Enigma Otiliei

G. Călinescu
A. PREZENTARE CURENT LITERAR
Realismul este un curent literar manifestat pe plan european la mijlocul
secolului al XIX-lea, care pune accent pe relaţia dintre artă şi realitate; este
un curent polemic, apărut ca o reacţie la romantism, respingând idealizarea,
fantezia şi subiectivismul excesiv al acestuia.
Deşi noţiunea de realism este folosită încă din 1826, iar operele realiste
semnate de Stendhal şi Balzac apar încă din 1830, preocupările pentru
teoretizarea curentului vor apărea mai târziu, odată cu manifestul lui Jules
Champfleury din anul 1857 (Realismul). Champfleury privea acest curent ca
unul ce prezenta doar două posibilităţi în faţa scriitorului: ori se va zugrăvi
pe sine însuşi, ori va zugrăvi societatea şi multiplele ei interacţiuni, aşa cum
a făcut Balzac. De altfel, scriitorul francez susţinea, în Prefaţă la Comedia
umană (1842), că „...literatura e o oglindă completă a moravurilor sociale.”
Balzac rămâne şi cel mai important reprezentant al realismului francez. Alte
personalităţi care se remarca în cadrul acestei mişcări literare sunt, de
asemenea în Franţa, Stendhal sau Flaubert, în Rusia, Tolstoi, Dostoievski
sau Gogol, în Anglia, Charles Dickens, Ibsen în Norvegia, iar în România,
N. Filimon, Slavici, Caragiale, Rebreanu, Călinescu sau Marin Preda.
Principalele trăsături ale acestei mişcări sunt atitudinea critică faţă de
societate, stilul sobru şi impersonal, preocuparea pentru social, interesul
pentru amănuntul plasticizant, tipicitatea acţiunilor şi a personajelor.
B. APARTENENŢA LA CURENT LITERAR/ TIPOLOGIE
Figură marcantă a literaturii române, G. Călinescu depășește, prin
erudiție, capacitate de sinteză, imaginație creatoare și filon balzacian,
realismul clasic. Criticul și istoricul literar, a cărui imagine se întregește prin
opera sa literară, consideră proza obiectivă realistă de tip balzacian un model
romanesc: „Romanul, în forma lui de azi, este un gen literar constituit
aproape exclusiv în secolul al XIX-lea și putem afirma cu prea puțină eroare
că H. de Balzac este creatorul lui”.
Considerând că misiunea sa de exeget nu poate fi îndeplinită fără a
avea parte de experiența creatorului, Călinescu scrie patru romane,
pătrunzând astfel în laboratorul de creație al prozei și înțelegându-i
mecanismele. Dacă opera sa capitală, Istoria literaturii române de la origini
până în prezent, „stabilește (...) adevărata scară de valori a literaturii
noastre”(Eugen Simion ), în Cartea nunții, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide și
Scrinul negru autorul prezintă, în manieră realistă, societatea bucureșteană
din prima jumătate a secolului al XX-lea.
 Apărut într-un moment în care era binecunoscută şi adoptată metoda
proustiană, romanul Enigma Otiliei (1938) este unul realist de tip balzacian,
cu elemente moderniste, obiectiv, social, citadin, „doric” (N. Manolescu).
Opera lui Călinescu, simbioză a mai multor formule estetice, este un
roman realist prin reflectarea veridică a realității, prin perspectiva
naratorului omniscient, structura circulară sau utilizarea tehnicii detaliului
semnificativ: descrierea străzii Antim, a caselor și a locuinței lui Costache
Giurgiuveanu. Problematica propusă este una de tip balzacian, prin tematică,
universul ficțional edificându-se/structurându-se în jurul motivelor
moștenirii și al paternității. Acestea sunt integrate în imaginea amplă a
burgheziei bucureștene, romanul dobândind aspect de frescă socială.
Societatea este zugrăvită în datele ei esențiale, cu relații și tipologii
specifice.
