Particularitățile unui roman interbelic, realist de tip balzacian/ unui

roman aparținând lui George Călinescu

Considerat de Geo Bogza ”o plăsmuire de geniu a acestui popor și a acestor pământuri”,

George Călinescu a fost o personalitate enciclopedică a literaturii române, fiind deopotrivă critic
și istoric literar, biograf, monografist, eseist, poet, dramaturg, romancier. În 1938, George
Călinescu publica cel de-al doilea roman al său, ”Enigma Otiliei”.
Ca specie literară, opera este un roman, aparținând genului epic, de întindere mare, cu o
acțiune desfășurată pe mai multe planuri narative, cu numeroase personaje, antrenate în conflicte
puternice.
Din punct de vedere al curentului literar, romanul este interbelic, realist, deoarece
întâlnim următoarele trăsături: autorul se inspiră din realitate (burghezia bucureșteană la
începutul secolului al XX-lea), este preocupat de categorii sociale (avocați, medici, studenți), se
manifestă obiectivitatea naratorială, personajele sunt tipice în împrejurări tipice, veridicitatea și
verosimilitatea faptelor, tehnica detaliului semnificativ ( arhitectura clădirilor din București, dar
și vestimentația personajelor), relația de simetrie incipit-final, personajul este un produs al
mediului în care trăiește. Realismul promovat de George Călinescu este de tip balzacian și prin
temele abordate: moștenirea și paternitatea. În cadrul operei întâlnim și elemente de modernitate,
cum ar fi: spațiul citadin, ambiguitatea personajelor și pluriperspectivismul.
Titlul inițial a fost ”Părinții Otiliei”, schimbat de autor din rațiuni editoriale și care punea
accentul pe ideea balzacianistă a paternității. Titlul actual mută accentul pe o trăsătură a
personajului feminin: misterul. Remarcăm preocuparea lui George Călinescu pentru tipologia
feminină: femeia defeminizată (Aglae, Aurica), tipul cochetei (Georgeta), femeia misterioasă
(Otilia).
Temele operei sunt realist balzacianiste: moștenirea, avariția, paternitatea, burghezia
bucureșteană de la începutul secolului al XX-lea, dar și teme moderne: alături de iubirea lui Felix
și a Otiliei, formarea intelectualului Felix, opera devenind un bildungsroman.
O scenă semnificativă pentru tema avariției este chiar întâlnirea dintre Felix și Costache.
Bătrânul îi răspunde ”Nu...nu știu...nu stă nimeni aici”. Bâlbâiala bătrânului anunță avarul care se
teme de străini, considerând că-i vor lua averea. Portretul bătrânului, descrierea sa fizică
ilustrează faptul că personajul realist este un produs al mediului în care trăiește: ”Un omuleț
subțire și puțin încovoiat. Capul îi era atins de o calviție totală și fața părea aproape spână și din
cauza aceasta, pătrată. Buzele îi erau întoarse în afară și galbene de prea mult fumat, acoperind
numai doi dinți vizibili, ca niște așchii de os. Omul, a cărui vârstă, desigur înaintată, rămânea
totuși incertă, zâmbea cu cei doi dinți, clipind rar și moale, întocmai ca bufnițele supărate de o
lumină bruscă”.
O scenă ilustrativă pentru tema formării personalității lui Felix este cea din final, când se
întâlnește cu Pascalopol. Aflăm că a devenit medic renumit, profesor universitar, cunoscut atât în
țară, cât și în străinătate. Moșierul îi arată o fotografie cu Otilia, căreia îi redase libertatea pentru
a se căsători cu un conte exotic. Felix nu mai recunoaște femeia de care a fost îndrăgostit,
devenise comună, banală, semăna cu o actriță întreținută.
Perspectiva narativă este realistă, obiectivă, naratorul omniscient și omniprezent relatează
impersonal ”Felix o întrebă pe Otilia”. Narațiunea are funcția de reprezentare a realității prin
absența mărcilor subiectivității. Alături de aceasta, dialogul susține veridicitatea, iar descrierea
are funcție simbolică și de anticipare. Însă, obiectivitatea naratorului este diminuată de prezența
naratorului reflector care devine Felix, relatarea întâmplărilor făcându-se tot la persoana a treia.
Din punct de vedere structural, opera ”Enigma Otiliei” este alcătuită din 20 de capitole,
două planuri narative principale: istoria complicată a unei moșteniri și destinul tânărului Felix
Sima, orfanul care observă degradarea umană cauzată de dorința de acumulare materială.
Secvențele narative sunt construite prin înlănțuire, naratorul respectând principiul cronologic.
Incipitul se află în relație de simetrie cu finalul, trăsătură a realismului. Incipitul fixează
coordonatele spațio-temporale, la începutul lui iulie, 1909, în strada Antim, în București, pășește
pentru prima oară Felix Sima : ”Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de
orele zece, un tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intră în strada Antim”. El este
tipul străinului care pătrunde într-un mediu nou și prin intermediul căruia este prezentată
