ENIGMA OTILIEI

de GEORGE CĂLINESCU

1.  ROMANUL OBIECTIV / REALIST

               Romanul este opera epică, în proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri
şi la care participă un număr mare de personaje.

Trăsăturile romanului obiectiv:

o îşi propune să reflecte existenţa obişnuită;

o universul fictiv al operei literare este construit după principiul verosimilităţii;
o construcţia subiectului respectă ordinea cronologică;
o incipitul se află într-o strânsă legătură cu finalul;
o incipitul prezintă cadrul acţiunii, fixează timpul, reuneşte cele mai importante personaje din roman;
o acţiunea se desfăşoară coerent, fără apariţia unor situaţii neprevăzute, evoluţia ei putând fi anticipată;
o finalul este închis, rezolvând conflictele şi nepermiţându-i cititorului alte interpretări;
o personajul este reprezentativ pentru o categorie socială sau umană, fiind deseori vorba de tipuri;
o personajul este surprins într-un proces de transformare;
o naratorul este omiscient, relatând la persoana a III-a, neutru şi impersoanl, fără să emită judecăţi de
valoare, să comenteze faptele sau să explice situaţiile.

Elemente de realism balzacian:

o tema romanului: alcătuirea unei imagini complete a burgheziei de la începutul secolului al XX-lea;
o motivul moştenirii;
o motivul paternităţii;
o expoziţiunea stabileşte fixarea exactă în timp şi spaţiu, descrierea mediului;
o caracterizarea personajelor se realizează prin legătura cu mediul ambiant, vestimentaţie; acestea sunt
încadrate într-o tipologie;
o notarea amănuntelor semnificative;
o descrieri minuţioase, tehnica detaliului.

2.  ENIGMA OTILIEI

               Romanul Enigma Otiliei, numit iniţial Părinţii Otiliei, a fost publicat în anul 1938. Romanul a pus
încă de la apariţia lui problema încadrării într-un curent literar. Structura, compoziţia, personajele, procedeele
folosite, o serie de pasaje lirice, demonstrează că romanul este în acelaşi timp clasic, romantic şi realist. Se pot
observa şi anumite accente romantice, mai ales în descrierea Bărăganului în momentul în care personajele fac o
vizită la moşia lui Pascalopol. Totuşi, elementele care primează sunt realiste, romanul aparţinînd realismului
critic sau realismului balzacian. În perioada interbelică, tenhicile balzaciană, proustiană, stendhaliană
dobândiseră un mare prestigiu datorită operelor Hortensiei Papadat-Bengescu, lui Camil Petrescu sau George
Călinescu. Nu este vorba însă de o copiere a unor modele străine, ci de adaptarea lor în maniere insolite.

               Romanul Enigma Otiliei se înscrie în sfera realismului critic balzacian, fiind un roman social şi
citadin, care oferă cititorului o imagine amplă a societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.

               Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III-a, care presupune un

narator omniscient, deoarece ştie mai mult decât personajele sale, şi omniprezent, controlând evoluţia acestora.
deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunică, prin postura de spectator şi comentator al
comediei umane reprezentate, cu instanţele narative.
               Prin temă, romanul este balzacian şi citadin. Enigma Otiliei descrie istoria unei familii al cărei
destin este strâns legat de o moştenire. În acelaşi timp, se prezintă o imagine completă a burgheziei bucureştene
de la începutul secolului al XX-lea, care se află sub determinarea social-economică, banul fiind valoarea supremă
după care se ghidează. Pe acest fundal social, este urmărit procesul de formare şi maturizare al lui Felix Sima
care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie. Romanul este realist-
balzacian prin apariţia unor motive specifice operei scriitorului francez Honoré de Balzac: motivul moştenirii şi
motivul paternităţii.

               Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care
urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor familiei
Tulea, al lui Stpnică Raţiu etc. Cele două planuri principale ale naraţiunii prezintă istoria moştenirii şi
maturizarea lui Felix. Primul plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache
Giurgiuveanu care presupune înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix
Sima, care vine la Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte la tutorele lui şi se îndrăgosteşte de Otilia.
Autorul acordă importanţă şi planurilor secundare deoarece ele realizează o imagine amplă a societăţii citadine.

               Succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire, respectându-se ronologia faptelor.
Alături de naraţiune, autorul foloseşte şi celelalte moduri de expunere. Cu ajutorul dialogului, se caracterizează
personajele, oferind în acelaşi timp caracterul scenic unor secvenţe narative. Descrierea este folosită pentru a
susţine impresia unui univers autentic, dar şi pentru caracterizarea personajelor: descrierea spaţiilor exterioare
(strada, arhitectura, decorul interior, camerele), descrirea vestimentaţiei. Imaginea Bărăganului este redată cu
ajutorul unei descrieri de tip romantic, deoarece realitatea este proiectată în plan fantastic.

               Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare dintre

personaje determină într-un anumit fel destinul orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Autorul schimbă titlul şi
deplasează accentul de la un aspect realist, la tehnica modernă a reflectării poliedirce, prin care este realizat
personajul principal. Otilia devine o enigmă pentru că fiecare personaj din roman o percepe în mod diferit,
nereuşind să o definească în totalitate.

               Acţiunea romanului începe, după cum precizează şi autorul, în iulie 1909 şi are în principal, ca
spaţiu de desfăşurare, casa lui Moş Costache. Alte locuri unde se desfăşoară o parte din evenimentele prezentate
în carte sunt: casa familiei Tulea, casa lui Leonida Pascalopol, moşia acestuia din Bărăgan, casa Georgetei sau
cea a lui Stănică Raţiu.

               Incipitul (expoziţiunea), specific romanului realist, fixează veridic cadrul temporal şi spaţial al
acţiunii: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece
ani, îmbrăcat în uniforma de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli [...] În această
obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nicio casă nu era prea înaltă şi aproape niciuna nu avea cat superior.
Însă varietatea cea mai neprăvăzută a arhitecturii (opera îndeobşta a zidarilor italieni), mărimea neobişnuită a
ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridiculă prin grandoare, amestecul de frontoane
greceşti şi chiar ogive, făcute însă din lemn vopsit, umezeala, care deghioca varul, şi uscăciunea, care umfla
lemnăria, făceau din strada bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi italice.” Caracteristicile
arhitectonice ale unei case reflectă caracterul oamenilor care o locuiesc. Pentru Balzac, o casă este un document
sociologic şi moral. Strada şi casa lui moş costache sugerează, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretenţia
de confort şi bun gust a unor locatari bogaţi şi realitate: inculţi (aspectul de kitsch, amestecul de stiluri
arhitectonice incompatibile), zgârciţi (case mici, cu ornamente din materiale ieftine), delăsători (există urme
vizibile ale umezelii şi uscăciunii, impresia de paragină). Arhitectura sugerează imaginea ueni lumi în declin, care
a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural.

