ENIGMA OTILIEI, de G.

Călinescu (1938)
ESEU
Tema şi viziunea despre lume
Trăsături ale romanului realist, obiectiv,  interbelic
Construcția personajului principal

                                                                         
     În perioada interbelică, romanul românesc se diversifică tematic și stilistic și se sincronizează 
cu proza europeană. Personalitate complexă, proteică, a culturii și a literaturii române, G.
Călinescu teoretizează și experimentează romanul realist, clasicizant, și polemizează cu
adepții noului roman de analiză psihologică, în special cu scriitorul Camil Petrescu. Capodopera
sa romanescă ,,Enigma Otiliei” (1938), primul roman românesc realist citadin de tip clasic,
balzacian, reprezintă o sinteză estetică de tradiție și de inovație. Replică  la romanul proustian
cultivat asiduuu în epocă, ,,Enigma Otiliei” sintetizează într-o viziune originală elemente
realiste, clasice, romantice  și moderniste.
        Mai întâi, geneza romanului trimite la imaginea unei tinere din familia scriitorului, o
fată ,,cu părul de fum, exuberantă și reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă, furtunoasă, meditativă,
muzicală”, posibil model pentru eroina cărții despre care G. Călinescu va spune flaubertian 
,,Otilia c’est moi”, proiecție  a unui ideal de feminitate. Studiosul tânăr Felix Sima poate fi un
simbolic ,,alter ego” al scriitorului. De asemenea, titlul inițial al romanului ,,Părinții Otiliei”
evidenția perspectiva paternității ca temă centrală a romanului. Titlul final ,,Enigma Otiliei”, ales
din rațiuni editoriale,  este mai sugestiv pentru aura de mister a eroinei care întruchipează  însăși
esența feminității. Astfel romancierul oferă și o interpretare a semnificației acestui titlu adecvat:
,,Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că are. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani,
enigmatică va fi în veci fata care îl respinge, dându-i totuși dovezi de afecțiune.” 
       Apoi, balzacianismul romanului, mult comentat de criticii literari, este ,,critic și polemic”,
după cum argumentează N. Manolescu în ,,Arca lui Noe”, vol. I, ,,Doricul”, Cap. ,,Ochiul
estetului”: ,,Balzac are vocația de a crea viață, G. Călinescu o are pe aceea de a o comenta.”
Realismul de tip balzacian  este ilustrat de tematică, având în centru moștenirea și
paternitatea, de spiritul de observație și de grija pentru detaliul semnificativ, de veridicitatea
acțiunii plasate exact în timp și spațiu, de simetria incipitului și a finalului descriptiv, de
tipologia personajelor. 
          Romanul începe balzacian, prin fixarea temporală și spațială a acțiunii  în vara anului1904,
în București, unde  liceanul Felix vine de la Iași la tutorele său, Costache Giurgiuveanu, pentru a
studia Medicina: ,,Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece, un
tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniform de licean, intra în strada Antim […]. Strada
era pustie și întunecată […].”  În faimosul incipit al romanului, descrierea străzii Antim și a casei
lui moș Costache este realizată din perspectiva personajului-reflector Felix. Modalitatea de
reflectare a realității aparține ,,ochiului unui estet” erudit  și sensibil la contrastul dintre aparență
și esență, dintre ceea ce vor să pară locuitorii acelei străzi prin casele construite și ceea ce sunt cu
adevărat. Mai precis, acești bucureșteni mimează cultura și grandoarea, combinând stiluri
arhitecturale incompatibile. Document sociologic și moral, casa bătrânului Costache trădează
bogăția, pretenția de bun gust estetic și confort. Aspectul de kitsch, materialele ieftine și impresia
de paragină dezvăluie incultura, zgârcenia și delăsarea locatarului. Arhitectura sugerează
decrepitudinea proprietarului casei și declinul unei lumi: ,,[…] zidăria era crăpată și scorojită în
foarte multe locuri și din crăpăturile dintre fațada casei și trotuar ieșeau îndrăzneț buruienile.” În
plus, simetria incipitului cu finalul este redată prin descrierea străzii și a casei lui moș Costache
din perspectiva lui Felix, străinul din familia Giurgiuveanu, în momente existențiale diferite, în
tinerețe și la maturitate. Zece ani mai târziu, ,,după război”, Felix revine, într-o duminică, pe
strada Antim, revede casa unchiului ,,înnegrită” și părăsită și iși reaminește răspunsul
acestuia: ,,Aici nu stă nimeni!”  
         Mai departe, tănărul provincial descoperă în familia  lui moș Costache o lume ciudată,
măcinată de răutate, vicii și ipocrizie. O scenă semnificativă este reuniunea familială din
salonul casei Giurgiuveanu care prilejuiește prezentarea personajelor în ipostaze definitorii,
surprinderea relațiilor dintre ele și fixarea conflictului.  Zgârcenia bătrânului, ezitările lui de a
trece banii pe numele Otiliei, fiica sa vitregă, determină o aprigă competiție pentru avere, mai
ales între Aglae și Stănică. Semnificativă este scena în care  clanul Tulea asaltează casa  lui moș 
Costache, așteptând moartea acestuia și obținerea moștenirii. Decesul bătrânului este provocat, în
cele din urmă, de Stănică Rațiu, ginerele Aglaei, care îi fură avarului decrepit banii de sub
saltea. 
