Enigma Otiliei

de G. Călinescu

Acest roman este cel de al doilea al lui G. Călinescu publicat în 1938 după
romanul „Cartea nunții” (1933).
Acest roman este de factură balzaciană, G. Călinescu polenizând cu
romanul de factură proustiană, este un roman citadin, mare parte din acțiune se
desfășoară în Bucureștiul interbelic, acesta este romanul unei familii, acțiunea
desfășurându-se în jurul clanului Tulea.
„Enigma Otiliei” de G. Călinescu este un roman, specie literară a genului
epic a cărui acțiune se desfășoară pe mai multe planuri narative, la acțiune
participă un număr mare de personaje, conflictul este ramificat, fiind de ordin
psihologic moral.
În perioada interbelică, scriitori români și-au manifestat preferințele
pentru mai multe tipuri; de exemplu, Camil Petrescu s-a îndreptat către romanul
de factură proustiană, Mircea Eliade a preferat formula gidiană, Liviu Rebreanu
a preferat modelul tolstoian, iar G. Călinescu a preferat revitalizarea formulei
narative balzaciene într-o perioadă în care romanul se înnoise în stil proustian.
Romanul „Enigma Otiliei” este un roman social prin tematica abordată,
societatea românească de la începutul secolului XX ; este un roman realist prin
tipurile umane, folosirea detaliului semnificativ, cultivarea descrierilor
amănunțite, dar și prin fixarea acțiunii cu precizie în timp și spațiu, întâmplări
verosimile, personaje veridice etc.
În ceea ce privește balzacianismul romanului situația este mai complexă
deoarece opera literară are elemente balzaciene precum tema familiei, tema
moștenirii, motivul literar al orfanului, al fetei bătrâne, tipul uman al avarului,
însă prozatorul se îndepărtează de Balzac, nescriind propriu-zis în spiritul
scriitorului francez deoarece anumite scene balzaciene sunt tratate în cheie
comică. Astfel, criticul literar Nicolae Manolescu observă faptul că în romanul
lui Călinescu avem de-a face cu un balzacianism fără Balzac. Criticul literar S.
Damian adaugă și el faptul că în mod natural ei sunt mai degrabă niște
mecanisme a căror viață nu este autentică.
Titlul inițial al romanului a fost „Părinții Otiliei”, ilustrându-se ideea
balzaciană a paternității pentru că, într-un fel sau altul, Costache Giurgiuveanu
joacă rolul de părinte al orfanei Otilia. Moș Costache intenționează chiar să o
înfieze pe Otilia, fiica celei de a doua soții decedate, însă nu își duce planul până
la capăt din mai multe motive.
Titlul „Enigma Otiliei” a fost propus de editorul cărții și ilustrează
caracterul enigmatic al fetei, firea ei capricioasă, amestecul de ingenuitate și
maturitate care îl descumpănesc pe Felix, acesta neînțelegând comportamentul
bizar al fetei. Acest titlu exprimă misterul feminin, complexitatea tinerei Otilia,
comportamentul ei ambiguu, Felix însuși amintindu-și la finalul romanului
atunci când privește fotografia pe care Pascalopol i-o arată și nu o mai
recunoaște pe Otilia „Ce deosebire! Unde era Otilia de altădată? Nu numai Otilia
era o enigmă, ci și destinul însuși.”
Incipitul acestui roman este realizat în stil realist-balzacian prin fixarea
acțiunii în timp și spațiu: „într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin
timp înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în
uniformă de licean, intra în strada Antim.” Naratorul precizează cu exactitate
anul și luna în care începe acțiunea cărții, așa cum Balzac însuși proceda în
romanele sale pentru a conferi verosimilitatea acțiunii. Incipitul cărții este
construit în stil realist prin mulțimea de amănunte, prin detaliile semnificative pe
care autorul le utilizează în descrierile sale folosind tehnica balzaciană a
descrierilor de la exterior la interior, astfel întâi naratorul descrie strada Antim,
apoi casa lui Costache Giurgiuveanu cu lux de amănunte, multe dintre ele
semnificative pentru că denotă caracterul omului, tipul uman în care se
încadrează. După ce descrie exteriorul case trece la descrierea interiorului
imobilului prin prezentări ample pentru ca în final să descrie personajele înseși.