               Personajul martor, din perspectiva căruia este descrisă strada şi casa lui Costache Girgiuveanu, este
Felix Sima. Acesta este fiul doctorului militar Iosif Sima de la Iaşi. Rămas orfan, este nevoit să se afle sub tutela
lui moş Costache, un fel de unchi prin alianţă. Tânărul, încă minor, vine la Bucureşti pentru a-şi continua studiile.
Prima întâlnire cu tutorele său este una care defineşte caracterul acestuia din urmă: când ajunge în strada Antim,
bătrânul avar îl întâmpină cu următoarea afirmaţie care îl derutează pe Felix: „- Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă
nimeni aici, nu cunosc...”Incipitul se află în strânsă legătură cu finalul, care îl prezintă pe Felix cu aproximativ
zece ani mai târziu, plimbându-se din nou pe Strada Antim pentru a revedea casa în care a locuit: „Dinadins,
într-o duminică, o luă pe strada Antim. Prefacerile nu schimbară cu totul caracterul străzii. Casa lui moş
Costache era leproasă, înnegrită. Poarta era ţinută cu un lanţ, şi curtea toată năpădită de scaieţi. Nu mai părea
să fie locuită. Cele patru ferestre din faţă, de o înălţime absurdă, înălţau rozetele lor gotice prăfuite, iar marea
uşă gotică avea geamurile plesnite. Felix îşi aduse aminte de seara când venise cu valiza în mână şi trăsese de
schelălăitorul clopoţel. I se păru că ţeasta lucioasă a lui moş Costache apare la uşă şi vechile vorbe îi răsunară
limpede în ureche: «Aici nu stă nimeni!»”
               Încă din prima seară petrecută în casa tutorelui său, Felix ia contact cu toate persoanele apropiate
familiei Girgiuveanu. Îl cunoaşte pe rafinatul Leonida Pascalopol, protectorul Otiliei, apoi pe membrii familiei
Tulea alcătuită din Aglae, sora lui Costache, Simion, soţul senil al acesteia şi cei trei copii: Olimpia, căsătorită cu
Stănică, Aurica, o fată bătrână, obsedată să se căsătorească, şi Titi, într-un fel retardat mintal. Felix asistă la
jocul de cărţi care adună în jurul mesei toate personajele, fiecare aducând o notă aparte prin trăsăturile sale de
caracter: moş Costache şi Aglae sunt avizi după câştig, Pascalopol este blazat şi dezinteresat, Aurica este anostă
şi uneori absentă la ce se petrece în jurul ei. Spectatorii jocului sunt Felix, Otilia, care stă tot timpul în prejma lui
Pascalopol, şi Simion Tulea. Portretele fizice ale personajelor sunt alcătuite cu ajutorul detaliilor vestimentare şi
fiziologice, care sugerează, în manieră clasică, trăsături de caracter: Aglae este văzută ca „o doamnă cu faţa
gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari, acuzând o
slăbire bruscă. [...] ridică o faţă scrutătoare şi examină din cap până în picioare pe Felix, ridicându-şi în acelaşi
timp cu multă demnitate mâna spre a-i fi sărutată.”, Aurica este „o fată cam de treizeci de ani, cu ochii
proeminenţi ca şi ai Aglaei, cu faţa prelungă, sfârşind într-o bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite de două
şiruri de cozi împletite”, în timp ce Simion Tulea este „un bărbat în vârstă, cu papuci verzi în picioare şi cu o
broboadă pe umeri [...]. Avea mustăţi pleoştite şi un mic smoc de barbă. [...] ridică asupra lui Felix nişte ochi
grozavi de spălăciţi şi-i lăsă apoi asupra măsuţei, fără să scoată o vorbă.” Toate aceste aspecte alcătuiesc
atmosfera ostilă, neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde tânărul şi prefigurează cele două planuri
narative şi conflictul.

               Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: istoria moştenirii lui Costache
Giurgiuveanu şi destinul tânărului Felix Sima. Competiţia pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru
observarea efectelor morale pe care le are obsesia banului asupra oamenilor. Istoria acestei moşteniri include
două conflicte succesorale: primul este iscat în jurul averii lui moş Costavhe şi se referă la adversitatea
manifestată de Aglae împotriva Otiliei, iar al doilea este reprezentat de interesul lui Stănică Raţiu pentru banii
bătrânului care duce la destrămarea familia Tulea. Moş Costache trăieşte cu iluzia unei vieţi veşnice doar pentru
a nu fi nevoit să realizeze un testament care să asigure viitorul fiicei vitrege, Otilia Mărculescu. Deşi îşi iubeşte
fiica nu face niciun demers pentru a o proteja, de dragul banilor, dar şi din teama de sora lui, Aglae. Aceasta,
împreună cu întreaga familie Tulea, doreşte obţinerea averii totale a lui Costache, plan care poate fi periclitat de
înfierea Otiliei. Un alt personaj care doreşte să pună mâna pe averea bătrânului este Stănică Raţiu. Reprezentativ
pentru categoria parveniţilor din literatura română, acesta se căsătorise cu Olimpia Tulea doar pentru averea ei,
dar sfârşeşte prin a pune mâna pe averea lui Costache. Casa Giurgiuveanu este spionată sistematic de Stănică.
Acesta apare şi dispare fără motiv, transminţând diferite veşti între cele două case. Când Costache are a doua
criză, acesta profită de scurta absenţă a Otiliei şi a lui Felix şi îi fură banii de sub saltea. Din cauza durerii că a
pierdut banii, bătrânul moare. Familia îl îngroapă cu oarecare fală spre a nu fi de râsul lumii. Astfel se rezolvă şi
conflictul exterior al cărţii şi problema moştenirii.