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a
descrierii mediului şi a fizionomiei. Portretul de tip balzacian porneşte de la
caracterele clasice, iar tendinţa de generalizare a unor trăsături de caracter
conduce la crearea unei tipologii: avarul ( Costache Giurgiuveanu),„baba
absolută” (Aglae), arivistul (Stănică Raţiu), aristocratul rafinat
(Pascalopol), cocheta ( Otilia), ambiţiosul (Felix). Prozatorul utilizează în
conturarea acestora o formulă estetică modernă concretizată în ambiguitatea
personajelor: moş Costache nu este un dezumanizat, el nutreşte o iubire
paternă sinceră faţă de Otilia, Felix nu este un ambiţios lipsit de scrupule etc.
Discursul epic urmărește degradarea relațiilor interumane din cauza
averii. Spre exemplu, relația dintre Costache Giurgiuveanu și Otilia
Mărculescu eșuează din cauza avariției bătrânului care moare înainte de a-i
asigura fetei un viitor, iar relația fraternă dintre Costache și sora sa, Aglae
Tulea, este bazată pe dorința surorii de a intra în posesia averii acestuia.
Elemente precum tehnica reflectării poliedrice, realizarea scenică a
capitolului al XVIII-lea conferă modernitate romanului, dar se pot identifica
în text şi trăsături proprii romantismului (delicata poveste de iubire dintre
Felix și Otilia) sau clasicismului (caractere construite în jurul unor trăsături
dominante).
C. TEMA, TITLUL, SECVENŢE RELEVANTE
Tema romanului este reprezentată de imaginea societăţii burgheze
bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, fundal pe care se
proiectează formarea unui tânăr, Felix, care, înainte de a-şi face o carieră,
trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie.
Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflectă ideea balzaciană a paternităţii,
pentru că fiecare dintre personaje determină într-o anumită măsură destinul
orfanei, în timp ce titlul ales din motive editoriale, Enigma Otiliei, mută
accentul pe misterul personajului, învăluit într-o umbră de incertitudine,
datorită acțiunilor sale imprevizibile; este, în fond, enigma feminității înseși.
O primă secvență ilustrativă pentru tema romanului este aceea a sosirii
lui Felix Sima în casa unchiului său, Costache Giurgiuveanu. Ajuns în
locuință, tânărul asistă la o scenă de familie: jocul de table. La fel ca Balzac,
romancierul introduce în scenă personajele descriind totodată în detaliu
mediul în care trăiesc, vestimentația, realizând portretul fizic, elemente
definitorii pentru trăsăturile de caracter ale actanților. Spre exemplu,
moșierul Leonida Pascalopol se remarcă prin eleganța sugerată prin detalii
semnificative precum finețea pielii, „tăietura englezească a mustății
cărunte”, parfumul discret, hainele de stofă fină. Pe de altă parte, nasul
încovoiat și buzele subțiri ilustrează avariția și malițiozitatea surorii lui
Costache Giurgiuveanu, Aglae Tulea. Scena jocului de table prefigurează
atât conflictele majore, cât și evoluția personajelor. Prin replica rostită de
Aglae Tulea, care îl vizează pe Felix, „-N-am știut că faci azil de orfani”,
este redată percepția clanului care urmărește să obțină averea bătrânului
asupra tinerilor, considerați rivali. De asemenea, momentul în care
Pascalopol îi oferă inelul Otiliei anticipează căsătoria celor doi.
O altă secvență ilustrativă pentru problematica moștenirii este aceea a
priveghiului anticipat/a îmbolnăvirii subite a lui moș Costache, din capitolul
al XVIII-lea. Aflând de atacul de cord al fratelui, Aglae, care speră în
moartea apropiată a acestuia, se grăbește să cheme doctorul și merge acasă la
Giurgiuveanu. Aflați în camera bolnavului, aceștia se așază la masă,
ignorându-l pe bătrân. Secvența surprinde degradarea mecanismelor
societății, dezumanizarea ființei umane generată de patima înavuțirii.
