Testament

de Tudor Arghezi
-1927, text poetic-

--Eseu despre particularitățile unui text poetic--

Apreciat ca poet universal, cel mai mare poet al nostru de la
Eminescu încoace, a fost unul dintre cei mai controversați
scriitori români. Acest clasic al viitorului, cum îl numește
Al.George, a fost revendicat de clasici și moderni deopotrivă.
Modernismul de baudelairian sau mallarmean, puncte comune
cu Verlaine, Lorca sau Rilke atestă universalitatea operei lui
Arghezi.
Revendicat de clasici și moderni deopotriv, Arghezi este un
înnoitor al limnajului poetic, prin încălcarea convențiilor și a
regulilor.
„Testament” este o artă poetică deoarece autorul își exprimă
propriile convingeri despre arta literară, despre menirea
literaturii și despr erolul artistului în societate.
Este o artă poetică modernă, pentru că în cadrul ei apare o
problematică specifică literaturii moderne și anume
transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul
dintre inspirație și tehnica poetului. În „Testament” poetul este
prezentat ca un meșteșugar al cuvintelor. O altă caracterisitcă
a modernismului este interesul poeților de a reflecta asupra
creației lor, de a-și sintetiza concepția artistică și de a o
transmite cititorilor, astfel că fiecare volum este deschis de o
artă poetică.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de
meșteșug, creație lăsată moștenire unui fiu spiritual.
Textul poetic este conceput un monolog adresat de tată unui
fiu spiritual, căruia îi este lăsată moștenire „cartea”. Cele două
ipostaze lirice sunt desemnate de prenumele eu(tatăl spiritual,
poetul) și tu(fiul, cititorul, uramșii), iar în finalul poeziei, de
metonimiile „robul”-„Domnul”.
Arta poetică „Testament” ilustrează concepția lui Arghezi
despre creație, atitudinea sa de poet responsabil pentru mesajul
și valoarea estetică a operei sale, pe care le aduce în fața
urmașilor cititori. Este un poet angajat social, care își
transfigurează în artă suferința. Creatorul se proiectează în
ipostaza poetului meșteșugar.
Poezia sa este o „carte”, adică un bun spiritual prin care
cititorul contribuie la emanciparea poprului său.
Titlul poeziei are două sensuri : unul denotativ și unul
conotativ. În sens propriu, denotativ, cuvântul-titlu
desemnează un act juridic prin care o persoană își exprimă
dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, cu privirea
la transmiterea averii sale. În sens firugar, conotativ, titlul este
o creație argheziană, „cartea” fiind o moștenire spirituală
lăsată de poet urmașilor.
 Prozodia, este una inedită. Poezia cuprinde strofe inegale ca
număr de versuri, cu metrică, 9-11 silabe și ritm variabil, în
funcție de intensitatea sentimentelor și de ideile exprimate.
Rima ține de vechi convenții și este împerecheată.
Țipăt între noaptea care ne precede și ne urmează, soluție
provizorie între două necunoscute, cum spune Arghezi, poezia
e nu numai limbajul sacru al omenirii, dar și cel dator să
realizeze comunicarea între generații care nu se vor ăntâlni
niciodată altfel.