Particularități ale unui text narativ de G.

Călinescu/ Text suport: „Enigma Otiliei”

Introducere. Contextul apariţiei. Romanul „Enigma Otiliei” este al doilea dintre cele patru romane ale lui
George Călinescu („Cartea nunții”, „Enigma Otiliei”, „Bietul Ioanide” și „Scrinul negru”) și apare în anul 1938,
într-o perioadă când în literatura română există două direcții de dezvoltare a romanului, anume realismul
obiectiv și realismul subiectiv.
Ca teoretician al romanului românesc, George Călinescu optează pentru romanul obiectiv și pentru metoda
balzaciană, dar depășește acest program estetic, apelând la elemente din clasicism (caractere construite în jurul
unei trăsături dominante, triunghiul amoros), din romantism (iubirea adolescentină dintre Felix și Otilia,
persoanaje construite în antiteză, descrierea grandioasă a Bărăganului), din modernism (sondarea psihologiei, a
unor procese psihice deviante, tehnici moderne de caracterizare a personajelor, ambiguizarea tipologiilor).
Predominante sunt însă elementele care aparțin realismului balzacian: tema burgheziei, motivul moștenirii și al
paternității, descrierea minuțioasă, situarea exactă în timp și spațiu, perspectiva narativă heterodiegetică,
caracterul monografic.

1 - evidenţierea tipului de roman pentru care ai optat şi a trăsăturilor care fac posibilă încadrarea într-o
tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
a) O primă trăsătură realistă este plasarea acțiunii cu minuțiozitate în timp și spațiu, prezentată în
incipit, descriere prin care autorul nu dorește să realizeze doar iluzia vieții prin copierea realității, ci și
caricatura societății românești de la începutul secolului al XX-lea. Primele rânduri din roman fixează locul și
timpul: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece” și este prezentat personajul
principal Felix Sima, „un tânăr de vreo optspreze ani, îmbrăcat în uniformă de licean”, prin ochii căruia sunt
descrise Strada Antim și casa unchiului Costache. Sunt surprinse detalii arhitectonice cu foarte multă finețe,
prin utilizarea unor termeni specializați din acest domeniu. Criticul Nicolae Manolescu numește această
modalitate de reflectare a realității ca apaținând „ochiului unui estet”, fiind utilizați termeni precum
,,frontoane”, „casetoane”, „ogive”. Este zugrăvită astfel, prin ochii tânărului Felix, imaginea unei stăzi și a unei
case lipsite de bun gust. Fragmentul are la bază diferența dintre esență și aparență, dintre ceea ce vor să pară
prin casele pe care le-au construit locuitorii acestei străzi și ceea ce sunt ei în realitate. Prin acest lucru se
sugerează defectele societății de acum o sută de ani, adică parvenitismul și ipocrizia burgheziei: „Strada părea o
caricatură în moloz a unei străzi italice.”.
b) Romanul are caracter monografic. Autorul pornește de la datele realității pentru a înfățișa imaginea
societății bucureștene de la începutul secolului al XX-lea și prezintă, într-o lumină satirică, ironică, societatea
românească de acum o sută de ani, urmărind mediul familiar, universitar, atmosfera restaurantelor, a
cinematografelor, a plimbărilor cu trăsura, arhitectura specifică, preocupările oamenilor, cariera, căsătoria,
îmbogățirea. Spațiul citadin este descris, în felul acesta, în toate dimensiunile lui, vădind preocuparea
scriitorului pentru atenta observație a socialului.
În acest context, tematic, acest roman este o monografie a burgheziei/ a societății bucureștene de la
începutul secolului al XX-lea, prezentată în goana ei după bani și după parvenire. Pe acest fundal se proiecteză
evoluția unui tânăr care, înainte de a-și face o carieră, trăiește experiența iubirii și a relațiilor de familie. Așadar,
romanul este balzacian, prin tema moștenirii și a paternității, și este citadin, prin descrierile orasului, înscriindu-
se în modernismul lovinescian.

3 - sublinierea a două elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a
autorului/ a naratorului (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului,
particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă, tehnici narative, construcţia personajului, modalităţi de
caracterizare, limbaj etc.);
a) Perspectiva narativă este heterodiegetică: relatarea se face la persoana a III-a, de către un narator
obiectiv și omniscient. Naratorul ominiscient oferă cititorului toate amănuntele prin tehnica detaliului
amănunțit, preluată de la Balzac. La George Călinescu se obervă existența unui comentariu savant și expert.
Spre deosebire de Balzac care utilizează tehnica detaliului, înregistrând amănunte comune pe care ar fi putut să
le observe oricine, la Călinescu naratorul omniscient este un specialist care se pricepe să comenteze diferite
domenii: „Balzac are vocaţia de a crea viaţa, G. Călinescu o are pe aceea de o comenta. Naratorul călinescian