       ,,Enigma Otiliei” reprezintă o frescă a societății bucureștene antebelice și o monografie
a unei familii. Romanul călinescian , alcătuit din douăzeci de capitole, este structurat pe două
planuri interferente. Un plan narativ urmărește destinul tânărului Felix Sima, dornic de a se
realiza profesional ca viitor medic, dar marcat de experiența erotică, trăită alături de Otilia.
Luând în considerare procesul de maturizare a lui Felix, putem considera opera și un
bildungsroman. Tânăra enigmatică îl iubește pe Felix, dar îi lasă libertatea de a-și construi cariera
universitară, alegând căsătoria cu Pascalopol, moșierul matur și generos care îi tolerează
capriciile feminine. Al doilea plan descrie istoria unei moșteniri și luptele îndârjite pentru
obținerea averii bătrânului Costache Giurgiuveanu. Conflictul ce susține arhitectura
narativă este determinat de relațiile tensionate dintre cele două familii înrudite, familia lui
Costache și clanul Tulea, dominat de Aglae, sora bătrânului. În jurul lor gravitează Stănică
Rațiu, avocat fără procese, dornic de parvenire socială și politică.
        Perspectiva naratorului obiectiv, omniscient, heterodiegetic este completată de cea a
personajului-reflector, Felix,  prin intermediul căruia sunt introduse în scenă celelalte
personaje. Împreună cu Felix, cititorul pătrunde în atmosfera neprimitoare a casei lui Costache
Giurgiuveanu și întâlnește personajele cu o poziție determinantă în declanșarea conflictului
principal – Otilia, moș Costache, familia Tulea, Pascalopol -, surprinși în timpul unei obișnuite
partide de cărți. În fața tânărului nou-venit se derulează un spectacol de măști, o comedie a
automatismelor. Astfel, romanul însumează ,,dosare de existență” ale unor tipuri umane
determinate mai întâi de circumstanțele sociale, apoi de structura sufletească și de factorul
ereditar.
      În continuare, romanul călinescian ilustrează  o bogată tipologie umană, prezentată în
viziune realistă. Costache Giurgiuveanu, bătrânul decrepit, situat la limita dintre comic și
tragic, este tipul avarului. Stănică Rațiu întruchipează tipul arivistului lipsit de scrupule.
Leonida Pascalopol reprezintă tipul aristocratului autentic. Aglae Tulea, sora lui Costache
Giurgiuveanu, ilustrează tipul femeii bătrâne de o răutate ,,absolută”, Aurica, fiica Aglaei,
tipul fetei bătrâne. Simion Tulea este tipul soțului alienat, subordonat soției, iar Titi Tulea
reprezintă tipul debilului mintal. Felix Sima reprezintă tipul intelectualului ambițios, iar
Otilia Mărculescu ilustrează tipul femeii enigmatice, seducătoare. Costache Giurgiuveanu,
Aglae Tulea, Aurica, Olimpia, Titi Tulea, Stănică Rațiu și Leonida Pascalopol sunt personaje
statice,  caractere depline, conturate cu mijloace realiste, prin observarea și descrierea atentă și
detaliată a mediului, a vestimentației, a gesturilor și a limbajului. În schimb, Felix Sima și Otilia
Mărculescu sunt personaje dinamice și complexe, bine individualizate. Inteligent, educat,
perseverent, Felix are forța de a depăși eșecul  iubirii romantice, pe care o  convertește apoi într-
o delicată amintire. Dominanta sa caracterială este voința, dovedită în canalizarea resurselor
interioare spre realizarea profesională de excepție.
     Fără îndoială, Otilia este cel mai modern personaj al romanului și unul dintre personajele
feminine memorabile din literatura noastră. Tehnicile moderne folosite în caracterizarea eroinei
preferate sunt comportamentismul și pluriperspectivismul (tehnica oglinzilor paralele).
Tânăra orfană, fiica vitregă a lui Costache Giurgiuveanu, studentă la Conservator, are un
comportament contradictoriu, derutant. Pascalopol și Felix o numesc ,,enigmă”, opinie justificată
însă diferit.  Pentru femeile clanului  matriarhal Tulea, Otilia este o amenințare permanentă,
o ,,stricată”, ,,dezmățata ce sucește mințile bărbaților”, cum o consideră Aglae. Sub aparența
cochetăriei, a luxului și a frivolității se ascunde convingerea eroinei că, într-o lume a bărbaților, o
femeie fără zestre nu-și poate găsi un loc onorabil decât prin frumusețe, tinerețe, sensibilitate și
spirit.  După ce Pascapolol îi redă libertatea de a-și trăi tinerețea, Otilia  devine soția unui conte
străin  și cade în ,,platitudine”. Tânăra exuberantă cu ,,fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte
albaștri”, cu ,,trup subțiratic” rămâne însă un simbol al feminității imprevizibile.
În concluzie, ,,Enigma Otiliei” se încadrează în estetica realistă de factură balzaciană prin
tematică, viziune, veridicitate, descriere atentă și precisă, detaliu semnificativ, perspectivă
omniscientă, simetrie compozițională și tipologie. Acest roman interbelic de referință oferă o
perspectivă realistă asupra ,,comediei umane”, percepute și în latura ei tragică, paradoxală, dar
profund omenească.