D.ELEMENTE DE STRUCTURĂ ŞI DE COMPOZIŢIE
a.compoziţie Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, acţiunea se
desfăşoară pe două planuri narative principale (destinul lui Felix, lupta
familiei Tulea pentru dobândirea moştenirii) şi, de asemenea, pe mai multe
planuri secundare .
b. simetria incipitului cu finalul
Incipitul disipat al romanului în care se fixează veridic cadrul
temporal („iulie 1909”) şi spaţial previne cititorul în legătură cu o lectură
insolită, prezintă personaje, sugerează conflictul şi trasează principalele
planuri epice. Simetria incipit-final se realizează prin descrierea casei, pe
care Felix o revede după circa zece ani şi care poartă însemnele timpului,
justificând replica premonitorie „nu stă nimeni aici”.
c. momentele/construcţia subiectului
Acţiunea romanului începe cu venirea tânărului Felix în casa din
strada Antim, la unchiul său, Costache Giurgiuveanu, unde mai locuieşte şi
Otilia Mărculescu, fiica vitregă a acestuia. Expoziţiunea este construită în
manieră realist- balzaciană, cu fixarea reperelor spaţiale şi temporale,
descrierea străzii, caracteristicile arhitectonice ale exterioarelor şi
interioarelor fiind surprinse de „ochiul unui estet”. Conflictul romanului
este generat de relaţiile dintre două familii înrudite: o familie este a lui
Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, iar cea de-a doua, care aspiră la
moştenirea averii bătrânului, este clanul Tulea, familia surorii acestuia,
Aglae. În această familie pătrunde Stănică Raţiu, pentru a obţine zestrea, ca
soţ al Olimpiei. În cele din urmă, acesta reuşeşte să smulgă banii lui moş
Costache, care, istovit de boală şi împotrivindu-se oportunistului, se stinge.
Deznodământul romanului urmăreşte destinele personajelor: Otilia se
căsătoreşte cu Pascalopol, care îi oferă înţelegere şi protecţie, apoi
divorţează, iar Felix ajunge medic de prestigiu şi profesor universitar.
d. personaj
* statut, tiplogie
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a
descrierii mediului şi fizionomiei. Portretul de tip balzacian porneşte de la
caracterele clasice, iar tendinţa de generalizare a unor trăsături de caracter
conduce la crearea unei tipologii: avarul ( Costache Giurgiuveanu),„baba
absolută” (Aglae), arivistul (Stănică Raţiu), aristocratul rafinat
(Pascalopol), cocheta ( Otilia), ambiţiosul (Felix). Prozatorul utilizează în
conturarea acestora o formulă estetică modernă concretizată în ambiguitatea
personajelor: moş Costache nu este un dezumanizat, el nutreşte o iubire
paternă sinceră faţă de Otilia, Felix nu este un ambiţios lipsit de scrupule etc.
Otilia, personaj principal, eponim, rotund ( E.M. Forster),
impresionează prin complexitate, prin misterul care o învăluie, prin farmec
şi delicateţe. Înzestrată cu temperament de artistă, Otilia prețuiește libertatea,
trecând peste prejudecățile mediului burghez căruia îi aparține. Percepe în
manieră proprie efectele trecerii timpului și își oferă libertatea de a-și alege
partenerul de viață, optând la un moment dat pentru Pascalopol, apoi pentru
un „bărbat exotic”. Statutul ei psihologic este marcat de faptul că, la o vârstă
fragedă, rămâne orfană. Sub tutela tatălui vitreg, învață lecția singurătății, a
invidiei și a răutății celor din jur. Amestec inedit de maturitate și
efervescență adolescentină, generat și de contextul constrângător/limitativ,
Otilia rămâne, pentru Felix și Pascalopol, o enigmă, dar originalitatea
personajului feminin rezidă și în asimilarea aparte a dimensiunii sociale a
feminității la începutul secolului al XX-lea, când în societate, femeia căuta
să-și afirme, să-și consolideze independența și puterea de decizie.
* caracterizare directă, indirectă, relaţii cu alte personaje
 Portretul Otiliei este realizat prin tehnici moderne, precum
comportamentismul şi reflectarea poliedrică, ceea ce duce la conturarea unui
portret complex şi contradictoriu: pentru Felix ea este frumoasă, inteligentă,
altruistă, talentată : „Otilia e foarte frumoasă şi apoi e cultă şi talentată...”.