               Aspectele sociale descrise în roman sunt completate de aspectele familiale: relaţiile dintre părinţi şi
copii, relaţiile dintre soţi, situaţia orfanilor. Căsătoria este şi ea analizată dintr-o perspectivă critică: Aurica, fata
bătrână, are obsesia căsătoriei, Titi trăieşte o scurtă experienţă matrimonială, Stănică Raţiu se însoară cu
Olimpia doar pentru zestrea ei, Pascalopol se căsătoreşte cu Otilia pentru că îşi doreşte o familie chiar dacă ştie
că aceasta nu îi împărtăşeşte sentimentele, iar în final Felix, ratând prima iubire, se va căsători după ce îşi va
face o carieră. În general, motivul pentru care relaţiile dintre soţi se strică este obsesia pentru bani. Cazul cel mai
relevant este parvenitul Stănică Raţiu care, căsătorindu-se doar din consideraţii materiale, nu îşi îndeplineşte
datoria de soţ şi de tată. În momentul în care, prin însuşirea banilor lui Costache, nu va mai depinde financiar de
clanul Tulea, îşi va părăsi soţia şi familia. Motivul paternităţii este înfăţişat sub două ipostaze: Costache
Giurgiuveanu îşi iubeşte sincer fiica, deşi nu o adoptă legal şi nu îi asigură viitorul, în timp ce Aglae, adevăratul
avar al romanului, striveşte personalitatea copiilor săi, anulându-le orice şansă de a avea o viaţă normală.

               Al doilea plan al romanului se referă la procesul de formare al lui Felix Sima şi include şi conflictul
erotic al romanului care prezintă rivalitatea dintre adolescentul Felix şi maturul Leonida Pascalopol pentru mâna
Otiliei. Se urmăresc experienţele pe care le trăieşte în casa unchiului său, mai ales idila plină de inedit dintre
acesta şi Otilia. Casa lui Giurgiuveanu reflectă zgârcenia acestuia: interiorul este slab luminat, mobilele adunate
de ocazie, pereţii scorojiţi, scările scârţâie. Totul necesită reparaţii, dar acestea nu se fac din avariţie. Casa este
într-o puternică antiteză cu camera Otiliei, plină de lucruri scumpe şi de bun gust, toate furnizate de generosul
Pascalopol. Având ocazia să-i observe pe cei din jur, Felix se izolează, devenind în timp interiorizat. Spre a se
salva de această lume, scrie un jurnal în care are curajul să noteze stările afective pe care i le produce frumoasa
Otilia, dar şi dispreţul faţă de ceilalţi membrii ai familiei. Faţă de Pascalopol are senimente contradictorii: îl
respectă, se revoltă împotriva lui sau îl urăşte, în funcţie de atenţia pe care i-o acordă acestuia Otilia.

               Otilia este, la fel ca şi Felix, un amestec ciudat între copilărie şi maturitate. Felix va fi mirat de faptul
că, fără a-i spune ceva, Otilia pleacă pentru câteva luni la Paris însoţită de Pascalopol, după vizita pe care o
făcuseră împreună la moşia acestuia din Bărăgan. Această perioadă este pentru Felix un lung moment de
frământare pe care încearcă să-l depăşească vizitând-o pe Georgeta, curtezana unui general bătrân. Revenirea
acasă a Otiliei se face firesc, totul reintră în normal iar declaraţiile de dragoste sunt mai pronunţate, deşi tot atât
de pure şi de frmoase ca mai înainte.
                Idila celor doi se opune vieţii meschine a clanului Tulea, care manifestă un mare interes pentru banii
lui Costache Girgiuveanu, fiind manipulaţi şi de Stănică Raţiu. Toţi sunt interesaţi dacă bătrânul a făcut vreun
testament în care să-i lase casa şi banii Otiliei. Într-un fel, ei îşi potolesc interesul în momentul în care bătrânul
începe să construiască o casă, în grădina celei în care locuieşte pe strada Antim. Construcţia pare să fie nefastă
pentru bătrân deoarece, în timp ce inspecta materialele, suferă un prim accident vascular. Familia pune stăpânire
pa casă şi îl păzeşte pe bătrân aşteptând să moară. Dar Moş Costache îşi revine şi începe să se intereseze din ce
în ce mai mult de sănătate şi de suflet. Încearcă chiar să-şi aducă în casă o femeie, pe Paulina, însă refuză să o
treacă în testament şi atunci aceasta pleacă.

               Casa Giurgiuveanu este spionată sistematic de Stănică. Acesta apare şi dispare fără motiv,
transminţând diferite veşti între cle două case. Când Costache are a doua criză, acesta profită de scurta absenţă a
Otiliei şi a lui Felix şi îi fură banii de sub saltea. Din cauza durerii că a pierdut banii, bătrânul moare. Familia îl
îngroapă cu oarecare fală spre a nu fi de râsul lumii.

               Într-o situaţie dilematică rămâne Otilia, pentru care Moş Costache nu apucase să depună la bancă
decât o sută de mii de lei. Otilia refuză să se căsătorească cu Felix, pe motiv că ar constitui o piedică în calea
realizării sale profesionale, şi părăseşte casa fără ca Felix să o mai vadă vreodată. După mai mulţi ani, acesta se
reîntâlneşte cu Pascalopol care îi spune că Otilia este în Spania, căsătorită cu un conte. Felix ajunge, aşa cum
visase, un doctor de renume, profesor universitar şi realizează şi el o căsătorie fericită. Revăzând-o într-o
fotografie oferită de Pascalopol, lui Felix îi este cu neputinţă să o recunoască în femeia aceea cu trăsături fine pe
Otilia cea plină de ciudăţenii şi copilăroasă din anii tinereţii. O ascensiune spectaculoasă are Stănică Raţiu care,
devenit bogat, graţie banilor furaţi de la Moş Costache, o părăseşte pe Olimpia, se căsătoreşte cu Georgeta şi
ajunge om politic.

               Romanul are o construcţie simetrică deoarece, în final, Felix se întoarce pe strada Antim şi revede
casa lui Moş Costache, lăsată în paragină, amintindu-şi de replica bătrânului, acum adevărată: „Aici nu stă
nimeni.”

               În concluzie, Enigma Otiliei este un roman realist de factură balzaciană prin prezentarea critică a
unor aspecte ale societăţii de la începutul secolului al XX-lea, prin motivul paternităţii şi cel al moştenirii,
structură, specificul secvenţelor descriptive (observaâia şi detaliul semnificativ, rolul vestimentaţiei), realizarea
unor tipologii, veridicitatea şi uitlizarea naraţiunii la persoana a III-a. Dar, depăşeşte modelul realist clasic, prin
elemente ale modernităţii: ambiguitatea personajelor, interesul pentru procese psihice deviante (Simion şi Titi
Tulea), tehnicile moderne de caracterizare (comportamentism, reflectarea poliedrică).