În ceea ce privește casa lui Costache Giurgiuveanu, naratorul precizează
următoarele: „casa avea un singur cat”, „patru ferestre de o înălțime absurdă”,
„zidăria era crăpată și scorojită”, „un grilaj înalt de fier ruginit”, elemente ce
ilustrează un personaj decrepit și zgârcit, moș Costache ilustrând tipologia
avarului. Alte tipologii întâlnite în acest roman sunt orfanul(Felix Sima și Otilia
Mărculescu), arivistul(Stănică Rațiu), fata bătrână(Aurica, fiica mai mică a
Aglaei), „baba absolută”( Tulea).
Incipitul și finalul romanului se află într-o relație de simetrie, Felix
amintindu-și de seara în care venise cu valiza în mână la București pentru a
căuta casa tutorelui său legal, Costache Giurgiuveanu, dar și modul în care este
primit de bătrânul avar cu vorbele „aici nu stă nimeni”.
Expozițiunea romanului prezintă în stil realist-balzacian plasarea acțiunii
cu precizie în timp și spațiu(iulie 1909), la care se adaugă personajele mai
importante cu card cititorul face cunoștință: mai întâi Felix, apoi moș Costache,
iar în scena în care este prezentat jocul de table, membrii familiei Tulea, Otilia,
Pascalopol. Intriga romanului este plasată pe de-o parte la nivelul primului plan
narativ, reliefând interesele din jurul averii lui moș Costache, iar pe de altă parte
ilustrează iubirea lui Felix pentru Otilia ce generează un întreg lanț de întâmplări
ai căror protagoniști sunt Felix, Otilia și Pascalopol. Desfășurarea acțiunii
reliefează complexitatea acesteia, multiplele conflicte care se țes în jurul averii
lui Costache, avere râvnită în egală măsură de clanul Tulea, în frunte cu Aglae,
dar și de Stănică Rațiu cel care devine ginerele Aglaei, prin căsătoria sa din
interes cu Olimpia, fiica mai mare a Aglaei. Stănică, de profesie avocat, este un
ins lacom, perfid, care ascultă pe la uși, căruia îi place să afle ce se mai
întâmplă, să fie mereu la curent cu tot ce se mai întâmplă în casa avarului moș
Costache. Ilustrează tipologia arivistului, a parvenitului dornic să avanseze nu
prin calități, ci pe căi nu întotdeauna cinstite, el fiind cel care îi provoacă atacul
cerebral lui Costache, furându-i o mare sumă de bani de sub saltea. Stănică este
un impostor, un demagog al ideii de căsătorie, însurându-se cu Olimpia pentru
avere și încercând să se păcătuiască cu bunurile lui moș Costache insinuându-se
în familia Aglaei Tulea. Șeful Aglaei, Simion: „un bărbat în vârstă, cu papuci
verzi în picioare și o broboadă pe umeri, mișcă mâinile asupra mesei, țintând
atent”, mișcările mecanice a lui Simion, preocupările femeiești ale acestuia
„brodat cu lână de diferite culori”, la o bucată de etamină, denotă degradarea
psihică a acesteia care s-a transmis ereditar și lui Titi, fiul lui Simion și al
Aglaei. Felix o iubește pe Otilia, o dragoste simplă, juvenilă, adolescentină,
platonică; acesta dorește să urmeze Facultatea de Medicină, fapt ce se va realiza
devenind un medic cu o carieră strălucită, însă nu se va realiza din punct de
vedere familial, deoarece Otilia pleacă cu Pascalopol trimițându-i o carte
poștală, redându-i libertatea de care are nevoie pentru a-și urma cariera
profesională pe care și-o dorește. Pascalopol este un bărbat matur, cizelat,
educat, un moșier ce poate satisface capriciile tinerei Otilia, dar care se va
despărți de tânăra fată pe care o iubește matur, pe care o respectă, dându-și
seama că aceasta este mai fericită liberă. Punctul culminant a romanului este
reliefat în secvența în care Stănică Rațiu declanșează al doilea atac al lui moș
Costache. Deznodământul prezintă destinul personajelor, iar finalul îl reduce pe
Felix pe strada Antim, acolo unde pășise timid, cu valiza în mână pentru a studia
medicina.
În concluzie, romanul „Enigma Otiliei” este un roman realist-balzacian cu
trăsături moderne, un roman important pentru literatura secolului XX.