Pascalopol o consideră capricioasă cu un „temperament de artistă” , pentru
moş Costache este un copil : „fe-fetiţa mea”. Pentru cei doi bărbaţi care o
iubesc rămâne o enigmă (Felix- Pentru mine, Otilia, ai început să devii o
enigmă , Pascalopol – Pentru mine e o enigmă), Stănică o vede interesată, cu
spirit practic, „deşteaptă”, în timp ce Aurica vede comportamentul Otiliei
caracteristic pentre „fetele fără căpătâi și fără părinți”. Teama că ar putea
fi moștenitoarea averii lui moș Costache, faptul că de ea este atras
Pascalopol, considerat o „partidă bună" pentru Aurica, alimenteazĂ constant
ura pe care Aglae o simte față de Otilia, caracterizând-o drept „zănatică”,
„stricată", "dezmățată". De asemenea, „baba absolută fără cusur în rău” o
consideră vicleană, femeie uşoară:”Fete ca ea pentru asta sunt. Să trăiască
discret cu băieţii de familie...”
Caracterizarea Otiliei se realizează şi direct, de către narator, alte
personaje şi prin autocaracterizare, predominând însă caracterizarea
indirectă: prin faptele sale, prin limbaj, prin relaţiile pe care le stabileşte cu
alte personaje. În relaţia cu Felix, Otilia se dovedeşte lucidă, raţională.
Tânărul nu înţelege că fata are nevoie de o iubire matură, care să-i asigure
atât libertate, cât şi siguranţă materială. Întâlnirea de dinaintea plecării
Otiliei cu Pascalopol, la Paris, este edificatoare în privinţa modului în care
fiecare dintre cei doi concepe iubirea: Otilia o trăieşte în felul aventuros al
artistului, cu dăruire şi libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să
aştepte în virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu Otilia.
Fata alege să plece cu Pascalopol, realizând această diferenţă şi faptul că ar
putea deveni o piedică în calea realizării lui profesionale.
*o trăsătură ilustrată cu ajutorul a două secvenţe
Otilia întruchipează misterul feminin, iar comportamentul său
derutant/imprevizibil îl descumpănește pe Felix, care nu-și poate explica
trecerea bruscă de la o stare la alta, firea ei capricioasă.
O primă secvență relevantă în acest sens este aceea în care Felix și
Otilia, invitați de Pascalopol, îi fac o vizită acestuia la moșia din Câmpia
Bărăganului.Tânărul îi declară fetei dragostea lui sinceră, în timp ce
răspunsul ei se constituie într-o formă de autocaracterizare: „Ce tânăr de
vârsta mea crezi că m-ar putea iubi pe mine așa cum sunt? Sunt foarte
capricioasă: vreau să fiu liberă! Eu am un temperament foarte nefericit: mă
plictisesc repede și sufăr când sunt contrariată”.
 Scena ultimei întâlniri dintre Felix și Otilia, de dinaintea plecării
fetei, cu Pascalopol, la Paris, este edificatoare în privinţa modului în care
fiecare dintre cei doi concepe iubirea: Otilia o trăieşte în felul aventuros al
artistului, cu dăruire şi libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să
aştepte în virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu Otilia.
Cei doi poartă o lungă discuție despre dragoste și viitor, Otilia declarându-și
dragostea. A doua zi însă, tânărul nu o mai găsește.Conștientizând că nu-i
poate fi un sprijin în carieră, fata alege să plece cu Pascalopol și să-i ofere,
din iubire, libertatea. Otilia se arată astfel, în relație cu Felix, nu doar tandră
sau copilăroasă, ci șI maternă, responsabilă în legătură cu viitorul lui.
SE POATE FOLOSI ȘI EPILOGUL: ÎNTÂLNIREA CU
PASCALOPOL DIN TREN (FIȘE)!
7. Concluzie <(1)arg.>
Prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri,
complexitatea conflictului, prezenţa unor personaje numeroase, tehnica
detaliului, cea a reflectării poliedrice, Enigma Otiliei este un roman realist de
tip balzacian cu elemente de modernitate.
7. Concluzie <(2)pers.>
Personajul principal, Otilia, reprezintă pentru Felix imaginea eternului
feminin, pentru Pascalopol rămâne o enigmă, profunzimea şi complexitatea
personajului determinându-l pe însuşi autorul să afirme:”Flaubertizând, aş
putea spune că Otilia sunt eu.”

