PLUMB (1916)

ESEU
Tema şi viziunea despre lume
Trăsături ale simbolismului
                                                                                                    

Curent literar cosmopolit, apărut în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea, simbolismul

marchează descoperirea conștiinței de sine a poeziei și modernizarea liricii. Acest curent
promovează un concept modern de poezie (o poezie a sensibilității pure), bazat pe muzicalitatea
cuvintelor, pe sugestie și corespondențe, pe simbolismul imaginilor și pe simbolurile deschise,
plurisemnificative. Sincron cu simbolismul european, simbolismul românesc este teoretizat și
inițiat de Alexandru Macedonski și cunoaște mai multe etape. Perioada de apogeu este
reprezentată de George Bacovia, cel mai important poet simbolist a cărui lirică monocordă
sintetizează toate trăsăturile esențiale specifice simbolismului: natura ca loc al corespondențelor,
iubirea pasageră, condiţia poetului damnat, eșecul existențial, moartea, spleenul, anotimpul
agonic ș.a.
Emblematic pentru universul liric bacovian este poemul care dă titlul volumului de debut 
,,Plumb’’, publicat în anul 1916, semnificativ pentru schimbarea de structură și de viziune
produsă în lirica românească. Această poezie de notaţie şi de atmosferă  este o artă poetică
implicită, deoarece este așezat în deschiderea volumului și prefațează întreaga creație a poetului
antisentimental, dominată de simbolul multisemnificativ ,,plumb’’, ilustrând astfel o
caracteristică a simbolismului. Poezia se distinge printr-un discurs liric concentrat, organizat în
doar două catrene construite aproape identic. Prima strofă redă un univers exterior, obiectual, iar
cea de a doua trimite la un spațiu interior, ambele ilustrând teme și motive specifice liricii
simboliste: condiția omului damnat, moartea obsedantă, singurătatea, tristețea, anxietatea şi
alienarea. Astfel, imaginarul poetic bacovian se configurează pe două planuri – cel al realității
exterioare, obiective, și cel al realității lăuntrice, subiective – aflate într-o relație de
corespondență, bazată pe analogiile subtile între materie şi spirit: ,,Dormeau adânc sicriele de
plumb”– ,,Dormea întors amorul meu de plumb’’.
Mai întâi, atmosfera sumbră, apăsătoare, tipic bacoviană, este creată de sugestiile spațiale,
temporale, vizuale și auditive. Spațiul funerar, esential în lirica bacoviană, este configurat prin
termeni din aria semantică a morții: ,,sicriele”, ,, funerar veștmânt”, ,,cavou”, ,,coroanele de
plumb”, ,,mort”. Cimitirul, cavoul, sicriul devin simboluri ale spațiului închis, ale captivității
omului bacovian şi ale vidului existențial. Simbolul cromatic dominant, plumbul figurează de
câte trei ori în fiecare strofă: ,,sicriele de plumb’’, ,,flori de plumb’’, ,,coroanele de
plumb’’, ,,amorul meu de plumb’’, ,,aripile de plumb’’. Repetiția acestui simbol are efect
obsesiv, sugerând teama  de pustietate și de moarte. Astfel, repetarea obsedantă a cuvântului din
titlu creează senzația monotoniei, a exasperării; plasarea sa în rimă semnifică închiderea ca într-
un cerc tragic a întregii existențe. Metalul greu, saturnian, care topit devine galben, are valoarea
unei metafore – simbol sugestiv pentru întreaga lirică bacoviană. Chiar și sonoritatea
cuvântului ,,plumb” lasă impresia de cădere surdă, apăsătoare, de  înstrăinare a ființei
condamnate să trăiască într-un spațiu închis, sufocant. 
 Apoi, eul liric bacovian resimte acut singurătatea și deznădejdea: ,,Stau singur în cavou...
