, simetrice şi în acelaşi timp identice ca valoare:
iubirea din prezent, ilustrată în partea a treia a textului, coincide cu imaginea în oglindă a iubirii din trecut.
Între cele două poveşti de iubire, elementul de coeziune îl reprezintă spaţiul. Topos privilegiat, căci este
caracterizat prin încremenire, universul rural în care se desfăşoară cele două poveşti de dragoste asigură
cuplurilor o atmosferă intimă şi nostalgică. Distanţa dintre cele două idile este marcată de trecerea timpului.
Ambele iubiri se regăsesc în universul ficţiunii literare, diferenţele constând în portretul iubitei şi în creaţiile
recitate: de la Alphonse de Lamartine şi Ion Heliade Rădulescu la Horia Furtună şi Francis Jammes.
Modificarea perspectivei estetice nu impune însă modificarea trăirii. Relaţiile de simetrie sunt prezente şi la
nivelul motivelor şi al imaginilor artistice. Casa e aceeaşi, drumul e acelaşi, berlina e înlocuită de trăsură, iar
lanul de secară pare a fi supravieţuit trecerii continue a anotimpurilor. Opoziţia apartentă dintre viaţă şi moarte
este şi ea anulată: clopotul sună în mod egal, din moarte renaşte viaţa, într-o ciclicitate permanentă.
Limbajul şi expresivitatea
Imaginarul poetic
 Prima parte a poeziei este cea mai amplă. Alcătuită din două secvenţe poetice, această primă parte
înfăţişează mai întâi cadrul, iar apoi desfăşurarea idilei erotice din trecut.
Secvenţa iniţială este de natură descriptivă. Motivul central îl constituie casa amintirii, epitetul având
valoare anticipativă, sugerând că, peste timp, amintirea va reactualiza experienţa trecutului. Detaliile descrierii
fixează imaginea unei case tradiţionale, cu obloane, pridvor, poartă cu zăvor. Aflată în părăsire, casa pare a nu
mai fi spaţiu locuibil, fapt sugerat de pânza de păianjen şi de hornul lipsit de funcţionalitate. Imaginea
legendară a trecutului de odinioară, evidenţiată de referirea la poteri şi haiduci, pare înlocuită cu
încremenirea. Senzaţia de nemişcare este accentuată de imaginea şirului de plopi, a căror pierdere în zare este
asociată cu sentimantul îmbătrânirii. Dacă, în poezia romantică, existenţa naturii este eternă, în opoziţie cu
efemeritatea condiţiei umane, în poezia lui Ion Pillat, natura devine solidară cu omul, fiind marcată de
semnele senectuţii, ca şi fiinţa umană : În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
A doua secvenţă aduce în prim plan micul scenariu al iubirii trecute. Spaţiul se animă şi prinde
viaţăprin prezenţa cuplului de îndrăgostiţi, surprinşi conform ritualurilor vremii. Recuzita lingvistică asigură
crearea atmosferei timpului: berlina opreşte la scară, iar din ea coboară, sprintenă, tânăra fată îmbrăcată în
crinolină. Modul în care intervine în scenariul narativ observaţia vag ironică – Pe-atunci nu erau trenuri ca
azi, şi din berlină ... – este o marcă a asumării unui stil personal, prin care poetul evită clişeizarea.
Scenariul poveştii de iubire este construit în manieră romantică: perechea de îndrăgostiţi se află într-
un decor nocturn, luminat de lună şi îşi trăieşte momentul de extaz prin împărtăşirea de impresii şi emoţii
livreşti. Trăirea şi manifestarea ei sunt rafinate astfel cultural, poezia devine mijloc de cunoaştere şi de
recunoaştere a propriilor trăiri interioare.
Finalul secvenţei se centrează pe imaginea auditivă a bătăilor clopotului, care anunţă în fapt trecerea
implacabilă a timpului: prin moarte sau prin iubire, viaţa universală înaintează netulburată.
Secvenţa elegiacă, mai restrânsă, alcătuită din două distihuri, dezvoltă tema timpului trecător.