3.  PERSONAJELE

               Talentul şi modernitatea lui George Călinescu se observă din felul în care îşi construieşte
personajele. Acestea sunt definite în spiritul realismului balzacian, deducându-se caracterul şi preocupările lor
din modul cum se îmbracă, după mediul ambiant, după preferinţele pentru jocuri sau întruniri de familie. Prin
tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvălui treptat, pornind de la datele exterioare şi ajungând la
relevarea trăsăturilor de caracter. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă,
biografia personajelor, preocupările lor. Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe parcursul romanului, dar
trăsăturile se îngroaşă prin acumularea detaliilor în caracterizarea indirectă (prin fapte, gesturi, replici,
vestimentaţie, relaţii între personaje). Portretul balzacian porneşte de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul,
gelosul, cocheta, fata bătrână), cărora realismul le conferă dimensiune socială şi psihologică, adăugând un alt tip
uman, arivistul. Tendinţa de generalizare conduce la realizarea unei tipologii: moş Costache – avarul iubitor de
copii, Aglae – „baba absolută fără cusur în rău”, Aurica – fata bătrână, Simion – dementul senil, Titi – debil
mintal, infantil şi apatic, Stănică Raţiu – arivistul, Otilia – cocheta, Felix – ambiţiosul, Pascalopol – aristrocratul
rafinat. George Călinescu depăşeşte însă estetica realistă şi pe cea clasică.

              O trăsătură a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor. Moş Costache nu este un
avar dezumanizat: el nu şi-a pierdut instinctul de supravieţuire, pune sănătatea mai presus de bani, şi îşi iubeşte
sincer fiica vitregă. Astfel, reprezintă o combinaţie între două caractere balzaciene: avarul (moş Grandet) şi tatăl
(moş Goriot). Călinescu realizează simultan tipuri şi individualităţi. Aproape toate personajele ilustrează tipologi,
cu trei excepţii: Felix, Otilia şi Pascalopol. Pe Leonida Pascalopol îl unicizează strania dragoste pentru Otilia,
despre care spune: „... n-am prea stat ca să disting ce e patern şi ce e viril în dragostea mea.” . Felix nu este
ambiţiosul lipsit de scrupule, ci un adolescent orfan capabil de a o iubi dezinteresat pe Otilia, dar în acelaşi timp
hotărât aă-şi facă o carieră. Analiza lui asupra mediului în care trăieşte şi asupra oamenilor cu care intră în
contact în casa unchiului se bazează pe luciditate, spirit critic şi profunzime intelectuală.
               Alt aspect modern, influenţat de estetica naturalismului, este interesul pentru procesele psihice
deviante, motivate prin ereditate şi mediu: alienarea şi senilitatea. Simion Tulea reprezintă categoria estetică a
urâtului, grotescul chiar. Titi, fiul retardat care se îndreaptă spre demenţă, este o copie a tatălui. Aurica, fata
bătrână, invidioasă şi rea, este o copie degradată a mamei. Lumea familiei Tulea se află sub semnul bolii, al
degradării morale reflectate în plan fizic. Autorul dispune personajele în planuri antitetice: inteligenţa lui Felix se
opune imbecilităţii lui Titit, în timp ce feminitatea misterioasă a Otiliei contrastează cu urâţenia Auricăi.

              Pe de altă parte, imaginea unui personaj este completată de prezentarea părerilor celorlalte
personaje despre acesta, formulă care poartă denumirea de reflectarea poliedrică. Un exemplu elocvent, este
Aglae Tulea. În timp ce Otilia o acceptă aşa cum este, fără să aibă resentimente pentru răutatea ei, Felix trăieşte
un sentiment de dispreţ atât pentru ea, cât şi pentru familia ei. Stănică o prezintă astfel: „Asta n-are nimic sfânt.
Bărbat, frate, toţi-s fleac pentru ea. Ambiţioasă şi veninoasă.”, iar Weissmannn o defineşte foarte bine într-o
singură propoziţie: „Esta baba absolută, fără cusur în rău.” O altă tehnică folosită este comportamentismul. De
exemplu, o mare parte din roman Otilia este prezentată exclusiv prin comportamentism (descrierea faptelor,
gesturilor, replicilor), fără ca naratorul să-i prezinte gândurile din perspectiva sa ominscientă, cu excepţia celor
mărturisite chiar de personaj. Spre final se foloseşte şi tehnica poliedrică, fapt care sporeşte ambiguitatea
personajului şi care sugerează enigma, misterul feminităţii ei. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe
oglinzi alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: „fe-fetiţa” cuminte şi iubitoare pentru moş Costache,
fata exuberantă, „admirabilă, superioară” pentru Felix, femeia capricioasă „cu un temperament de
artistă” pentru Pascalopol, „o dezmăţată, o stricată” pentru Aglae, „o fată deşteaptă”, cu spirit practic pentru
Stănică, o rivală în căsătorie pentru Aurica.

4.  RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE: FELIX ŞI

OTILIA

               Felix şi Otilia alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii în acest roman realist.
Cocheta şi ambiţiosul, din tipologia clasică, fata exuberantă şi tânărul raţional, personaje ce pun în evidenţă
antiteza romantică, dar şi atracţia contrariilor, au în comun condiţia socială, amândoi sunt orfani, dar şi statutul
intelectual superior faţă de copiii cu părinţi din clanul Tulea. În general, caracterizarea personajelor se
realizează ca în romanul realist-balzacian. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie
progresiv, pornind de la datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei,
a fizionomiei şi a gesturilor. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă etc.
Caracterizarea iniţială se completează prin adăugarea detaliilor în caracterizarea indirectă: fapte, gesturi,
replici, vestimentaţie, relaţii dintre personaje.