OBSERVAŢII - RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

a. Completare statut personj Felix, prin raportare la tipologie
personaje
Statutul social comun al celor două personaje reprezintă unul dintre
motivele importante care îi apropie. Nevoiți să trăiască într-o familie lipsită
de afecțiune, preocupată doar de latura materială a existenței, între Felix și
Otilia se naște o prietenie sinceră. Fata este singura care îl întâmpină
călduros pe Felix. Invitat să se odihnească peste noapte în camera fetei, nou-
venitul este impresionat de aspecte care, pe de o parte, amintesc de o
persoană cochetă, atentă la imaginea sa, în timp ce, pe de altă parte,
dezordinea din odaie e specifică unei adolescente. Amestecul inedit îl
tulbură pe Felix, care o transformă pe Otilia într-un ideal. În finalul
romanului însă,fata exuberantă își pierde aura enigmatică, Felix percepând-
o, în fotografia pe care i-o arată Pascalopol, drept „o femeie frumoasă
învăluită într-un aer de platitudine feminină”.
 b. Secvenţe ilustrative
- secvențele de la caracterizare personaj
CONCLUZIE: de la caracterizare personaj
https://www.academia.edu/39261626/_ENIGMA_OTILIEI_

Enigma Otiliei
G. Călinescu

A. CONTEXTUL APARIŢIEI ŞI B. IPOTEZA

Realismul este un curent literar manifestat pe plan european la mijlocul
secolului al XIX-lea, care pune accent pe relaţia dintre artă şi realitate; este
un curent polemic, apărut ca o reacţie la romantism, respingând idealizarea,
fantezia şi subiectivismul excesiv al acestuia.
Apărut într-un moment în care era binecunoscută şi adoptată metoda
proustiană, romanul Enigma Otiliei (1938) este unul realist de tip balzacian,
cu elemente moderniste, dar şi obiectiv, social, citadin, „doric” (N.
Manolescu).
C. ARGUMENTARE
1. specie-roman
Având caracteristici precum amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai
multe planuri, complexitatea conflictului, prezenţa unor personaje
numeroase, opera literară Enigma Otiliei aparţine speciei literare numite
roman.
2. tip de roman
Opera lui Călinescu, simbioză a mai multor formule estetice, este un
roman realist de tip balzacian, prin utilizarea tehnicii detaliului, fixarea
coordonatelor spaţiale şi temporale, temă, motivul moştenirii şi cel al
paternităţii etc. Elemente precum tehnica reflectării poliedrice, realizarea
scenică a capitolului al XVIII-lea etc. conferă modernitate romanului, dar se
pot identifica în text şi trăsături proprii romantismului (idila Felix-Otilia) sau
clasicismului (caractere construite în jurul unor trăsături dominante).
3. tema
Tema romanului este reprezentată de imaginea societăţii burgheze
bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, fundal pe care se
proiectează formarea unui tânăr, Felix, care, înainte de a-şi face o carieră,
trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie.
4. Construcţia discursului narativ
a. titlul
Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflectă ideea balzaciană a paternităţii,
pentru că fiecare dintre personaje determină într-o anumită măsură destinul
orfanei, în timp ce titlul ales din motive editoriale, Enigma Otiliei, mută
accentul pe misterul personajului, rămas până în final nedezlegat.

b.compoziţie Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, acţiunea se

desfăşoară pe două planuri narative principale (destinul lui Felix, lupta
familiei Tulea pentru dobândirea moştenirii) şi mai multe planuri secundare .

b. simetria incipitului cu finalul

Incipitul disipat al romanului în care se fixează veridic cadrul
temporal („iulie 1909”) şi spaţial previne cititorul în legătură cu o lectură
insolită, prezintă personaje, sugerează conflictul şi trasează principalele
planuri epice. Simetria incipit-final se realizează prin descrierea casei, pe
care Felix o revede după circa zece ani şi care poartă însemnele timpului,
justificând replica premonitorie „nu stă nimeni aici”.
