Modernismul este curentul literar manifestat cu predilicție în perioada interbelică, ale cărui

trăsături sunt teoretizate și promovate de Eugen Lovinescu, care formulează câteva deziderate
pentru desprinderea de trecut și înnoire a literaturii.
Poet modernist asemenea lui Blaga și Barbu, Tudor Arghezi aparține perioadei interbelice
a literaturii și reprezintă ,,spiritual veacului” prin integrarea specificului național în formula
estetică europeană. Arghezi vede în creația literară un joc de cuvinte născute din har și sporite cu
răbdare și trudă, iar marele său merit este acela al revoluționării limbajului poetic.
Poezia ,,Testament’’ face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române
interbelice și deschide volumul ,,Cuvinte potrivite’’. Este o artă poetică în care este exprimată
concepția despre artă și poezie, urmărindu-se misiunea artistică a poetului într-o manieră
expresivă. Este o artă poetică modern prin problematică (transfigurarea socialului în estetic), prin
estetica urâtului și raportul dintre inspirație și tehnica poetică.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, lăsată ca moștenire
unui fiu spiritual și posterității. Discursul liric este organizat ca un monolog adresat de tată unui
fiu spiritual pentru care unica moștenire este ,,cartea’’, metonimie care sugerează opera literară.
Prin pronumele de persoana I (,,eu’’) și persoana a II-a (,,tu’’) sunt desemnate cele două ipostaze
lirice numite în finalul poeziei prin metonimiile ,,robul’’- ,,domnul’’.
Titlul este o metaforă. Sensul denotative al cuvântului testament se referă la un act juridic
unilateral prin care o persoană își exprimă dorințele în legătură cu încredințarea bunurilor
material după moarte. Titlul amintește de asemenea, de Vechiul și Noul Testament care conțin
învățături religioase adresate omenirii. De aici derivă sensul conotativ al titlului: testamentul
arghezian este o moștenire spiritual lăsată generațiilor viitoare. Este paradoxală așezarea unei
creații cu un astfel de titlu în deschiderea unui volum; el exprimă mai degrabă idea de sfârșit.
Arghezi plasează însă această creație, simbolic, arta este de o inestimabilă valoare spiritual
devenind început și sfârșit al existenței.
Viziunea lui Tudor Arghezi asupra lumii este că orice creator este responsabil în fața
urmașilor; poetul este responsabil pentru mesajul și valoarea estetică a operei în  care sunt
transfigurate artistic suferințele. De asemenea, creatorul se proiectează în ipostaza unui
născocitor sau șlefuitor de cuvinte, devenind ,,poet meșteșugar’’ (,,poeta faber’’).
Lirismul subiectiv se justifică prin atitudinea poetică transmisă în mod direct dar și prin
formulele verbale și pronominale de persoana I (,,eu’’, ,,am ivit”, ,,am preschimbat”, ,,am luat’’).
Textul poetic este structurat în cinci strofe inegale, grupate în trei secvențe poetice. Prima
secvență sugerează legătura dintre străbuni, poet și urmași; a doua secvență redă rolul etic,
esthetic și social al poeziei, iar a treia secvență reprezintă contopirea dintre har și efort creator.
Textul este simetric prin plasarea în cele trei secvențe a unui motiv ce devine element de
recurență, metafora ,,carte” ca bun spiritual ce asigură legătura dintre generații.
Incipitul poeziei conține o formulă specific testamentară prin care se exclude orice
moștenire cu excepți acărții: ,,nu îți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-
o carte”.
 Acesta cumulează experiența strămoșilor care au parcurs un drum dificil al cunoașterii
(,,seara răsvrătită”) susținut artistic prin enumerația ,,prin râpi și gropi adânci”. Cartea
devine ,,otreaptă” indispensabilă pe drumul anevoios al cunoașterii. Se folosește
vocativul ,,fiule” care desemnează un potențial cititor, poetul identificându-se în mod simbolic
cu un tată. Metafora ,,hrisov” din strofa următoare denumește un arhaism – un act domnesc ce
atestă drepturile de proprietate; valoarea conotativă a termenului trimite la poezie, care asemenea
Bibliei însumează suferința de veacuri a înaintașilor.
