Plumb, George Bacovia

Poezia simbolista Plumb, de George Bacovia, deschide volumul omonim,

publicat in anul 1916. Asezarea poeziei in fruntea volumului ii confera calitatea
de text programatic; elegia anticipeaza simultan expunerea tristetilor covarsitoare
si a temerii omului de moarte in volum. Poezia se incadreaza in curentul
simbolism, datorita: folosirii simbolurilor, tehnica repetitilor, cromatica frapanta si
dramatismul trairilor sugerat de corespondenta materie-spirit.
Textul liric al unui eu <<fantomatic>> (N. Manolescu) depaseste cadrul
simbolismului si realizeaza trecerea la modernitate.
Simbolismul s-a nascut in mediile <<nesanatoase>>, fie la socialisti, cu proletari
suferind de ftizie, traind in mahalale zdrobite de ploi, fie la aristocratii cu simturile
delicate, sensibile la parfumul florilor si fragilitatea bibelourilor, la oamenii cu
<<nervi>>, intr-un cuvant. (G. Calinescu) Bacovia apartine unei faze mai tarzii a
simbolismului, in care () se presimte un modernism mai acut, scindat. (Rodica
Zafiu)
Tema poeziei este conditia poetului izolat intr-o societate artificiala, lipsita de
aspiratii. Lumea ostila si stranie, conturata de cateva pete de culoare este
proiectia universului interior. Simbolul central, plumb, realizeaza corespondenta
intre planul subiectiv/uman si cel obiectiv/cosmic. Simbolul se asociaza cu diferite
senzatii tactile (raceala, greutate, duritate), cromatice (gri sau galben Plumbul
ars este galben. Sufletul ars este galben. Galben este culoarea sufletului meu.)
si auditive (patru consoane grele si o vocala -monotonie acustica), ceea ce
denota sincretism.
Motivele ce apar in text sunt: sicriul, cavoul, cimitirul, vantul, frigul, izolarea,
instrainarea, iar laitmotivul este solitudinea apasatoare (stam singur).
Viziunea despre lume este sumbra, pesimista. Lumea este imaginata ca un
imens cimitir in care tot ce e viu, flori, amor, este mineralizat sub efectul
metalului toxic. Tragismul este asumat cu luciditate, in acest sens, este surprinsa
constiinta omului inspaimantata de sine, de neant si de lume. Bacovia si-a creat
un stil al pateticului () cu punctul de plecare in Rolliant si Edgar Allan Poe.
Monologul sepulcral, liric indica subiectivitate, precum se observa si din marcile
lexico-gramaticale la persoana I a verbelor stam , sa strig si adjectivul

pronominal posesiv (amorul) meu. In poezie sunt alternate doua ipostaze lirice,
anume insinguratul din prima strofa si moartea amorului din ultima strofa.
Titlul poeziei releva angoasa si decrepitudinea patologica. Plumbul sugereaza
greutatea sufocanta, cenusiul existential si inchiderea definitiva a spatiului
existential, fara solutii de iesire.
Structura compozitionala scoate in evidenta paralelismul sintactic in stransa
legatura cu tehnica simbolista a repetitilor ( doua catrene constituite pe baza
cuvantului plumb repetat de sase ori in pozitii simetrice). Cele doua strofe
corespund celor doua planuri ale realitatii: realitatea exterioara, obiectiva,
reprezentata de cimitir si de cavou si cea interioara, subiectiva , reprezentata de
sentimentul iubirii, a carui invocare se face cu disperare, fiind si el conditionat de
natura mediului.
In cadrul imaginarului poetic, prima strofa reliefeaza elementele universului
interior: Stam singur in cavou. Mediul inconjurator a capatat greutatea
apasatoare a plumbului. Printre elementele decorului funerar se innumara sicrie
de plumb , vestmantul funerar , flori de plumb si coroanele de plumb.
Repetarea epitetului de plumb are multiple sugestii (cromatica, fizica - de
apasare), insistand asupra existentei mohorate, anoste, lipsite de transcendenta.
Lumea obiectuala, in manifestarile ei de gingasie si frumusete (flori), este
marcata de impietrire. Vantul este singurul element care sugereaza miscarea,
insa produce frigiditate: Si scartaiau coroanele de plumb. Cadrul temporal nu
este precizat, insa atmosfera cvasi-macabra poarta sugestia nocturnului.
A doua strofa debuteaza sub semnul tragicului existential, generat de repudierea
afectivitatii: Dormea adanc amorul meu de plumb. Cuvantul intors constituie
misterul poeziei este vorba, cum spune Blaga, de intoarcerea mortului cu fata
spre apus. Eul liric isi priveste sentimentul ca un spectator. Aripile de plumb
sugereaza un zbor descendent, caderea surda si grea, moartea. Versul Si-am
inceput sa-l strig. ilustreaza incercarea iluzorie de salvare. Elementele naturii
primordiale sunt frigul si vantul, care produc disolutia materiei. Starea de
solitudine este accentuata de repetarea sintagmei: stam singur, iar instrainarea,
izolarea si privirea in sine ca intr-un strain, se circumscriu esteticii simboliste.
Penultimul vers exacerbeaza starea de spleen. Moartea iubirii inseamna
pierderea ultimei sperante de salvare, acesta fiind si motivul pentru care
exteriorizarea spaimei de neant se face prin strigat: si am inceput sa-l strig.

In opinia mea, viziunea pesimista a lirismului bacovian aduce in prim plan

ipostaza insinguratului, intr-o lume pustie supusa decolorarii cadaverice. Conditia
poetului damnat este sugerata prin imposibilitatea comunicarii cu lumea
exterioara (incomunicare in plan interior, sufletesc). Delirul instantei lirice reiese
din amalgamul confuzant de stari sufletesti. Ipostaza eului solitar sta
singur<<a>> in cavou, privind sicriele de plumb () ascultand scartaitul
coroanelor, invocand alienarea ca reactie la absurdul existentei efemere.
In concluzie, poezia simbolista Plumb, de George Bacovia, aduce in prim plan
prin tonalitatea sa elegiaca exacerbarea starii de spleen si de nevroza maladiva.
Uratul funebru inveleste lumea intr-un pesimism insolubil, iar vuietul autumnal se
preschimba intr-un strigat de disperare a fiintei superioare.