               Încă din incipitul romanului personajele sunt prezentate în mod direct de către narator. Intrusul
Felix Sima este „un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniforma de licean, [...] Uniforma neagră îi era
strânsă bine pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer
bărbătesc şi elegant. Faţa îi era însă juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i
cădeau de sub şapcă, dar culoarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă
voluntară întâia impresie.” Felix vine în casa bătrânului avar deoarece vrea să studieze medicina şi are nevoie de
un loc unde să locuiască, acesta fiind numit tutorele lui. Este primit cu răceala de familia Tulea, Aglae vorbind cu
uşurinţă despre situaţia şi familia lui, fapt care îl contrariază: – De unde să mă cunoască? Întrebă Aglae. Când a
murit mă-sa, era numai atât. De atunci nu l-am mai văzut. Tu ţi-l aminteşti, Aurico? Ruşinat de bruscheţea
expresiunii «mă-sa» şi de familiaritatea cu care oameni străini vorbeau de familia lui, Felix privi sfios la aceea pe
care o chema Aurica.” De asemenea, Aglae vorbeşte cu răceală şi despre statutul lui de copil orfan: „N-am ştiut:
faci azil de orfani. – Felix are venitul lui – protestă Otilia – nu-i aşa, papa? [...] – Atuncea faceţi pensiune,
continuă implacabil Aglae.” Singura persoană care îl primeşte cu căldură este Otilia, fiica vitregă a lui Costache,
studentă la Conservator, al cărei primportret fizic este realizat din perspectiva tânărului în momentul în care
intră în casă: „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu în apropierea lui Hermes cel vopsit
cafeniu un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând pe umeri.” „Verişoara” Otilia pe care o ştia
doar din scrisori îl surprinde în mod plăcut, mai ales că portretul ei apare conturat în opoziţie cu acela al fetei
bătrâne Aurica: „Părăsit de toţi, obosit, Felix examina mediul în care picase. Otilia îl surprinsese de la început şi
n-ar fi putut spune ce sentiment nutrea faţă de dânsa, simţea doar că are încredere în ea. Fata părea să aibă
optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între
multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea
slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie.”

<               Otilia îi va purta de grijă lui Felix încă din prima seară în care soseşte în casa lui moş Costache.
Neavând o cameră pregătită, fata îi va oferi cu generozitate camera ei, prilej pentru Felix de a desoperi în
amestecul de dantele, partituri, romane franţuzeşti, cutii de pudră şi parfumuri, o parte din personalitatea
acesteia: „Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haine erau trase afară în panglici, cămăşi de mătase
mototolite, batiste de broderie şi tot soiul de nimicuri de fată. Cutii de pudră numeroase, unele desfundate,
flacoane de apă de Colonia destupate erau aruncate în dezordine pe masa de toaletă, ca într-o cabină de actriţă,
dovedind graba cu care Otilia le mânuia. Rochii, pălării zăceau pe fotolii, pantofi pe sub masă, jurnale de modă
franţuzeşti mai peste tot, amestecate cu note muzicale pentru pianoforte.” Între cei doi se naşte încă de la început
o afecţiune delicată, determinată de condiţia lor de orfani. Impulsiv şi încă imatur, Felix percepe dragostea la
modul romantic, transformând-o pe Otilia într-un ideal feminin:„Otilia i se înfăţişase încă de la început ca o
finalitate, ca un premiu mereu dorit şi mereu amânat, al meritului lui. Voia să facă ceva mare din cauza Otiliei şi
pentru Otilia.” El are nevoie de certitudini, iar comportamentul derutatant al fetei îl descumpăneşte, pentru că
nu-şi poate explica schimbările de atitudine, trecerea ei bruscă de la o stare la alta. Însuşi scriitorul justifică
misterul personajului feminin prin prisma imaturităţii lui Felix:„Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede
aceasta. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge, dându-i totuşi
dovezi de afecţiune. Iraţionalitatea Otiliei supără mintea clară, finalistă a lui Felix. [...] enigmă este tot acel
amestec de luciditate şi ştrengărie, de onestitate şi de uşurinţă.”

               Otiliei îi lipseşte structura profunzimilor, recunoaşte cu sinceritate că este o fiinţă dificilă şi
seautocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi aşa cum sunt? Sunt foarte
capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Ea este enigmatică pentru Felix, prin maturitatea ţi imaturitatea pe care acesta
le descoperă în comportările ei, în intuirea naturii fiecăruia dintre membrii clanului Tulea, în cunoaşterea
celorlalţi şi în felul cum se foloseşte de ei. Pentru Pascalopol, ea este o fată delicioasă, fragilă, candidă,
neajutorată, dornică de lux. La moşia lui Pascalopol, Otilia aleargă, urcă pe stoguri, iar la heleşteu, spre spaima
moşierului, se pregăteşte să intre în apă. Exuberanţa, gesturile şi trăirile Otiliei răspund parcă amănuntelor
semnificative aglomerate în descrierea camerei ei. Totul este firesc în mimica Otiliei, în gesturi, în ceea ce spune,
iar aceste lucruri creează o atmosferă care o reprezintă. În ciuda efuziunilor care parcă nu mai puteau fi stăvilite
şi care se îndreptau pe rând când spre Pascalopol, când spre Felix, făcându-i pe amândoi să sufere, Otilia devine
deodată rezervată, reflectând la viitorul lui Felix, sau, cochetă, mărturisind:„Eu am un temperament nefericit: mă
plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”

               Caracterizarea Otiliei se realizează şi cu ajutorul tehnicilor

moderne: comportamentismul şireflectarea poliedrică. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată
exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaşte gândurile din perspectiva unică a
naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj. Ambiguitatea personajului este conferită de
utilizarea celei de-a doua tehnici. Otilia este văzută diferit de personajele romanului, fapt care sugerează în plan
simbolic şi enigma, misterul femninităţii. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte
un portret complex şi contradictoriu: fetiţa cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, femeia capricioasă cu un
temperament de artistă pentru Pascalopol, o dezmăţată şi o „sricată” pentru Aglae, o fată deşteaptă cu spirit
practic pentru Stănică Raţiu, o rivală în căsătorie pentru Aurica, „cea mai elegantă conservatoristă şi mai
mândră” pentru colegii lui Felix care îl invidiază, un amestec de copilărie şi maturiatate, dar şi un mister feminin
pentru Felix. Cel care intuieşte adevărata dimensiune a personalităţii Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix,
care îi spune acestuia, la un moment dat: „Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în
amintirea lui ca o apariţie luminoasă. Domnişoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus,
înţeleg că te iubeşte.” Contradicţiile Otiliei îl contrariază pe Felix. Iniţial, tânărul ezită între a crede bârfele
clanului Tulea şi a-i păstra o dragoste pură Otiliei, iar mai apoi, când aceasta pleacă pe neaşteptate la Paris cu
Pascalopol, are o scurtă aventură cu Georgeta, pe care i-o prezintă Stănică Raţiu.