5. Momentele/construcţia subiectului
Acţiunea romanului începe cu venirea tânărului Felix în casa din
strada Antim, la unchiul său, Costache Giurgiuveanu, unde mai locuieşte şi
Otilia Mărculescu, fiica vitregă a acestuia. Expoziţiunea este construită în
manieră realist- balzaciană, cu fixarea reperelor spaţiale şi temporale,
descrierea străzii, caracteristicile arhitectonice ale exterioarelor şi
interioarelor fiind surprinse de „ochiul unui estet”. Conflictul romanului
este generat de relaţiile dintre două familii înrudite: o familie este a lui
Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, iar cea de-a doua, care aspiră la
moştenirea averii bătrânului, este clanul Tulea, familia surorii acestuia,
Aglae. În această familie pătrunde Stănică Raţiu, pentru a obţine zestrea, ca
soţ al Olimpiei. În cele din urmă, acesta reuşeşte să smulgă banii lui moş
Costache, care, istovit de boală şi împotrivindu-se oportunistului, se stinge.
Deznodământul romanului urmăreşte destinele personajelor: Otilia se
căsătoreşte cu Pascalopol, care îi oferă înţelegere şi protecţie, apoi
divorţează, iar Felix ajunge medic de prestigiu şi profesor universitar.
6. Personaj
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a
descrierii mediului şi fizionomiei. Portretul de tip balzacian porneşte de la
caracterele clasice, iar tendinţa de generalizare a unor trăsături de caracter
conduce la crearea unei tipologii: avarul ( Costache Giurgiuveanu),„baba
absolută” (Aglae), arivistul (Stănică Raţiu), aristocratul rafinat
(Pascalopol), cocheta ( Otilia), ambiţiosul (Felix). Prozatorul utilizează în
conturarea acestora o formulă estetică modernă concretizată în ambiguitatea
personajelor: moş Costache nu este un dezumanizat, el nutreşte o iubire
paternă sinceră faţă de Otilia, Felix nu este un ambiţios lipsit de scrupule etc.
 Otilia, personaj principal, eponim, rotund ( E.M. Forster),
impresionează prin complexitate, prin misterul care o învăluie, prin farmec
şi delicateţe.
Portretul Otiliei este realizat prin tehnici moderne, precum
comportamentismul şi reflectarea poliedrică, ceea ce duce la conturarea unui
portret complex şi contradictoriu: pentru Felix ea este frumoasă, inteligentă,
altruistă, talentată : „Otilia e foarte frumoasă şi apoi e cultă şi talentată...”.
Pascalopol o consideră capricioasă cu un „temperament de artistă” , pentru
moş Costache este un copil : „fe-fetiţa mea”. Pentru cei doi bărbaţi care o
iubesc rămâne o enigmă (Felix- Pentru mine, Otilia, ai început să devii o
enigmă , Pascalopol – Pentru mine e o enigmă), în timp ce Aglae o
consideră vicleană, femeie uşoară:”Fete ca ea pentru asta sunt. Să trăiască
discret cu băieţii de familie...”, iar Stănică o vede interesată, cu spirit
practic, „deşteaptă”.
Caracterizarea Otiliei se face şi direct, de către narator, alte personaje
şi prin autocaracterizare, predominând însă caracterizarea indirectă: prin
faptele sale, prin limbaj, prin relaţiile pe care le stabileşte cu alte personaje.
În relaţia cu Felix, Otilia se dovedeşte lucidă, raţională. Tânărul nu înţelege
că fata are nevoie de o iubire matură, care să-i asigure atât libertate, cât şi
siguranţă materială. Întâlnirea de dinaintea plecării Otiliei cu Pascalopol, la
Paris, este edificatoare în privinţa modului în care fiecare dintre cei doi
concepe iubirea: Otilia o trăieşte în felul aventuros al artistului, cu dăruire şi
libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să aştepte în virtutea
promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu Otilia. Fata alege să plece
cu Pascalopol, realizând această diferenţă şi faptul că ar putea deveni o
piedică în calea realizării lui profesionale.
7. Concluzie <(1)arg.>
Prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri,
complexitatea conflictului, prezenţa unor personaje numeroase, tehnica
detaliului, cea a reflectării poliedrice, Enigma Otiliei este un roman realist de
tip balzacian cu elemente de modernitate.
7. Concluzie <(2)pers.>
Personajul principal, Otilia, reprezintă pentru Felix imaginea eternului
feminin, pentru Pascalopol rămâne o enigmă, profunzimea şi complexitatea
personajului determinându-l pe însuşi autorul să afirme:”Flaubertzând, aş
putea spune că Otilia sunt eu.”