arhitectura clădirilor din jur, într-un limbaj de specialitate ”ogivă”, ”frontoane”, ”console”,
”cariatidă”, ”casetoane”. În manieră realistă, prin tehnica detaliului semnificativ sunt redate
casele, amestec de stiluri arhitectonice, de nou și vechi, sugerând felul de a fi al locuitorilor: lipsa
gustului estetic, parvenitismul, incultura, prin adoptarea kitsch-ului. De la descrierea de
ansamblu se trece la particularizarea spațială prin notarea amănuntelor casei lui Costache
Giurgiuveanu, tutorele lui Felix.
 Finalul îl prezintă pe Felix, revenind în strada Antim. El își aduce aminte replica
bătrânului Costache: ”Aici nu stă nimeni!”. Prin descrierea sintetică a străzii Antim și a casei lui
Costache, se insistă asupra aspectelor care au marcat amintirea tânărului.
Subiectul romanului poate fi redat în funcție de cele două planuri narative: cel al
moștenirii averii lui Costache Giurgiuveanu și cel al formării lui Felix Sima. Costache
Giurgiuveanu este un rentier bogat, care se gândește s-o înfieze pe Otilia Mărculescu, fiica soției
sale decedate. Deși o iubește, amână momentul de frica familiei Tulea. Clanul este alcătuit din
Aglae, sora sa, Simion, soțul acesteia și copiii: Titi, Aurica și Olimpia, căsătorită cu Stănică
Rațiu. Acesta îi va declanșa moartea bătrânului, deoarece îi va fura banii, ascunși de Costache
sub saltea. Al doilea plan narativ urmărește destinul lui Felix, care reușește prin ambiție să
devină medic. El nu se lasă influențat de mediul meschin în care pătrunde și cunoaște, în același
timp, sentimentul de iubire pentru Otilia. Fata îi oferă ocazii în care își manifestă afecțiunea,
după care devine rece, nepăsătoare. După moartea bătrânului, Otilia petrece o noapte castă cu
Felix, după care, a doua zi, îl părăsește fugind cu Pascalopol la Paris: ea nu dorea să fie o piedică
în calea realizării carierei sale.
O altă trăsătură a realismului de tip balzacian este redată prin tipologiile personajelor,
fiecare reprezentând un tip: Costache Giurgiuveanu-avarul, Stănică Rațiu-arivistul, Aglae-”baba
absolută, fără cusur în rău”, Aurica-fata bătrână, Titi-retardatul, Simion-senilul, Pascalopol-
aristocratul rafinat, Felix-îndrăgostitul ambițios. În ceea ce privește personajele, Nicolae
Manolescu susține faptul că în operă există ”un balzacianism fără Balzac”, adică acestea se
caracterizează prin ambiguitate, trăsătură a modernismului. Personajele nu sunt tipuri absolute:
Costache nu este avarul absolut, el o iubește sincer pe Otilia, Felix nu este doar ambițiosul
preocupat de cunoaștere, el are sentimente față de Otilia, iar Pascalopol nu știe dacă o iubește pe
Otilia ca un tată sau ca un bărbat.
În operă, alături de avariție, lăcomie și parvenitism, redate prin intermediul observației
critice a autorului, mai apar și alte aspecte realiste ale familiei burgheze: relația părinți-copii,
căsătoria, condiția orfanului. Unul dintre orfanii prezenți în operă este Otilia, în conturarea
căreia, Călinescu utilizează tehnica modernă a reflectării poliedrice (pluriperspectivismul),
imaginea ei compunându-se din impresii diferite ale personajelor: pentru Costache este ”fe-fetița
lui”, Pascalopol o consideră ”o fată gingașă”, ”o artistă”, ”o ștrengăriță”, ”o floare rară”, Aglae o
numește ”o stricată”, ”o dezmățată”, pentru Stănică, Otilia este ”o fată deșteaptă”, ”nostimă, dar
șireată”. O altă tehnică folosită în roman în prezentarea acestui personaj feminin este
comportamentismul, naratorul expunând doar fapte, vorbe și atitudini ale Otiliei, nu gândurile
sale. Un alt orfan din operă este Felix, intelectualul ambițios, dedicat, simpatic, lucid și hotărât,
fin observator al psihologiei umane.
Conflictele din roman sunt puternice și numeroase, particularitate a speciei. Două se află
în prim-plan: cel succesoral și cel erotic. Moștenirea lui Costache este dorită de toată lumea, dar
cel care reușește să intre în posesia banilor este doar Stănică Rațiu. Între Felix și Pascalopol
intervine o antipatie la început, pentru că fiecare o dorește pe Otilia. Aceasta, însă, îl va prefera
pe al doilea, omul matur care-i va asigura liniștea materială.
În ceea ce privește stilul autorului, se remarcă sobrietatea, precizia, obiectivitatea de
factură tradițională în descrierile minuțioase atât ale caselor, cât și ale personajelor. Se observă
limbajul uniformizat, utilizarea frazei ample, preferinţa pentru epitetul neologic (”faţa juvenilă”,
„aspect bizar”) și a procedeelor artistice utilizate mai ales în descrieri. Precizia notaţiei are uneori
rolul didascaliilor şi susţine împreună cu dialogul sau monologul caracterul scenic al secvenţelor.
În concluzie, romanul ”Enigma Otiliei” de George Călinescu se încadrează în curentul
literar realism prin temele abordate, prin tipologiile personajelor, la care se adaugă elementele de
modernitate.