               Otilia are o spiritualitate modernă, sentimente şi atitudini contradictorii, care fac din ea o fiinţă
enigmatică. Este o adolescentă care, prin indeciziile ei, îl tulbură atât pe Pascalopol, moşierul bogat şi dezamăgit,
cât şi pe Felix, încă un copil. Felix este un intelectual superior, el vrea să se realizeze profesional. Otilia simte că
lui Felix, în ciuda stăpânirii de sine, îi lipseşte ceva: „Dacă un tânăr ar avea răbdarea şi bunătatea lui
Pascalopol, l-aş iubi.” Există însă o aspiraţie secretă a Otiliei spre Felix deoarece este conştientă că el este o
valoare la care nu poate ajunge. Ultima întâlnire dintre Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din ţară, este esenţială
pentru înţelegerea personalităţii tinerilor şi a atitudinii lor faţă de iubire. Dacă Felix este intelectualul ambiţios,
care nu suportă ideea de a nu realiza nimic în viaţă şi pentru care femeia reprezintă un sprijin în carieră, Otilia
este cocheta care crede că rostul femeii este să placă: „Rostul femeii este să placă, în afară de asta nu poate
exista fericire! [...] Singura noastră formă de inteligenţă, mai mult de instinct, e să nu pierdem cei câţiva ani de
existenţă, vreo zece ani cel mult. [...] Succesul nostru în viaţă e o chestiune de viteză, iubite Felix.” Otilia concepe
iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire şi libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să aştepte
oricât în virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu ea. Dându-şi seama de această diferenţă, dar
şi de faptul că ea ar putea reprezenta o piedică în calea realizării lui profesionale, Otilia îl părăseşte pe Felix şi
alege siguranţa căsătoriei cu Pascalopol.

               În epilog, câţiva ani mai târziu, Felix se întâlneşte cu Pascalopol care îi dezvăluie faptul că i-a redat
libertatea Otiliei, care s-a căsătorit cu un conte. Moşierul îi oferă o fotografie cu Otilia, în care Felix nu o mai
recunoaşte pe fata veselă şi exuberantă de care era îndrăgostit: „Speriat, Felix se mai uită o dată. Femeia era
frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea
 totul.” Pascalopol afirmă despre ea: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”, în timp ce
Felix constată că „nu numai Otilia era o enigmă, ci destinul însuşi.” Tot în epilog, naratorul precizează că Felix
îşi realizează ambiţiile profesionale, devenind un medic renumit şi profesor universitar, căsătorit „într-un chip
care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente.” Iubirea dintre Felix şi Otilia
eşuează pentru că nu se împlineşte matrimonial, căsătoria fiind unul dintre lait-motivele romanului. Felix este
gelos pe Pascalopol, bătrânul rafinat şi bogat, dar nu ia nicio decizie în ceea ce o priveşte pe Otilia deoarece
primează dorinţa de a-şi face o carieră. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moarte lui moş costache îi lasă
tânărului libertatea de a-şi împlini visul şi se căsătoreşte cu Pascalopol, care îi poate oferi siguranţă materială,
înţelegere şi protecţie. În ambele cupluri, Felix-Otilia, Pascalopol-Otilia, femeia este cea care decide. Felix nu
este făcut pentru o viaţă aventuroasă, dar nici Otilia pentru o viaţă modestă alături de studentul Felix, prin
urmare ea este cea care decide ca fiecare să meargă pe drumul pe care şi l-a ales. Otilia reprezintă pentru Felix o
imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.

5. Viziunea despre lume

În ceea ce privește viziunea despre lume a lui George Călinescu, el înfățișează
imaginea societății românești bucureștene de la începutul secolului XX. El vede societatea
pusă sub influența totală a banului. Accentul pus asupra socialului și problematica
îmbogățirii sunt elemente caracteristice realismului balzacian. Viziunea despre lume a
scriitorului realist se reflectă în romanul „Enigma Otiliei” în temă, structură simetrică,
circulară, specificul secvențelor descriptive, realizarea personajelor. Astfel, se poate observa
principiul artei realiste al relației de interdependență dintre individ și mediu. Așa încep și
romanele balzaciene, cu o amplă descriere a mediului, mai dezvoltată decât la Călinescu. În
roman, se creează impresia că descrierea este făcută din perspectiva tânărului îmbrăcat în
uniformă de licean, despre care lectorii vor afla mai târziu că este Felix Sima, unul dintre
personajele principale. Spațiul citadin este descris în toate dimensiunile lui, vădind
preocuparea scriitorului pentru atenta observație a socialului. După N. Manolescu,
Călinescu se folosește de formula balzaciană (realist-obiectivă) de roman mai mult în literă
decât în spiritul ei. Una dintre frazele din partea introductivă a romanului sugerează limitele
balzacianismului în scrierea lui Călinescu, ea având în vedere interiorul casei lui Costache
Giurgiuveanu care surprinde opoziția dintre aparență și esență. Așadar, romanul depășește
modelul realismului clasic, prin elemente specifice viziunii clasice, romantice și moderne.

6. Relatii temporale si spatiale

În romanul de factură balzaciană, atenția naratorului se concentrează asupra
reperelor spațiale, prin redarea amănunțită, în chip cinematografic, a detaliilor, cu elemente
de simetrie: descrierea străzii de la incipitul romanului este conturată precis, în linii clasice.
În ceea ce privește spațiul acțiunii, acesta este împărțit în mai multe locuri: București, „în
strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli”, și Câmpia Bărăganului. Perspectiva
spațială reflectă atât un spațiu real, cât și unul imaginar prin care se conturează trăirile
anterioare ale personajelor. Timpul este linear, existând de regulă o coincidență între timpul
evenimentelor și timpul discursului. În prezentarea cronologică a evenimentelor, naratorul
face pauze descriptive, prezentând peisaje, portrete, obiecte etc. Din complexitatea relațiilor
spațiale și temporale rezultă particularitățile compoziționale ale romanului, privitoare la
incipit, final, elemente de înlănțuire și de alternanță a secvențelor narative, coerența,
relațiile de simetrie. Planul temporal vizează două elemente: ordinea și durata. Ordinea este
realția dintre timpul povestirii și cel povestit; naratorul din „Enigma Otiliei” sugerează încă
din primele rânduri că timpul povestirii este ulterior producerii evenimentelor, ceea ce se
potrivește foarte bine cu tipul narativ auctorial și cu omnisciența. Cititorul este conștient că
 povestea în derulare este consumată deja și că nimic nu mai poate fi schimbat, dar
precizarea cu exactitate a orei dă iluzia lectorului că este contemporan cu evenimentele,
fiind deodată absorbit de lumea ficțiunii. Durata este relația între spațiul textual și parcursul
de timp al întâmplărilor. Din punctul de vedere al duratei, în „Enigma Otiliei” sunt preferate
scenele care dau textului mai mult dramatism. Există însă și segmente în care, dovada
modernității procedeelor, timpul povestirii este mai mare decât timpul diegetic.

