TESTAMENT (1927), de TUDOR ARGHEZI – ARS POETICA

Tema şi viziunea despre lume

Trăsături ale modernismului
                                                                                                 

A doua reformă a limbajului poetic românesc, după cea eminesciană, este

reforma săvârșită de Tudor Arghezi, marele poet interbelic care face parte din
trinitatea lirică modernistă, alături de Lucian Blaga și Ion Barbu. Lirica argheziană
este o sinteză de tradiție și de modernitate, marcată de un metaforism bogat și
insolit. Concepția sa despre artă, despre poezie se reflectă în numeroase poezii,
articole și interviuri. Cea mai cunoscută artă poetică argheziană este ,,Testament”,
care inaugurează volumul de debut ,,Cuvinte potrivite”, publicat în anul 1927.
Poezia este semnificativă pentru tema creației literare și pentru viziunea nouă și
originală a poetului meșteșugar (poeta faber) despre condiția și menirea poetului în
societate și în lume, despre esența și finalitatea artei. ,,Testament” este un text
programatic care sintetizează principiile estetice  argheziene referitoare la
metamorfozele poeziei. 
Mai întâi, ,,Testament”  este structurată în cinci strofe inegale ca număr de
versuri, cu metrică și cu ritm variabile, dar cu rimă împerecheată. Astfel,
versificația poeziei se situează între tradiție și modernitate. Discursul  are caracter
de monolog liric adresat: ,,Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decât un
nume adunat pe o carte”. Incipitul cu tonalitate gravă, solemnă, evidențiază
semnificația titlului ,,Testament”. Denotația cuvântului-titlu vizează actul juridic în
care o persoană își exprimă dorințele care îi vor fi îndeplinite post-mortem. Sensul
conotativ, cu trimiteri la testamentele biblice, se referă la moștenirea spirituală
lăsată de poet urmașilor săi, cititori sau scriitori. 
Apoi, dialogul imaginar tată – fiu dezvăluie legătura foarte strânsă dintre
generații și sentimentul datoriei de a continua la un nivel superior efortul creator al
înaintașilor. Cuvântul – cheie al textului este ,,cartea” la care se raportează toate
imaginile poetice semnificative. Metonimie pentru operă și creație în general,
cartea devine o sublimare, o sinteză a revoltei, a urii, a umilinței și a trudei
strămoșilor: ,,Cartea mea-i, fiule, o treaptă/ Ea e hrisovul vostru cel dintâi/ Al
robilor cu saricile, pline/ De osemintele vărsate-n mine”. Astfel, poetul recuperează
trecutul și îi sacralizează memoria în creație durabilă.
În continuare, cartea reprezintă ,,hotar înalt, cu două lumi pe poale” – cea a
trecutului și cea a viitorului, un moment culminant în care materia este sublimată
în spirit, concretul este convertit în abstract. În același timp, cartea este simbolul
răzbunării, al ,,cântecului de vioară”, care are efectul  purificator al unui ,,bici
izbăvitor”. Poetul se raportează permanent la înaintașii săi, având conștiința
descendenței nobile și a misiunii sale de a consemna mărturiile străbunilor. Astfel,
viziunea argheziană este antropologică, ilustrată de legătura între generații și
de efortul teribil care trebuie depus de umanitate în evoluția ei spirituală. 
În următoarea secvență lirică, este redată metamorfozarea graiului
strămoșilor în limbă poetică. Pentru Tudor Arghezi, procesul de creație este
îndelung și dificil, presupunând selecție, asociere, armonizare și resemantizare a
logosului poetic: ,,Ca să schimbăm, acum, întâia oară/ Sapa-n condei şi brazda-n
călimară/ Bătrânii au adunat, printre plăvani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani. / Din
graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite / Şi leagăne
urmaşilor stăpâni”. Efortul creator susținut este sugerat prin paralelismul dintre
munca fizică și cea spirituală. Astfel, poetul repetă un efort originar și
transfigurează limbajul popular într-o limbă nouă. Ideea poetică a metamorfozelor
cuvintelor, a alchimiei verbale este redată de verbele ,,am ivit (cuvinte potrivite)’’,
,,am prefăcut”, am preschimbat”, ,,am făcut”, toate sugestive pentru actul de
creație. 
Penultima secvență lirică prefigurează ,,estetica urâtului” din
volumul ,,Flori de mucegai”. Influențat de versurile din ,,Florile răului”, scrise de
poetul francez Charles Baudelaire, Tudor Arghezi transfigurează aspectele
dezagreabile ale lumii în forme artistice noi: ,,Din bube, mucegaiuri şi noroi /Iscat-
am frumuseţi şi preţuri noi”. Aceste versuri celebre ilustrează ,,estetica urâtului”
specifică modernismului arghezian. Poetul valorifică toate registrele limbii și
nebănuitele resurse ale limbajului poetic.
     Pentru Tudor Arghezi poezia este atât rezultatul inspirației, al harului divin,
cât și rodul efortului creator, al meșteșugului: ,,Slova de foc şi slova faurită’’/
,,Împărechiate-n carte se mărită’’. Cele două metafore revelatorii din versurile
citate sugerează sinteza de inspirație și trudă creatoare pe care o implică
poezia. Relația autor-operă-cititor, redată în finalul poeziei, accentuează
finalitatea formativă, socială, estetică și terapeutică a artei: ,,Robul a scris-o,
Domnul o citeşte/ Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei / Zace mânia bunilor mei.” Actul
de creație și destinul creatorului sunt reliefate în discursul liric  prin relații de
opoziție, prin serii antonimice, prin asocieri surprinzătoare de cuvinte: arhaisme
(,,hrisov”, ,,sarică”), regionalisme (,,făcui”, ,,grămădii”), cuvinte și expresii
populare (,,pe brânci”, ,,plăvani”), termeni religioși (,,cu
credință”, ,,icoane”, ,,Dumnezeu, ,,izbăvește”) și neologisme (,,obscur”).
În concluzie, arta poetică argheziană ,,Testament” redă condiția creatorului
de ,,rob” al cuvintelor, de meșteșugar inspirat și truditor care dă creației valoare de
testament spiritual transmis cu responsabilitate iubitorilor de frumos artistic. Plasat
între tradiție și modernitate, Tudor Arghezi conferă poeziei, artei în general,
valoare socială, formativă, estetică și terapeutică, promovând un nou concept de
poezie bazat pe metamorfozele logosului. Fără îndoială,  poemul ,,Testament’’
rămâne profesiunea de credință a unui mare poet interbelic înzestrat cu
geniul limbii.