Excalamaţia iniţială, Ce straniu lucru: vremea!, are rolul de a schimba registrul şi de a introduce tema
timpului ca obiect al meditaţiei lirice.
A doua parte a poeziei reiterează simetric experienţa trecutului. Diferenţele sunt doar de nuanţă,
chiar şi distanţa temporală se relativizează, idee susţinută de paralelismul din versul prin care începe secvenţa:
ca ieri sosi bunica ... şi vii acuma tu. Accentul cade nu atât pe descrierea scenariului de iubire, cât mai ales pe
sublinierea seriei de identităţi. Aceleaşi gesturi, aceleaşi mişcări, aceleaşi elemente ale spaţiului, aceeaşi
delicateţe a feminităţii se regăsesc, peste ani, într-o aceeaşi poveste de iubire, trăită de alţi protagonişti.
Diferenţa o face modificarea gustului estetic, însă şi acum cuplul de îndrăgostiţi rezonează cu imaginarul
poetic al epocii. Peste timp, bunicul şi nepotul se raportează la creaţia poetică pentru a-şi explica şi manifesta
trăirile interioare. Dacă bunicul a fost romantic, nepotul poate părea şi ... simbolist, semn că experienţa
culturală se acumulează, nu se schimbă.
Caracteristici ale limbajului poetic (surse ale expresivităţii şi ale sugestiei)
Nivelurile textului poetic susţin caracterul tradiţionalist al poeziei. Astfel, la nivel fonetic şi
prozodic, se observă rima împerecheată, ritmul iambic şi măsura versurilor de 13-14 silabe. Însă versul
independent din final relativizează construcţia clasică. Alternaţa trecut-prezent este susţinută la nivel fonetic
de alternaţa numelor cu sonorităţi vechi, din secolul al XIX-lea (Calyopi, Eliad, Le Lac, Sburătorul), şi a
celor cu sonoritţi moderne, de la începutul sec al XX-lea (Francis Jammes, Horia Furtună).
Vocalele au rol definitoriu în realizarea imaginilor auditive, în special în versul cu valoare de
laitmotiv: De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
La nivel morfosintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecutului şi al prezentului.
Verbele la perfect simplu (sosi, zăbreliră, îmbătrâniră, sări, spuse) redau rapiditatea gesturilor sau
repetabilitatea lor. Verbele la trecut susţin narativitatea iubirii de odinioară, pe când cele la modul gerunziu
(privind, zâmbind) ilustrează caracterul etern al sentimentului de iubire, supravieţuirea lui de-a lungul
timpului. Verbele la timpul prezent însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului (te vezi, te recunoşti, uită, nu
poţi).
Tradiţionalismul se susţine, la nivel lexical, prin termenii din câmpul semantic al naturii (codru,
plopii, lanuri de secară, lună, câmpia, lac, nisipul, câmpul), care configurează cadrul rural. De asemenea,
evocarea trecutului este realizată prin intermediul cuvintelor cu tentă arhaică şi regională: haiduc, poteră,
berlină, crinolină, aievea, pridvor.
La nivel stilistic este utilizată cu precădere metafora: casa amintirii, ochi de peruzea, ochi de
ametist. Comparaţia susţine paralelismul dintre trecut şi prezent şi ideea repetabilităţii existenţei umane:
câmpia ca un lac, deasupra casei ca umbre berze cad, Ca ieri sosi bunica ... şi vii acuma tu. Ca figuri de
construcţie, se utilizează paralelismul, simetria, antiteza.
Încheiere
Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat aparţine literaturii tradiţionaliste prin compoziţia de factură clasică
şi prin abordarea unei tematici specifice: universul rural, nostalgia trecutului, trecerea implacabilă a timpului,
iubirea. Însă universul rural nu mai este clişeizat, depăşeşte canoanele impuse de Alecsandri sau Coşbuc,
permiţând, în descrierea sa, asocieri inedite, surprinzătoare: La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,/Păienjeni
zăbreliră şi poartă, şi zăvor. / Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc / De când luptară-n codru şi poteri, şi
haiduc.