7. Personajele operei
 Otilia Mărculescu
Un rol foarte important îl au personajele, ca în orice roman, prin a căror mentalitate
și comportament, fel de a vorbi, autorul reușește să creioneze o adevărată frescă a societății
românești de la începutul secolului XX.
Personajul principal al acestei opere literare este Otilia Mărculescu, fata vitregă a lui
Costache Giurgiuveanu, fiica celei de-a doua soții a acestuia. După moartea mamei Otiliei, el
își asumă obligația de a o crește. Acest personaj poate fi considerat, după clasificarea lui
George Călinescu, varianta feminină a tipului ambițiosului idealist. Asemenea lui Felix, Otilia
dorește să se afirme, încearcă să facă o carieră în artă și să se înscrie la conservator. Prin
aspirațiile sale, Otilia își depășește epoca: în societatea burgheză a timpului, singura
posibilitate de afirmare socială a femeii era căsătoria. Dintre toate personajele, Otilia pare
preferata autorului, după cum acesta declară: „Otilia este eroina mea lirică, proecția mea de
afară, o imagine lunară și feminină”.
Statutul social al Otiliei, care în mare parte își depășește epoca, poate fi determinat din
altă perspectivă decât aceea a coformității cu normele morale ale societății. Otilia este singurul
personaj feminin din roman a cărui evoluție se înscrie în limitele moralității, pentru că ea nu își
contrazice, în acțiune, atributul esențial, feminitatea. Celelalte personaje feminine din roman
sunt imorale deoarece și-au pierdut acest atribut, care nu se definește atât printr-o însumare
de însușiri, cât prin echilibrul dintre acesta, foarte fragil, la modul ideal.
Otilia Mărculescu este cel mai modern personaj al romanului atât prin tehnicile de
realizare, cât și prin problematica sa existențială, reprezentând drama feminității. Un mijloc
modern de caracterizare a fetei este tehnica oglinzilor paralele, numit de teoreticienii literari
reflectare poliedrică, aceasta constând în faptul că Otilia este văzută diferit de fiecare actant în
parte. Fiecare personaj constituie o oglindă în care se reflectă chipul ei, iar cele mai multe
imagini sunt deformate. Aglae „reflectă” o imagine deformată de ură și ipocrizie. Nici în ochii
lui Felix Otilia nu se reflectă ca fiind fidelă, pentru că tânărul, iubind-o, o idealizează. Mai
aproape de adevăr este imaginea care se formează din perspectiva lui Pascalopol, iar oscilația
sa între iubire masculină și iubire paternă exprimă însăși natura duală a Otiliei, femeie și copil.
Otilia se constituie și ea într-o „oglindă”, imaginea reflectată dovedind o bună cunoaștere de
sine evidențiată prin analiza psihologică, spre exemplu, în contextul discuției cu Felix din
ultimul capitol. Otilia recunoaște că îi place să fie răsfățată de oameni delicați ca Pascalopol și
că este în stare să îi îngrijească pe Felix și pe „papa”, dar nu se imaginează în ipostaza de soție
devotată, ea ținând cel mai mult la libertate.
Fire sensibilă și traumatizantă, într-o continuă căutare a siguranței psihologice și
sociale, Otilia dă naștere neintenționat la principalele conflicte ale romanului. Pe de o parte,
deși prin zestrea mamei sporește averea lui Costache, ea tensionează relațiile dintre el și sora
lui, Aglae, familia Tulea considerând-o un pericol pentru moștenirea ce de altfel i s-ar fi
cuvenit. Pe de altă parte, familiaritatea și simpatia de care Otilia dă dovadă în relația cu
maturul Pascalopol stârnesc gelozia lui Felix, astfel instaurându-se cel de-al doilea conflict, cel
erotic. Prin urmare, personalitatea tinerei fete se conturează la intersecția mai multor conflicte
de interese, iar mediul încărcat de tensiuni impune principala trăsătură de caracter a
personajului: inconsecvența, atât la nivel psihologic cât și comportamental. Tomcai această
ambiguitate structurală îi conferă protagonistei aura enigmatică și însemnele eternului
feminin, determinând-ul și pe George Călinescu să organizeze întreaga arhitectură a romanului
în jurul unei astfel de caracteristici. Otilia este un amestec de porniri contradictorii. Îl iubește
ingenuu pe Felix, dar în înconjoară cu atenții „de curtezană” pe Pascalopol. E nebunatică și
frivolă, melancolică și meditativă, dar și capabilă de gesturi de devotament, de neconceput
pentru mintea pozitivistă a membrilor clanului Tulea. Otilia rămâne o ființă enigmatică atât
pentru Felix, cât și pentru Pascalopol. Enigma ei constă, pentru Felix, în faptul că îl respinge
dându-i în același timp dovezi de afecțiune. Prin sentimentele și atitudinile contradictorii, prin
indeciziile ei, tânăra îl tulbură atât pe Felix, cât și pe Pascalopol. Deși îl iubește pe Felix, așa
cum îi declară de atâtea ori, se căsătorește cu Pascalopol. Otilia are un comportament
derutant în care se amestecă cele mai diverse atitudini. Ea nu este numai enigmatică,
cuceritoare și expansivă, ci și capricioasă. Totodată, este un amestec de ștregărie și luciditate,
de onestitate și capricii. Față de Felix are atenții părintești, dar îi declară că îl iubește, oscilând
între dragostea și nevoia de lux și bunăstare. Pe Pascalopol îl copleșește cu candoarea și
firescul comportării ei, alungându-i tristețea și oferindu-i satisfacții momentane, care îl fac să
își uite vârsta, pentru ca în final să îl părăsească.
Cu toate acestea, Otilia reprezintă tipul feminității, eternul feminin, simbolizând
feminitatea imprevizibilă, fapt dovedit de momentul în care Felix ajunge în casa lui Costache
Giurgiuveanu și o vede aceasta, simțind instantaneu pasiune pentru ea. Portretul fizic al Otiliei
sugerează trăsăturile sale de delicatețe, tinerețe, farmec, cochetărie și distincție, acestea
provocându-i lui Felix zbuciumul sufletesc. Nici când moare prea-iubitul ei „papa” nu dorește
să poarte doliu deoarece „o învinețește la față”.
Așa cum remarca Paul Georgescu, Otilia „depășește planul tragic prin grație; finalul
însă sugerează că timpul va anula grația, echilibrul instabil se va stabili și cu asta inefabilul se va
risipi”. Ea dă prospețime și farmec întregului roman, căci „Enigma ei este însăși feminitatea ei,
mereu proaspătă, de un magnetism care deformează și pe avarul Costache și chiar și pe cei mai
aprigi dușmani ai ei”.