-1-
este deci un specialist şi apelează la un limbaj profesional şi chiar un pic pedant”. (Nicolae Manolescu, „Arca
lui Noe”).
b. Există două planuri narative principale: un plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru
obţinerea moştenirii, iar al doilea plan urmăreşte destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la
Bucureşti, pentru a studia medicina. Există două conflicte principale care se dezvoltă în funcţie de cele două
planuri narative principale: primul este provocat de lupta pentru avere; al doilea conflict priveşte planul
narativ legat de evoluţia lui Felix. Acesta este un conflict de natură erotică şi se datorează rivalităţii dintre
adolescentul Felix şi Pascalopol.
c. Personajele lui George Călinescu par a se încadra în tipologii, unele inspirate parcă din prozele
lui Balzac. Acestea sunt, pe de o parte, reprezentative pentru epoca pe care o populează și pe de altă parte,
elocvente pentru însușirile general umane : Felix Sima - ambițiosul, Leonida Pascalopol - moșierul, moș
Costache - avarul, Stănică - arivistul, Aglae - „baba absolută fără niciun cusur în rău”, Titi - debilul mintal,
Aurica – fata bătrâînă, Simion Tulea - senilul. Aceste personaje menite să înfățișeze caractere generale ale
societății burgheze nu se integrează totuși în niște tipologii sterile, deoarece viziunea lui Călinescu depășește
principiile realismului clasic, mergând către modernitate. Astfel, moș Costache nu este doar un avar
dezumanizat, este în același timp un tată iubitor, precum moș Goriot. Felix Sima nu este doar ambțițiosul
intelectual, ci și îndrăgăstitul gata să își asume o căsătorie care i-ar fi putut lua din resursele menite drumului
profesional.

2 - prezentarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secvenţe
narative;
O secvență importantă în romanul ,,Enigma Otiliei”, prin care se anunță tema moștenirii, este
reprezentată de jocul de table care, la fel ca scena horei din „Ion” de Liviu Rebreanu, adună la un loc toate
personajele și prefigurează conflictele principale. Scena se află în primul capitol și este relevantă pentru
viziunea autorului asupra lumii descrise. Ca într-o comedie umană, personajele sunt portretizate de narator, prin
ochii lui Felix. În fața tânărului nou venit se desfășoară un întreg spectacol de măști, „o comedie a
automatismelor” după cum o numește Nicolae Manolescu. Fiecare personaj se înfățișează prin excesele
caricaturale ale propriei figuri: unchiul Costache Giurgiuveanu „are capul atins de o calviție totala, fața părea
aproape spână”. În momentul în care tânărul Felix se prezintă, el dă un răspuns ridicol „Nu, nu stă nimeni aici,
nu cunosc”, trădând prin această replică teama lui de nou. Gesturile, replicile și înfățișarea personajelor sunt
redate prin tehnica detaliului. Reacția Aglaiei la venirea lui Felix anunță conflictul succesoral („Nu știam,
Costache, că faci azil de orfani”). Gestul lui Pascalopol de a-i oferi Otiliei un inel prețios anticipeză conflictul
erotic, cel al rivalității dintre cei doi bărbați care o admiră pe fată. La acestea se adaugă observațiile răutăcioase
ale Aglaiei, refuzul speriat al lui Giurgiuveanu de a o împrumuta pe sora lui cu bani, conturându-se un tablou
desprins parcă dintr-o comedie de moravuri.
Un alt episod care subliniază tema moștenirii și influența viziunii balzaciene se află în capitolul al XVIII-
lea. Moș Costache suferă un atac de congestie cerebrală și este imobilizat la pat. Desfășurarea este, de
asemenea, scenică. Ochiul naratorului urmărește cu atenție gesturile avarului preocupat de cheile sale, plătind
cu greu doctorul, neputincios în fața atacurilor familiei Tulea și ale lui Stănică. Deși, în plină criză, moș
Costache demonstrează spirit negustoresc, oferindu-i lui Weismann o seringă contra cost. Clanul Tulea se
instalează militărește în casă pentru a veghea moștenirea și sărbătorind cu un festin moartea neîntâmplată încă.
Otilia și Felix, singurii îndurerați de starea bătrânului, îl cheamă pe Pascalopol care, generos și loial, aduce și
plătește un doctor universitar care îl îngrijește pe bolnav. Lămurit asupra rudelor sale, Giurgiuveanu hotărăște
să-i lase o sumă importantă Otiliei, dar avariția sa îl împinge să nu facă acest gest.

Încheiere.
Deşi scriitorul însuşi consideră că Enigma Otiliei este un roman realist balzacian, el este văzut astăzi ca
replică polemică la formula balzaciană, adică un „balzacianism fără Balzac" (N. Manolescu) sau un roman
comic şi satiric (I. Negoiţescu).

-2-