și era vânt’’. Simetria versurilor şi paralelismul sintactic - ,,Stau singur în cavou’’, ,,Stau singur
lângă mort...’’ creează sugestia damnării definitive. Aceeași semnificație o dobândesc și verbele
la timpul imperfect, care prelungesc într-o indeterminare temporală trăirea intensă a neliniștii
existențiale. Vântul, simbol obsesiv în poetica bacoviană, semnifică efemerul, inconsistența
existenței și intensifică starea de anxietate a spiritului captiv în trupul – cavou. Imaginea
sinestezică ,,Și scârțâiau coroanele de plumb’’, prin sonoritatea stridentă a coroanelor mortuare,
amplifică obsesia morții percepute pretutindeni.
Progresiv, se conturează al doilea plan poetic, reprezentat de lumea interioară, spirituală.
Versul ambiguu ,,Dormea întors amorul meu de plumb’’  concentrează semnificațiile poetice ale
celui de-al doilea catren. Metafora verbală ,,dormea întors’’ este relevantă pentru
neliniștea ,,somnului’’. Moartea amorului cu ,,aripile de plumb’’ sugerează nu numai
efemeritatea iubirii, ci și demitizarea dragostei, pierderea credinței în iubirea ideală. Dacă la
romantici iubirea este mitizată, idealizată, în schimb, în poezia simbolistă ea este desacralizată.
Conștiința pierderii iubirii sporește sentimentul singurătății și al deznădejdii omului bacovian.
Solitudinea devine însingurare metafizică resimțită ca eșec existențial: ,,Stam singur lângă mort
și era frig’’/,,Și-i atârnau aripile de plumb’’. Ultimul vers al poemului transferă metaforic
imaginea aripilor îngerilor din reprezentările de pe morminte în sfera umanului: nu doar materia,
ci și spiritul sunt supuse aceluiași proces de lentă și implacabilă descompunere. Astfel,
poemul ,,Plumb’’ semnifică ,,un sfârșit continuu’’ (Ion Caraion) trăit agonic. Singurul poet
român ,,care s-a coborât în infern (N. Manolescu), George Bacovia  trăieşte o ,,lentă apocalipsă’’
pe care nici măcar sentimentul iubirii nu o mai poate evita. 
Dincolo de statismul imaginilor poetice, există, după cum am remarcat, și sugestii sonore
și dinamice: vântul și scârțâitul coroanelor creează o muzică sinistră; strigătul ce sfâșie tăcerea
- ,,și-am început să-l strig’’ -  este strigătul zadarnic al omului fără nicio șansă de salvare. Ritmul
parțial iambic, amplifică sentimentul eșecului existențial. Eul liric se închide finalmente în sine
însuși ca într-un mormânt, contemplându-și neputința și disperarea. Astfel, asistăm la o ruptură
de idealul romantic al iubirii și al morții eliberatoare. ,,Dorului de moarte’’ eminescian i se
substituie bacoviana frică de moarte, înstrăinarea de sine fără putință de salvare. Nu fiinţa, ci
nefiinţa, nu existenţa, ci neantul constituie esenţa filosofiei lui George Bacovia, poetul a cărui
sensibilitate maladivă este macerată de solitudine.
În concluzie, poemul ,,Plumb’’ se înscrie în simbolism prin simbolurile și sugestiile
morții apăsătoare, omniprezente, prin monotonia decorului funebru dezolant, prin
corespondențele  și artificialitatea lumii, prin repetițiile cu rol de intensificare a obsesiei morții.
Pentru antisentimentalul George Bacovia universul nu-și sporește misterul ca în poezia lui
Lucian Blaga, ci se golește de orice sens pe care l-ar avea. În  tragica viziune bacoviană, totul
este ,,de plumb’’. Astfel, poezia ,,Plumb’’ rămâne un reper liric autentic nu numai pentru
bacovianism, pentru simbolismul românesc, ci și pentru deschiderile spre modernism, exprimând
criza omului modern și mutațiile poeziei românești.