 Felix Sima
Un rol foarte important îl au personajele, ca în orice roman, prin a căror mentalitate,
comportament și fel de a vorbi autorul reușește să creioneze o adevărată frescă socială a
societății de la începutul secolului XX.
Personajul principal masculin al acestui roman este Felix Sima, un orfan la fel ca și
Otilia, definit de George Călinescu „martor și actor”, cu el deschizându-se acțiunea romanului,
care într-unul dintre planurile narative urmărește formarea personalității acestui personaj.
Felix moștenise o casă și un depozit în bani, pe care urma să le administreze Costache
Giurgiuveanu, devenit tutorele său. Felix ilustrează o situație tipică în romanul obiectiv,
întâlnită frecvent în scrierile lui Balzac: un tânăr vine din provincie în capitală și are scopul de a
o cuceri. La începutul romanului i se face o „fișă biografică”, mijloc important de caracterizare
în romanul obiectiv. Lectorii pot afla astfel că Felix este orfan, tatăl său fusese medic în Iași, și
după absolvirea Liceului Internat din acest oraș, el vine la București pentru a urma cursurile
Facultății de Medicină. Este găzduit în locuința unchiului și tutorelui său, Costache
Giurgiuveanu, unde o cunoaște pe fiica vitregă a acestuia, Otilia, de care se îndrăgostește, el
simțindu-se atras de ea încă de la început. Felix Sima reprezintă, în clasificarea lui Călinescu,
tipul ambițiosului idealist, la fel ca și Otilia. Această încadrare se justifică prin spusele
personajului (autocaracterizare): „Voi fi ambițios și mândru”, iar într-o discuție cu Otilia, spre
sfârșitul romanului, el mărturisește că nu ar suporta ideea de a fi „al doilea într-o categorie de
oameni”. Consideră însă că această atitudine nu arată că este ambițios, ci este doar reflexul
unei copilării, mai puțin fericite, caracterizate în mod special de singurătate. Este conștient că
nu are vreo înzestrare specială și de aceea a ales domeniul științei, unde, prin muncă și
voință,s-ar putea afirma, el dorind să facă o carieră în medicină.
Multe dintre trăsăturile sale fizice le sugerează pe cele morale. El este o fire delicată,
dar are și un aer bărbătesc, o ținută impunătoare, fiind în ciuda acestui fapt un timid, un
interiorizat, care destul de târziu îndrăznește să-și exprime adevăratele sentimente față de
Otilia. Dacă pe plan sentimental va eșua, el se va realiza, în schimb, pe plan profesional, fără ca
experiența erotică să îi fie de prisos, deoarece determină o oarecare maturizare pe plan
afectiv. Așadar, felix parcurge în roman un proces de maturizare, care poate fi urmărit, în
principal, la două niveluri: sentimental și social. În plan sentimental, maturizarea personajului
are în vedere relația cu Otilia, în care Felix cunoaște complexitatea trăirilor asociate iubirii,
câteodată contradictorii, ceea ce îl descumpănește uneori pe tânăr. În trăirea iubirii se
manifestă spiritul burghez a lui Felix; ideea că o iubire se împlinește numai prin căsătorie este
puternic întipărită în mintea și sufletul său, și de aceea, atunci când Otilia refuză să se
căsătorească cu el, consideră că nu îl iubește. Tot în planul sentimental, Felix cunoaște două
conflicte: unul provocat de gelozia pe care o simte atunci când observă relația bună dintre
Otilia și Pascalopol, iar al doilea pe care întemeiază evoluția personajului, conflictul fiind de
natură psihologică, este confruntarea dintre dorința de a face o carieră în medicină și iubirea
pentru Otilia; el pare să nu conștientizeze acest conflict. În momentul plecării Otiliei cu
Pascalopol la Paris, este răvășit sufletește și dezamăgit, el încercând să se consoleze printr-o
experiență erotică cu Georgeta, care îl dezgustă, astfel va pune capăt relației deoarece se simte
umilit. Când Otilia îl părăsește, Felix nu abdică și nu renunță la carieră, eșecul în dragoste
maturizându-l mai ales pe plan profesional. Drama erotică a lui Felix provine din faptul că, deși
vede în Otilia o fată admirabilă, superioară, el nu poate să înțeleagă în momentele sale de
luciditate, când operează rațiunea și nu sentimentul.
În plan social, maturizarea lui Felix se desfășoară oarecum linear, fără obstacole dacă
se face abstracție de iubire, el pregătindu-se temeinic pentru cariera sa. Ca student, reușește
să se impună și să câștige aprecierea profesorilor. Evoluția personajului se desfășoară în sensul
integrării superioare în societate, iar în plan epic în sensul dobândirii însușirilor tipului pe care
îl reprezintă. Conduita personajului este în general morală, el afirmându-se prin mijloace
cinstite, iar în epilog se arată că Felix a ajuns ceea ce și-a dorit, profesor universitar, cu articole
și cărți publicate. Prin plasarea în centrul narativ al acțiunii formarea personalității lui Felix,
romanul poate fi considerat un bildungsroman.
Așadar, trăsătura dominantă a lui Felix este ambiția, el fiind în stare să învețe orice și să
facă eforturi deosebite pentru a se remarca pe plan profesional. Chiar și portretul fizic
sugerează, prin detaliile directe, trăsături morale cum ar fi ambiția și voința. Comportamentul,
gesturile, atitudinea și faptele lui conturează indirect, încă de la primele pagini ale romanului, o
fire rațională, lucidă, cu o mare nevoie de certitudini, o fire analitică și un spirit de observație
foarte dezvoltat. Ușor complexat, dar și ambiționat după ce Aglae insită în chip malițios asupra
statutului său de orfan și ia în derâdere dorința de a urma medicina, Felix se dovedește ferm,
tenace, dar ambiția sa nu depășește granița spre orgoliu. Muncește îndârjit, cercetează,
publică articole în presa străină de specialitate și devine o autoritate medicală recunoscută în
țară și dincolo de hotarele ei. În final, Felix devine un nume cunoscut, un intelectual desăvârșit,
realizând și o „căsătorie strălucită”, intrând astfel într-un cerc format din persoane influente.