A doua secvență poetică subliniază rolul artistului dar și importanța muncii sale. Eul
poetic recunoaște că în neamul său neștiutor de carte el face trecerea de la munca brută a
străbunilor la truda intelectuală, acestea fiind reprezentate obiectual: ,,sapa”, unealta folosită
pentru a lucre pământul devine ,,condei”, unealtă de scris, iar ,,brazda” devine ,,calimară”.
Munca pământului este asemenea trudei artistului care prin forța creatoare supune cuvântul și
prelucrează limbajul rudimentar: ,,Din graiul lor cu îndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte
potrivite”. Munca este exprimată artistic în versurile ,,sudoarea muncii sutelor de ani”
și ,,frământate mii de săptămâni”, scopul acestora fiind nobil: asigură hrana spirituală, liniștea și
armonia. În viziunea lui Arghezi, prin artă, cuvintele se metamorfozează păstrându-și forța
expresivă după cum arată oximoronul din versurile: ,,veninul strâns l-am preschimbat în miere/
lăsând întreagă dulcea lui putere”. Arta are rol estetic, transfigurează urâtul în perfecțiune și
transformă ,,zdrențele” în ,,muguri și coroane”. Prin poezie, trecutul se sacralizează și devine
veșnicie după cum arată metafora spiritualității neamului din versurile: ,,am luat cenușa morților
din vatră/ Și am făcut-o Dumnezeu de piatră”.
Eul liric exprimă revolta neamului său și se declară părtaș la suferința acestuia, dându-i
glas prin artă (,,Durerea noastră surdă și amară/ O grămădii pe-o singură vioară”). Stăpânul apare
în postura unui ,,țap înjunghiat” (aluzie grotească la tragedia antică) și se lasă fascinatde cântec
nebănuind căeste o formă de protest. Cu iscusință, creatorul preschimbă formele monstruoase de
manifestare a urâtului (,,bube, mucegaiuri și noroi”, ,,ciorchini de negi”) în valori estetice
impresionante (,,frumuseți și prețuri noi”).
Charles Baudelaire în volumul ,,Florile răului”, Arghezi consider că orice aspect al
realității (frumos sau urât, sublime sau grotesc) poate deveni material poetic.
Ultima secvență exprimă o manieră de a crea specific argheziană: poezia este atât
rezultatul inspirației, al harului divin sugerat prin metafora: ,,slova de foc” cât și rezultatul trudei,
al meșteșugului dedus din metafora: ,,slovă faurită”, iar cuvintele șlefuite se unesc în mod
indestructibil (,,împerecheate în carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește”) relevând un
univers artistic original.
Condiția poetului este redată în versul ,,robul a scris-o, Domnul o citește”, în care artistul
este un truditor al condeiului, iar ,,Domnul”, adică cititorul, se bucură de munca lui.
Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic.
Poezia este modern în special prin cuvintele considerate nepoetice care dobândesc valoarea
estetică, iar autorul mărturisește: ,,am ales cuvinte viriginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie,
cuvinte care asaltează ca viespile sau te liniștesc ca răcoarea, cuvinte fulgi, cuvinte cer, cuvinte
metal”. Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație printr-o concepție nouă, modern
privind poezia. Imaginile artistice rezultă din asocieri semantic surprinzătoare: comparația
inedită (,,împerecheate în carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește”), epitetele (,,seară
răzvrătită”, ,,Dumnezeu de piatră”) și oximoronul (,,Veninul strâns l-am preschimbat în miere/
Lăsând întreagă dulcea lui putere”). Se constată de asemenea, îmbinarea dintre arhaisme și
neologisme (,,hrisov”, ,,saricile”, ,,obscură”) și utilizarea cuvintelor din registrul popular (,,pe
brânci”, ,,râpi”, ,,plăvani”).
Prozodia îmbină tradiția și modernitatea în strofele inegale ca număr de versuri, cu ritm și
măsură variabile, unde rima este împerecheată.
În concluzie, opera literară ,,Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică modern în care
poetul devine născocitor și meșteșugar al cuvintelor. Creația artistic este atât produsul inspirației
divine, cât și al tehnicii poetice. Truditor al cuvintelor, Arghezi elaborează o sinteză etică și
estetică a spiritualității poporului român, într-o manieră originală.